Istoria Dreptului Romanesc

UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.
8/1996
Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept şi Ştiinte Sociale
Anul I
Cuprins
Conf. univ. dr. Elena Tereza. Danciu

Istoria dreptului românesc........................................................................................................................2
Craiova
2013
UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
I. Informaţii generale
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Tereza Danciu Numele cursului: Istoria dreptului românesc

Birou: Str. Calea Bucureşti, Nr.107D, C3.2, Craiova, Dolj Codul cursului: D16DRFRL102
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale An, semestru: An I, Sem. I
Universitătea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 Tutore: Anca Ileana Duşcă
E-mail: tereza.danciu@yahoo.com E-mail tutore: ancadusca@yahoo.com
Consultaţii: Miercuri 12-14 Consultaţii: Miercuri 10-12
II. Suport curs
Modulul I.
Dreptul în perioada antică şi medievală timpurie
Unitatea de învăţare:
1. Statul şi dreptul geto-dac;
2. Aplicarea dreptului roman în Dacia;
3. Obştea teritorială.
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. T. Chilom, Istoria dreptului românesc, Editura Universitaria, Craiova, 2002
2. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1999
3. Istoria dreptului românesc. Tratat, 3 vol., Bucureşti, 1980
4. L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
5. Vl. Hanga, Istoria dreptului românesc. Drept cutumiar, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993
Unitatea I
Statul şi dreptul geto-dac
1. Statul geto-dac
Dezvoltarea economică, transformările sociale şi cele politice sunt factori care, pe plan intern,
contribuie la formarea statului geto-dac, în jurul anului 70 î.Chr., în vremea regelui Burebista. La aceşti
factori se adaugă, pe plan extern, iminenţa expansiunii romane.
Odată format şi consolidat, sub lunga domnie a regelui Burebista, statul dac cuprinde un teritoriu ale
cărui graniţe, ce coincideau cu cele etnice, porneau de la Carpaţii Nordici, - la nord, până la Munţii Haemus -
la sud şi de la Dunărea mijlocie - la vest, până la zona Nistrului şi litoralul Mării Negre - la est.
În ceea ce priveşte organizarea puterii, forma de guvernământ era cea monarhică; puterea supremă în
stat fiind deţinută de rege. Instituţia regalităţii era ereditară, la succesiunea tronului venind atât fiii, cât şi
fraţii regelui. De exemplu, Burebista şi Decebal erau fii de regi, iar Diurpaneus era fratele lui Scorilo.
O a doua funcţie importantă în stat era cea de vicerege, exercitată, de obicei, de marele preot, care, în
egală măsură, avea şi atribuţia de judecător suprem. Datele oferite de istoriografia epocii respective arată că
Deceneu deţinea "o putere aproape regească" iar Vesinas "avea al doilea loc după Decebal". De altfel,
Deceneu şi Comosycus au fost totodată regi şi mari preoţi, ceea ce atestă rolul deosebit de important ce
revenea puterii religioase.
Tot din aparatul de stat, care îşi desfăşura activitatea la nivel central, făcea parte şi un consiliu sau o
curte, alcătuită din sfetnici şi executanţi.
Izvoarele istorice furnizează în acelaşi timp, informaţii preţioase despre organizarea statului la nivel
local. Astfel, Suidas în "Lexicon" arată că în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane erau "unii puşi
mai mari peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor". Cu alte cuvinte,
2
existau două categorii de dregători locali: dregători civili, care, în general, aveau atribuţii administrative şi
dregători militari, conducători ai armatelor şi a căror principală responsabilitate era aceea de pază a cetăţilor.
2. Dreptul geto-dac
2.1. Izvoarele dreptului geto-dac
Strabon în lucrarea sa "Geografia" arată că Burebista, aducându-i pe toţi geto-dacii sub autoritatea
sa, i-a deprins pe aceştia cu ascultarea poruncilor.
În acest sens, alături de vechile obiceiuri geto-dace din epoca democraţiei militare, a fost elaborat şi
un sistem de legi, care, potrivit mărturiei lui Jordanes, purtau denumirea de "bellagines".
Date certe, care să confirme că legile respective erau scrise, nu există; în schimb, există, menţiuni că
acestea erau transmise prin procedeul mnemotehnic. Un astfel de exemplu ne este oferit de Aristotel care
scria că "înainte de cunoaşterea scrisului, legile se cântau ca să nu se uite, cum obişnuiesc să facă până astăzi
agatârşii".
În esenţă, se poate spune că izvoarele dreptului geto-dac erau cutuma sau obiceiul şi legea.
2.2. Instituţiile juridice

Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituţiile juridice reglementate de
dreptul geto-dac sunt reconstituite în linii generale, pe baza izvoarelor istorice.
Aceste date privesc regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea şi dreptul penal.
Referitor la regimul persoanelor se ştie că încă din perioada democraţiei militare s-a manifestat
tendinţa unei inegalităţi sociale, diferenţiind pătura aristocraţiei de majoritatea populaţiei. În egală măsură,
deşi statul dac n-a fost în esenţa sa un stat sclavagist, nici n-a exclus existenţa sclaviei. Astfel, oamenii liberi
ai Daciei erau împărţiţi în:
- tarabostes sau pilleati, care aveau o capacitate juridică deplină; şi
- comati sau capilati, având o capacitate juridică restrânsă.
Alături de oamenii liberi, existau într-un număr restrâns şi sclavii care nu se bucurau de capacitate
juridică.
În ceea ce priveşte familia, Herodot, pentru o perioadă mai veche şi Horaţiu şi Ovidiu, pentru una
mai recentă, arată că aceasta era monogamă şi, mai mult chiar, monogamia era păzită cu străşnicie. De
asemenea, se menţionează caracterul patrilocal şi patrilinear al familiei geto-dace.
Cât despre căsătorie, potrivit aceloraşi mărturii, aceasta putea fi încheiată prin cumpărarea soţiei,
probabil, la un preţ fictiv de la părinţii ei. O dată cu încheierea căsătoriei soţia aducea bunuri dotale necesare
viitoarei familii, cunoscute sub denumirea de "zestre", termen, care se păstrează şi astăzi în vocabularul
limbii române. Se pare că, aşa cum precizează şi Horaţiu în "Carmina" principala zestre a femeii la daci era
virtutea.
O altă instituţie despre care istoriografia ne oferă date, este proprietatea, distingându-se între
proprietatea comună şi proprietatea privată asupra pământului, sclavilor şi vitelor.
În materie penală, continua să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar în mod concret, nu ne sunt
furnizate informaţii decât despre pedeapsa cu moartea aplicată soţiei adultere
Unitatea II
Aplicarea dreptului roman în Dacia
1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor
De-a lungul evoluţiei sale, dreptul românesc cunoaşte trei momente în care s-a manifestat influenţa
romană. Un prim moment, l-a constituit cucerirea provinciei Dacia şi aplicarea dreptului roman. Dreptul
rezultat mai târziu va fi o combinaţie de elemente geto-dace şi romane la care se vor adăuga influenţele slave
şi germanice. Un al doilea moment, l-a reprezentat apariţia dreptului feudal scris, când influenţa dreptului
roman s-a exercitat pe filieră bizantină şi, în sfârşit, cel de-al treilea moment, a fost acela al elaborării operei
legislative al lui Alexandru Ioan Cuza, când au fost preluate o serie de principii ale dreptului clasic roman.
Revenind la etapa cuceririi romane şi a aplicării dreptului roman în Dacia, trebuie remarcat că
această etapă se situează în prima fază a imperiului şi anume, principatul. Este o perioadă de maximă
înflorire pentru dreptul roman, când se renunţă la formalismul şi rigiditatea specifice dreptului roman şi când
doctrina juridică cunoaşte apogeul dezvoltării sale. Cu toate acestea, normele dreptului civil nu erau
aplicabile decât cetăţenilor romani, în relaţiile dintre peregrini respectiv dintre peregrini, latini şi cetăţeni se
aplica dreptul ginţilor.
3
În paralel, romanii au admis aplicarea în continuare a cutumelor geto-dacice, atât timp cât acestea nu
contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.
Pe de altă parte, până la Constituţia lui Caracalla din anul 212 d.Chr. exista o delimitare clară între
diferitele categorii de oameni liberi, pe teritoriul Daciei locuind cetăţeni, latini şi peregrini.
Cetăţenii se bucurau de toate drepturile civile şi politice. Astfel, ei beneficiau de ius commercium sau
dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman, de ius connubium sau dreptul de a încheia o
căsătorie valabilă după legile romane, de ius militiae, reprezentând dreptul cetăţeanului de a face parte dintr-
o legiune, de ius suffragii sau dreptul de a alege şi respectiv de ius honorum sau dreptul de a fi ales într-o
magistratură.
Latinii, reprezentau a doua categorie de oameni liberi, având un regim juridic inferior cetăţenilor.
Locuind, în general, în municipii, în pagii şi vicii şi uneori chiar în colonii, latinii din provincii făceau parte
din categoria latinilor fictivi, având aceeaşi condiţie juridică cu cea a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei) şi
beneficiind doar de ius comercii.
A treia categorie, care reprezenta şi majoritatea populaţiei din provincie, o formau peregrinii din care
făceau parte autohtonii şi străinii care nu erau nici cetăţeni nici latini. Aşa cum s-a afirmat în paginile
anterioare, peregrinilor li se aplicau cutumele locale, pe de o parte, şi dreptul ginţilor, pe de altă parte.
Cu toate acestea, chiar înainte de anul 212 d.Chr., în special în materia obligaţiilor peregrinilor li s-
au aplicat şi normele dreptului civil, concludente fiind în acest sens, Tripticele din Transilvania.
O categorie aparte o reprezenta peregrinii deditici care erau locuitori ai cetăţilor distruse de către
romani (Sarmizegetusa) şi care nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu aveau dreptul să se ducă la Roma.
Încălcarea unei astfel de prohibiţii avea drept consecinţă pierderea libertăţii. Condiţia lor a rămas aceeaşi şi
după Constituţia lui Caracalla, fiind singurii care nu au primit cetăţenia romană.
Nici anterior şi nici după transformarea Daciei în provincie romană, nu a existat un sclavaj de tip
clasic, dar se constată, după cucerire, o creştere semnificată a numărului sclavilor. În general, regimul lor era
cel cunoscut, adică de unelte vorbitoare. O ameliorare a acestui regim o aveau cei care lucrau în administraţie
- servi publici - care puteau să-şi agonisească o avere (peculium), pe care să o lase moştenire. Sclavilor aflaţi
în proprietatea cetăţenilor romani, le erau aplicabile normele dreptului roman, în timp ce acelora ai căror
proprietari erau peregrinii li se aplicau cutumele locale. În plus, în cadrul obştilor geto-dace, sclavia îşi
menţinea caracterul său patriarhal, eliberările de sclavi făcându-se după obiceiurile peregrine.
3. Instituţii juridice
2.1. Căsătoria şi familia
În materia căsătoriei, dispoziţiile aplicabile erau diferite în funcţie de situaţia juridică a persoanelor.
În cazul cetăţenilor stabiliţi în Dacia, instituţia familiei era subordonată normelor dreptului roman.
Se cunosc însă şi excepţii, cum ar fi cazul legii Iulia de fundo dotali.
Aceleaşi reguli se aplicau şi căsătoriilor încheiate între bărbaţii, cetăţeni romani şi femeile dace care
primiseră ius conubii.
De asemenea, în mod paradoxal, era considerată valabilă şi o căsătorie în care, printr-o eroare
scuzabilă (erroris causae probatio) un cetăţean sau o cetăţeană romană se căsătorea cu o femeie dacă, sau cu
un bărbat dac, crezând că aceştia ar avea cetăţenia romană. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie
deveneau cetăţeni romani.
Aşa cum arată Gaius, căsătoria dintre peregrini nu urma regulile romane ci normele locale
(secundum leges moresque peregrinorum), iar în cazul peregrinilor dediticii, li se aplica dreptul ginţilor.
Cât îi priveşte pe sclavi, aceştia nu puteau încheia o căsătorie; uniunea lor fiind privită ca o stare de
fapt (conturbenium).
Referitor la celelalte instituţii ale dreptului familiei, cum ar fi tutela, curatela, adopţia, aceastea
cădeau sub incidenţa dreptului roman provincial, care în anumite situaţii era diferit de cel aplicat la Roma.
Ca şi la căsătorie, peregrinilor le erau aplicabile cutumele locale. Neavând acelaşi regim ca femeile
romane, soţiile geto-dacilor se găseau, în fapt, în aceeaşi situaţie de subordonare faţă de soţii lor.
Pe de altă parte, la geto-daci exista instituţia "înfrăţirii". Argumentele care pledează pentru existenţa
acestei instituţii în provincia Dacia, sunt practicarea înfrăţirii la sciţi; populaţie cu care se ştie că geto-dacii
au venit în contact, şi reglementarea ulterioară în dreptul cutumiar românesc a formelor înfrăţirii, incluzând
şi "înfrăţirea pe moşii".
2.2. Proprietatea
În epoca veche a dreptului roman, singura formă de proprietate reglementată era proprietatea
quiritară. Mai târziu acesteia i se alătură alte trei forme: proprietatea pretoriană, proprietatea provincială şi
proprietatea peregrină.
4
Proprietatea pretoriană a apărut spre finele Republicii ca o consecinţă a dezvoltării comerţului şi, în
mod special, a vânzărilor de sclavi. Sclavii, fiind consideraţi lucruri mancipii, nu puteau fi vânduţi şi
cumpăraţi decât prin mijloace ce aveau un caracter formalist; implicând anumite solemnităţi specifice
dreptului civil. Ori, în condiţiile în care vânzările de sclavi erau din ce în ce mai numeroase, această formă
greoaie de transfer al proprietăţii s-a cerut înlocuită.
Proprietatea peregrină a apărut în scopul uşurării tranzacţiilor comerciale dintre cetăţeni şi peregrini.
În acest sens, pretorii peregrini şi guvernatorii de provincii au recunoscut peregrinilor o stăpânire de fapt
asupra patrimoniului, acordându-le acţiuni asemănătoare celor care ocroteau proprietatea quiritară în baza
ficţiunii că ar fi cetăţeni romani.
În ceea ce priveşte proprietatea provincială, aceasta avea ca obiect terenurile şi a apărut pentru a
defini forma de proprietate pe care o aveau autohtonii asupra pământurilor, în condiţiile în care teritoriile
provinciilor deveneau după cucerire ager publicus; adică titular al dreptului de proprietate era statul roman.
În consecinţă, locuitorii liberi ai provinciei exercitau asupra pământului posesia şi uzufructul. În
realitate prerogativele proprietarului provincial erau mult mai largi, putând transmite pământul prin acte
mortis causa. În privinţa actelor inter vivos, singurul mod accesibil de a transmite, respectiv, de a dobândi
proprietatea, era tradiţiunea, care era un mod de drept al ginţilor. Modurile civile de dobândire a proprietăţii
şi anume, mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea erau specifice numai cetăţenilor romani.
Deşi uzucapiunea nu ducea la dobândirea proprietăţii provinciale, inspirându-se din dreptul grec,
romanii au creat o instituţie similară acesteia numită praescriptio longi temporis. Prin praescriptio longi
temporis posesorul peregrin nu putea dobândi proprietatea după trecerea termenului legal. Dar printr-o
posesie de 10 ani între prezenţi şi, respectiv, 20 de ani între absenţi, putea fi respinsă acţiunea în revendicare
intentată de reclamant împotriva posesorului.
În plus, proprietatea provincială putea fi apărată printr-o acţiune in rem pe care posesorul peregrin
deposedat o putea îndrepta împotriva celui sau celor care deţineau bunul.
Pe de altă parte, peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul drept geto-dac, în
măsura în care aceste reglementări fuseseră recunoscute la Roma.
2.3. Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor şi respectiv a contractelor, ca izvoare ale obligaţiilor, semnificative sunt
tăbliţele cerate descoperite la Roşia Montană între anii 1786 - 1855. Asupra celor 14 tăbliţe lizibile din cele
25 de tăbliţe găsite, şi-au îndreptat atenţia istorici, lingvişti şi jurişti, încercând să descifreze şi să interpreteze
textul acestora. Unul dintre cei care s-au ocupat de studiul tăbliţelor a fost Theodor Momssen, care,
observând că ultima dată înscrisă pe unul dintre actele juridice cuprinse în tăbliţe era 29 mai 167, a presupus
că acestea au fost ascunse în mina de aur de la Roşia Montană de teama atacurilor marcomanilor cu care
romanii se aflau în război în acea perioadă.
Tăbliţele cerate poartă denumirea şi de "triptice", întrucât sunt alcătuite din trei tăbliţe de brad legate
între ele prin fire. Feţele exterioare ale primei şi ultimei tăbliţe nu erau adaptate pentru scris, în timp ce feţele
interioare ale acestora şi tăbliţa din mijloc erau scobite. Peste scobituri era aplicat un strat de ceară pe care au
fost scrise cu un vârf ascuţit diferite contracte.
Dintre contractele al căror text a putut fi descifrat, patru erau de vânzare-cumpărare, trei, având ca obiect
sclavi şi al patrulea, un imobil; trei, sunt de locaţiune din categoria locatio operarum (locaţiunea de servicii);
prin care un om liber îşi oferă serviciile sale. Alte două contracte sunt de împrumut, un altul este de societate
în care părţile - cetăţeni romani- încheie o societas danistoria, adică, o societate care să acorde celor
interesaţi împrumuturi cu dobândă. Tripticele mai conţin un contract de depozit, un act, redactat în greceşte,
referitor la obligaţia unei persoane de a plăti daune în cazul neachitării la scadenţă a unui împrumut şi alte
două texte ce nu vizează materia obligaţiilor, şi anume, un proces-verbal prin care se constată dizolvarea
unui colegiu funerar şi, respectiv, o listă, reprezentând cheltuielile făcute cu ocazia organizării unui banchet.
Fără a încerca o analiză a fiecărui act în parte, principala concluzie desprinsă din cercetările
anterioare ar fi aceea că, având în vedere că părţile contractante sunt atât cetăţeni romani cât şi peregrini,
actele juridice respective, privite ca negotiorum iuris dar şi ca instrumentum probationis, prezintă
particularităţi menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al actelor de drept roman, să creeze instituţii
juridice noi, care să se adapteze situaţiilor de fapt şi, în cele din urmă, să estompeze şi chiar să înlăture
incapacităţile de care erau loviţi peregrinii.
În afara dreptului civil există texte care arată că existau unele instituţii din domeniul obligaţiilor, care
erau guvernate de dreptul ginţilor cum ar fi, de exemplu, îmbogaţirea fără cauză, stingerea obligaţiilor prin
acceptilatio , convenţia de precar şi de împrumut.
5
De asemenea, reguli aplicabile, în egală măsură, romanilor şi peregrinilor existau şi în cazul
delictelor ca izvoare ale obligaţiilor. Este vorba despre furt şi despre damnum iniuria datu, în care
peregrinilor li se atribuia ad-hoc ficţiunea calităţii de cetăţean roman.
2.4. Dreptul de moştenire
Succesiunea putea fi testamentară, când printr-un act de ultimă voinţă testatorul arăta cum să se
împartă averea sa după moarte şi ab intestat (fără testament) sau legală, când patrimoniul era împărţit în lipsa
unui testament conform legii. În general, peregrinii nu aveau nici testamenti factio activa şi nici testamenti
factio pasiva, adică, nu puteau întocmi testament şi nu puteau fi instituiţi moştenitori testamentari. Totuşi,
prin excepţie, peregrinii puteau veni la moştenirea cetăţenilor romani.
Forma de testament utilizată de peregrini era cea orală, numită mai târziu "limbă de moarte".
În privinţa moştenirii ab intestat este posibil ca acesteia să i se fi aplicat obiceiurile locale.
2.5. Procedura de judecată
Pentru soluţionarea litigiilor s-a aplicat în Dacia Romană fie sistemul procedurii formulare, fie cel al
procedurii extra ordinem, care, începând cu epoca postclasică, se generalizase.
În baza primului sistem părţile, cetăţeni romani, se adresau guvernatorului pentru redactarea
formulei, în prima fază a procesului (in iure), pentru ca apoi guvernatorul să trimită, în faza a doua (in
iudicio), cauza spre soluţionare unui judecător.
În materie penală, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte în cazul unor delicte
grave, cetăţenii putând face apel la Roma.
Dacă era vorba despre un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi
pronunţată decât de împărat.
În ceea ce-i priveşte pe geto-daci, care continuau să trăiască în obşti, neînţelegerile dintre ei se
rezolvau după obiceiurile străvechi.
Unitatea III
Obştea teritorială
1.Trăsături caracteristice şi organizare

Cucerirea Daciei de către romani a reprezentat unul dintre momentele menite să modifice destinul
unui popor. Transformările au fost majore şi au schimbat cursul vieţii politice, economice şi sociale la geto-
daci. Un al doilea moment important l-a constituit după aproximativ 170 de ani de dominaţie romană,
retragerea aureliană.
Perioada imediat următoare a fost una dificilă pentru populaţia autohtonă, care lipsită de un element
de coeziune politică a avut de înfruntat valul de migraţii pornite dinspre răsărit. Cu toate acestea, izvoarele
istorice ne demonstrează că nici una dintre aceste prezenţe în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu a fost
suficient de puternică pentru a determina alte transformări. Influenţele, este adevărat, nu pot fi negate, în
special, cea germanică şi cea slavă. Si totuşi, majoritatea împrumuturilor nu au condus spre schimbări de
conţinut, ci s-au manifestat mai degrabă, în plan lingvistic. Probabil că una dintre explicaţii ar fi aceea că
autoritatea exercitată a privit mai mult latura economică. Pe de altă parte, migratorii au găsit un popor cu o
cultură deja consolidată, cu un sistem de reguli, transmise din generaţie în generaţie şi fundamentate pe ideea
de comunitate şi ataşament faţă de pământ.
Găsim, înainte de cucerirea romană, o populaţie care locuia la sate, ale cărei preocupări principale erau legate
de agricultură, exercitând atât o stăpânire individuală asupra caselor şi anexelor ei cât şi o proprietatre
obştească asupra terenurilor.
În perioada dominaţiei romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a fost organizat în oraşe şi
sate. După retragerea armatei şi administraţiei din Dacia romană are loc un proces de ruralizare, oraşele
pierzându-şi treptat din importanţa pe care au avut-o cât timp s-a manifestat dominaţia romană. Acest
fenomen a fost, probabil, rezultatul condiţiilor istorice ale perioadei, iar, în egală măsură, putem afirma că
viaţa la sat a fost o constantă pentru populaţia autohtonă. De asemenea, cercetările arheologice indică o
populaţie grupată, în obşti, pe criterii teritoriale şi nu pe cele ale rudeniei, întâlnite la populaţiile migratoare;
ceea ce a determinat o influenţă a autohtonilor "asupra vieţii popoarelor migratoare grăbindu-le procesul de
trecere spre feudalism şi uneori sedentarizarea". În consecinţă, se poate spune că până la apariţia primelor
formaţiuni politice şi ulterior până la constituirea statelor feudale româneşti, obştea sătească sau
confederaţiile de obşti au fost singurele forme de organizare socială şi că trăsăturile caracteristice ale
acestora au fost cel teritorial şi agricol pastoral. În plus, obştea sătească, prin modul său de organizare va
imprima un suflu democratic instituţiilor politice feudale româneşti şi va constitui totodată cadrul de formare
a dreptului cutumiar numit şi legea ţării sau obiceiul pământului.
6
Privitor la organizarea obştii, aceasta reprezenta o "democraţie" pe baze elective, care se autoadministra şi îşi
alegea organele de conducere.
Astfel, organele de conducere ale obştei erau: adunarea megieşilor, oamenii buni şi bătrâni şi juzii.
Adunarea megieşilor formată din membrii stăpânitori de-a valma ai teritoriului obştei avea competenţă
generală în rezolvarea problemelor privitoare la administrarea patrimoniului, organizarea muncii, încheierea
contractelor, rezolvarea conflictelor dintre membrii obştei, apărarea obştei etc.
Juzii erau şefi militari ale căror atribuţii priveau paza, straja sau priveghiul în scopul apărării faţă de străini
precum şi păstrarea ordinii interne. Aveau în egală măsură şi atribuţii judecătoreşti. În acest sens, ei erau
ajutaţi de un sfat al oamenilor buni şi bătrâni.
2. Normele de conduită ale obştei

Fiind o comunitate care stăpânea în comun pământul, normele de conduită ale obştei vizau, pe de o
parte, organizarea muncii în comun, iar de pe de altă parte, proprietatea, fie că era devălmaşă, fie că era
personală.
Normele privind organizarea muncii în comun cuprindeau prevederi referitoare la:
- Repartizarea câmpurilor de cultură pentru membrii obştei;
- Stabilirea felului culturii pe fiecare câmp;
- Timpul de desfăşurare al muncii;
- Împărţirea produselor între membrii obştei etc.
În ceea ce priveşte proprietatea, coexista proprietatea devălmaşă sau de-a valma asupra pădurilor, apelor şi
păşunilor cu proprietatea individuală asupra casei şi curţii anexă dar şi asupra unor terenuri arabile
repartizate pe locuri familiilor din obşte.
Un rol important l-au avut în cadrul obştei relaţiile de familie bazate tot pe ideea de muncă în comun a
ambilor soţi şi a copiilor în gospodărie şi pe aceea de întreţinere reciprocă a membrilor familiei. Căsătoria se
încheia prin liberul consimţământ al soţilor, fiind necesară binecuvântarea religioasă. Familia îşi păstra ca şi
la geto-daci, caracterul patrilocal şi patrilinear. De asemenea, la protoromâni exista obligativitatea vârstei
mai mari a mirelui precum şi păstrarea ordinii vârstei la căsătorie. În caz de divorţ, exista egalitate între soţi,
fiecare putând cere desfacerea căsătoriei.
În privinţa dreptului de moştenire, descendenţii aveau vocaţie succesorală egală asupra averii familiei. La
moştenire putea veni şi soţul supravieţuitor.
Membrii obştei puteau încheia diverse tranzacţii; de aceea existau şi prevederi referitoare la contracte. De
obicei, acestea se încheiau în formă verbală prevalând buna-credinţă pentru valabilitatea acestora.
Respectarea contractelor putea fi garantată prin depunerea unui jurământ. Cele mai răspândite contracte erau
vânzare-cumpărarea, care spre deosebire de epoca romană, avea un caracter solo consensu şi schimbul, dat
fiind caracterul natural al economiei la acea vreme.
În ceea ce priveşte răspunderea, conflictele puteau fi rezolvate în cadrul obştei având la bază ideea de
solidaritate a rudelor, prin legea talionului şi a compoziţiei.
În dreptul penal, cel mai des întâlnite infracţiuni erau cele împotriva persoanei, furturile fiind rare.
Sancţiunea pentru furt era purtarea prin sat a hoţului cu lucrul furat. Cea mai gravă sancţiune era aceea a
alungării persoanei vinovate din rândul obştei.
Instanţele de judecată erau aceleaşi, atât pentru cauzele penale cât şi pentru cele civile. Acestea erau judele şi
sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
Probele admise în acea perioadă erau jurământul cu brazda, în cazul divergenţelor privind hotarele şi jurătorii
care, în anumite situaţii, depuneau mărturie iar alteori dădeau şi hotărâri.
Întrebări
1. Ce dispoziţii cuprindeau normele de conduită ale geto-dacilor în perioada anterioară formării
statului?
2. Care a fost organizarea politică a geto-dacilor?
3. Ce regim juridic aveau persoanele în Dacia?
4. Ce reglementări cuprindeau normele juridice ale geto-dacilor în perioada statală?
5. Care a fost organizarea politico-administrativă a Daciei după cucerirea acesteia de către romani?
6. Care a fost organizarea fiscală a Daciei Romane?
7. Ce regim juridic au avut persoanele în provincia Dacia?
8. Ce dispoziţii cuprindeau normele juridice romane privind proprietatea, familia, moştenirea,
obligaţiile şi sistemul procesual?
7
9. Care a fost importanţa Tăbliţelor cerate descoperite la Roşia Montană?
10. Ce au reprezentat obştile teritoriale şi cine participa la conducerea acestora?
11. Care au fost principalele reglementări ale normelor de conduită ale obştilor teritoriale?
GRILE
1. Care era forma de guvernământ a Daciei până las cucerirea acesteia de către romani ?
a) Anarhică
b) Monarhică
c) Teocratică
2. De cine era deţinută puterea supremă în stat, până în momentul transformării Daciei în provincie
romană?
a) Vicerege
b) Rege
c) Marele preot
3. Cum era împărţită populaţia Daciei?
a) În tarabostes sau pilleati
b) În comati sau capilati
c) În oameni liberi şi sclavi
4. Cum era familia romană în perioada statală?
a) Monogamă, poligamă şi patrilocală
b) Poligamă, patrilocală şi patrilineară
c) Monogamă, patrilocală şi patrilineară
5. Ce pedeapsă era aplicată soţiei adultere?
a) Răzbunarea sângelui
b) Privativă de libertate
c) Capitală
6. Care a fost organizarea locală a provinciei Dacia?
a) În coloni şi vicii
b) În aşezări urbane şi rurale
c) În obşti teritoriale
7. Care erau impozitele directe?
a) Impozitele pe moşteniri
b) Impozitele pe vânzările de sclavi
c) Impozitele pe eliberările de sclavi
8. Ce drepturi aveau peregrini?

a) Dreptul de a încheia o căsătorie potrivit normelor locale
b) Dreptul de a încheia o căsătorie potrivit normelor romane
c) Dreptul de a încheia o căsătorie potrivit dreptului ginţilor
9. Ce tipuri de acte conţineau Tăbliţele de la Roşia Montană?
a) Contracte de vânzare-cumpărare
b) Contracte de locaţie
c) Contracte de împrumut
10. Care au fost procedurile aplicate în provincia Dacia în judecarea proceselor?
a) Procedura legisacţiunilor
b) Procedura extraordinară
c) Procedura formulară
11. Ce drepturi aveau peregrinii în materie succesorală potrivit normelor romane?
a) Dreptul de a asista la întocmirea unui testament
b) Dreptul de a gratifica pe cineva printr-un testament
8
c) Dreptul de a fi gratificat printr-un testament
12. Ce forme de proprietate au fost cunoscute în Dacia romană?
a) Proprietatea quiritară, provincială şi peregrină
b) Proprietatea quiritară, pretoriană şi provincială
c) Proprietatea pretoriană, provincială şi peregrină
13. Care au fost organele de conducere ale obştii teritoriale?
a) Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
b) Adunarea megieşilor
c) Juzii
14. Ce fel de contract era contractul de vânzare-cumpărare?
a) Real
b) Consensual
c) Solemn
15. Care era cea mai gravă pedeapsă aplicată membrilor obştii?
a) Purtarea prin sat cu lucrul furat
b) Legea talionului
c) Alungarea din rândul membrilor obştii
9
Modulul II.
Formarea şi organizarea statelor medievale româneşti
1. Organizarea politică;
2. Organizarea administrativă
3. Organizarea fiscală
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Organele centrale ale puterii

După constituirea statelor feudale româneşti, organele centrale ale puterii au fost Domnia, Adunările
de stări, Sfatul domnesc şi dregătoriile centrale.
1.1. Domnia
a. Trăsături generale
Despre instituţia domniei se poate afirma, în primul rând, că are un caracter original, negăsindu-şi
corespondent în celelalte state. Caracterul original al acesteia este expresia condiţiilor specifice de formare a
ţărilor române şi, implicit, a instituţiilor dreptului public.
În aceeaşi măsură, se remarcă şi caracterul independent manifestat din momentul constituirii statelor
feudale româneşti şi până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, moment prin care, o dată cu instaurarea
regimului fanariot, a luat sfârşit perioada de "constituţionalitate românească". Independenţa ţărilor române şi
a instituţiei domniei este un fapt demonstrat de realitatea istorică iar în ceea ce priveşte domnia, poate fi
dedusă şi din titulatura domnului şi prin modul în care domnii ţărilor române au înţeles să-şi exercite
prerogativele.
Titulatura domnului cuprinde în majoritatea situaţiilor formula "mare voievod şi domn". Titlul de
voievod, reprezentând elementul tradiţional din formulă, desemnează, în continuare, pe conducătorul oastei
şi judecătorul suprem. În plus, termenul "domn", provenind de la latinescul dominus şi având semnificaţia de
"stăpân de domenii", învederează calitatea acestuia de monarh absolut, de stăpân al întregului teritoriu al
ţării, ce nu recunoaşte nici o altă autoritate superioară. Învestirea nu era făcută ca în Occident prin
distribuirea de către căpetenii oamenilor de arme a unor teritorii sub formă de beneficii sau feude, aceştia din
urmă devenind vasali.
Domnii Ţărilor Române nu au avut calitatea de vasali. Pe de altă parte, în afara faptului că
învestitura era una politică, potrivit concepţiei creştine specifice acelei epoci, era, în egală măsură, şi una
religioasă. Expresia generală întâlnită "cu mila lui Dumnezeu" arată că domnul deţinea puterea de la
Dumnezeu şi nu de la oameni şi că era în acelaşi timp apărător al creştinătăţii.
Pentru a deveni domn al Ţărilor Române trebuiau respectate anumite condiţii, şi anume:
- Pretendentul trebuia să fie "os domnesc", adică potrivit sistemului ereditar care a funcţionat până în secolul
al XVI-lea, candidatul la domnie trebuia să facă parte din familia domnitoare. Oricare dintre fii legitimi sau
nelegitimi putea revendica scaunul domnesc. La domnie puteau veni şi fraţii domnului sau descendenţii
acestora;
- Femeile erau excluse de la domnie, cu alte cuvinte, candidatul trebuia să fie bărbat;
- Legea ţării mai stabilea ca pretendentul la scaunul domnesc să fie român şi creştin ortodox;
- Altă condiţie era aceea ca pretendentul "să nu fie însemnat", adică să se bucure de integritate fizică.
Sistemul eredităţii a fost dublat în Ţările Române de cel al electivităţii. Domnii erau aleşi, la alegere
participând, în general, boierii, reprezentanţii bisericii, armata. Obiceiul alegerii domnului de către popor îşi
are rădăcini străvechi, regăsindu-se la aborigenii Daciei. Alegerea era făcută, iniţial, pe viaţă. Cu timpul
aceste două reguli au suferit modificări. De exemplu, începând din secolul al XVI - lea domnul nu mai era
ales din rândul familiei domnitoare, alegerea făcându-se din rândul marilor boieri, iar din secolul al XVII -
lea, din rândul boierilor.
De asemenea, începând tot din secolul al XVI - lea, domnii nu mai erau aleşi pe viaţă, ei trebuind să
fie confirmaţi de Poartă, din trei în trei ani, iar din secolul al XVII-lea anual. Alegerea domnului a încetat în
secolul al XVIII-lea când ca urmare a înăspririi dominaţiei otomae, domnii erau numiţi direct de către Poartă.
10
Cu toate acestea, ca o dovadă a autonomiei Ţărilor Române, domnul nu intra în funcţie fără să fie,
mai întâi, uns de mitropolitul ţării.
Pe de altă parte, sub influenţa bizantină a funcţionat în Ţara Românească şi Moldova şi asocierea la
domnie cu scopul de a împiedica luptele pentru tron. De asemenea, în acest mod se realiza şi o iniţiere a
succesorului la tron în problemele domniei. Tot pentru a evita eventualele frământări legate de vacanţa
scaunului domnesc, domnii, care îşi presimţeau sfârşitul din cauza bătrâneţii sau a bolii obişnuiau să-l
desemneze pe succesorul la tron.
În cazurile de vacanţă în scaunul domnesc, obiceiul pământului a impus o altă instituţie şi anume,
locotenenţa domnească, exercitată ori de câte ori domnul era fie bolnav, fie în imposibilitatea de a conduce
ţara, fie că era plecat de la reşedinţă, sau că era mazilit.
Locotenenţa domnească era formată din unul până la şapte membri, cel mai adesea, trei sau cinci membri.
Locţiitorii domneşti exercitau toate prerogativele domnului, exceptându-le pe cele personale (danii). Astfel,
ei erau obligaţi să fie în permanenţă la reşedinţa domnească şi să păzească Scaunul împotriva oricăror
uzurpări, să preia visteria de la domnul mazilit şi să o sigileze, să strângă dările.
Actele emise de locotenenţă erau date şi semnate în numele fiecăruia dintre membri.
Dacă se întâmpla ca domnul ales să fie minor, prerogativele acestuia erau exercitate de către o regenţă până
când acesta devenea major, adică, până la vârsta de 15 ani. Spre deosebire de locotenenţă, actele regenţei
erau emise în numele domnului.
b. Atribuţiile domnului
Au fost expresia puterii absolute pe care au exercitat-o domnii Ţărilor Române, cuprinzând întreaga
activitate a acestora în domeniul politico-administrativ, legislativ, judecătoresc, militar, bisericesc.
Atribuţii politico-administrative
Domnul era şeful puterii administrative, având atribuţii în:
- Asigurarea şi păstrarea ordinii în interiorul ţării:
- Numirea şi revocarea dregătorilor;
- Organizarea administrativ-teritorială a statului;
- Stabilirea şi încasarea dărilor;
- Dreptul de a bate monedă.
Pe plan extern, domnul reprezenta ţara în relaţiile cu alte state având drept de:
- A încheia tratate comerciale sau de alianţă;
- A declara război;
- A încheia pacea;
- A trimite şi primi soli.
Prerogativele domnului, pe plan extern, au suferit o limitare la sfârşitul sec. XVI şi începutul sec.
XVII. Cu toate acestea, încălcând interdicţia Porţii Otomane, domnii au continuat să încheie tratate
internaţionale şi chiar alianţe fără ştirea Turciei.
Cu ştirea turcilor, domnii au cerut acţiuni diplomatice proprii de mijlocire între Imperiul Otoman, pe
de o parte, şi Polonia, Rusia, Austria, pe de altă parte, pentru încheierea războiului şi obţinerea păcii.
Domnul era singurul în drept să acorde supuşilor săi protecţie diplomatică faţă de statele vecine.
Atribuţii legislative
Se executau prin emiterea de hrisoave, de obicei după consultarea Sfatului Domnesc şi în situaţii
excepţionale, după consultarea cu Marea Adunare a ţării. Erau recunoscute şi de către turci. Ele au încetat
prin Regulamentele Organice.
Atribuţii judecătoreşti
Atribuţiile judecătoreşti decurg atât din tradiţia bizantină cât şi din cea românească conform cărora
voievozii aveau dreptul de judecată. Domnul era judecătorul suprem, el judeca, în ultimă instanţă, pricini
civile, (referitoare la dreptul de proprietate asupra pământului), pricini penale, (putând condamna la moarte,
confisca averi sau putând exercita dreptul de graţiere).
Domnul putea să delege dregătorilor dreptul de a judeca şi uneori putea să confere acest drept
marilor boieri sau mânăstirilor pentru populaţia aflată pe domeniile respective.
Exercitarea prerogativelor judecătoreşti de către domn reprezenta o componentă importantă de care
s-au bucurat permanent Ţările Române.
Principalele prerogative au fost recunoscute de turci chiar în perioada în care dominaţia lor se afla la
apogeu, deoarece domnul judeca după legea ţării şi împărţea dreptatea în numele său şi nu al sultanului.
Atribuţii militare
Domnul era comandantul suprem al armatei, având dreptul să:
- Conducă armata;
11
- Numească dregătorii militari (hatman, spătar);
- Recruteze şi să mobilizeze oastea.
Atribuţii în materie religioasă
Erau exercitate întotdeauna cu consultarea Sfatului domnesc sau a Marii adunări a ţării şi constau în:
- Dreptul de a hotărî înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi mânăstirilor;
- Dreptul de a numi şi revoca ierarhii bisericii alături de patriarhi;
- Dreptul de a reglementa competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti;
- Dreptul de a reglementa activitatea în ţară a cultelor străine.
1.2. Sfatul domnesc
Un document din 11 februarie 1400 menţionează despre "Sfatul boierilor mari şi credincioşi", ceea
ce atestă existenţa Sfatului domnesc concomitent cu întemeierea statelor feudale româneşti.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, denumirea de "divan" o înlocuieşte pe cea de
"Sfat domnesc", fără ca aceasta din urmă să dispară întrutotul.
Privitor la componenţa Sfatului domnesc între secolele XIV - XV, acesta era alcătuit din boieri fără
dregătorii; începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea era format din dregători, în mare parte; pentru
ca, între secolele XVI-XVII, să fie format, exclusiv, din dregători. Explicaţia constă în faptul că, iniţial,
poziţia dregătorilor era considerată a fi inferioară boierilor, primii, fiind consideraţi simpli funcţionari. Din
secolul al XVII-lea, dregătorii erau superiori boierilor, iar la sfârşitul secolului al XVII-lea, "boierie" şi
"dregătorie" devin termeni sinonimi. Numărul membrilor Sfatului domnesc era, între secolele XVI - XVII şi
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de 12, cifră care s-a menţinut vreme de trei secole.
Sfatul domnesc ca organ central al statului avea rol consultativ; principalele atribuţii ale acestuia
fiind legate de funcţiunile sau prerogativele Domniei.
Astfel, Sfatul domnesc avea atribuţii politice, judecătoreşti, financiare, bisericeşti şi militare.
În consecinţă, Sfatul domnesc era obligat să-l informeze pe domn despre situaţia şi starea de spirit a
ţării, pe plan intern, iar pe plan extern, îl asista pe domn la încheierea tratatelor de alianţă, vasalitate şi
comerciale. În relaţiile cu turcii, domnul consulta Sfatul domnesc ori de câte ori era interesat în aplicarea
unei noi politici.
Sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată dar colabora cu domnul la soluţionarea litigiilor.
De asemenea, domnul consulta Sfatul domnesc dacă era necesară înfiinţarea unor dări noi sau când
trebuiau luate măsuri pentru a evita evaziunea fiscală la vechile dări.
În egală măsură, Sfatul domnesc era consultat în privinţa înfiinţării de noi eparhii sau mutării unei
mitropolii sau episcopii de la o reşedinţă la alta.
1.3. Marea adunare a ţării
Marea adunare a ţării a mai fost denumită în documente şi "sobor", "mare sobor", "sfat de obşte",
"adunare obştească", "sfat a toată ţara", "adunare a toată ţara".
Din Marea adunare a ţării făceau parte reprezentanţi ai claselor sociale care nu erau reprezentaţi în
mod direct în Sfatul ţării; de exemplu, mazilii după ce îşi pierdeau poziţia de dregători. Din Marea adunare
mai făceau parte clerul şi negustorii.
Numărul membrilor era de maxim 150 - 200 şi minim de 30, în cazul adunărilor restrânse.
Adunările erau convocate de domni, fie la iniţiativa acestuia, fie la iniţiativa grupurilor interesate. De
regulă, ele erau convocate pentru a fi dezbătută o singură problemă. În funcţie de obiectul hotărârilor, ce
trebuiau luate, adunările puteau avea caracter extern sau intern.
Adunările cu caracter extern deliberau în privinţa încheierii tratatelor de vasalitate, de alianţă, de
omagiu, a încheierii convenţiilor de comerţ, a plăţii haraciului, a încheierii păcii şi declarării războiului.
Adunările cu caracter intern hotărau în privinţa alegerii domnului, abdicării, acordării de privilegii,
urmăririi şi prescripţiei dreptului de urmărire a ţăranilor fugiţi, statutului ţăranilor aserviţi, aplicării dreptului
scris şi a reformelor legislative.
Hotărârile luate erau prezentate într-un hrisov emis de domn.
1.4. Dregătoriile centrale
a. Trăsături caracteristice
Dregătoriile centrale aveau în sinteză următoarele trăsături caracteristice:
- Atribuţiile unui dregător nu au fost delimitate în ţările române, domnul putând delega unui dregător sarcini
care puteau intra în atribuţiile altor dregători;
- Până la reforma lui Constantin Mavrocordat dregătorii nu erau salarizaţi, fiind răsplătiţi prin danii, prin
acordarea de privilegii, prin concedarea unor venituri domneşti, etc;
- Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova a existat o ierarhie a dregătorilor, în fruntea ei aflându-se cei cu
atribuţii legate de administraţia ţării;
12
- Dregătorii erau numiţi, confirmaţi şi revocaţi de domni. La numire şi la confirmare ei trebuiau să presteze
un jurământ de credinţă faţă de domn, ocazie cu care primeau însemnele dregătoriei şi un caftan;
b. Clasificare
Dregătorii puteau fi clasificaţi după mai multe criterii şi anume:
a. După importanţa dregătoriei, erau dregători mari şi dregători mici;
b. După participarea la Sfatul domnesc, erau boieri de sfat şi boieri de divan;
c. După natura atribuţiilor, erau dregători cu atribuţii privind administraţia ţării din care făceau parte: Bănia
Craiovei, marele Vornic, marele Logofăt, marele Vistier, marele Postelnic, marele Portar, marele Uşar,
Vătaful de Aprozi şi Vornicii de Poartă, dregători cu atribuţii militare, aceştia fiind: marele Spătar,
Hatmanul, Pârcălabii, marele Armaş, marele Agă, marele Serdar, marele Setrar; şi dregători în serviciul
domnului sau al curţii domneşti, aceştia fiind: marele Paharnic, marele Stolnic, marele Comis, marele
Medelnicier, marele Clucer, marele Sulger, marele Jitnicer, marele Pitar, marele Cămăraş, marele Căminar şi
marele Vameş.
1.5. Organizarea de stat a Transilvaniei
Aflată până în 1541, sub dominaţie maghiară, între 1541 - 1683, sub suzeranitate otomană, iar din
1683, sub dominaţie iniţial austriacă şi ulterior austro-ungară, Transilvania va avea o evoluţie aparte în
comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească.
Câtă vreme Transilvania s-a aflat sub stăpânirea ungară, conducerea politică a aparţinut voievodului.
Prerogativele acestuia au fost limitate "de autonomia comitatelor, a scaunelor secuieşti şi săseşti, de
privilegiile acordate Bisericii catolice, precum şi de atribuţiile superioare ale regelui Ungariei". Cu toate
acestea, voievozii Transilvaniei au încercat să înlăture dominaţia maghiară şi să-şi lărgească prerogativele.
Astfel, spre sfârşitul secolului al XIII -lea şi începutul secolului al XIV-lea şi chiar în secolul al XV-lea, unii
voievozi au încercat să transforme voievodatul într-o funcţie ereditară. Este cazul voievozilor Roland şi
Ladislau Borşa, în timpul cărora Transilvania devenise un "regnum", distinct de Regnum Hungariae sau al
voievozilor Csáki, Laczkfi, Iancu de Hunedoara, care au format adevărate dinastii.
Prerogativele voievodului erau administrative, militare şi judecătoreşti. Voievodul putea să
numească vicevoievodul, conducătorii comitatelor şi slujbaşii apropiaţi. Avea dreptul de a convoca
congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările.
De asemenea, voievodul era şeful armatei, având largi atribuţii în acest sens.
Ca reprezentant al regelui, era administratorul veniturilor legale, din care păstra o treime.
Prerogativele judecătoreşti erau exercitate de voievod în cadrul comitatelor existente în Transilvania:
Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior. Existau, însă, chiar în interiorul acestor
comitate regiuni, cum ar fi cele din jurul ocnelor şi minelor, care nu erau supuse jurisdicţiilor voievodale.
Din aceeaşi categorie, făceau parte latifundiile ecleziastice atribuite Bisericii catolice în Alba-Iulia sau la
Cluj - Mănăştur şi teritoriile locuite de saşi şi de secui; deşi în privinţa acestora din urmă, în secolul al XV-
lea, voievodul devenind comite şi al secuilor, dobândeşte jurisdicţie şi asupra lor.
Mai trebuie subliniat că existau teritorii, cum ar fi Amlaşul, Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă, care
se aflau sub conducerea domnilor Ţării Româneşti şi, respectiv, Moldovei, ceea ce contribuie la accentuarea
legăturilor fireşti dintre cele trei ţări române.
În perioada voievodatului, componente ale vieţii publice centrale şi, în egală măsură, expresie a
luptei pentru autonomia Transilvaniei erau şi congregaţiile nobiliare. Congregaţiile nobiliare erau adunări
reprezentative pe stări la care participau reprezentanţii categoriilor sociale privilegiate dintr-un comitat sau
din mai multe comitate. Până în 1437, din aceste adunări faceau parte atât reprezentanţii "naţiunilor"
privilegiate cât şi reprezentanţii feudalilor români. După înfrângerea răscoalei ţărăneşti din 1437, a fost
interzisă participarea românilor la viaţa politică, hotărârile fiind luate de data aceasta de Dieta vel
Congregatio generalis trium partium în baza înţelegerii dintre maghiari, secui şi saşi numită "Unio trium
nationum".
După cucerirea Belgradului, în 1521, şi victoria de la Mohacs, în 1526, statul ungar se divide: partea
mijlocie a Ungariei cu fosta capitală Buda este transformată în paşalâc turcesc, iar partea de apus a intrat sub
stăpânirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul.
În aceste condiţii, Transilvania se desparte de regatul ungar şi devine principat aflat sub suzeranitate
otomană, fiind condusă de un principe. Principatul Autonom al Transilvaniei cuprindea cele şapte comitae
din fostul voievodat; scaunele săseşti şi secuieşti; cele trei districte: Braşov, Făgăraş şi Bistriţa; comitatele
din "Partium": Arad, Zarand, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare şi Maramureş;
Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.
Principele era ales de către Dieta Transilvaniei şi confirmat de către poartă. După confirmare Poarta
trimitea noului principe însemnele domniei: steag, sceptru, arme, o pălărie de paradă şi un cal cu întreg
13
harnaşamentul. În realitate, au existat cazuri când Poarta a impus Dietei, înainte de alegeri persoana care
urma să devină principe; uneori chiar şi fără ca dieta să aprobe alegerea acestuia.
Principele era şeful administraţiei, numind funcţionarii publici, încheind convenţii şi tratate cu ţările
străine, conferind titluri de nobleţe, încheind pace şi declarând război.
În materie legislativă, principele putea să aprobe sau să respingă hotărârile dietei.
Era, de asemenea, şef al cultelor, calitate în care supraveghea activitatea religioasă din ţară, numea şi
confirma înalţii prelaţi.
Ca judecător suprem, avea competenţă în materie civilă şi penală. Avea dreptul de a graţia, amnistia
sau comuta pedepsele.
Principele exercita şi prerogative miliatre, fiind comandantul suprem al armatei.
Alături de principe, din organele centrale ale statului mai făceau parte Dieta Transilvaniei şi
Consiliul Principelui. Dieta Transilvaniei era o adunare cu caracter deliberativ din care făceau parte Scaunul
guvernamental, consilierii şi prelaţii, Tabla regească, înalţii funcţionari ai comitatelor, provinciilor şi
scaunelor secuieşti, ai provinciilor săseşti, precum şi ai oraşelor libere şi taxaliste. Dieta se întrunea fie la
Alba-Iulia, fie în alte localităţi şi cuprindea aproximativ 150 - 200 de membri. Spre deosebire de Congregaţia
nobililor care îşi desfăşura activitatea în mod ocazional, Dieta se întrunea permanent, hotărând în privinţa
problemelor de legiferare, justiţie şi administraţie ale Transilvaniei.
Consiliul principelui era alcătuit din minimum 12 membri, având rolul de a-l sfătui pe principe în
conformitate cu legile în vigoare; în caz contrar, membrii Consiliului erau suspectaţi de uneltire împotriva
statului şi urma să fie pedepsiţi. Principele era obligat, la rândul său, să ţină cont de sfaturile Consiliului,
exceptând situaţiile când acestea se dovedeau a fi contrare legii.
2. Organizarea administrativ-teritorială
Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni. ÎnŢara
Românească cele două mari regiuni erau despărţite de Olt. În dreapta Oltului se afla Bănia Craiovei, regiune
care a beneficiat de un regim aparte datorită caracterului său complex şi al rolului important pe care l-a avut
în ierarhia dregătoriilor centrale. Muntenia aflată în stânga Oltului era condusă de Marele vornic, care
exercita în această regiune atribuţiile Banului Craiovei, mai puţin, dreptul de a condamna la moarte.
Moldova a fost şi ea împărţită în două mari regiuni: Ţara de Sus, compusă din ţinuturile Hotin,
Dorohoi, Hârlău, Suceava, Neamţ şi Bacău, cu scaunul la Dorohoi şi Ţara de Jos, din care făceau parte
ţinuturile Iaşi, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi
Soroca, având reşedinţa la Bârlad. Fiecare regiune era condusă de către un vornic.
În afara acestei împărţiri, în Ţara Românească sunt cunoscute ca unităţi administrativ-teritoriale
judeţele, oraşele sau târgurile şi satele iar în Moldova ţinuturile, oraşele şi satele. Demn de precizat este
faptul că această organizare este anterioară formării statelor feudale româneşti.
În Transilvania întâlnim o organizare aparte, teritoriul fiind împărţit în comitate, districte şi scaune.
2.1. Judeţele şi ţinuturile
Judeţele
Îşi au originea în formaţiuni anterioare întemeierii statelor feudale, cum ar fi jupele şi confederaţiile
de obşti. Denumirea de "judeţ" provine din latinescul "iudicium", semnificând "scaund de judecată", fapt
care atestă importanţa pe care o avea activitatea de soluţionare a litigiilor în cadrul acestor unităţi
adminsitrative, dar şi "continuitatea instituţională a judex-ului roman".
Judeţele s-au format în jurul unor unităţi geografice naturale cum ar fi, de exemplu, văile de râuri. De
aceea, anumite judeţe poartă numele râurilor de-a lungul cărora s-au format.
Judeţele erau conduse de către o căpetenie care purta numele de judeţ sau sudeţ.
În Oltenia, în secolul al XV-lea, băniile au devenit unităţi administrative asemănătoare judeţelor, iar
conducătorii lor s-au numit bani sau bănişori. Cât timp Oltenia s-a aflat sub dominaţia austriacă (1718-1739),
şefii judeţelor erau numiţi vornici de judeţ. Căpetenia judeţului avea atribuţii administrative, judecătoreşti, în
privinţa locuitorilor satelor libere, executând, în acelaşi timp, măsurile de represiune împotriva acelora care
nu respectau ordinea; fiscale, strângând dările şi slujbele cuvenite domniei.
Ţinuturile
Erau unităţi administrative corespunzătoare judeţelor din Ţara Românească. Formate fie într-un
mediu geografic favorabil, fie în jurul unor centre social-economice (oraşe sau cetăţi), ţinuturile erau
conduse de judeţi, sudeţi, pârcălabi şi staroşti.
Atribuţiile acestora erau judecătoreşti, administrative, fiscale şi militare. În general, pârcălabii
administrau ţinuturile a căror reşedinţă era o cetate; staroştii conduceau ţinuturile de graniţă iar sudeţii, restul
ţinuturilor.
14
După reforma lui Constantin Mavrocordat, pârcălabii de ţinut au fost înlocuiţi cu ispravnici care
aveau atribuţii administrative şi judecătoreşti limitate însă la satele din ţinut, întrucât nu le era permis
amestecul în justiţia orăşenească.
Comitatele, scaunele şi districtele
Comitatele, care corespundeau ca întindere vechilor aşezări ale triburilor maghiare, erau organizaţii
ale cetăţilor şi domeniilor regale conduse de către un comite ales de către rege sau de către voievodul
Transilvaniei.
Regiunile locuite de către saşi şi secui erau organizate în scaune, denumire preluată de aceştia de la
vechile scaune de judecată ale românilor. În fruntea scaunelor secuieşti se aflau doi dregători cu atribuţii
militare, administrative şi judecătoreşti. Unul se numea capitaneus (căpitanul) sau maior exercitus (mai
marele oştirii), iar celălalt, iudex terrestris (jude pământean). Autoritatea supremă era reprezentată de
"comitele secuilor" cel care prezida "obştea secuilor".
Scaunele săseşti erau conduse de un "jude regal" cu atribuţii asemănătoare comitelui.
Cât îi priveşte pe românii din Transilvania, aceştia aveau propriile structuri, numite districte, la
conducerea cărora se aflau cnezii, voievozii şi juzii. Astfel de subdiviziuni administrative cu populaţie
exclusiv românească erau districtele din Banat, Ţara Făgăraşului, Ţinutul Rodnei şi Ţinutul Maramureşului.
Banatul, care începând din secolul al XIV-lea, avea, aşa cum rezultă din documente, opt districte, s-a
bucurat întotdeauna de autonomie, fiind condus de un ban iar după secolul al XIV-lea, de reprezentanţi ai
regelui.
Ţara Făgăraşului apare în documente, iniţial ca Terra Blachorum, în 1222, apoi ca Terra Fagaraş, în
1372, şi, mai târziu, ca district. Era alcătuită din mai multe sate, conduse de boieri. La Făgăraş exista ca
instanţă supremă un scaun de judecată, format din boierii satelor, unde procesele erau soluţionate potrivit
dreptului românesc. De altfel, normele juridice aplicate în Ţara Făgăraşului au fost codificate în Statutele
Ţării Făgăraşului în 1508.
Ţinutul Rodnei cuprindea mai multe sate şi centrul orăşenesc Rodna. Avea o poziţie privilegiată,
beneficiind de numeroase drepturi, privilegii şi imunităţi. La conducerea oraşului era un jude şi mai mulţi
juraţi, iar în fruntea satelor se aflau cnezii, numiţi mai târziu "juzi".
Ţinutul Maramureşului a fost menţionat în 1199, reprezentând una dintre cele mai vechi formaţiuni
româneşti, condusă până în secolul al XIV-lea de voievozi români. Cuprindea opt districte şi era alcătuit din
mai multe sate, în fruntea cărora se afla un cneaz.
2.2. Oraşele sau târgurile
Aşa cum s-a mai precizat, statele feudale româneşti nu reprezintă cadrul în care se formează judeţele,
ţinuturile şi respectiv oraşele, ca subdiviziuni administrativ-teritoriale. Formarea acestora nu a ţinut de o
organizare statală ci de condiţii prielnice care să permită apariţia şi dezvoltarea unor aşezări omeneşti. Pe de
altă parte, apariţia oraşelor şi diferenţa dintre acestea şi sate este determinată de prezenţa predominantă a
meşteşugarilor şi negustorilor, mai puţin a agricultorilor, ca grupuri socio-profesionale.
În Ţările Române, se făcea distincţie între "târgurile libere care se bucurau de anumite scutiri şi
privilegii şi cu care domnul trata în virtutea privilegiilor acordate şi târguri proprietate particulară de la care
proprietarul terenului avea dreptul de a percepe anumite taxe. Dacă în Ţara Românească oraşele sunt aşezate
atât pe pământ domnesc cât şi boieresc, în Moldova toate târgurile sunt aşezate pe pământ domnesc.
În general, oraşele aveau o structură concentrică cuprinzând vatra târgului, hotarul târgului şi ocolul
târgului.
Vatra târgului reprezenta centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri şi uliţe.
Hotarul târgului era terenul agricol înconjurător cu ogoare, vii, livezi, fâneţe, prisăci, heleşteie.
În afara hotarului se aflau mai multe sate ce alcătuiau ocolul târgului.
Din administraţia orăşenească făceau parte două categorii de organe: unele reprezentante ale
orăşenilor, celelalte reprezentante ale domnului.
Prima categorie cuprinde în Ţara Românească un judeţ şi 12 pârgari, în Moldova, un şoltuz şi 12
pârgari şi în ambele ţări, o adunare generală a orăşenilor.
Din cea de-a doua categorie, făceau parte dregătorii domneşti: vornicul de târg, pârcălabul de oraş,
starostele, pristavul, vameşul.
Judeţul respectiv, şoltuzul împreună cu pârgarii se ocupau de repartizarea în funcţie de avere a cislei,
birul fiind însă încasat de organele domneşti, aveau competenţă judecătorească, judecând anumite pricini
civile şi penale. De asemenea, şoltuzul asigura liniştea publică, putând să aresteze şi să amendeze pe
tulburători. Aveau, în egală măsură, atribuţii notariale, ţinând catastihul târgului în care erau intabulate actele
juridice translative de proprietate, având ca obiect bunurile imobiliare din vatra şi hotarul târgului.
15
Din adunarea generală a orăşenilor făceau parte toţi locuitorii oraşului cu drept de vot. Adunarea se
întrunea, în special, când trebuia să aleagă pe conducătorii oraşului: judeţul (şoltuzul) şi pârgarii şi când
trebuia să dezbată situaţii grave cum ar fi, de exemplu, o contribuţie nouă cerută oraşului sau înstrăinarea de
către domn a unei părţi din hotarul oraşului.
Vornicul de târg, în calitate de reprezentant al domnului, răspundea de strângerea dărilor în natură şi
în bani şi de executarea dărilor în muncă. Avea şi atribuţii judecătoreşti, judecând plângerile locuitorilor
împotriva impunerilor abuzive. Pârcălabul de oraş era în Ţara Românească un ajutor al vornicului de târg
care lua vama, venitul ocolului şi care organiza târgul şi oborul de vite.
În Transilvania, oraşele aveau o anumită autonomie recunoscută prin acte scrise ale puterii centrale,
cunoscute sub denumirea de "Charta".
La conducerea oraşelor se afla un consiliu din care făceau parte 12 cetăţeni, reprezentând fruntaşii
aleşi din păturile bogate ale orăşenimii. În fruntea consiliului era un primar sau jude, ales pe timp de un an.
În unele oraşe pe lângă primar exista şi un administrator.
2.3. Satele
În istoria socială a românilor satul sau obştea a jucat cel mai important rol, în primul rând ca formă
de organizare predominantă încă de pe vreme geto-dacilor şi apoi ca entitate distinctă, ce păstrează şi
transmite din generaţie în generaţie reguli moştenite din vremuri străvechi şi cu o receptivitate scăzută faţă
de ceea ce este nou şi faţă de influenţele străine. Si chiar dacă, fenomenele de aculturaţie nu pot fi negate, tot
ceea ce a fost preluat de la alte popoare cu care populaţia autohtonă a venit în contact a fost adaptat
obiceiului locului, căpătând conotaţii specifice.
Obligate o perioadă îndelungată să se apere, să lupte şi să reziste într-un spaţiu şi pentru un spaţiu
care după retragerea romanilor, vreme de câteva secole, nu a avut o organizare statală, obştile daco-romanilor
şi apoi ale românilor au învăţat să se autoconducă şi să se auto-administreze, această situaţie menţinându-se
pentru unele sate, chiar şi după formarea statelor româneşti. De aceea, se poate afirma, că obştea a fost
izvorul normelor de conduită ale românilor şi locul unde au fost conservate valorile acestora.
După constituirea statelor feudale, unele sate şi-au păstrat vechea autonomie, aşa cum afirmasem
ceva mai devreme, iar altele au devenit sate domneşti sau prin privilegii de imunitate, sate boiereşti sau
mânăstireşti.
A. Satele libere. Erau satele locuite de moşneni, în Ţara Românească şi de răzeşi, în Moldova.
Termenul "moşnean", derivat al cuvântului "moş" este, după unele interpretări, de origine traco-dacă. Moşul
este "cel încărcat de ani" sau cel care reprezintă autorul comun al cetelor de moşneni care locuiau într-un sat
sau mai multe sate. Cei bătrâni erau, în egală măsură, aceia care aveau un cuvânt greu de spus în cadrul
obştei, formând adunarea oamenilor buni şi bătrâni. Întrunită în zilele de sărbătoare adunarea avea o largă
competenţă, cuprinzând dreptul:
" a. De a reglementa folosinţa averii devălmaşe;
b. De a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştei;
c. De a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni, unui stăpân feudal;
d. De a se împrumuta, de a cumpăra, de a exercita, dreptul de protimisis;
e. De a urmări averea obşteanului care nu-şi plăteşte datoria (de ex. din cislă sau din gloabă), lăsând-
o să cadă asupra obştei;
f. De a exercita paza câmpului şi a vetrei satului, de a urmări şi a prinde pe răufăcători;
g. De a judeca pricini penale şi civile. Adunarea sfatului pentru judecată ("scaunul de judecată") se
întrunea în "bătătura satului" sau în tinda sau în pridvorul bisericii. Judecata obştii ("judeţul obştesc") era de
două feluri: "judeţul ăl mare" care privea crimele (omorul, tâlhăria, curvia etc) şi "judeţul ăl mic" (bătăile,
certurile etc.). Obştea arhaică avea competenţă deplină pentru orice vini şi drepturi să aplice chiar şi
pedeapsa cu moartea. După întemeiere, judecata crimelor ("judeţul ăl mare") a fost preluată de domnie, chiar
pentru satele libere, dar cu colaborarea obştii. În pricini civile, obştea prin oamenii buni şi bătrâni avea un rol
deosebit mai ales la hotărânicii. Acest rol se leagă de străvechea procedură a "judecăţii la hotare" care privea
hotarul satului cu alte sate;
h. Obştea mai avea dreptul să asiste ca martoră şi ca instanţă de autentificare la toate actele juridice
cu efecte asupra patrimoniului ei. Luând cunoştinţă de act, obştea consimţea la el şi renunţa la protimisis. De
aceea, zapisele sub semnătură privată erau socotite provizorii până la autentificarea lor de obştea satului;
i. Sfatul obştii prin oamenii buni şi bătrâni aveau dreptul să repartizeze dările, satul fiind impus de
stat la o sumă globală. Repartiţia pe gospodării (cisla) se făcea ţinând seama de mijloacele şi greutăţile
fiecărui contribuabil. Sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între obşteni;
răspunderea faţă de fisc fiind solidară".
16
Autonome prin faptul că aveau propriile organe de conducere, satele libere se subordonau, din punct
de vedere administrativ, fiscal şi militar, judeţelor sau ţinuturilor. Dregătorii domneşti aveau obligaţia de a
strânge veniturile domniei şi de a supraveghea muncile cuvenite acesteia. Autoritatea exercitată de către
domni asupra satelor libere era una de drept public; legătura dintre sat şi domnie făcându-se prin intermediul
unui reprezentant al obştii, ales de săteni, care se numea pârcălab în Ţara Românească şi vătăman în
Moldova.
B. Satele aservite.
Satele domneşti. Alături de satele boiereşti şi cele mânăstireşti făceau parte din categoria satelor
aservite sau particulare. De asemenea, satele domneşti puteau să aparţină domnului, fiind moştenite sau
cumpărate de către acesta, caz în care domnul se comporta ca orice stăpân sau aparţinea domniei, fiind
confiscate pentru hiclenie, sau primite, în virtutea dreptului de prădalică de la persoanele decedate fără
moştenitori.
De strângerea veniturilor domniei, judecarea anumitor pricini şi adminsitrarea satului se ocupa un
pârcălab. În cazul satelor de ocol, arondate târgurilor, vornicul de târg avea competenţă judecătorească iar
legătura dintre sate şi domnie se făcea printr-un vătăman.
Satele boiereşti. Deveniseră proprietate boierească fie prin donaţie din partea domnului, fie prin
moştenire, danie, cumpărare sau chiar cotropire şi întărite de domnie.
Dacă stăpânul satelor beneficia de un hrisov domnesc de imunitate prin care se interzicea anumitor
dregători să-şi exercite atribuţiile pe teritoriul acestora, el se bucura de dreptul de a administra şi de a judeca,
excepţie făcând infracţiunile de omor, tâlhărie, care erau considerate "cazuri domneşti".
Boierul era reprezentat de un pârcălab în Ţara Românească şi, respectiv, de un vornic, vornicel sau
ureadnic în Moldova care strângea veniturile cuvenite stăpânului; transmitea poruncile acestuia; repartiza
ţăranilor muncile şi avea drept de judecată, în pricini mărunte putând aplica gloaba sau bătaia.
Satele mânăstireşti. Erau administrate de egumenul mănăstirii al cărui reprezentant era un pârcălab
în Ţara Românească şi un dregător în Moldova, care lucra împreună cu vătăman, ca reprezentant al satului.
Cât priveşte dreptul de judecată, vinile mici erau judecate de egumen împreună cu soborul mânăstirii, iar
vinile mari cădeau în competenţa dregătorilor domneşti.
În Transilvania, satele locuite de populaţia autohtonă au păstrat vechea organizare a obştilor, în
fruntea lor găsindu-se juzi sau cnezi cu atribuţii judiciare, legate de repartizarea pământurilor, de strângerea
impozitelor, de soluţionarea conflictelor şi de chemare a oamenilor la oaste. Un cneaz putea prin voinţa
regelui, a voievodului sau a princepelui să administreze mai multe sate, fiind numit "cneaz comun". Spre
sfârşitul epocii voievodatului pământurile românilor au fost acaparate de nobilimea celor trei naţiuni
privilegiate, rămânând sate libere numai în zonele de graniţă.
Întrebări
1. Care a fost organizarea socio-politică a formaţiunilor prestatale româneşti?
2. Care au fost trăsăturile caracteristice ale instituţiei domniei?
3. Ce prerogative au avut Domnii Ţărilor Române?
4. Ce rol, ce componenţă şi ce atribuţii au avut Sfatul Domnesc şi Marea Adunare a Ţării?
5. Care au fost trăsăturile caracteristice ale dregătoriilor caracteristice centrale şi cum au fost clasificate
acestea?
6. Ce atribuţii aveau dregătorii cu atribuţii în administraţia ţării?
7. Ce atribuţii aveau dregătorii cu atribuţii militare?
8. Ce atribuţii aveau dregătorii cu atribuţii legate de Domn sau de curtea domnească?
9. Care a fost organizarea administrativă a Ţărilor Române?
Grile
1. Ce condiţii trebuia să îndeplinească candidatul la domnie?
a) Să facă parte dintr-o familie domnitoare, să fie femeie, să se bucure de integritate fizică, să fie
creştin-ortodox şi să fie român
b) Să facă parte dintr-o familie domnitoare, să fie român, să fie bărbat, să se bucure de integritate fizică
şi să fie creştin-ortodox
c) Să fie creştin-ortodox, să fie bărbat, să fie străin, să facă parte dintr-o familie domnitoare şi să se
bucure de integritate fizică
17
2. Când se exercita locotenenţa domnească?
a) Dacă domnul era bolnav
b) Dacă domnul era mazilit
c) Dacă domnul era plecat din ţară
3. Ce atribuţii religioase avea domnul?
a) Dreptul de a reglementa activitatea cultelor străine în ţară
b) Dreptul de a hotărî înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi mânăstirilor
c) Dreptul de a stabili şi încasa dările
4. Ce rol avea Sfatul Domnesc?
a) Deliberativ
b) Consultativ
c) Consultativ şi deliberativ
5. Ce se delibera în adunările cu caracter extern?
a) Alegerea domnului
b) Încheierea tratatelor de vasalitate
c) Încheierea păcii
6. Când s-a aflat Transilvania sub dominaţie maghiară?
a) Până în 1541
b) Între 1541 – 1683
c) După 1683
7. Dregătorii cu atribuţii militare erau:
a) Marele comis
b) Marele vornic
c) Marele jitnicer
8. Dregători cu atribuţii administrative erau:
a) Marele ban
b) Marele vistier
c) Marele logofăt
9. Care erau unităţile administrative ale Ţării Româneşti
a) Judeţele, oraşele şi satele
b) Ţinuturile, oraşele şi satele
c) Comitatele, scaunele şi districtele, oraşele şi satele
10. Cine făcea parte din conducerea administrativă a oraşelor?
a) Reprezentanţii orăşenilor aleşi pe timp de un an
b) Dregătorii domneşti
c) Hatmanii
11. Care erau dările în muncă?
a) Podvoadele
b) Olacele şi conacele
c) Merticele
12. Care erau dările în bani?
a) Deseatina de vin
b) Dijma stupilor
c) Goştina
18
Modulul III.
Principalele instituţii ale dreptului cutumiar românesc
1. Persoanele;
2. Familia;
3. Proprietatea;
4. Moştenirea;
5. Obligaţiile;
6. Infracţiunile şi pedepsele
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Dreptul cutumiar românesc s-a cristalizat într-o epocă în care au lipsit dovezile scrise sau au fost
insuficiente. De aceea, în privinţa originii, a structurii şi chiar a denumirii acestuia părerile au fost împărţite.
De exemplu, referitor la geneza instituţiilor şi principiilor dreptului cutumiar, unii autori consideră
că obiceiurile juridice ale românilor din perioada feudală au o dublă pecete: geto-dacă şi romană. Alţii sunt
adepţi fie ai originii pur romane, fie ai unei origini exclusiv trace. Părerea la care se raliază majoritatea
autorilor contemporani de istorie a dreptului este că legea ţării are o origine ambivalentă, daco-romană la
care se adaugă influenţe slave şi germanice.
În ceea ce priveşte denumirea dreptului cutumiar, întâlnim mai multe formulări: Legea ţării, Obiceiul
ţării, Legea pământului sau Obiceiul pământului. Documentele sârbeşti şi poloneze îl numesc "zakon
vlahom" respectiv "voloskie pravo". De asemenea, în documentele latineşti ale cancelariilor maghiare şi
poloneze apare sub denumirea de "Lex olahorum" sau "Jus valahicum".
Ceea ce trebuie remarcat, este că, indiferent de denumire, se vorbeşte despre o lege a ţării şi nu a
ţărilor, ceea ce indică o unitate de conţinut a normelor dreptului cutumiar, chiar dacă, politic vorbind, ţările
române au fost separate.
În mod concret, conţinutul Legii ţării s-a raportat la condiţiile politice, economice şi sociale ale
perioadei. Pornind de la normele de conduită specifice obştilor săteşti după secolul al X-lea când se
constituie formaţiunile prestatale, dreptului cutumiar i se adaugă prevederi referitoare la relaţiile de vasalitate
între nobili, privilegiile nobilimii sau obligaţiile ţăranilor dependenţi sub forma rentei feudale.
Formarea statelor feudale româneşti constituie o altă treaptă în evoluţia Legii ţării, reglementând
organele politice centrale şi locale, organizarea administrativă, privilegiile bisericii şi ale boierimii, formele
de proprietate ş.a.m.d.
O dată cu apariţia dreptului scris, Legii ţării i se vor alătura noi dispoziţii de inspiraţie bizantină,
pentru ca, mai târziu, dreptul cutumiar să reprezinte unul dintre izvoarele textelor juridice ce vor pune bazele
dreptului modern.
1. Persoanele
Legea ţării recunoştea capacitate juridică tuturor oamenilor, existând sinonimie între apelativul
"om", aşa cum apare în documentele vremii şi noţiunea de "persoană" ca subiect de drepturi şi obligaţii.
Dreptul cutumiar nu făcea o distincţie netă între capacitatea de folosinţă, reprezentând aptitudinea
generală şi abstractă a persoanelor fizice sau juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii şi
exerciţiul acesteia.
Limitările exerciţiului capacităţii datorită sexului, vârstei, stării mintale şi a unor condamnări penale
nu suprimau calitatea de persoană a incapabililor, ci aveau scopul unor măsuri de protecţie a familiilor
acestora în situaţia în care interesele lor ar fi putut fi prejudiciate.
Deosebirea teoretică între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu se face, mai târziu, în dreptul scris.
Calitatea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii începea în momentul naşterii sau chiar al
concepţiei şi sfârşea o dată cu moartea sau prin dovada morţii sale prezumate.
19
În general, capacitatea de folosinţă era recunoscută tuturor oamenilor liberi, numai că existau
inegalităţi determinate de poziţia socială a acestora, de religie, în special în Transilvania, sau de regimul pe
care-l aveau străinii în Ţările Române.
În ierarhia socială la baza piramidei erau ţăranii aserviţi (rumâni, vecini, şerbi, jeleri), robii şi pătura
săracă a ţăranilor liberi. La nivel mediu, cu posibilitate de acces spre vârful piramidei, se aflau ţăranii liberi
înstăriţi, clerul inferior şi nobilii de rând. Vârful piramidei era ocupat de marea boierime şi clerul înalt.
1.1. Boierii.
Legea ţării nu a fixat cu stricteţe statutul politico - juridic al boierilor. În general, ei beneficiau de
toate drepturile publice şi private, iar faţă de domn aveau atribuţii politice şi militare. Poziţia boierilor în
Ţările Române era determinată de autoritatea domnului "sub domnii mai slabi, boierii au fost mai puternici şi
au obţinut privilegii mai mari".
Pe de altă parte, boierii nu formau o masă omogenă, nu reprezentau o structură compactă, în izvoare
apărând distincţii ca: "boieri mari şi mici", "boieri de neam vechi", "boiernaşi", "boieri de ţară".
Legând calitatea de boier de stăpânirea pământului ar rezulta, în mod logic, că "toţi proprietarii
agrari, indiferent dacă ei erau mari ori mici, bogaţi ori săraci, cu dregătorie ori fără", erau boieri.
De altfel, moşnenii şi răzeşii erau mândri de calitatea lor de proprietari liberi, pentru că liberi fiind se
deosebeau de robi şi proprietari fiind, se deosebeau de aceia care, pierzând această calitate, deveneau legaţi
de pământ. Cu alte cuvinte, a fi moşnean sau megieş, respectiv, răzeş era echivalent cu a fi boier. Această
mândrie a fost justificată, pentru că din rândurile lor, unii au devenit dregători şi majoritatea participau la
oastea cea mare.
În secolul al XV-lea, poziţia de dregător era inferioară boierilor, din secolul al XVII-lea, această
situaţie se modifică, pentru ca spre sfârşitul aceluiaşi secol, termenii să devină sinonimi. Despre cel care
devenea dregător se spunea că "s-a boierit". Motiv pentru care anumiţi istorici leagă boieria de slujbă.
Probabil că generalizări nu putem face nici într-un sens, nici în celălalt. Ceea ce putem afirma este că
existau diferenţe în cadrul aceleiaşi clase şi că aveau o situaţie aparte în comparaţie cu celelalte categorii
sociale. Spre a exemplifica, boierii nu au plătit bir până în secolul al XV-lea; dacă săvârşeau o infracţiune nu
puteau fi pedepsiţi cu bătaia, decât dacă aceasta era aplicată de domn cu topuzul sau cu buzduganul şi nu cu
toiagul sau biciul, şi numai la scara curţii domenşti. Pedeapsa cu moartea se executa prin tăierea capului şi nu
prin spânzurătoare, care considerată înjositoare pentru aceştia, era aplicată oamenilor de rând.
Faţă de domn boierii erau obligaţi la fidelitate politică şi îndatorire ostăşească. Între secolele XIV-
XVII, stăpânirea moşiilor şi satelor boiereşti era condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor de credinţă şi de
slujbă faţă de domn. În caz contrar, pierdeau boieria şi opera dreptul de retract al domnului. Decăderea din
boierie avea un caracter intuitu personae, nelovind şi copiii celui condamnat pentru înaltă trădare.
1.2. Clerul.
Clerul, în general, şi, în mod special, clerul înalt reprezenta una dintre stările privilegiate care se
putea bucura de privilegii şi imunităţi de ordin administrativ, fiscal şi judiciar.
Reprezentanţii bisericii stăpâneau moşii, încasând dişme şi având drept de judecată. Înalţii prelaţi
participau la sfatul domnesc şi la adunarea ţării.
În plus, pe lângă faptul că puteau judeca după dreptul civil şi penal, judecau, în mod special, după
dreptul canonic, existând infracţiuni care suportau atât o judecată laică cât şi una canonică.
În Transilvania, religia ortodoxă fiind considerată ca tolerată faţă de religiile recepte, clerul nu avea
aceeaşi poziţie privilegiată.
1.3. Orăşenii.
Statutul acestora era stabilit, pe de o parte, prin dreptul cutumiar, iar pe de altă parte, prin hrisoave
ale domnilor.
Astfel, potrivit dreptului cutumiar, străinii nu se puteau aşeza în oraş fără acordul târgoveţilor sau al
domnului. Locuitorii oraşelor percepeau taxe la intrarea mărfurilor în oraşe (vama mare) şi cu ocazia
vânzărilor (vama mică). Veniturile obţinute se împărţeau între aceştia şi domnie.
Privilegiile acordate de domnii din Ţara Românească şi Moldova sunt mai puţin cunoscute. Se ştie
despre un privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân oraşului Câmpulung şi, respectiv, de un altul dat de Stefan
cel Mare oraşelor Bârlad şi Vaslui.
"În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau parte respectivele
oraşe: cele libere, aveau reprezentanţi în Dieta ţării, cele nobiliare erau supuse jurisdicţiei comitatelor din
care făceau parte, iar cele taxaliste, erau obligate să-şi plătească privilegiile. În general, populaţia românească
pătrundea cu mare greutate în oraşele trasilvănene şi chiar şi în aceste situaţii, era menţinută în poziţia de
plebe orăşenească, deoarece provenea în majoritatea cazurilor din rândurile iobagilor".
1.4. Ţăranii.
20
Termenul "ţăran", provenind din latinescul "terra", a devenit în timp denumirea generică pentru toţi
aceia care locuiau la sat, indiferent dacă erau proprietarii pământului sau erau numai lucrători ai acestuia.
Străvechea calitate de stăpânitori devălmaşi ai pământului deosebeşte ţărănimea liberă de cea dependentă
care lucra doar pământul, fără a avea un drept de proprietate asupra lui.
a.Ţăranii liberi s-au mai numit şi moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi şi au fost practic aceia care
au dus mai departe tradiţia vechilor obşti săteşti. Din caracterul devălmaş al proprietăţii au decurs anumite
consecinţe cum ar fi: dreptul de preemţiune în favoarea rudelor şi vecinilor, încuscrirea, înfierea, înfrăţirea,
pentru a putea intra în hotar, răspunderea solidară etc.
Ţărani liberi erau şi călăraşii şi roşiorii, dar spre deosebire de ceilalţi, aceştia aveau îndatoriri
militare; motiv pentru care beneficiau de scutiri de dări şi biruri.
Din categoria ţăranilor liberi, făceau parte românii din satele de pe "pământ crăiesc", adică din
scaunele şi districtele săseşti şi cnezii români din comitate.
Exceptând cnezii regali, care aveau dreptul să exercite funcţii nobiliare, situaţia ţăranilor liberi din
Transilvania era inferioară în materie de drept public, putând avea doar mici funcţii administrative pe plan
local: jude, juraţi, pădurari.
Puteau fi proprietarii bunurilor mobile dar şi imobile, având dreptul de a încheia contracte cu privire
la acestea (vânzări, schimburi).
În materie procesuală, nu existau diferenţe prea mari între aceştia şi clasa aservită. Astfel, jurământul
lor valora un florin, iar răscumpărarea vieţii 25 de florini.
b. Ţăranilor aserviţi li s-a mai spus în Ţările Române şi vecini, rumâni, iobagi, săraci, slugi, şerbi,
jeleri, poslujnici, coloni.
Statutul ţăranilor aserviţi a fost stabilit în funcţie de dreptul pe care-l avea stăpânul pământurilor
asupra acestora, care era incomplet, însă destul de mare din moment ce proprietarul putea să-i vândă, să-i
doneze, să-i dea zestre cu sau fără moşia pe care trăiau.
Cât priveşte drepturile ţăranilor dependenţi, aceştia aveau asupra pământului pe care-l lucrau numai
folosinţa, având faţă de proprietari obligaţii în natură, muncă şi bani.
Erau proprietari ai gospodăriei şi ai îmbunătăţirilor făcute pe domeniul stăpânului, fie că sădeau o
livadă, că făceau o moară sau că desţeleaneu şi defrişeau un teren. ca proprietari, li se recunoştea şi o
capacitate de exerciţiu, putând participa la tranzacţii; vânzând produse, cumpărând unelte, făcând schimburi,
donaţii etc.
Căsătoria ţăranilor aserviţi nu era condiţionată de consimţământul stăpânului. Prin căsătorie soţia nu
căpăta aceeaşi condiţie juridică cu a soţului, iar în privinţa descendenţilor, rumânia, se transmite pe linie
masculină. Cu alte cuvinte, "femeia şi fetele rumânului sunt libere".
Starea de rumânie era perpetuă. Ieşirea din această stare se făcea, în general, cu acordul stăpânului
prin iertare sau răscumpărare din rumânie. Independent de voinţa acestuia, încetau să mai fie rumâni cei care
cădeau în robie sau cei care primiseră o hotărâre judecătorească favorabilă într-un proces în care contestau
legalitatea rumâniei.
1.5. Robii.
Erau consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept. Erau robi, ţiganii în Ţara Românească şi în
Transilvania şi ţiganii şi tătarii în Moldova. Se crede că robia era mult mai veche decât venirea acestora pe
teritoriul românesc, datând de pe vremea pecenegilor şi cumanilor.
Robii puteau să aparţină domnului, boierilor sau mănăstirilor. De aceea, ei erau grupaţi în trei
categorii: robi domneşti, robi boiereşti şi robi mănăstireşti.
Robii domneşti erau cei mai mulţi, întrucât toţi ţiganii care pătrundeau în Ţările Române, deveneau
de drept ai domniei.
Robii boiereşti proveneau din danii şi cumpărări, iar cei ai mânăstirilor, cei mai numeroşi, după
robii domneşti, proveneau din danii ale domnului şi ale boierilor.
Statutul robilor nu era diferit de cel al bunurilor. Tratamentul la care erau supuşi robii de către
stăpânii lor era egal cu cel al animalelor domestice, exceptând dreptul de a fi omorâţi. Robii puteau fi
cumpăraţi, vânduţi, schimbaţi de către stăpâni, cu sau fără familiile lor.
Căsătoria dintre robi nu avea valoare legală şi se făcea cu aprobarea stăpânului. Tot acesta hotăra şi
despărţirea lor.
Stăpânul putea oricând să-i pedepsească cu bătaia sau închisoarea, fără a fi necesară intervenţia
autorităţii de stat. Dacă un rob comitea un delict era predat părţii vătămate, iar dacă omora un alt rob era fie
predat proprietarului robului ucis în schimbul acestuia, fie condamnat la moarte, dacă era recidivist. Robii nu
aveau calitate procesuală nici ca reclamanţi sau pârâţi, nici ca martori într-un proces.
21
Dacă cineva stăpânea timp de 30 de ani un rob, chiar fără bună-credinţă, devenea proprietarul
acestuia cu condiţia să nu fi fost furat.
Robii puteau fi eliberaţi de stăpânii lor prin acte între vii sau mortis causa.
1.6. Străinii
Legea ţării făcea distincţie între pământeni, reprezentând pe aceia care s-au născut şi vreme de
generaţii au trăit în acelaşi loc, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi tradiţii şi aceeaşi credinţă şi străini. În
privinţa acestora din urmă, exista în funcţie de religie un tratament diferit. Dacă erau creştini se bucurau de
un regim tolerant, putând să se stabilească în târguri şi oraşe, să facă comerţ, să se organizeze şi să trăiască în
comunităţile proprii şi să aibă bisericile lor.
Prin căsătoria cu o româncă sau prin numirea într-o funcţie publică, ei se puteau naturaliza,
recunoscându-li -se toate drepturile civile şi politice.
Dacă erau însă musulmani nu se puteau stabili în ţară, nu puteau dobândi moşii şi nici construi
geamii.
2. Familia
2.1. Căsătoria.
Căsătoria la români, păstrând, pe de o parte, elementele de origine daco-romană şi preluând
influenţele bisericii ortoxe, era precedată de o logodnă, ce avea valoarea unei "promisiuni de căsătorie".
Părinţii băiatului erau aceia care trimiteau "peţitori" la familia fetei pentru a afla dacă aceştia erau de
acord cu cererea.
În cazul unui răspuns afirmativ, logodna se desfăşura în faţa preotului sau în regiunile unde se
păstrau tradiţiile patriarhale în faţa "oamenilor bătrâni", asistaţi de rude.
Cu această ocazie se schimbau inele, avea loc o petrecere şi uneori logodnicul dădea fetei sau
familiei acesteia o arvună numită "căpară", ce urma să fie restituită dacă logodna se desfăcea.
Până la încheierea căsătoriei, li se permitea tinerilor să se viziteze ("vederea în fiinţă") şi să discute
("urmarea de vorbă"). De asemenea, se purtau discuţii asupra averii mirelui şi a zestrei miresii.
Dreptul cutumiar nu stabilea vârsta pubertăţii şi nici a nubilităţii. În general, căsătoriile se încheiau
timpuriu: după 14 ani la băieţi şi 12 ani la fete. O regulă în privinţa vârstei era aceea ca mirele să fie mai
mare sau de vârstă egală cu mireasa. Au existat şi căsătorii în care mireasa era mai mare decât mirele.
Pentru valabila încheiere a căsătoriei era obligatoriu acordul viitorilor soţi, nu neapărat, condiţionat,
dar însoţit de asentimentul părinţilor. Dacă aceştia nu erau de acord, mirele răpea mireasa.
Erau interzise căsătoriile între rude până la al 7- lea grad de rudenie fie că era naturală, spirituală sau
prin alianţă.
Considerată în concepţia creştină o taină, căsătoria se desfăşura respectând formalităţile impuse de
biserica ortodoxă, urmată de o ceremonie laică.
La căsătorie, soţia venea cu o dotă compusă atât din bunuri mobile, cât şi din bunuri imobile care, pe
întreaga durată a căsătoriei, constituia proprietatea acesteia.
Privitor la desfacerea căsătoriei, biserica creştin ortodoxă admitea divorţul dar pentru motive
întemeiate, cum ar fi: imoralitatea, erezia, nebunia, duşmănia bărbatului sau a rudelor sale faţă de soţie etc.
În realitate cazurile de divorţ au fost foarte rare în situaţii grave în care încercările de împăcare ale rudelor şi
ale naşilor eşuaseră. După desfacerea căsătoriei erau partajate bunurile comune, iar în privinţa copiilor, fetele
rămâneau la mamă iar băieţii la tată.
2.2. Rudenia
Rudenia reprezenta în dreptul cutumiar românesc o legătură între persoane fie izvorâtă dintr-o
origine biologică comună (rudenia naturală sau de sânge), fie bazată pe anumite principii religioase (rudenia
prin alianţă şi spirituală).
Potrivit sistemului patrilinear, rudenia se stabilea mai întâi, după tată, şi apoi, după mamă, iar numai
în absenţa tatălui, după mamă.
Gradul de rudenie se calculează pornind de la autorul comun, fie pe linie directă ascendentă şi
descendentă, fie pe linie colaterală, stabilindu-se numărul de generaţii existent între colaterali şi autorul
comun şi făcându-se suma.
În legea ţării rudele apropiate se socoteau până la gradul al 7- lea ("a şaptea spiţă" sau "al şaptelea
brâu"), acest fapt având importanţă pentru determinarea interdicţiilor la căsătorie.
Trebuie precizat că, mentalitatea religioasă pune pe acelaşi plan rudenia naturală cu celelalte două
forme: rudenia prin alianţă, izvorâtă din căsătorie şi rudenia spirituală, având la bază, botezul.
La rudenia prin alianţă, socrul sau soacra sunt asimilaţi cu părinţii şi pornind de la ficţiunea că soţii
sunt fraţi, gradele de rudenie se calculau ca şi la rudenia naturală, existând aceleaşi impedimente la căsătorie.
22
Rudenia spirituală avea semnificaţii profunde, fiind socotită "mai de seamă decât cea trupească".
Prin botez se crea o puternică legătură între naş şi fin. Naşul trebuia să-l ocrotească pe fin, naşul de la botez
fiind chemat şi la cununie, iar finul trebuia să aducă naşului daruri şi era dator să-l asculte. Blestemul naşului
era considerat mai puternic decât al părinţilor.
Tot de botez era legală şi o altă formă de rudenie şi anume "frăţia de cristelniţă"; copiii botezaţi în
aceeaşi apă considerându-se între ei ca fraţi buni.
Tot fraţi se socoteau şi cei alăptaţi de aceeaşi doică, numiţi "fraţi de lapte".
Alte două forme de rudenie sunt şi înfierea sau "luarea de suflet" şi înfrăţirea. Prima, mai rar întâlnită în acea
perioadă, era totuşi posibilă atât pentru lipsa moştenitorilor, cât şi din motive umanitare. Înfierea se făcea cu
consimţământul părinţilor, copilul înfiat primind numele înfietorului şi având în familia acestuia aceleaşi
drepturi cu ale copiilor naturali. În egală măsură, acesta păstra legăturile cu familia de origine.
Înfrăţirea reprezintă o instituţie ale cărei rădăcini sunt străvechi, fiind atestată documentar la triburile de sciţi,
răspândită apoi şi la geto-daci şi reprezentând, mai târziu, în timpul stăpânii romane şi un mod de exprimare
a nemulţumirii faţă de exploatarea romană. Aceeaşi finalitate a avut-o la noi şi înfrăţirea "haiducească". În
general, înfrăţirea a avut forme şi finalităţi variate. Se mai cunoştea, de exemplu, "înfrăţirea pe moşie" care
crea drepturi succesorale reciproce între cei înfrăţiţi şi care, ocolind dreptul de preemţiune al rudelor şi al
vecinilor, permitea celor care nu erau săteni să dobândească dreptul de proprietate în obşte.
3. Proprietatea
În legea ţării proprietatea primeşte o reglementare amănunţită şi diferenţiată, făcându-se distincţie
între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile şi bunuri imobile, între proprietatea nobiliară şi cea
ţărănească, între proprietatea comună şi cea individuală şi, respectiv, între proprietatea alodială şi cea
condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii şi servicii faţă de domn.
Distincţia între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile, respectiv imobile este importantă
deoarece, pe de o parte, în dreptul cutumiar românesc principala clasificare a bunurilor era între bunuri
mobile şi imobile, iar pe de altă parte, nu toţi membrii societăţii erau titulari ai unor bunuri imobile, fapt care
a determinat o diferenţiere între titulari şi o clasificare a proprietăţii în funcţie de aceştia.
Deosebirea între proprietatea comună şi individuală o întâlnim mai mult în cadrul proprietăţii
ţărăneşti, iar cea între proprietatea alodială şi proprietatea condiţionată de îndepelinirea anumitor obligaţii şi
servicii faţă de domn este specifică proprietăţii boiereşti.
Revenind la clasificarea proprietăţii în funcţie de titular, au fost întâlnite în acea perioadă
următoarele categorii: proprietatea domnească, proprietatea boierească, proprietatea bisericească şi
proprietatea ţărănească.
3.1. Proprietatea domnească.
Domnul avea o proprietate persoanlă din care făceau parte bunurile pe care acesta le avusese înainte
de ocuparea scaunului domnesc, precum şi veniturile cuvenite acestuia în timpul exercitării domniei, care
constituiau "cămara" domnului separată de vistieria ţării.
Despărţite teoretic încă din secolul al XV-lea, în realitate, a existat o anumită confuzie între cele două
mase de bunuri.
De asemenea, domnul avea şi o proprietate eminentă (dominium eminens) asupra întregului teritoriu
al ţării. Pe dominium eminens se sprijină o serie de prerogative ale domnului legate de stăpânirea
pământului.
În primul rând, domnul aproba toate actele juridice prin care se realizau transferuri de proprietate:
vânzări - cumpărări, schimburi, donaţii, întăriri de testamente, înfrăţiri de moşie, constituiri de dotă etc, sau
confirma stăpânirea pământului proprietarilor ale căror acte fuseseră furate, pierdute sau distruse, cât şi
stăpânirile unor pământuri alodiale ori ale unor terenuri dobândite prin judecată. Ori de câte ori se încheiau
acte privitoare la proprietate (vânzări, schimburi etc), domnul era îndreptăţit să primească un cal prin aşa-zisa
"dare a calului".
Din dominium eminens derivă şi dreptul de retract succesoral al domnului în cazul proprietăţii
donative, acordată boierilor în schimbul îndeplinirii unor obligaţii faţă de acesta. Bunurile ce formau obiectul
donaţiei se reîntorceau la domn fie în cazul în care donatorul murea fără să fi lăsat moştenitori (prădalică), fie
dacă acesta era acuzat de trădare (hiclenie).
Iniţial proprietatea donativă a reprezentat un beneficiu temporar, limitat la viaţa domnitorului
donator şi uneori a fiilor acestuia, pentru ca ulterior să devină ereditară, transformându-se în feudă.
În virtutea aceluiaşi dominium eminens, domnul putea să dispună de bunurile rămase fără stăpân,
pustii sau părăsite, încuviinţând întemeierea de sate noi numite "slobozii", pentru că erau scutite de dări.
De asemenea, avea dreptul de a culege succesiunile vacante, adică acelea rămase fără moştenitori,
indiferent dacă acestea fuseseră moşii donative sau alodiale, drept denumit "prădalica".
23
3.2. Proprietatea boierească.
Boierii erau fie titularii unei proprietăţi alodiale, dobândite prin moştenire, având caracter ereditar şi
nefiind condiţionată de vasalitatea faţă de domn, proprietate ce purta denumirea de "baştină", "ocină" sau
"dedină", fie titularii unei proprietăţi donative, condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor faţă de suveran, ce
purta denumirea de "ohabă" sau "vislujenie".
Spre deosebire de ţăranii liberi, boierii erau proprietari individuali ai pământurilor moştenite. În
cazul unei stăpâniri comune, boierii au încercat să-şi hotărnicească partea lor.
Proprietatea boierească putea fi dobândită şi prin acte inter vivos (vânzări-cumpărări, schimburi etc).
3.3. Proprietatea bisericească.
Aparţinea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor având un regim juridic asemănător proprietăţii
nobiliare. Provenea din daniile domneşti şi donaţiile particulare şi era scutită de dări. Dat fiind scopul
caritabil al donaţiilor, proprietatea bisericească nu putea fi înstrăinată de către titularii ei.
3.4. Proprietatea ţărănească.
Ţăranii liberi aveau asupra pământului o proprietate devălmaşă dar şi una individuală, care în timp
tinde să-şi lărgească sfera în detrimentul celei dintâi.
Ţăranii aserviţi aveau, în general, un drept de folosinţă asupra pământului, precum şi un drept de
proprietate asupra casei, inventarului agricol, a vitelor mari şi mici. În egală măsură, ei puteau deveni
proprietarii bunurilor create de ei: vii, livezi, prisăci, iazuri, curături, branişte, vad de moară etc.
Stăpânirea devălmaşă a ţăranilor liberi se exercita asupra păşunilor, apelor şi pădurilor ce aparţineau
satului. Astfel, membrii obştei puteau păşuna izlazul şi munţii aparţinând acesteia precum şi miriştile, după
aşa-numita "islăjire", adică după ridicarea culturilor de pe terenurile cultivate.
Era interzisă transformarea păşunilor în câmpuri de cultură. Din apele curgătoare şi din bălţi sătenii
puteau pescui, săpa gârle şi iazuri de peşte, construi mori etc. Iar în păduri puteau să vâneze animale
sălbatice, să tăie lemne pentru casă, să introducă vitele la păşunat sau porcii la jir, să culeagă fructe de pădure
şi plante medicinale.
Persoanele străine de obşte puteau folosi bunurile aflate în proprietatea devălmaşă cu condiţia de a
plăti dijmă.
Din proprietatea individuală a membrilor obştei făcea parte vatra de casă, ogorul, poiana, grădina,
via, prisaca, vadul de moară etc, prin desprinderea unor terenuri cu aprobarea obştei din stăpânirea
devălmaşă şi amenajarea prin muncă a proprietarului şi a familiei acestuia. Amenajarea terenurilor desprinse
din proprietatea devălmaşă se realiza prin desţelenirea pajiştilor şi defrişarea pădurilor, prin tăiere sau ardere
şi crearea aşa-numitelor "curături", ce serveau ca loc de casă, ogor, grădină, livadă, vie, poiană, prisacă etc.
Tot din stăpânirea personală făcea parte şi braniştea, reprezentând o porţiune de pădure scoasă din
proprietatea devălmaşă cu aprobarea obştei, dacă pădurea aparţinea satului. Dreptul stăpânului era apărat
printr-un sistem de reguli care reglementa regimul braniştei, cunoscut sub numele de "legea braniştei".
Deşi regimul juridic al celor două forme de proprietate întâlnite în cadrul obştilor libere era diferit,
există o instituţie, întâlnită şi la alte popoare, guvernată de reguli comune. Este vorba de dreptul de
preemţiune sau dreptul de precumpărare şi răscumpărare, apărut cu scopul de a menţine unitatea obştei şi de
a o proteja de pătrunderea unor persoane străine.
Aplicat în mare parte actelor de vânzare-cumpărare dar şi celor de schimb, donaţie, înfrăţiri pe
moşie, zălogiri etc, dreptul de precumpărare şi răscumpărare poate fi caracterizat prin obligativitatea celui,
care doreşte să înstrăineze, de a întreba întâi, rudele, apoi, vecinii şi, în general, membrii obştei dacă doresc
să cumpere şi, numai în cazul unui refuz, avea libertatea să-şi transmită proprietatea unor persoane străine de
familie sau de obşte. În caz contrar, cei care trebuia să fi fost întrebaţi sunt îndreptăţiţi să răscumpere
lucrurile înstrăinate. Cei care beneficiau de acest drept, puteau renunţa cu anticipaţie la el, de obicei prin acte
scrise.
4. Obligaţii şi contracte
Dreptul cutumiar românesc nu cunoştea o teorie generală a obligaţiilor. Reglementarea era de ordin
cazuistic impusă de realităţile socio-economice ale vremii.
Cele mai răspândite contracte erau vânzarea-cumpărarea, donaţia, închirierea, schimbul, împrumutul.
Obligaţiile erau garantate prin zălog, ca formă de garanţie reală şi chezaşi, ca formă de garanţie personală.
În materia răspunderii era cunoscută şi răspunderea personală dar şi răspunderea colectivă, ce îşi are
izvorul în tradiţionala solidaritate a obştei săteşti.
4.1. Contractul de vânzare-cumpărare
Era cel mai utilizat în acea perioadă, motiv pentru care a primit şi o reglementare aparte.
Elementele sale constitutive au fost consimţământul, obiectul şi preţul. Consimţămnâtul se
materializa prin "darea mâinii", gest care simboliza realizarea acordului de voinţă. Acordul de voinţă trebuia
24
să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau "silă" (împresurare, val, cotropire). În caz contrar,
contractul era nul.
În cazul vânzării pământului era necesară şi încuviinţarea altor persoane decât a părţilor: la
înstrăinarea proprietăţii ţărăneşti se cerea acordul rudelor şi al vecinilor, iar pentru moşiile boierilor era
necesară încuviinţarea domnului.
Obiectul contractului trebuia să fie in comercio, adică să fie un bun susceptibil de a fi înstrăinat.
Întrucât principala bogăţie în acea perioadă o constituiau pământurile, cele mai dese înstrăinări erau de
fonduri funciare. De asemenea, puteau forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi persoanele, în
special, robii dar şi oamenii liberi, care, confruntaţi cu o situaţie materială grea, se vindeau pe ei înşişi ca
şerbi marilor proprietari feudali.
Existau şi unele prohibiţii, în materie de vânzare cum ar fi, înstrăinarea vecinilor fără moşia pe care
erau aşezaţi, a robilor domneşti, a bunurilor furate. Străinii nu puteau cumpăra imobile rurale. Obiectul
contractului trebuia, de asemenea, să fie determinat deşi determinarea acestuia nu cunoştea criterii precise.
Preţul era un element al contractului, care era stabilit, de obicei, în bani dar putea fi stabilit şi în
lucruri. Preţul putea fi plătit integral la momentul încheierii convenţiei, dar şi parţial, fixându-se un termen
pentru achitarea preţului restant.
Înţelegerea dintre părţi era urmată de "adălmaş" care avea şi rolul de a asigura publicitatea actelor de
vânzare-cumpărare. Prin adălmaş se organiza o mică petrecere cu băutură la care luau parte părţile şi cei care
fuseseră martori la încheierea contractului. Băutura era plătită, fie de vânzător, pentru că el "lua banii", fie de
cumpărator, care era interesat în asigurarea publicităţii actului.
Contractul putea fi încheiat fie în scris, caz în care înscrisul purta denumirea de zapis, fie verbal, în
această situaţie fiind necesară prezenţa martorilor.
4.2. Contractul de închiriere
Se putea prezenta sub forma închirierii unor lucrări, a forţei de muncă şi a lucrurilor. O formă a
contractului de închiriere întâlnită mai târziu era arenda care avea ca obiect livezi, terenuri arabile, crâşme,
păşuni etc.
Des întâlnită era înţelegerea între ţăranul aservit şi boierul proprietar numită contract de suhat, prin
care era obţinut dreptul de a păşuna pe moşia boierului. În schimbul acestui drept ţăranul se obliga să
presteze diverse munci agricole.
4.3. Contractul de donaţie
Putea avea ca obiect bunuri mobile, imobile sau chiar patrimonii întregi. Donatorii puteau fi domnul
sau diferiţi particulari iar beneficiarii erau boierii, mănăstirile sau alte lăcaşuri de cult.
Scopul donaţiilor erau fie răsplătirea boierilor pentru "credincioasă slujbă", fie filantropice, în cazul
donaţiilor făcute mănăstirilor. Persoanele particulare făceau donaţii bisericilor pentru a fi "înscrise în
pomelnic" sau în schimbul întreţinerii până la moarte.
Donaţia imobilelor trebuia confirmată de către domn, în timp ce pentru donaţiile mobiliare era
suficient un act sub semnătură privată.
4.4. Contractul de schimb
Avea ca obiect sate, moşii, robi, ţărani dependenţi, etc. Schimbul se făcea prin zapis. Părţile
contractante îşi predau reciproc actele de proprietate ale bunurilor schimbate. Uneori contractul de schimb
cuprindea stipulaţii privind garanţia de evicţiune, sancţionarea părţii care ar revoca unilateral contractul,
îndatorirea de a preda bunul la o anumită dată etc.
4.5. Contractul de împrumut
Contractul de împrumut, în special împrumutul bănesc, a apărut ca o consecinţă a economiei de schimb, şi se
încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, acesta din urmă obligându-se să restituie
împrumutul la un anumit termen numit "zi", "soroc" sau "vadea".
Restituirea putea fi făcută şi în natură creditorului fiindu-i cedate pământuri sau alte bunuri imobiliare, haine
de lux etc.
Împrumuturile erau însoţite de dobânzi numite "baş", legea ţării reglementând şi capitalizarea dobânzii, adică
dobânda la dobândă ("baş peste baş"). În general, dobânzile erau împovărătoare pentru debitori pentru că
erau impuse de creditori. Dacă împrumutul nu putea fi restituit la termen, instanţele de judecată şi chiar
domnul puteau acorda un termen de graţie a cărui nerespectare ducea la executarea silită a debitorului.
În Transilvania, statutele municipale săseşti au stabilit distincţia între împrumutul de consumaţie (mutuum) şi
cel de folosinţă (comodatum), acesta din urmă reprezentând un contract real, unilateral în care cel care
primise folosinţa gratuită a anumitor bunuri era obligat să le restituie la termen.
4.6. Garanţiile
25
Împrumuturile băneşti, în mod special, dar şi alte contracte ca: vânzarea-cumpărarea, împrumutul de
folosinţă puteau fi întărite prin garanţii care erau în dreptul românesc de două feluri: persoanle şi reale.
Garanţiile personale erau persoanele care se obligau la plata datoriei în cazul insolvabilităţii
debitorului. Aceste persoane se numeau chezaşi. Într-o pricină referitoare la un împrumut Vasile Lupu hotăra
că reclamanţii sunt în drept "să-şi întoarcă de la ceilalţi chezaşi ce se vor cădea părţile lor... ca să plătească cu
toţi acei bani, cari le sunt peceţile şi iscăliturile într-acel zapis... pentru ce sunt chezaşi toţi într-un chip pe
acei bani".
Garanţiile reale erau cunoscute sub denumirea de "zălog" şi puteau cuprinde bunuri mobile şi
imobile. Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, bunurile ce formau obiectul zălogului intrau în proprietatea
creditorului. De asemenea, se putea proceda la vânzarea bunurilor zălogite, de către creditor sau de către o
persoană străină, iar dacă valoarea acestora era mai mare decât obligaţia garantată diferenţa era restituită
debitorului.
4.7. Răspunderea
În privinţa răspunderii, neexecutarea obligaţiilor era urmată fie de o execuţie asupra bunurilor, fie
asupra persoanei debitorului care îşi pierdea libertatea împreună cu pământul pe care îl muncea şi care
devenea proprietatea creditorului sau numai împreună cu familia sa.
În cazul răspunderii delictuale, cuantumul acesteia era stabilit prin înţelegerea părţilor, cu efecte fie
patrimoniale, cum ar fi despăgubirea victimei cu moşii sau bani, fie personale de exemplu, transformarea
delicventului în ţăran dependent.
Răspunderea colectivă era reglementată în materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional.
În materie fiscală potrivit sistemului cislei, obştea sătească reprezenta una dintre unităţile fiscale.
Suma globală impusă obştei ca unitate fiscală era repartizată pe gospodării de către "răbojari", pe baza unor
recensăminte ce aveau loc din trei în trei ani. Creşterea dărilor precum şi abuzurile răbojarilor, care pe cei
înstăriţi îi treceau în categoria "săracilor", iar pe alţii îi impuneau "peste puterile lor", i-a determinat pe unii
ţărani, care nu-şi puteau plăti birul, să fugă din sat. În temeiul răspunderii solidare cei rămaşi în sat trebuiau
să plătească impozitul datorat de cei fugiţi, cu posibilitatea de a se despăgubi din bunurile celor fugiţi sau
aflaţi în imposibilitatea de a plăti.
Anterior formării statelor feudale româneşti, infracţiunile comise pe teritoriul unei obşti erau
cercetate şi judecate de către obşte. Pe principiul compoziţiunii voluntare, infractorul la înţelegere cu victima
sau cu familia acesteia, putea plăti o despăgubire. După întemeierea statelor româneşti, cuantumul
despăgubirii numită "duşegubină" sau "gloabă" a fost fixată de către stat. Pe de altă parte, satele şi-au păstrat
doar dreptul de a identifica şi cerceta pe autorii faptelor grave comise pe teritoriul lor, având obligaţia de a-i
preda organelor de stat pentru judecarea şi aplicarea pedepselor. Dacă satul nu putea preda pe vinovat, era
obligat să plătească duşegubina în locul infractorului, iar dacă valoarea acesteia depăşea posibilităţile
materiale ale sătenilor, satul era aservit.
O altă modalitate de răspundere colectivă era "despăgubirea de la altul" existentă în relaţiile
internaţionale.
Astfel, dacă un creditor român avea o creanţă asupra unui debitor din altă ţară, creanţă pe care n-o
executase, creditorul putea cere suveranului dreptul de a-şi executa creanţa împotriva oricărui conaţional al
debitorului aflat în trecere prin ţară. La fel se întâmpla şi în situaţia în care creditorul era străin iar debitoru,
român.
Odată achitată datoria, cel care a achitat-o primea actele doveditoare ale sumei plătite pentru ca
întors în ţară să poată fi despăgubit de adevăratul debitor.
5. Succesiuni
În materia succesiunii se aplicau aceleaşi reguli atât în privinţa boierilor cât şi a ţăranilor liberi şi
aserviţi, cu excepţia faptului că, ţăranii aserviţi aveau asupra pământului un drept de folosinţă şi nu un drept
de proprietate, şi, în consecinţă, pământul nu putea face obiectul transmisiunii succesorale. Dreptul cutumiar
românesc făcea distincţia între moştenirea legală şi cea testamentară.
5.1. Succesiunea legală.
Clasele de moştenitori care aveau vocaţie succesorală, potrivit Legii ţării erau următoarele:
- Moştenitorii legitimi, formaţi din descendenţi, ascendenţi şi colaterali, precum şi copii înfiaţi, faţă
de averea părintelui sufletesc sau părintele sufletesc faţă de averea copiilor înfiaţi;
- Copilul din afara căsătoriei în raport cu averea mamei sale şi a rudelor acesteia şi invers;
- Soţul supravieţuitor şi văduva săracă;
- Autoritatea de stat.
Din prima clasă, făceau parte, în primul rând, fii şi fiicele. În cazul în care existau copii din mai
multe căsătorii aceştia veneau la succesiune în mod egal. De asemenea, copiii înfiaţi aveau în privinţa
26
dreptului succesoral aceeaşi situaţie cu a copiilor rezultaţi din căsătorie. Copiii naturali formau în Legea ţării
o categorie aparte de moştenitori, venind numai la succesiunea acesteia şi a rudelor ei nu şi a tatălui.
Referitor la vocaţia succesorală a fetelor, în Moldova a funcţionat principiul egalităţii sexelor care
stabilea vocaţie succesorală egală pentru fete şi pentru băieţi. În Ţara Românească alături de principiul
egalităţii sexelor a existat şi privilegiul masculinităţii, în baza căruia, fetele primeau bani şi bunuri mobile, cu
ocazia înzestrării, iar băieţilor le rămâneau bunurile imobile. Privilegiul masculinităţii putea fi eludat prin
"înfrăţirea pe moşie", în acest mod, atât fetele cât şi băieţii primind terenuri. De asemenea, pentru a nu
funcţiona dreptul de retract al domnului în cazul în care o persoană murea fără să fi lăsat descendenţi pe linie
masculină, părinţii, care aveau numai fete, apelau la ficţiunea că acestea sunt băieţi sau îl puteau ruga pe
domn să renunţe la dreptul său de retract succesoral.
Dreptul cutumiar a admis şi instituţia reprezentării potrivit căreia nepotul putea veni la succesiunea
bunicului, dacă părintele acestuia decedase înainte de deschiderea succesiunii, moştenind pe capete, dacă
exista un singur nepot sau pe tulpină, dacă erau mai mulţi nepoţi.
Ascendenţii erau chemaţi la moştenirea copiilor lor numai dacă aceştia nu aveau descendenţi. În
lipsa lor veneau la succesiune colateralii privilegiaţi, moştenind pe capete, iar dacă aceştia predecedau,
veneau urmaşii lor, împărţind averea pe tulpini. Dacă nu existau nici colaterali privilegiaţi, aveau vocaţie
succesorală colateralii ordinari până la gradul 4.
Soţul sau soţia supravieţuitoare nu erau consideraţi, potrivit dreptului cutumiar, moştenitori legali
decât dacă din căsătorie rezultaseră copii. Totuşi, pentru a se putea moşteni reciproc, soţii obişnuiau să se
înfrăţească sau să-şi facă testament.
În lipsa oricăror moştenitori, succesiunea revenea domnului în calitatea sa de proprietar eminent.
Moştenitorii legali aveau dreptul de a opta, acceptând sau refuzând moştenirea, dacă aceasta era
insolvabilă, întrucât datoriile succesorale treceau asupra moştenitorilor.
Dacă moştenitorii se făceau vinovaţi de rele tratamente sau de fapte nedemne, ei erau potrivit Legii
ţării înlăturaţi de la moştenire.
5.2. Succesiunea testamentară
Era deschisă pe baza testamentului, care putea fi oral, caz în care purta denumirea de "limbă de
moarte" sau scris, cunoscut sub numele de "carte", "zapis" şi mai târziu "diată".
Pentru ca testamentul să fie valabil întocmit trebuia ca testatorul să se afle în deplinătatea facultăţilor
mintale. De asemenea, tot pentru valabilitatea testamentului era cerută prezenţa martorilor. În cazul în care
testamentul era semnat de testator, chiar dacă era scris de o altă persoană, prezenţa martorilor nu mai era
obligatorie.
Din dorinţa ca bunurile succesorale să rămână în familie, testatorul impune celui instituit prin
testament să păstreze bunurile primite şi la moartea sa să le transmită unei alte persoane indicate de către
acesta. Testamentul putea să cuprindă mai multe substituţii de acest fel, ultimul substituit fiind cel ce "se va
alege mai aproape de neamul nostru". Această instituţie a fost cunoscută sub denumirea de "substituţie
fideicomisară" şi este una dintre instituţiile care atestă influenţa romană în dreptul cutumiar românesc.
6. Infracţiuni şi pedepse
6.1. Infracţiunile
În materie penală, dreptul cutumiar românesc păstrează elemente anterioare de justiţie privată, în
privinţa compoziţiunii voluntare şi a răspunderii solidare, de data aceasta, sub supravegherea autorităţii
statale, deoarece compoziţia voluntară se transformă în compoziţie legală, cuantumul amenzii plătite de
infractor fiind stabilit de stat; iar în ceea ce priveşte răspunderea solidară, obştea nu avea decât obligaţia de a
cerceta fapta, de a-l prinde pe infractor, judecata revenind organelor statului.
Răzbunarea sângelui tot ca formă de justiţie privată, întâlnită la populaţiile tributare unei organizări
gentilice nu capătă consacrare în Legea ţării.
În privinţa sistemului pedepselor, se poate observa o diferenţiere determinată de inegalităţile sociale,
de exemplu, anumite pedepse cum ar fi moartea prin spânzurătoare sau bătaia nu erau aplicate boierilor,
considerate înjositoare pentru aceştia.
Infracţiunile numite "fapte", "fapte rele", "vini", "păcate" erau împărţite în grave sau "mari" şi uşoare
sau "mici". Toate erau considerate de drept public, spre deosebire de alte ţări unde, exceptând trădarea şi
dezertarea, restul infracţiunilor făceau parte din categoria delictelor private. Infracţiunile puteau fi grupate în
infarcţiuni contra statului, contra religiei, împotriva persoanei, împotriva proprietăţii, contra familiei şi
respectiv contra justiţiei.
1. Infracţiuni împotriva statului
27
Erau considerate fapte grave fiind îndreptate împotriva conducerii politice a statului sau a intereselor
economice ale acestuia. Din această categorie făceau parte: hiclenia sau înalta trădare, osluhul sau
neascultarea, lezmajestatea sau insulta adusă domnului şi calpuzănia sau falsificarea de monedă.
a Hiclenia reprezenta trădarea comisă de boieri care îşi încălcau jurământul de credinţă faţă de domn
prin ridicarea armelor împotriva şefului statului; pretenţia la tron; închinarea către un pretendent la tron; fuga
peste hotare fără încuviinţarea domnului; însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei birului şi haraciului etc. Cel
vinovat era pedepsit cu moartea şi confiscarea averii. Deşi, în general, domnul consulta Sfatul domnesc în
judecarea pricinilor, în cazul infracţiunii de hiclenie domnul judeca singur. Uneori domnul extindea pedeapsa
şi asupra membrilor familiei celui vinovat.
b. Osluhul consta în neascultatrea poruncilor domneşti şi era pedepsită cu moartea sau hatalm, adică o
amendă în vite, precum şi cu luarea ocinilor. Tot osluh era considerat şi neîndeplinirea poruncilor boierilor
precum şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. Ţăranii aserviţi care nu ascultau poruncile stăpânilor lor
erau pedepsiţi cu gloaba (amendă în vite) şi bătaia.
c. Lezmajestatea era insulta adusă domnului de către un supus, iar pedeapsa era dată "după voia giudeţului".
Erau exoneraţi de răspundere, nebunii şi cei care adresaseră insulte domnului sub influenţa beţiei.
d. Calpuzănia este un termen de origine turcească, semnificând falsificarea de monedă. A fost considerată
infracţiune la iniţiativa domnilor Ţărilor Române. Pedeapsa stabilită mai târziu în Pravile a fost decapitarea
urmată de arderea cadavrului şi confiscarea bunurilor. Au fost situaţii când cei vinovaţi de calpuzănie au fost
iertaţi.
2. Infracţiuni împotriva religiei
a. Erezia reprezintă "abaterea conştientă de la dogma bisericii dominante printr-o faptă sau o convingere
mărturisită ca reprezentând ea adevărata credinţă".
Deşi era considerată un "păcat mare", nu sunt atestate cazuri de sancţiune a ereziilor. Biserica ortodoxă, în
general şi în special, în Ţările Române nu a avut aceeaşi atitudine ca a bisericii catolice, în Apus. În ceea ce-i
priveşte pe români, aceştia au fost întotdeauna credincioşi dar nu au fost fanatici religioşi. Credinţa în religia
străbună le-a menţiunut unitatea şi rare sunt cazurile, mai ales în Ţara Românească şi Moldova, de
schimbarea a confesiunii religioase. Pe de altă parte, sărbătorile religioase sunt însoţite, fără ca biserica să
intervină, de elemente de rit păgân. În creaţia populară sunt întâlnite suprapuneri de fiinţe imaginare cu
personaje religioase. Toate acestea considerate până la urmă "eresuri" şi nu erezii, nu au fost sancţionate de
biserică şi cu atât mai mult nu au fost sancţionate de domni.
b. Apostazia era renunţarea călugărului la viaţa monahală şi reintrarea sa în viaţa laică. Iniţial, era pedepsit
potrivit dreptului canonic, adică era afurisit. Dacă, după un an, nu revenea la mănăstire era din nou afurisit şi
în cele din urmă, dacă persista în hotărârea sa, era predat instanţei laice, pedeapsa fiind lăsată la aprecierea
judecătorului.
c. Ierosilia consta în profanarea lucrurilor sfinte. De obicei, ierosilie era împreunarea trupească în biserică
sau cu o călugăriţă sau furtul din biserică, sau din locuri sfinţite. Era considerată o faptă gravă şi pedepsită cu
moartea.
d. Vrăjitoria consta în procedee oculte de magie pentru a atrage forţe negative sau pozitive în scop malefic (
magie neagră) sau benefic (magie albă). Astfel de procedee purtau denumirea şi de vrăji, farmece,
descântece, făcături etc.
Pedepsele pentru vrăjitorie erau mai drastice în Pravile şi mai blânde în dreptul cutumiar. În general,
magia albă nu era pedepsită, iar descântecele pentru lecuirea bolilor însoţite de leacuri din plante medicinale
erau socotite chiar "lucru de cinste". De altfel, considerăm că vindecarea bolilor prin acţiunea cumulată a
plantelor şi a puterii cuvintelor, care să însănătoşească, în egală măsură, trupul şi sufletul are o origine
străveche, întâlnită fiind la strămoşii noştri, geto-daci.
3. Infracţiuni împotriva persoanei
a. Omorul se mai numea şi "moarte de om" şi făcea parte din categoria infracţiunilor grave. În general,
pedeapsa aplicată era moartea dar potrivit dreptului cutumiar exista şi posibilitatea răscumpărării vinei prin
aşa-zisa "plată a capului", constând într-o amendă pe care infractorul o plătea rudelor victimei.
Deosebit de grav era paricidul adică uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor proprii sau ai soţului
(soţiei). Pedeapsa era arderea de viu.
b. Rănirile şi lovirile. Pentru rănirile şi lovirile simple pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului. De
obicei, pedeapsa era amenda: gloaba sau hatalmul. În cazul rănirilor grave pedeapsa era ca pentru omor.
În privinţa lovirilor, nu erau considerate infracţiuni şi, în consecinţă, nu erau pedepsite lovirile aplicate "cu
măsură şi pre vină" de către tată feciorului, de fratele mai mare fratelui mai mic, de bărbat soţiei, de dascăl
ucenicului, de egumen călugărului, de stăpân robului sau salariatului său.
28
c. Defăimarea sau denunţarea calomnioasă consta în atribuirea unei vini unei persoane, verbal sau în scris,
care dacă ar fi fost adevărată, ar fi fost pedepsită. A fost denumită în Pravile şi "sudalmă mare" spre
deosebire de "sudalma mică", reprezentând injuriile aduse unei persoane. Denunţarea calomnioasă era
considerată o faptă gravă care putea atrage pedeapsa cu moartea.
4. Infracţiuni împotriva proprietăţii
a. Tâlhăria era cunoscută în vechiul drept românesc şi sub denumirea de : "jac", "jăcuire", "jaf" şi "tâlhuşag"
şi reprezenta furtul comis prin violenţă. În dreptul cutumiar tâlhăria era pedepsită cu moartea prin
spânzurătoare dar vina putea fi răscumpărată şi prin "plata capului".
b. Furtul consta în însuşirea lucrului altuia pe nedrept şi pe ascuns. Mai era cunoscut şi sub numele de
"furtişag" sau "furtuşag". Se făcea deosebire între furtul mare şi furtul mic. Furtul era considerat "mare" în
funcţie de valorea lucrului furat, modul de săvârşire sau prin repetarea unui furt mic de 3 ori. Nu era
considerat furt, însuşirea de fructe din vii şi livezi dar numai pentru consumul momentan al făptuitorului, cu
alte cuvinte, dacă se lua atât cât se mânca. Furtul mare putea fi pedepsit cu moartea. Furtul, în general, putea
fi pedepsit prin ocnă, mutilare, surghiun, bătaie, gloabă, confiscare, dublul valorii lucrului furat.
c. Încălcarea hotarelor reprezenta distrugerea, mutarea sau nesocotirea hotarelor sau pietrelor de hotar.
Pedeapsa pentru cel care încalcă sau mută hotarele era pierderea seminţelor şi a roadelor obţinute prin
folosinţa terenului altuia. În plus, pedeapsa era hatalmul pentru strămutarea pe furiş a hotarului şi pedeapsa
corporală, dacă strămutarea era făcută prin violenţă.
d. Incendierea. Pedeapsa era diferită: cei care din răzbunare ardeau case, holde sau fân erau pedepsiţi cu
moartea; celor care ardeau pomi sau gardul viei, pedeapsa aplicată era înfierarea, bătaia sau plata îndoită a
pagubei. În general, se urmărea, în primul rând, repararea pagubelor, ulterior, fiind aplicată sau nu o
pedeapsă.
5. Infracţiuni împotriva familiei
a. Răpirea de fete era privită ca o infracţiune gravă, pedeapsa aplicată fiind moartea sau răscumpărarea vinei
prin gloabă.
b. Seducţia era pedepsită după voia giudeţului, făcându-se deosebirea mai ales în pravile între răpirea cu
violenţă şi ademenirea "cu dezmierdăciune şi cu zburdăciuni şi cu dări şi cu făgăduinţe".
c. Sodomia primea o dublă sancţiune, religioasă şi laică şi consta în legătura sexuală între bărbat şi bărbat sau
femeie şi femeie. Pedeapsa aplicată era cea capitală.
d. Desfrânarea consta în legătura sexuală dintre un bărbat şi o femeie în afara căsătoriei. Concubinajul era
privit ca o căsătorie de fapt, iar concubina care trăia cu un alt bărbat era considerată adulteră. Desfrâul era
pedepsit cu gloabă mai mare iar femeia care năştea un copil în afara căsătoriei era pedepsită cu "şugubina de
muieri" sau "gloaba pântecului".
e. Incestul era relaţia sexuală între două persoane între care existau interdicţii la căsătorie. Erau prevăzute
pedepse ca: moartea, tăierea nasului, gloaba, bătaia.
f. Adulterul era iniţial vina soţiei şi mai târziu şi a soţului care avea o legătură în afara căsătoriei. Exista o
dublă pedeapsă: laică şi canonică. Femeia vinovată de adulter era omorâtă însă documentele confirmă
răscumpărarea vinei prin "plata capului".
6. Infracţiuni împotriva justiţiei
a. Falsul s-a mai numit şi vicleşug sau înşelăciune şi consta în plăsmuirea unui document sau alterarea voită
a adevărului în documente sau în alte instrumente juridice (măsuri, semne la hotar). Pedeapsa aplicată era
una uşoară: mustrarea sau gloaba.
b. Jurământul mincinos sau jurământul strâmb, mărturia strâmbă sau limba strâmbă reprezenta declararea
unor fapte neadevărate ca adevărate şi întărirea prin jurământ. Pedeapsa pentru mărturia strâmbă era gloaba.
6.2. Pedepsele
Pedepsele puteau fi îndreptate fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor. Unele erau stabilite şi de
biserică iar altele, considerate accesorii, ţineau de mentalitatea vremii respective. În orice caz, pedepsele
aplicate, în acea perioadă, sunt numeroase şi pot fi grupate în mai multe categorii: pedepse corporale,
pedepse privative de libertate, pedepse pecuniare, pedepse accesorii sau complementare, pedepse religioase.
1. Pedepse corporale
Din această categorie fac parte pedeapsa capitală, mutilarea, înfierarea şi bătaia.
a. Pedeapsa capitală putea fi executată prin spânzurare, tăierea capului, tragerea în ţeapă, ardere de viu,
înecare, îngropare de viu şi sugrumare.
Spânzurarea era cea mai frecventă modalitate de executare a pedepsei capitale, aplicată oamenilor de
rând. Au existat domni ca Mihnea-Vodă cel Rău şi Constantin Serban care au condamnat şi boieri la moartea
prin spânzurare. În cazul boierilor pedeapsa capitală se realiza prin tăierea capului. Tragerea în ţeapă a fost o
modalitate de executare a pedepsei cu moartea împrumutată de la turci şi tătari. A fost aplicată de unii domni
29
şi, în mod special, de Vlad Ţepeş. Arderea de viu a fost aplicată mai rar în Ţara Românească şi Moldova şi
mai mult, în Transilvania pentru erezie, ierosilie, sodomie. Înecarea era o modalitate de aplicare a pedepsei
capitale frecvent întâlnită la turci. La noi, a fost folosită în timpul domnilor Mihnea-Vodă cel Rău şi Vasile
Lupu. Îngroparea de viu era rar folosită iar sugrumarea, frecventă, la turci, a fost aplicată unor boieri de
Mihnea III Radu şi Gheorghe Duca.
b. Mutilarea a fost introdusă în Ţările Române sub influenţa Bizanţului. Consta în scoaterea ochilor, tăierea
mâinilor, picioarelor, limbii, urechilor, nasului etc. Mutilarea nu a fost aplicată de toţi domnii. Potrivit
izvoarelor, ea a fost aplicată de Iliaş Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Stefan Tomşa. Vasile Lupu a folosit
mutilarea pentru hoţi; celor prinşi a doua oară le tăia o ureche, a treia oară, cealaltă ureche, iar a patra oară, îi
spânzura.
c. Înfierarea a mai fost denumită şi "îmbourare", "pecetluire" şi "însemnare". Se realiza prin însemnarea
vinovatului cu fierul roşu pe obraz, pe frunte sau pe mână. Era aplicată marilor criminali, recidiviştilor şi
chiar boierilor vinovaţi de hiclenie.
d. Bătaia era aplicată în general, oamenilor de rând pentru vini uşoare. Era frecvent folosită de stăpânii de
moşii asupra ţăranilor aserviţi, când aceştia se făceau vinovaţi de neascultare. Bătaia putea fi: simplă, cu
toiagul, cu nuiele, cu biciul pe corp sau pe spate; pe uliţă, când vinovatul era purtat dezbrăcat până la brâu pe
toate uliţele şi era bătut; la tălpi, a fost introdusă de Grigore Ghica după un obicei turcesc; şi cu buzduganul
sau cu topuzul, aplicată de către domn boierilor.
2. Pedepse privative de libertate
Erau ocna, temniţa, grosul, varta şi surghiunul.
a. Ocna consta în munca silnică executată de cei condamnaţi în saline, tăind sare. În funcţie de gravitatea
infracţiunii, pedeapsa putea fi aplicată pe viaţă sau pe o perioadă determinată. În Ţara Românească,
închisoarea la ocnă se executa la Slănic, Telega, Ocnele Mari şi în Moldova la Trotuş. Erau prevăzute pentru
bigamie, tâlhăria la drumul mare, răpirea de fete etc.
b. Temniţa era numită şi "puşcărie", "închisoare", "opreală" etc. Până spre sfârşitul secolului al XVII-lea nu
au existat clădiri special amenajate pentru executarea pedepselor privative de libertate. Ţineau loc de temniţă
subsolurile cetăţilor, caselor boiereşti, respectiv, mânăstirilor.
De asemenea, nu existau diferenţe în privinţa regimului de executare a pedepsei la închisoare, în
acelaşi loc, fiind ţinuţi arestaţii preventivi şi condamnţii definitiv, infractorii primari cu cei recidivişti,
bărbaţii şi femeile, precum şi hoţii, criminalii şi deţinuţii politic.
c. Grosul era o închisoare destinată arestaţilor preventiv care făceau parte din categoria oamenilor de rând,
fiind amenajată în case părăsite, în beciurile caselor boiereşti sau în gropi adânci. Boierii erau închişi
preventiv la vistierie sau la cămară.
d. Varta era o închisoare specială destinată debitorilor în vederea executării datoriilor. Se afla sub comanda
vătafului de aprozi. În anumite cazuri au fost închişi în vartă şi unii boieri bănuiţi de uneltiri.
e. Surghiunul apare iniţial sub denumirea de "izgonirea din sat" sau "izgonirea de pe moşie" şi reprezintă
izgonirea celui vinovat de la domiciliul său pentru o perioadă limitată de timp sau pentru toată viaţa şi
obligarea lui să aibă o altă reşedinţă, în general, la o mănăstire.
3. Pedepse pecuniare
Erau incluse în această categorie duşegubina, confiscarea şi gloaba.
a. Duşegubina a avut în dreptul cutumiar la început sensul de infracţiune şi nu de pedeapsă şi era echivalentă
cu moartea de om. Mai târziu, moartea de om a rămas duşegubina mare, alăturându-i-se tâlhăria, incestul,
adulterul, dragostea în afara căsătoriei.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea duşegubina a însemnat pedeapsa colectivă aplicată satului
pentru nedescoperirea infractorului.
b. Confiscarea reprezenta pierderea bunurilor infractorului în totalitate sau parţial, în favoarea domniei, a
victimei sau a rudelor acesteia.
c. Gloaba era o amendă plătită, de infractor în numerar sau în natură, domniei. Era aplicată potrivit
sistemului compoziţiunii şi pentru fapte grave ca moartea de om sau furtul mare, tâlhăria, răpirea de fete etc.
Din categoria gloabelor făceau parte şi hatalmul, reprezentând o amendă în vite, adesea 12 boi,
tretina, constând în a treia parte din valoarea lucrului furat sau litigios, pripasul, fiind o amendă aplicată
pentru vitele găsite la păscut pe locuri străine de către dregătorii domneşti speciali şi ciubotele, reprezentând
o amendă plătită de partea care nu se prezenta la proces. Din categoria gloabelor a mai făcut parte şi osluhul
care, iniţial, a fost o amendă plătită pentru neascultare.
4. Pedepse accesorii sau complementare
Din această categorie făceau parte tortura, degradarea civică şi raderea bărbii.
30
a. Tortura denumită şi "strânsoare", "strâmtorare", "trudire", "caznă", "munci" a fost iniţial un mijloc de
cercetare penală aplicată celor bănuiţi de către armaşi pentru a smulge declaraţia de vinovăţie. Pe de altă
parte, a însoţit anumite pedepse principale ca moartea sau ocna.
b. Degradarea civică se mai numea "pierderea cinstei", "rămânerea fără cinste", "de ocara şi ruşinea acestei
lumi". Pe lângă pierderea onoarei cel vinovat era lovit şi de anumite incapacităţi. De exemplu, dacă era boier
pierdea drepturile politice, iar pentru toţi, incapacităţile priveau dreptul de a sta în justiţie, calitatea de a fi
martor, dreptul de a contracta sau de a face testament.
c. Raderea bărbii era pentru acele vremuri o pedeapsă degradantă, considerată "ocară mare". În aceeaşi
categorie mai intrau tunderea pletelor, scoaterea infractorului în târg în pielea goală etc.
În privinţa pedepselor religioase, acestea au fost reglementate, în special, în pravile, din această
categorie făcând parte excomunicarea, blestemul (anatema), penitenţa.
Existau infracţiuni, cum ar fi cele îndreptate împotriva religiei sau împotriva familiei care primeau o
dublă judecată, atât religioasă cât şi laică.
7. Procedura de judecată
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, trebuie spus că nefiind cunoscută separaţia puterilor
în stat, domnul şi dregătorii aveau, în egală măsură, atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Pe de altă parte, procesul civil şi procesul penal se desfăşurau după reguli comune. O tendinţă de
diferenţiere exista în privinţa executării hotărârilor; armaşii aducând la îndeplinire hotărârile penale, iar
aprozii, pe cele civile.
Noţiunea de apel nu era cunoscută însă partea nemulţumită se putea adresa, fie la instanţa unde s-a
judecat procesul, fie domnului ţării. De asemenea, nu era cunoscută nici autoritatea de lucru judecat.
Redeschiderea procesului era împiedicată prin stabilirea unor amenzi pe care trebuia să le plătească partea
care ataca hotărârea. Plângerea reclamantului, adresată instanţei competente era făcută, de regulă, oral. În
general, nu erau redactate acte scrise cu ocazia instrumentării procesului.
Aveau competenţă judecătorească: domnul ţării, care era judecătorul suprem şi care putea judeca fie
singur, fie împreună cu Sfatul domnesc, sau în cazul unor procese importante, împreună cu Adunarea
stărilor;unii dintre dregătorii domneşti, având competenţă specială. Pe plan local, competenţa revenea
conducătorilor unităţilor teritoriale precum şi subalternilor dregătorilor centrali.
Cât priveşte justiţia la sate, în satele libere, pentru pricinile mărunte erau în continuare competenţi să
judece oamenii buni şi bătrâni, iar în cazul pricinilor mari, competenţa revenea fie dregătorilor săteşti, fie
dregătorilor centrali. Pentru satele aservite, judecata o făcea stăpânul moşiei, dacă acesta era beneficiarul
unui hrisov domnesc de imunitate.
Probele erau scrise şi orale.
Probele scrise erau împărţite în: oficiale (hrisoave, direse, cărţi domneşti) şi particulare (zapise).
Din categoria probelor orale făceau parte jurătorii, jurământul cu brazda şi ordaliile.
Jurătorii erau persoane, care iniţial, făceau parte din aceeaşi categorie socială cu partea pentru care
jurau, iar mai târziu, boierii.
În procesele penale, ei jurau cu privire la reputaţia persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni,
iar în procesele civile, aveau rolul de a cerceta obiectul litigiului, arătând cine are dreptate.
La cererea părţii, cojurătorii erau numiţi de domn în număr de 6,12, 24, 48. Actul de numire stabilea
şi numărul cojurătorilor, iniţial 6 sau 12. Acţiunea jurătorilor purta denumirea de "a da lege" iar hotărârea era
pronunţată în funcţie de jurământul lor. Partea care câştiga procesul era socotită, ca fiind cea care "s-a apucat
de lege", iar partea care pierdea procesul, aceea care "a rămas de lege".
Partea care pierdea, putea să ceară "lege peste lege", adică rejudecarea procesului, solicitând un
număr dublu de jurători (12 sau 24) care puteau confirma sau infirma prima hotărâre. Partea, care nu putea
aduce numărul de jurători cerut, pierdea procesul. În cazul în care prima hotărâre era infirmată cei care
juraseră anterior trebuiau să plătească amenzi sau să suporte pedeapsa sperjurului.
În general, pentru a fi evitat jurământul fals, jurătorii erau duşi mai întâi la biserică unde li se citea
din "cărţile de blestem". Dacă domnul stabilea de la început numărul maxim de jurători, hotărârea nu mai
putea fi atacată
Jurământul cu brazda era un mijloc de probă folosită în procesele referitoare la stabilirea hotarelor. Originea
sa este străveche şi se bazează pe concepţia că pământul are puterea de a apăra pe cei drepţi şi de a sancţiona
pe cei care comiteau fărădelegi. Astfel, cel angajat să meargă corect pe adevăratul hotar al terenului în litigiu
punea pe cap sau într-o traistă pământ, jurând că acela este hotarul adevărat. Sub influenţa bisericii pământul
a fost înlocuit cu o carte de blesteme.
Ordaliile constituiau o modalitate de probaţiune, constând în supunerea părţilor, sau dacă erau femei sau
clerici, a reprezentanţilor acestora la încercări pline de cruzime, cum ar fi proba fierului înroşit, a apei
31
clocotite, duelul judiciar. Partea care se vindecase de arsuri sau învinsese în luptă era considerată de bună
credinţă şi câştiga procesul. Ordaliile nu sunt atestate în Ţara Românească şi Moldova ci mai mult în
Transilvania, în registrele de la Oradea, fiind aplicate catolicilor nu şi populaţiei ortodoxe româneşti. De
altfel, ordaliile erau răspândite la unguri, germani, slavi şi polonezi.
Întrebări
1. Ce regim juridic au avut persoanele în Ţările Române?
2. Ce dispoziţii cuprindea Legea Ţării privind familia, proprietatea, moştenirea, obligaţiile, infracţiunile şi
pedepsele?
Grile
1. Cum se făcea ieşirea din rumânie?
a) Prin iertare
b) Prin răscumpărare
c) Printr-un proces care avea ca obiect legalitatea rumâniei
2. Ce era prădalica?
a) Aprobarea actelor translative de proprietate
b) Confiscarea proprietăţii donative în caz de înaltă trădare
c) Culegerea succesiunilor vacante
3. Ce era dreptul de preemţiune?
a) Răscumpărarea bunurilor vândute fără aprobarea membrilor obştii
b) Dreptul de a vinde anumite bunuri fără acordul membrilor obştii
c) Dreptul de a vinde anumite bunuri cu acordul membrilor obştii
4. Cine făcea parte din clasa moştenitorilor legitimi?
a) Soţul supravieţuitor sau văduva săracă
b) Copilul din afara căsătoriei în raport cu averea mamei
c) Autoritatea de stat
5. Ce condiţii trebuiau îndeplinite pentru valabilitatea testamentului?
a) Testamentul trebuia să fie scris
b) Testatorul trebuia să fie în deplinătatea facultăţilor mintale
c) Era necesară prezenţa martorilor
6. Ce impedimente existau la căsătorie?
a) Consimţământul părinţilor
b) Consimţământul viitorilor miri
c) Vârsta mirilor
7. Care erau formele principale de rudenie reglementate de Legea ţării?
a) Rudenia de sânge sau naturală
b) Rudenia prin alianţă
c) Rudenia spirituală
8. Care erau elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare?
a) Acordul de voinţă al părţilor să fie liber exprimat
b) Consimţământul părţilor să nu fie viciat de eroare, dol sau violenţă
c) Consimţământul, obiectul şi preţul
9. Ce era başul?
a) Termenul la care trebuia restituit un împrumut
b) Dobânda stabilită în cazul împrumuturilor
c) O formă de garanţie reală
10. Care erau infracţiunile împotriva proprietăţii?
a) Furtul
b) Vrăjitoria
c) Lezmajestatea
11. Care erau infracţiunile împotriva persoanei?
32
a) Omorul
b) Rănirile şi lovirile
c) Defăimarea
12. Care erau infracţiunile îndreptate împotriva familiei?
a) Erezia
b) Apostazia
c) Ierosilirea
13. Care erau pedepsele pecuniare?
a) Duşegubina, confiscarea, gloaba
b) Tortura, degradarea civică, raderea bărbii
c) Ocna, temniţa, surghiunul
14. Care erau pedepsele corporale?
a) Pedeapsa capitală, mutilarea, confiscarea
b) Mutilarea, ocna, degradarea civică
c) Înfierarea, bătaia, tortura
15. Ce erau ordaliile?
a) Un mijloc de probă oral
b) Un mijloc de probă folosit în procesele pentru stabilirea hotarelor
c) Un mijloc de probă care consta în încercări pline de cruzime la care erau supuse părţile
33
Modulul IV.
Începuturile dreptului scris
1. Pravilele bisericeşti;
2. Hrisoavele legislative;
3. Pravilele laice: Cartea românească de învăţătură; Îndreptarea legii;
4. Dreptul scris în Transilvania
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Unitatea I
Izvoarele şi importanţa Pravilelor bisericeşti
Se ştie că geto-dacii, deşi au cunoscut scrisul, nu au avut o cultură scrisă. Nici mai târziu, românii nu
au avut vreme îndelungată o cultură scrisă. Tot ceea ce a reprezentat obicei juridic sau nejuridic la români a
constituit, tacit, o moştenire a neamului, transmisă generaţiilor viitoare prin cuvântul auzit din bătrâni nu prin
cel scris.
Constituirea statelor feudale, mai târziu, ca forme cristalizate de organizare socială; legăturile
ulterioare cu lumea bizantină, pe de o parte, dar şi cu cea din apus, pe de altă parte, au determinat orientarea
bisericii şi a domniei spre realizarea unei educaţii şi spre exprimarea în scris a creaţiilor fie bisericeşti sau
laice, fie literare sau juridice.
De aceea, primele şcoli, mai ales în Ţara Românească şi Moldova, apar pe lângă biserici şi pe lângă
Curtea domnească, accesul la instrucţie avându-l, în primul rând, aceea care beneficiau de o bună situaţie
materială.
În ceea ce priveşte dreptul scris, acesta este, în egală măsură, rodul iniţiativei bisericii, respectiv, a
domniei. Pravilele bisericeşti, ca prime creaţii juridice scrise apar, începând din secolul al XV-lea, iniţial, în
limba slavonă şi apoi, în limba română şi reprezintă tendinţa domnilor de a impune noi reglementări, cu un
caracter uniform, prin care să asigure consolidarea statului şi centarlizarea puterii.
Biserica, în calitate de exponentă a aceluiaşi grup, a fost cea care a materializat această tendinţă.
Iniţial, primele pravile nu au fost altceva decât copii ale legiuirilor împăraţilor bizantini, cu un
pronunţat caracter religios. Cea mai importantă sursă, în acest sens, circulând foarte mult în Ţările Române a
fost Sintagma lui Matei Vlastares, scrisă în greceşte şi apărută în 1335 la Salonic. Aceasta era o compilaţie în
ordine alfabetică, cuprinzând 24 de capitole după cele 24 de litere ale alfabetului grecesc şi conţinând
dispoziţii de drept bisericesc şi laic.
Alte izvoare au mai fost: Legea agrară bizantină, apărută spre sfârşitul secolului al VII-lea şi care a
fost folosită în redactarea primelor codificări laice: Carte Româneasă de învăţătură şi Îndreptarea legii;
Ecloga; Prohiron şi Epanagoga; Bazilicalele precum şi unele Nomocanoane ale "părinţilor bisericii".
Printre pravilele scrise în limba slavonă se numără: Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de
grămăticul Dragomir la porunca domnului Ţării Româneşti, Vladislav; Pravila de la mănăstirea Neamţului,
denumită şi "Pravila cea Mare", scrisă din porunca lui Stefan cel Mare de către ieromonahul Ghervasie în
anul 1474; Pravila scrisă la Iaşi în anul 1495 de grămăticul Damian, tot din porunca lui Stefan cel Mare.
Toate sunt traduceri ale Sintagmei lui Matei Vlastares. Alte pravile scrise în limba slavonă sunt: Pravila de la
mănăstirea Bisericani scrisă în 1512 de către ierodiaconul Nicodem la porunca domnului Moldovei, Bogdan
al III-lea; Pravila de la mănăstirea Neamţului apărută în 1557 din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore;
Pravila de la mănăstirea Putna scrisă în 1581 la porunca episcopului Eustachie; Pravila de la mănăstirea
Bistriţa (Moldova) scrisă în 1618 de mitropolitul Teofan. Apărute toate sub formă de manuscris erau
traduceri ale nomocanoanelor bizantine. Din aceeaşi categorie de pravile scrise în slavonă mai fac parte şi
Pravila de la Galaţi de la începutul secolului al XVII-lea şi Pravila de la mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din
anul 1636 scrisă din porunca soţiei lui Matei Basarab.
34
Întrucât limba slavonă nu era accesibilă decât unui grup restrâns din rândul populaţiei şi, în mod
special, clericilor s-a simţit nevoia scrierii pravilelor în limba naţională. De data aceasta unele dintre ele nu
mai sunt realizate în manuscris ci tipărite. Aşa sunt: Pravila sfinţilor Apostoli sau Pravila de la Ieud, tipărită,
între 1560 - 1562, de diaconul Coresi, reprezentând o traducere a nomocanoanelor lui Ioan Postnicul; Pravila
de la Govora sau Pravila cea mică; tipărită, la 1640, din porunca lui Matei Basarab.
În limba română au fost scrise şi Pravila Sfinţilor Părinţi după învăţătura marelui Vasile, având un
conţinut asemănător cu Pravila tipărită de Coresi precum şi Pravila aleasă, scrisă, în 1632, de către logofătul
Eustratie.
Toate aceste pravile au un pronunţat caracter religios. De la jumătatea secolului al XVII-lea, apar
însă şi primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea Românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în 1646, din
porunca lui Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii, tipărită în 1652 la Târgovişte, la iniţiativa domnului Ţării
Româneşti, Matei Basarab.
Pravilele bisericeşti şi, mai târziu, cele laice au folosit, în mare măsură, izvoare bizantine, nefiind
altceva decât copii ale unor legiuiri străine necorespunzătoare realităţilor sociale româneşti. De aceea, în fapt,
multă vreme domnii Ţărilor Române au continuat, aşa cum reiese şi din documente, să aplice Legea Ţării şi
abia, mai târziu, dispoziţiile cuprinse în pravile.
În Transilvania, prin Statutele Ţării Făgăraşului întocmite în 1508 şi Constituţiile Ţării Făgăraşului
alcătuite în 1657 şi 1690, populaţia românească a reuşit să impună şi să aplice tot norme ale dreptului
cutumiar românesc.
Cu toate acestea, pravilele joacă un rol deosebit în Istoria dreptului românesc, deschizând drumul
formei scrise de exprimare a dreptului, formă necunoscută până în acel moment decât în perioada aplicării
dreptului roman în Dacia, dar aici este vorba despre un import şi nu despre o creaţie juridică proprie geto-
dacilor. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, existenţa unor legi scrise nu este atestată documentar.
1. Conţinutul Pravilelor bisericeşti
Pravilele bisericeşti au un conţinut eterogen, pe lângă dispoziţiile juridice cuprinzând şi extrase din
lucrări religioase, date istorice despre sinoade şi despre părinţii bisericii, tabele de calculare a timpului,
formulare pentru întocmirea unor acte etc.
În privinţa dispoziţiilor juridice nu există o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului şi pe
instituţii. Astfel, normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic. La fel alternează şi
reglementările de drept civil, familiei, penal sau procesual.
Majoritatea dispoziţiilor sunt dominate de concepţia religioasă.
În materia căsătoriei, logodna era considerată un contract, având efectele unei semicăsătorii.
Impedimentele la căsătorie vizau rudele de sânge, prin alianţă sau spirituale. De asemenea, nu se puteau
căsători copii de suflet cu cei naturali. Alte interdicţii priveau căsătoria dezrobitului cu fosta stăpână.
Divorţul era admis, prevăzându-se cauzele acceptate de biserică pentru desfacerea căsătoriei. Ca şi în dreptul
cutumiar, era reglementată rudenia de sânge pe linie directă şi colaterală, prin alianţă sau spirituală. Rudenia
prin înfrăţire, recunoscută de pravile, se realiza respectându-se anumite forme religioase.
În dreptul civil, principalele contracte reglementate erau: vânzarea-cumpărarea, emfiteoza,
împrumutul, zălogul, depozitul, iar în privinţa succesiunilor, pravilele conţineau dispoziţii referitoare la
clasele de moştenitori, procedura de împărţire a bunurilor succesorale, cazurile de dezmoştenire etc.
În materie penală, se resimte aceeaşi influenţă religioasă. Astfel, infracţiunea era privită ca un păcat,
iar pedeapsa, ca o ispăşire. Infracţiunile încriminate erau omorul, insulta, calomnia, vrăjitoria etc. Pedepsele
erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau duhovniceşti (mătănii, rugăciuni, posturi).
În unele pravile apar şi dispoziţii referitoare la probele care puteau fi administrate în justiţie, în
special mărturia şi jurământul.
Unitatea II
Cartea Românească de Învăţătură şi Îndreptarea legii
Cele două pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu caracter
laic. Apărute la jumătatea secolului al XVII-lea au un conţinut asemănător, folosind aproximativ aceleaşi
izvoare.
De fapt, Îndreptarea legii care apare în Ţara Românească în anul 1652, din porunca domnului Matei
Basarab, este versiunea muntenizatsecţiuni, articole).
Conţinutul celor două pravile este variat, acoperind aproximativ tot domeniul dreptului. În primul
rând sunt recunoscute ca izvoare ale dreptului legea şi obiceiul.
35
Apoi se face distincţie între ius humanum ("Pravila lumească"), ius divinum ("Pravila
Dumnezeiască") şi ius naturale ("Pravila firii omeneşti").
Problema drepturilor, respectiv, clasificarea, exerciţiul, dobândirea şi pierderea acestora este
abordată prin prisma concepţiilor de clasă, ca rezultat al ierarhizării sociale. Astfel, persoanele fizice,
denumite "obraze", erau împărţite în oameni liberi şi robi, în prima categorie făcându-se distincţie între
boieri, ţărani şi săraci. În Cartea Românească de Învăţătură, în partea întâi a acesteia, sunt reglementate
raporturile dintre boieri şi ţăranii aserviţi, fiind stabilite drepturile boierilor şi obligaţiile ţăranilor aserviţi
precum şi consecinţele ce decurgeau din legarea ţăranilor de pământ. În privinţa robilor, stăpânii aveau un
drept de corecţie asupra lor. Dezrobirea se putea face la iniţiativa stăpânului sau de către domn, ca răsplată
pentru denunţarea stăpânului, în cazul în care acesta săvârşise anumite infracţiuni.
Exerciţiul drepturilor cunoştea, în general, limitări datorate clasei sociale, religiei, vârstei, sexului,
stării mintale a persoanelor etc. Vârsta majoratului era stabilită la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele
comise subzista de la 18 ani.
În relaţiile de familie sunt preluate reglementări din pravilele anterioare. Căsătoria era precedată de
logodnă, care avea anumite efecte juridice. Spre deosebire de dreptul cutumiar, potrivit căruia, soţia era
stăpâna bunurilor dotale atât pe durata căsătoriei cât şi în urma unui posibil divorţ, în pravile, probabil, sub
influenţa romană, bărbatul administra zestrea soţiei. În egală măsură, acesta avea şi un drept de corecţie
asupra soţiei. Căsătoria putea fi desfăcută de către biserică pentru cauze reglementate în pravile: adulter,
beţie, vrăjitorie, rudenie, bătaie peste măsură. Anumite efecte i-au fost recunoscute şi concubinajului cum ar
fi, de exemplu, pierderea în caz de infidelitate a averii concubinei infidele sau a darurilor primite de la
concubin.
În materia proprietăţii, se făcea în primul rând, o clasificare a bunurilor în mobile şi imobile precum
şi între bunurile laice şi cele "sfinţite". Cele sfinţite, stăpânite potrivit dreptului bisericesc, ca şi cele imobile
(case, moşii) erau o categorie aparte de bunuri, beneficiind de o protecţie specială. Erau reglementate şi
modurile de dobândire a proprietăţii; uzucapiunea nefiind recunoscută, ceea ce avea drept consecinţă
imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare.
Privitor la obligaţii şi contracte, apar noi reglementări ce completează materia. Sunt menţionate ca
izvoare ale obligaţiilor contractul şi delictul. La încheierea contractelor voinţa părţilor putea fi viciată prin:
violenţă (silă) sau prin dol (amăgire). Actele puteau fi încheiate fie individual, de către părţi, fie prin
reprezentanţi ai acestora, numiţi "ispravnici" sau "pristavi". Principalele contracte erau vânzarea-cumpărarea,
închirierea, donaţia, împrumutul. Obligaţiile părţilor erau garantate prin chezaşi şi prin zălog.
O deosebită importanţă este acordată şi succesiunii legale sau testamentare, cu cele două forme ale
sale: scrisă (zapis) şi orală (limbă de moarte). Aveau vocaţie succesorală, descendenţii, ascendenţii şi
colateralii până la gradul al 9 - lea. Copiii naturali veneau, ca şi în dreptul consuetudinar, la moştenirea
mamei. În raport de numărul copiilor, era stabilită rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. În egală
măsură, erau stabilite şi cazurile de dezmoştenire şi anume: condamnarea pentru infracţiuni contra moralei
precum şi asasinarea celor care urmau a fi moşteniţi. Pentru ca testamentul să fie valabil se cerea ca testatorul
"să fie cu mintea întreaga şi sănătoasă", iar în cazul testamentului oral se cerea prezenţa martorilor.
Sub influenţa tratatului lui Prospero Farinacci, în pravile sunt incluse dispoziţii moderne. De
exemplu, pentru prima oară este reglementată noţiunea de infracţiune flagrantă denumită "vină de faţă". De
asemenea, apar în pravile noţiuni evoluate ca: tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea şi recidiva.
Tentativa era pedepsită mai blând. Erau prevăzute, în plus, faptele care înlătură răspunderea penală (nebunia,
vârsta sub 7 ani, legitima apărare, ordinul superiorului, obiceiul locului etc) precum şi cele care micşorează
pedeapsa (mânia, beţia, somnambulismul, ignoranţa, pasiunea, greşeala fără înşelăciune, aprecierea
judecătorului etc). În aprecierea pedepsei, importantă era şi apartenenţa socială datorită căreia pedeapsa
putea fi micşorată, agravată sau înlăturată. Infracţiunile denumite "vini" sau "greşeli" puteau fi împărţite în
vini mari şi vini mici. Erau reglementate în pravile: hiclenia, calpuzănia, omorul, paricidul, rănirea, furtul,
mărturia mincinoasă, răpirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria (proxenetismul) etc.
Pedepsele prevăzute erau fizice: (moartea prin decapitare, spânzurătoare, ardere de viu, tragere în
ţeapă, mutilarea şi bătaia); privative de libertate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire); degradante
(purtarea prin târg); religioase (afurisenia, oprirea de la biserică); pecuniare (amenzi, gloabe).
Instanţele de judecată erau laice şi bisericeşti. În dreptul penal acţiunea putea fi intentată fie de către
victimă, fie de către altă persoană (de soţ pentru soţie, de părinte pentru copil, de stăpân pentru slugă etc).
Mijloacele de probă reglementate erau înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele, prezumţiile.
Noţiunea de apel nu era cunoscută, însă partea nemulţumită se putea adresa unui dregător superior.
Noi reglementări apar şi în privinţa prescripţiei acţiunii, stabilindu-se un termen de 30 de ani pentru
creanţe, 40 de ani pentru reclamarea zălogului, 10 ani pentru rănire şi 5 ani pentru furt.
36
Unitatea III
Hrisoavele legislative
Nici dispoziţiile cuprinse în dreptul cutumiar, nici cele cuprinse în pravile nu reprezintă acte
normative emise de domn în virtutea prerogativelor sale legislative.
Hrisoavele domneşti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt după consultarea
prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a Legii ţării la cazuri
practice. Cu timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică regulile de drept existente,
fiind create adesea reguli noi. Valoare normativă propriu-zisă încep să aibă spre sfârşitul secolului al XVI-
lea, modificând dispoziţii ale dreptului existent şi având totodată aplicabilitate generală, nu numai la o
anumită situaţie dată. În acest sens, sunt cunoscute: Legătura lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron
Barnoski, privitor la mânăstiri din anul 1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741 referitor la
ţiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat pentru desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească
(1746) şi apoi, în Moldova, (1749), care cuprind noi dispoziţii privitoare la raporturile dintre proprietari şi
rumâni.
De asemenea, în ceea ce priveşte familia, hrisovul relativ la căsătoria fetelor sărace din 1742 al lui Mihail
Constantin Suţu; cel privitor la adopţiune din 1800, al lui Alexandru Constantin Moruzi; la orfani şi tutelă
din 1817, al lui Scarlat Calimach. În materia contractelor, hrisovul din 1755, al lui Matei Ghica, în Moldova
referitor la probe şi cel din 1775, al lui Alexandru Ipsilanti referitor la preemţiune.
Dintre toate acestea, primul şi care a generat diferite interpretări a fost Legătura sau Aşezământul lui Mihai
Viteazul, considerându-se, că, prin această măsură a fost pentru prima dată legiferată "rumânia". În realitate,
"măsura lui Mihai nu modifica întru nimic situaţia rumânilor care în momentul decretării se aflau pe moşiile
stăpânilor lor". Este adevărat, însă, că prin acest hrisov se crea o nouă categorie de rumâni şi anume,
"rumânii de legătură", aceştia fiind oameni liberi pe care Legătura lui Mihai îi prinsese în acel moment
aşezaţi pe o anumită moşie.
În privinţa motivelor care l-au determinat pe Mihai să ia această măsură, se arată că "întreţinerea armatei îl
costa multe parale. Mihai trebuia să cruţe boierii, căci altminteri ei s-ar fi răzvrătit. Dări grele asupra
locuitorilor din Ardeal nu putea să pună, pentru că avea nevoie de simpatia lor. Rămâneau numai ţăranii
liberi, proprietarii de pământ din Muntenia.
Documentele vremii arată, într-adevăr, numeroase cazuri în care Mihai îşi împlinea nevoile sale impunând
moşnenilor dări grele, încât aceştia erau nevoiţi să-şi vândă moşiile către boieri sau deveneau moşii domneşti
cu locuitori pe ele, din cauza neplăţii dărilor. Din pricina aceasta, foarte mulţi oameni, din proprietari
deveniseră ţărani supuşi. Supuşenia lor devine din ce în ce mai grea cu vremea, prin exploatarea muncii lor.
Ca să scape de boierii proprietari necruţători, ţăranii fugeau de pe o moşie pe alta aparţinând unui proprietar
mai bun, fie boierească, fie mânăstirească. Starea aceasta nu folosea statului, pentru că încasarea dărilor
devenea grea; nu folosea ţăranilor, pentru că partea lor contributivă la cotă se sporea şi cu partea ţăranilor
fugari; nu folosea nici boierilor, pentru că pământurile lor rămâneau nelocuite. Din această nevoie, boierii îi
aduceau cu sila la locurile lor pe fugari. Cu vremea, această stare devenise o stare de drept, un obicei al
pământului".
Prin Aşezământul lui Mihai Viteazul ţăranii fugiţi înainte de adoptarea acestuia nu mai puteau fi urmăriţi de
foştii lor stăpâni, fiind obligaţi să rămână acolo unde se aflau "care pe unde va fi, să fie vecin pe veci".
Măsuri similare au fost luate şi de Stefan Tomşa şi Miron Barnovschi, în Moldova.
Unitatea IV
Dreptul scris în Transilvania
În perioada voievodatului, decretele legale au reprezentat principala formă de exprimare a dreptului

scris. Cuprinzând dispoziţii de drept public dar şi de drept privat cele mai importante au fost elaborate în
timpul regilor Stefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I, Sigismund,
Matei Corvin. O parte dintre acestea au fost publicate într-o colecţie denumită "Corpus Iuris Hungarici".
Expresie a autorităţii legale şi a tendinţei de centralizare promovată de Ungaria, prin reglementările
referitoare la organizarea de stat sau la statutul juridic al diferitelor clase şi categorii sociale, decretele au
exercitat mai degrabă o autoritate teoretică, ocupând un loc secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.
Între anii 1504 - 1517, a fost elaborată de către juristul Stefan Werböczi, la iniţiativa lui Vladislav al
III-lea, o colecţie de drept, având ca izvoare atât reglementări ale dreptului cutumiar, cât şi ale dreptului
scris. Lucrarea este denumită Tripartitului lui Werböczi, întrucât este sistematizată pe trei părţi, în care
37
alături de anumite principii generale, inspirate din dreptul roman şi incluse într-un prolog, sunt cuprinse
dispoziţii de drept civil, penal, procesual etc. În partea a III-a a colecţiei, se face distincţie între dreptul
aplicat în Transilvania şi cel al regatului Ungariei.
Tot ca izvoare ale dreptului scris sunt considerate şi privilegiile legale şi mai târziu princiale
acordate unor persoane, corporaţii, comunităţi, straturi sociale sau grupuri de populaţie, prin care erau
stabilite în favoarea beneficiarilor diferite drepturi sau scutiri, aplicate numai acestora.
După ce Transilvania a devenit principat autonom, decretele legale au fost înlocuite cu legile
elaborate de principi în colaborare cu dietele, care, ulterior, au fost grupate în "sinteze". Prima cuprinde
legile adoptate între 1540 şi 1563 şi poată denumirea de Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et
Partium Hungariae eidem anexarum, iar cea de a doua, încorporează legile adoptate între anii 1653-1669 şi
este denumită Compilatae Constitutiones.
Prin legile cuprinse în Approbatae şi Compilatae se menţinea pentru românii din Transilvania acelaşi
regim discriminatoriu prin care "naţiunea valahă" nu era socotită printre statele ţării şi nici religia ortodoxă,
între religiile recepte. Populaţia românească şi cu precădere ţăranii aserviţi erau admişi să trăiască numai în
interesul "binelui public", înţelegând prin aceasta conservarea privilegiilor clasei dominanate. Preoţii români
erau, în egală măsură, asimilaţi ţăranilor aserviţi şi supuşi unor îndatoriri iobăgeşti.
Decretele legale, în timpul voievodatului, hotărârile Dietelor, pe perioada principatului, legile
generale ale imperiului, sub Habsburgi nu au constituit un sistem legislativ complet, vizând mai mult
organizarea de stat şi privilegiile de clasă ale celor trei naţiuni minoritare: nobilimea maghiară, patriciatul
săsesc şi mica nobilime secuiască. Aplicarea acestora a întâmpinat rezistenţa populaţiei majoritare, pentru că
românii din Transilvania au continuat să trăiască după vechile tradiţii şi norme de conduită, acestea nefiind
altceva decât regulile străvechi ale lui Ius Valachicum.
O dovadă o constituie Statutele, respectiv, Constituţiile Ţării Făgăraşului din anii 1508, 1657 şi
1690, reprezentând codificări ale principalelor instituţii juridice consacrate de Legea ţării. Redactate în limba
latină, Statutele cuprind, într-o formă nesistematizată, dispoziţii de drept civil, familiei, penal şi procesual.
Ca şi în Ţara Românească şi Moldova, nobilii români sunt numiţi boieri (boyarones).
În privinţa căsătoriei, era cerut consimţământul părinţilor. Căsătoria putea fi valabilă şi fără acordul
acestora, caz în care era simulată răpirea fetei, urmată de plata unei amenzi simbolice. La căsătorie, fata
primea zestre. În situaţia în care părinţii fetei muriseră, obligaţia de înzestrare revenea fraţilor. Căsătoria
putea fi desfăcută prin repudiere, în urma divorţului, bunurile dotale rămânând soţului care respectase
obligaţiile căsătoriei.
Statutele reglementează obiceiul românilor derivat din proprietatea devălmaşă, de a paşte animalele
pe terenul altuia. În egală măsură, este consacrat sistemul răspunderii colective în materie penală. Ca şi în
Ţara Românească şi Moldova, era prevăzută în cazul transferurilor de proprietate instituţia "dării calului",
alternativ cu o sumă de bani.
În materie succesorală, fetele primeau numai bunuri mobile şi o pătrime din valoarea pământului.
Dacă fuseseră înzestrate nu mai veneau la succesiunea părinţilor. Privilegiul masculinităţii era înlăturat, ca şi
în Ţara Românească, prin intermediul înfrăţirii. Statutele mai prevăd că boierul, care nu avea descendenţi, nu
putea să dispună prin testament decât de o treime din bunurile mobile; restul acestora, precum şi bunurile
imobile, revenind seniorului feudal.
În dreptul penal au fost încriminate infracţiuni ca: furtul, denunţarea, jurământul fals, vătămarea
corporală etc. Infracţiunile considerate grave erau pedepsite cu moartea, existând şi posibilitatea
răscumpărării. De exemplu, în cazul furtului de animale erau restituite 12 animale pentru un animal furat. De
asemenea, erau prevăzute pedepse pecuniare (amendă, confiscări), Statutele stabilind în mod amănunţit
cuantumul amenzilor pentru fiecare caz în parte.
Întrebări
1. Care au fost principalele izvoare folosite la redactarea Pravilelor bisericeşti?
2. Care au fost dispoziţiile juridice cuprinse în Pravilele bisericeşti?
3. Ce prevedeau hrisoavele legislative?
4. Care au fost pravilele laice redactate la jumătatea secolului al XVII-lea şi ce reglementări cuprindeau
acestea?
Grile
1. Care a fost cel mai important izvor folosit la redactarea pravilelor bisericeşti?
a) Legea agrară bizantină
38
b) Ecloga
c) Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares
2. Care au principalele pravile redactate în limba română
a) Pravila de la Târgovişte, Pravila de la Iaşi, Pravila de la Mânăstirea Neamţului
b) Pravila de la Mânăstirea Bisericani, Pravila de la Mânăstirea Putna, Pravila de la Mânăstirea
Bisericani
c) Pravila de la Govora, Pravila de la Ieud, Pravila Sfinţilor Părinţi, Pravila Aleasă
3. Care erau impedimentele la căsătorie stabilite prin Pravile?
a) Căsătoria rudelor de sânge, spirituale şi prin alianţă
b) Căsătoria copiilor de suflet cu cei naturali
c) Căsătoria dezrobitului cu fosta stăpână
4. Ce pedepse erau duhovniceşti?
a) Bătaia, mutilarea, mătăniile
b) Mătăniile, rugăciunile, postul
c) Mutilarea, bătaia, postul
5. Ce izvoare au fost folosite la redactarea Cărţii româneşti de Învăţătură?
a) Legea agrară bizantină,
b) Tratatul de drept penal al lui Prosper Farinaccius
c) Nomocanoanele bizantine
6. Care erau cazurile de dezmoştenire?

a) Condamnarea pentru infracţiuni contra moralei
b) Asasinarea celor care urmau a fi moşteniţi
c) Simpla voinţă a testatorului
7. Ce noţiuni noi au fost prevăzute în Pravilele laice?
a) Tentativa şi recidiva
b) Complicitatea şi concursul de infracţiuni
c) Faptele care înlătură răspunderea penală şi care micşorează pedeapsa
8. Ce termene au fost stabilite pentru prescripţia acţiunii?
a) 30 de ani pentru creanţe, 40 de ani pentru reclamarea zălogului, 10 ani pentru rănire şi 5 ani pentru
furt
b) 40 de ani pentru creanţe, 10 ani pentru reclamarea zălogului, 30 de ani pentru rănire şi 5 ani pentru
furt
c) 10 ani pentru creanţe, 5 ani pentru reclamarea zălogului, 40 de ani pentru rănire şi 30 de ani pentru
furt
9. Care au fost mijloacele de probă reglementate în Pravilele laice?
a) Înscrisurile, martorii, ordaliile, jurământul, prezumţiile
b) Prezumţiile, expertizele, jurământul cu brazda, înscrisurile, martorii
c) Înscrisurile, martorii, jurământul, prezumţiile, expertizele
10. Ce prevedea Aşezământul lui Mihai Viteazul?
a) Interzicea urmărirea ţăranilor aserviţi de către foştii lor stăpâni
b) Obliga ţăranii aserviţi să rămâne pe moşiile pe care se aflau
c) Obliga ţăranii liberi să rămână pe moşiile pe care se aflau
11. Ce hrisoave au desfiinţat şerbia în Ţara Românească(1746) şi Moldova(1749)
a) Legătura lui Mihai
b) Hrisoavele lui Constantin Mavrocordat
c) Hrisovul lui Miron Barnovski
12. Ce colecţie de drept a fost elaborată între anii 1504-1517
a) Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae
b) Compilatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae
39
c) Tripartitul lui Werböczi
13. Ce conţineau Aprobatele şi Compilatele?
a) Reglementări ale dreptului cutumiar şi ale dreptului scris
b) Legi elaborate de principi în colaborare cu dietele
c) Decretele regale din perioada voievodatului
14. Dacă fuseseră înzestrate fetele primeau conform statutelor Ţării Făgăraşului:
a) Numai bunuri mobile
b) O treime din valoarea pământului
c) Nu mai veneau la succesiunea părinţilor
15. Ce instituţie era cunoscută şi în Transilvania cu ocazia transferului de proprietate, potrivit
dispoziţiilor cuprinse în Statutele Ţării Făgăraşului?
a) Prădalica
b) Darea calului
c) Aldămaşul
40
Modulul V.
Dreptul în perioada fanariotă
1. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot
2. Dreptul în cea de-a doua fază turco-fanariotă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Unitatea I
Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot
Instaurarea domnilor fanarioţi a reprezentat o încălcare a autonomiei Ţărilor Române, acestea fiind
integrate sistemului politic şi militar otoman. Pe plan extern, activitatea diplomatică de sine stătătoare a fost
restrânsă. În privinţa relaţiilor comerciale, a fost instaurat regimul vânzărilor preferenţiale; mari cantităţi de
cereale, făină, cherestea, vite, peşte fiind achiziţonate de otomani la preţuri inferioare pieţei. În plus, a fost
intensificată exploatarea economică a Ţărilor Române. De exemplu, în Moldova, tributul a crescut de la
65.000 de taleri, în 1711, la 260.000 de taleri, după 1775, iar în Ţara Românească, ajunsese aproximativ în
aceeaşi perioadă la 300.000 de taleri. Peşcheşul era de 90.000 de piaştri. Alături de tribut şi de peşcheşi, cele
două ţări române erau obligate să trimită daruri şi sume de bani pentru înalţii dregători otomani ca:
mucarerul, confirmarea anuală şi trienală a domniei, geigeaua.
În administraţia centrală alături de dregători pământeni, au fost numiţi şi dregători din anturajul
domnilor fanarioţi. În privinţa dregătoriilor, s-au menţinut cele tradiţionale dar au fost înfiinţate şi dregătorii
noi. În Ţara Românescă au fost create vornicia de sus şi vornicia de jos, iar în Moldova, Bănia.
Cu toate acestea, se poate aprecia faptul că niciodată Ţările Române nu au fost transformate în
paşalâcuri şi chiar în aceste condiţii, şi-au păstrat instituţiile interne, Divanul, biserica, justiţia, finanţele,
sistemul vamal propriu.
Pe de altă parte, au existat domni care au avut o activitate reformatoare, cu scop modernizator. Unul
dintre aceştia este Constantin Mavrocordat, domn de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în Moldova, care a
adoptat o serie de măsuri în vederea reorganizării instituţiilor principale: administraţia, forţele armate, justiţia
şi finanţele. Toate aceste măsuri, au fost expuse într-un proiect de "constituţie" în data de 7 februarie 1740 şi
publicată în revista "Mercure de France", în iulie 1742.
În domeniul administraţiei, Mavrocordat numeşte în fruntea judeţelor, respectiv, a ţinuturilor câte doi
ispravnici, având atribuţii fiscale, administrative, judecătoreşti, poliţieneşti. Dregătorii erau remuneraţi
pentru slujbele lor. În plus, calitatea de boier era condiţionată de îndeplinirea unei slujbe în cadrul statului.
De asemenea, dregătorii au fost împărţiţi pe categorii. Cei de la ban până la clucerul de arie se numeau boieri
mari sau boieri veliţi.Ceilalţi dregători erau boieri de clasa a doua. Urmaşii veliţilor erau numiţi neamuri, iar
cei ai boierilor din clasa a doua erau numiţi mazili. Boierii veliţi şi urmaşii lor erau scutiţi de dări, în timp ce,
boierii de categoria a doua şi urmaşii acestora erau scutiţi numai de unele dintre ele.
Prin reforma fiscală s-a încercat o mai bună aşezare a dărilor. Unele dări au fost suprimate, iar altele
au fost unificate într-o dare anuală, plătibilă în patru rate trimestriale. Pentru a înlătura abuzurile slujbaşilor
publici, le-a fost stabilită o leafă fixă. Cei care nu se purtau corect erau pedepsiţi şi scoşi din funcţie.
Constantin Mavrocordat a luat o serie de măsuri privitoare la situaţia ţăranilor aserviţi. Prin
aşezământul din 1740 a fost înăsprită exploatarea ţăranilor aserviţi, fiindu-le interzisă strămutarea de pe
moşii şi introducându-se noi prestaţii în muncă, fără a fi stabilite anumite limite. Nemaiputând să suporte
obligaţiile fără număr şi purtarea abuzivă a boierilor, mulţi ţărani au fugit din ţară. Ajungând să fie fenomen
de masă, pentru a-l putea stopa, prin hrisoavele adoptate între anii 1746 - 1749, în Ţara Românească şi
Moldova, Mavrocordat hotărăşte desfiinţarea rumâniei şi a veciniei. În urma acestor reforme, ţăranii nu mai
erau legaţi de pământ devenind oameni liberi. În calitate de clăcaşi ei erau obligaţi să presteze boierului 12
zile de clacă pe an, în Ţara Românească şi 24 de zile, în Moldova. Cu alte cuvinte, încetau să mai fie legaţi
de pământ dar rămâneau legaţi economic faţă de boieri.
41
Deosebit de importante sunt schimbările înfăptuite de Mavrocordat în domeniul justiţiei, între anii
1739 - 1740, în Ţara Românească şi, între 1741 - 1743, în Moldova. În primul rând, a încercat împiedicarea
abuzurilor cauzate de aplicarea şi interpreatrea subiectivă a obiceiului pământului. În acest sens, încearcă să
impună ideea de egalitate în faţa legii, indiferent de starea materială şi socială a împricinaţilor, stabilind că la
proces "dreptatea să nu se vândă".
În al doilea rând, prin reforma lui Constantin Mavrocordat, a fost creată instituţia modernă a
judecătorilor de profesie, salarizaţi de către stat, existând câte un judecător sau doi pe lângă fiecare
isprăvnicie.
De asemenea, a fost introdusă procedura scrisă; sunt înfiinţate condici în care hotărârile sunt copiate
în ordine cronologică. Hotărârea era redactată în două exemplare, unul rămânând părţii care câştiga, iar altul
mergea spre arhivă.
Părţile se prezentau în faţa instanţei la anumite termene fixate. În caz de neprezentare erau aduşi cu
forţa şi totodată amendaţi.
Instanţele stabilite prin reforma lui Mavrocordat au fost: Isprăvnicia şi Judecătoria de judeţ în Ţara
Românească, respectiv, Isprăvnicia şi Judecătoria de ţinut în Moldova, ca instanţă de fond, având competenţă
generală în materie civilă şi limitată în domeniul dreptului penal; ca instanţe de apel erau Divanul domnesc
în Ţara Românească şi Divanul Extraordinar în Moldova, care judecau în apel plângerile îndreptate
împotriva hotărârilor civile pronunţate la instanţa de fond, iar în primă instanţă judecau pricinile penale
grave.
Unitatea II
Dreptul în cea de a doua fază a regimului turco-fanariot
1. Reforma judecătorească a lui Alexandru Ipsilanti.

De două ori domn în Ţara Românească şi o dată domn al Moldovei, a luat o serie de măsuri în
domeniul fiscal şi judiciar şi a reorganizat serviciul poştelor şi al învăţământului.
Printr-un hrisov, din 1775, inclus în 1780 în Pravilniceasca Condică, Alexandru Ipsilanti continuă
modernizarea sistemului judiciar, începută de Constantin Mavrocordat.
Prin reforma judecătorească a lui Ipsilanti instanţele de judecată sunt organizate într-un sistem
ierarhic în cadrul căruia competenţa fiecărei trepte de jurisdicţie este precis delimitată.
a. Prima instanţă era Judecătoria "după la judeţe" sau Isprăvnicia şi Judecătoria de judeţ şi era
compusă dintr-un ispravnic şi un judecător pentru fiecare judeţ; judecând în primă instanţă pricinile civile şi
unele pricini penale. În capitolul XVII, în ultimul paragraf din Pravilniceasca Condică, se arată că nu sunt
supuşi judecăţii ispravnicilor şi a judecătorilor "boierii cei mari ale căror judecăţi se vor orândui unde să
cuvine". Această reglementare reprezintă un pas înapoi faţă de reforma lui Mavrocordat, unde aceeaşi
instanţă avea competenţă generală indiferent de calitatea persoanei.
b. Urmau apoi cele două departamente civile şi departamentul penal. Departamentele civile erau
egale în grad, compuse unul din 7, celălalt din 8 judecători. Judecau în toate zilele săptămânii, exceptând
duminica. Hotărârile pronunţate erau înscrise în condici.
Departamentul penal sau "al vinovaţilor" avea competenţă în materie penală. Judecătorii nu puteau
micşora sau majora pedepsele rigide prevăzute în pravile, iar în privinţa pedepsei capitale, hotărârea nu era
definitivă, în toate aceste situaţii cel care hotăra era domnul.
c. Departamentul veliţilor boieri era compus din boieri în funcţie şi trei mazili veliţi. Judecata se
făcea la Curtea domnească în toate zilele, cu excepţia zilelor de joi şi sâmbătă sau a zilelor în care se ţinea
divan domnesc. Funcţiona ca instanţă de apel împotriva hotărârilor deparatmentelor inferioare, cercetând
motivarea cărţii de judecată atacată şi motivele de apel. În primă instanţă judeca pricinile în care părţi erau
boierii.
d. Divanul domnesc reprezenta instanţa supremă şi era compus din boieri veliţi prezidaţi de domni.
Judecata se făcea de trei ori pe săptămână (luni, miercuri, sâmbătă şi uneori şi vinerea, dacă erau pricini
multe). Avea competenţă generală, judecând fie în primă instanţă, fie ca instanţă de apel. Dacă domnul nu
participa la judecată, hotărârile date în absenţa acestuia trebuiau supuse aprobării sale. Domnul putea să
confirme hotărârile pronunţate în absenţa sa sau să procedeze la rejudecarea procesului.
e. Alături de aceste instanţe mai funcţionau două instanţe speciale, una pe lângă spătărie şi alta pe
lângă agie. Acestea aveau competenţă penală, hotărârile pronunţate, fiind apelate la departamentul veliţilor
boieri.
2. Principalele coduri generale şi de ramură elaborate în cea de a doua fază a regimului turco-fanariot
Principalele coduri elaborate în această perioadă sunt considerate monumente legislative, întrucât,
inspirându-se nu numai din legiuirile bizantine şi dreptul cutumiar românesc ci şi din lucrările lui
42
Montesquieu, Beccaria sau din Codul civil francez şi cel austriac, au făcut un pas înainte spre modernizarea
dreptului. Această tendinţă de progres este înregistrată nu numai în privinţa conţinuturilor codurilor ci şi al
formei, sub aspectul sistematizării şi al tehnicii de reglementare juridică. Cele mai importante dintre acestea
sunt Pravilniceasca Condică, Codul Calimach, Legiuirea Caragea , Manualul Juridic al lui Andronache
Donici, Condica Criminalicească a Moldovei etc.
2.1. Pravilniceasca condică
A fost întocmită în anul 1775, în Ţara Românească, din porunca lui Alexandru Ipsilanti şi a intrat în
vigoare în anul 1780. Scrisă în limba greacă şi română, cuprinde dispoziţii referitoare la organizarea
judecătoarească, la raporturile dintre boieri şi ţărani, organizarea administrativă precum şi unele reglementări
de Drept civil. A fost aplicată până în 1818, când a fost adoptată Legiuirea Caragea, dar a afost abrogată, în
mod expres, în 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.
Cel mai important rol în redactarea acestei legiuiri l-a avut Enăchiţă Văcărescu.
Izvoarele folosite la redactarea sa au fost obiceiul românesc, jurisprudenţa, unele dispoziţii din
Bazilicale şi doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria).
2.2. Legiuirea Caragea
Nu se ştie precis când, dar probabil că după anul 1815, domnul Ţării Româneşti Ioan Gheorghe
Caragea a ales "doi boieri cu ştiinţă şi praxis la ale Pravilelor" şi i-a însărcinat să întocmească fiecare câte un
proiect de pravilă. Aceştia au fost Atanasie Hristopol şi logofătul Nestor Craiovescu. Lor li s-au adăugat spre
final stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu care fără a aduce modificări textului, l-a "adeverit cu iscălitură
în toate foile, punându-se pecetea domnească pe fiecare foaie".
La 1 septembrie 1818 avea să intre în vigoare.
Autorii legiuirii au folosit ca surse de inspiraţie Bazilicalele, obiceiul pământului, Pravilniceasca
Condică şi într-o mai mică măsură, Codul civil francez.
Legiuirea este structurată pe şase părţi şi are un conţinut eterogen, cuprinzând norme de Drept civil,
penal şi de procedură.
Prima parte tratează "despre obraze", împărţindu-le în funcţie de sex, după naştere (în fii adevăraţi,
din curvie, vitregi şi buni), după capacitate (în vârstnici, nevârstnici, risipitori şi fără minte) şi după noroc (în
liberi, robi şi liberaţi).
Partea a doua, conţine reguli "despre lucruri" şi anume, despre stăpânirea acestora ca proprietari,
posesori sau titulari ai unui drept real.
Cea de a treia parte, "despre tocmeli", tratează materia obligaţiilor şi contractelor. Principalele
contracte reglementate sunt: vânzarea, schimbul, închirierea sau arenda, emfiteoza, depozitul, împrumutul
etc. Îndeplinirea obligaţiilor erau garantate prin chezaşi şi zălog. Aceeaşi parte cuprinde dispoziţii şi despre
logodnă, zestre, nuntă; logodna şi nunta fiind considerate contracte.
Partea a patra, numită "pentru daruri şi moşteniri", este consacrată materiei donaţiunilor şi
succesiunii legale şi testamentare. Toate aceste patru părţi formează un cod civil, în timp ce partea a cincea
reprezintă un cod penal iar ultima parte un cod de procedură.
Partea a cincea, intitulată "pentru vini", reglementează principalele infracţiuni: omorul, tâlhăria,
furtul, mărturia mincinoasă, falsificarea de monedă, etc şi pedepsele aplicate.
A şasea parte, cu titlul "pentru ale judecăţilor", cuprinde trei capitole. Primul, este destinat citării,
acţiunilor, competenţei de judecată şi prescripţiei. Al doilea capitol, se referă la probe, fiind reglementate:
înscrisurile, martorii, jurământul, cartea de blestem şi cazna. În cel de al treilea capitol, sunt cuprinse norme
despre "judecător, judecată şi hotărâre". Sunt prevăzute căile de atac şi este consacrată autoritatea de lucru
judecat.
2.3.Codul Calimach
Reprezintă un adevărat cod de ramură, fiind denumit şi "Condica ţivilă a Moldovei". La iniţiativa
domnului Moldovei, Scarlat Calimach, începând din 1813 s-au format comisii care să elaboreze proiectul de
cod. A fost publicat, iniţial în limba greacă, în anul 1817, şi apoi în limba română, în 1833.
La realizarea codului au participat, jurişti renumiţi la epoca respectivă şi anume, Andronache Donici,
Christian Flechtenmacher şi Anania Cusanos, iar pentru versiunea în limba română, Petrache Asachi,
Christian Flechtenmacher şi Damaschin Bojinca.
Pe lângă obiceiul pământului şi dreptul bizantin, Codul Calimach s-a inspirat şi din Codul civil
francez şi Codul civil austriac.
Codul este structurat pe trei părţi şi cuprinde 2032 de articole.
Prima parte, intitulată "pentru dritul persoanelor", este destinată persoanei fizice şi juridice.
Persoanele fizice sunt clasificate "după noroc" în slobozi, robi şi sloboziţi. Ţăranii. care munceau pe moşii,
nu mai erau numiţi vecini şi rumâni, ci locuitori sau clăcaşi. Robia fiind în declin, cunoaşte o reglementare
43
sumară. Persoanele juridice erau numite "persoane moraliceşti", codul reglementând regimul juridic al
tovărăşiilor neguţătoreşti, privind formarea capitalului, administrarea, răspunderea, împărţirea câştigurilor şi
stingerea tovărăşiei.
În materia familiei se menţin dispoziţii ale dreptului bizantin dar sunt incluse şi reglementări care
urmează modelul noilor legiuiri europene, în privinţa adopţiei, tutelei şi curatelei.
Partea a doua, "pentru dritul lucrurilor", cuprinde la rândul ei două secţiuni: "pentru realnice drituri"
şi "pentru personalice drituri. În privinţa proprietăţii este consacrată noţiunea dreptului absolut de proprietate,
care este întâlnit atunci când "dritul fiinţei lucrului" şi "dritul folosului" sunt întrunite de o singură persoană.
În partea dedicată obligaţiilor sunt tratate într-o formă sistematică aspecte referitoare la izvoarele
obligaţiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esenţiale ale contractelor şi elementele specifice
fiecărui contract. Codul consacră libertatea formală a contractanţilor în faţa legii. Ca izvoare ale obligaţiilor
sunt prevăzute legea, contractul şi delictul. După formă, contractele se clasifică în scrise şi nescrise, iar după
efecte, în unilaterale şi bilaterale. Pentru valabilitatea contractului se cerea ca acordul de voinţă să fie lipsit
de silă(teamă) sau vicleşug (dol), iar obiectul contractului să fie în comerţ. Codul reglementează contracte
noi ca locaţiunea şi contractul de editură iar în materia răspunderii este instituit principiul abuzului de drept.
A treia parte, cuprinde dispoziţii referitoare la "înmărginirile ce privesc dritul persoanelor dimpreună
şi al lucrurilor".
În afara celor trei părţi, în Cod mai sunt incluse o introducere cu 24 de articole despre lege şi 2
anexe, ce conţin reguli aplicabile concursului creditorilor şi licitaţiei sau mezatului.
2.4. Manualul juridic al lui Andronache Donici
A reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul 1814 de către juristul Andronache Donici.
Nu s-a bucurat de o recunoaştere oficială, fiind considerat o cartea de învăţătură, dar a suscitat un
real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba română, avea reglementări avansate şi o
structură modernă.
Lucrarea a folosit ca izvoare unele legiuiri bizantine, obiceiul ţării şi legiuirile româneşti anterioare.
2.5. Condica criminalicească a Moldovei
Alcătuirea acestui cod a început în timpul domniei lui Scarlat Calimach. În anul 1820, sub domnia
lui Alexandru Suţu, este tipărită prima parte, reprezentând un cod de procedură penală, iar în anul 1826, în
timpul lui Ion Sandu Sturdza, apare partea a doua, constituind un cod penal.
Sursele de inspiraţie au fost partea a cincea a Legiuirii Caragea, Obiceiul pământului, Bazilicalele şi
Codul penal austriac.
În cod, infracţiunile erau denumite "fapte criminale", făcându-se deosebire între cele care aduceau
atingere siguranţei obşteşti şi faptele care aduceau atingere particularilor. Sunt reglementate infracţiuni ca
hiclenia, nesupunerea la poruncile domniei, omorul, rănirile, furtul, tâlhăria, jurământul fals etc. Pedepsele,
guvernate de dispoziţii cu caracter feudal, erau corporale, privative de libertate şi pecuniare. Dispoziţii
moderne vizau instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Întrebări
1. Care au fost principalele măsuri luate în domeniul administrativ, fiscal, social şi judecătoresc prin
reforma lui Constantin Mavrocordat?
2. Cum a fost organizată justiţia prin măsurile luate de Alexandru Ipsilanti?
3. Care au fost principalele coduri generale şi de ramură elaborate în ce de-a doua fază a regimului
turco-fanariot?
4. Ce izvoare s-au folosit şi cine a participat la redactarea codurilor adoptate în perioada fanariotă?
5. Ce structură şi ce conţinut au avut codurile adoptate în perioada fanariotă?
Grile
1. Prin hrisoavele adoptate între anii 1746-1749 ţăranii:
a) Nu mai erau legaţi de pământ
b) Rămâneau legaţi economic faţă de boieri
c) Trebuiau să presteze un anumit număr de zile de clacă pe an
2. Instanţele stabilite prin reforma lui Mavrocordat au fost:
a) Isprăvnicia şi Judecătoria de judeţ, respectiv, de ţinut
b) Divanul Domnesc şi Divanul Extraordinar
c) Departamentul veliţilor boieri
44
3. Funcţionau ca instanţe speciale potrivit reformei judecătoreşti a lui Alexandru Ipsilanti:
a) Instanţele create pe lângă spătărie şi pe lângă agie
b) Divanul Domnesc
c) Isprăvnicia şi judecătoria de judeţ
4. Ce fel de competenţă avea Isprăvnicia şi judecătoria de judeţ, conform dispoziţiilor cuprinse în
Pravilniceasca condică?
a) Competenţă generală în materie civilă şi penală
b) Competenţă specială în procesele în care părţile erau boierii
c) Competenţă în judecarea proceselor în care părţile nu erau boieri
5. Cine a participat la redactarea Legiuirii Caragea:
a) Anania Cusanos
b) Andronache Donici
c) Christian Flechtenmacher
6. Cum era structurată Legiuirea Caragea?
a) Era structurată pe trei părţi, cuprinzând norme de drept civil, penal şi de procedură
b) Era structurată pe şase părţi, cuprinzând norme de drept civil, penal şi de procedură
c) Era structurată pe cinci părţi, cuprinzând norme de drept civil,penal şi de procedură
7. Ce surse de inspiraţie au folosit autorii la realizarea Codului Calimach?
a) Obiceiul pământului
b) Codul civil francez
c) Codul civil austriac
8. Ce dispoziţii cuprindea prima parte a Codului Calimach?
a) Era destinată persoanei fizice şi juridice
b) Era destinată proprietăţii
c) Era destinată infracţiunilor
9. Ce contracte noi reglementează Codul Calimach?
a) Contractul de donaţie
b) Contractul de locaţiune
c) Contractul de editură
10. Ce importanţă a avut Manualul juridic al lui Andronache Donici?
a) A fost considerat o carte de învăţătură
b) A fost redactat în limba română
c) A avut reglementări avansate şi o structură modernă
45
Modulul VI.
Modernizarea sistemului juridic
1. Regulamentele organice;
2. Reforma lui A. I. Cuza
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Unitatea I
Regulamentele organice
Deşi mişcarea revoluţionară de la 1821 nu şi-a putut înfăptui principalele obiective, nu a rămas fără
ecouri. Timp de un an boierimea din Ţara Românească şi Moldova a înaintat o serie de cereri şi memorii,
solicitând revenirea la sistemul tradiţional al domniilor pământene, desfiinţarea raialelor turceşti de pe
teritoriul Ţărilor Române, libertatea comerţului, dezvoltarea industriei autohtone, formarea unei armate
naţionale şi reforma adminsitrativă.
Pe fondul contradicţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman, Poarta dă curs, parţial, memoriilor
adresate şi hotărăşte, la 1 iulie 1822, numirea a doi domni pământeni: Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova şi
Grigore Ghica, în Ţara Românească.
Câţiva ani mai târziu, în urma războiului ruso-turc încheiat cu pacea de la Adrianopol, Ţările
Române vor fi ocupate de trupele ţariste până în 1834. În această perioadă conducerea acestora era exercitată
de către un guvernator rus numit de ţar.
În timpul administraţiei ruse, ca urmare a unor iniţiative mai vechi impuse prin Convenţia de la
Akerman (1826) şi Tratatul de la Adrianopol, s-a hotărât realizarea Regulamentelor Organice. Astfel,
începând din 1928, s-au format două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Moldova, compuse
din patru boieri mari şi un secretar care au început elaborarea proiectelor Regulamentelor Organice. Acestea
au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească şi 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Regulamentele au reprezentat "un aşezământ pentru diferitele aspecte din viaţa statului", cuprinzând
dispoziţii referitoare la organizarea de stat, organizarea fiscală, organizarea administrativ-teritorială şi
organizarea judecătorească.
2.1. Organizarea de stat
Domnia
Potrivit Regulamentelor organice domnia era electivă, nobiliară, şi viageră. Era electivă, întrucât se
prevedea ca, înainte de a fi învestiţi de către Turcia şi comunicaţi Rusiei, să fie aleşi de către Adunarea
obştească extraordinară. În realitate, numai în alegerea lui Gheorghe Bibescu în 1842, s-au respectat aceste
prevederi.
Era nobiliară deoarece se prevedea ca domnul să fie neam de boier mare, care la rândul lui să fie fiul
unui boier mare.
Cât priveşte caracterul viager al domniei, s-a hotărât ca primii domni să fie numiţi pe termen de 7
ani, prin acordul Turciei şi Rusiei.
Atribuţiile domnului erau legislative, executive şi judecătoreşti. Astfel, domnul avea iniţiativă
legislativă şi proiectele de acte normative, adoptate de Obicinuita obştească adunare, trebuiau sancţionate tot
de domn. Refuzul domnului de a sancţiona un proiect de act normativ nu trebuia motivat.
Ca şef al executivului, putea să numească şi să revoce miniştrii, să numească şi să revoce
funcţionarii, să acorde şi să ridice titlurile nobiliare etc.
Atribuţiile judecătoreşti se concretizau în dreptul acestuia de a confirma deciziile Divanului Sprem,
de a le deferi Curţii spre revizuire, de a graţia, de a comuta pedepsele etc.
Divanul domnesc
Păstrează numai anumite atribuţii judecătoreşti ca instanţă supremă. Atribuţiile administrative au fost
preluate de către Sfatul administrativ, iar cele legislative de către Obicinuita obştească adunare.
Adunarea obştească extraordinară
46
Număra în Ţara Românească 190 de memebri, iar în Moldova 132 de membri. Dintre aceştia, în Ţara
Românească, 163 erau reprezentanţi ai boierimii, iar 27 ai negustorilor. În Moldova, proporţia era
aproximativ asemănătoare. Ţăranii nu aveau nici un reprezentant. Adunarea obştească extraordinară avea
atribuţia de a-l alege pe domn. După alegere adunarea solicita Porţii învestirea domnului, iar Curţii ţariste
confirmarea acestuia.
Adunarea obştească ordinară
Se mai numea Obicinuita obştească adunare şi era formată din 42 de membri în Ţara Românească şi
35 de membri în Moldova. Dintre aceştia, mitropoliţii şi episcopii erau membri de drept, restul erau aleşi de
către boieri. Adunarea era un organ legislativ, având rolul de a vota legile. În plus, întocmea bugetul şi
executa controlul asupra cheltuielilor şi veniturilor, propunea măsuri privind problemele de interes obştesc
etc.
2.2. Organizarea fiscală
Prin Regulamentele Organice, prerogativele domnului în materie fiscală, sunt transferate Adunării
obşteşti ordinare care hotăra în privinţa perceperii dărilor şi asupra cheltuielilor. Cei ce se ocupau de
încasarea dărilor aveau trei registre: unul pentru sumele primite, al doilea, pentru cheltuieli şi al treilea, cu
chitanţele. Cele trei registre erau semnate de vistier şi purtau pecetea domnului. Situaţia veniturilor şi a
cheltuielilor era trimisă trimestrial vistierului care prezenta o situaţie generală domnului. Această situaţie era
verificată de şase boieri, desemnaţi de Adunare, iar concluziile erau prezentate de domni Adunării obşetşti.
Regulamentele mai prevedeau separarea vistieriei de cămara domnului, desfiinţarea răsurii,
desfiinţarea vămilor interne.
În privinţa categoriilor de contribuabili şi a impozitelor plătite de aceştia, s-au menţinut dispoziţii
mai vechi. Potrivit acestor dispoziţii ţăranii plăteau un impozit de 30 de lei pe cap de familie, negustorii
industriaşii şi meseriaşii plăteau un impozit special, iar boierii şi clerul erau scutiţi de dări.
2.3. Organizarea administrativ- teritorială
Referitor la organizarea administrativ-teritorială, schimbările au privit mai mult denumirea
conducătorilor unităţilor administrativ-teritoriale şi a atribuţiilor acestora. De exemplu, în Ţara Românească
în fruntea judeţelor se aflau ocârmuitorii de judeţe, iar în Moldova ţinuturile erau conduse de ispravnici
administratori. Plaiurile, plăşile şi ocoalele, ca subdiviziuni administrative, erau conduse de subocârmuitori,
respectiv, priveghetori de ocoale.
Prin Regulamentele organice a fost desfiinţată totodată şi împărţirea în două mari regiuni: Ţara de
Sus şi Ţara de Jos. De asemenea, în 1831 a fost desfiinţată căimăcănia Craiovei.
Toate aceste măsuri s-au înscris, în general, pe linia centralizării puterii de stat.
În privinţa oraşelor, cele care nu se aflau pe domenii feudale au căpătat persoanlitate juridică şi
dreptul de a se autoadministra, printr-un sfat ales de orăşeni, iar celelalte erau conduse de eforii, alese de
locuitori şi subordonate statului.
Satele şi-au păstrat aproximativ vechea organizare, fiind conduse de pârcălabi, în Ţara Românească
şi de vornicei, în Moldova.
2.4. Organizarea judecătorească
Regulamentele organice continuă seria modificărilor privind organizarea judecătorească, începută în
timpul domniilor fanariote de către Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti. În acest sens, sunt
înscrise în Regulamente noi principii, cum ar fi: separarea activităţii administrative de cea juridică,
inamovibilitatea judecătorilor, organizarea ierarhică a instanţelor şi specializarea lor.
Privitor la separarea puterilor, se arată că: "Despărţirea puterilor ocârmuitoare şi judecătorească,
fiind cunoscută că este neapărat de trebuinţă pentru buna orânduială pricini de judecată şi pentru paza
dreptăţilor particularilor, aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu totul deosebite".
Organizate ierarhic pe trei trepte de jurisdicţie, instanţele instituite prin Regulamentele organice erau
următoarele: în Ţara Românească, funcţionau judecătoria de judeţ, Divanurile judecătoreşti şi Înaltul Divan,
iar în Moldova, Tribunalul de ţinut, Divanurile de apelaţie şi Divanul domnesc.
În primă instanţă pe lângă judecătoriile de judeţ, respectiv, tribunalele judeţene, au fost înfiinţate ca
instanţe speciale, judecătoriile săteşti, compuse dintr-un preot şi trei juraţi aleşi de săteni din cele trei trepte
ale lor: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Aceştia se adunau în zilele de duminică şi de sărbătoare la casa preotului
şi încercau să împece părţile. Dacă nu reuşeau, le dădeau o carte doveditoare cu care să se poată înfăţişa la
judecătorie. De asemenea, judecau definitiv pricini civile mărunte, până la o valoare de 10-15 taleri.
Judecătoriile de judeţ sau Tribunalele de ţinut erau instanţe de prim grad sau de primă cercetare. Compuse
dintr-un preşedinte şi doi membri, la care se adaugă un procuror, în Ţara Românească, judecau în primă
instanţă toate pricinile civile, penale şi comerciale. Hotărârile pronunţate erau, în virtutea legii, supuse
47
apelului. Rămâneau definitive hotărârile pronunţate în pricinile a căror valoare nu depşeau 100 de taleri, în
Ţara Românească, sau 1500 de piaştri, în Moldova.
Divanurile judecătoreşti sau Divanurile de apelaţie reprezentau a doua treaptă de jurisdicţie. În Ţara
Românească existau două divanuri: unul la Bucureşti şi altul la Craiova.
Divanul de la Bucureşti, a cărui circumscripţie cuprindea cele 13 judeţe muntene, avea două secţii: una civilă
(politicească) şi alta criminală. Secţia civilă era compusă din 7 membri, iar cea criminală din 5 membri. La
Craiova, secţia civilă era formată din 5 membri, iar cea penală din 3 membri.
În Moldova, până în anul 1845, existau două divanuri: unul pentru Ţara de Sus, iar celălalt pentru Ţara de
Jos. După 1845, funcţiona la Iaşi un singur divan pentru întreaga ţară.
Divanurile judecătoreşti, respectiv, divanurile de apelaţie judecau apelurile îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă. Pentru procesele comerciale au fost înfiinţate Tribunalele apelative de comerţ,
la Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Instanţele erau formate dintr-un preşedinte şi trei membri aleşi dintre negustori.
În Moldova, exista în plus, un tribunal de pricini criminale în componenţa căruia intrau un preşedinte şi doi
membri. Pentru infracţiunile mici: înjurături, bătăi, răniri etc, au fost create la Bucureşti şi la Iaşi, Tribunalele
poliţiei îndreptătoare, compuse dintr-un preşedinte şi doi judecători. Aceste două tribunale au preluat practic
competenţa agiei şi a spătăriei.
Înaltul divan sau Divanul domnesc erau instanţe de apel împotriva hotărârilor pronunţate de divanuri sau de
judecătoriile comerciale.
Înaltul divan era format din 6 judecători şi 2 supleanţi şi era prezidat de marele ban. Hotărârile Înaltului
Divan erau definitive. Pentru executarea lor trebuiau aduse la cunoştinţa domnului, care urma să dea porunca
de executare a lor, dacă erau date cu unanimitate.
În Moldova, Divanul domnesc era prezidat de domn şi era compus din 7 membri, dintre care 4 erau
desemnaţi de domn şi 3 erau aleşi de Obicinuita obştească adunare.
Unitatea II
Reforma lui Alexandru Ioan Cuza
1. Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Prezentat la 2 mai 1864 de Mihail Kogălniceanu, aprobat prin plebiscitul de la 10-14 mai 1864,
recunoscut şi aprobat de puterile garante în Conferinţa de la 22 mai 1864, iar de Turcia prin Protocolul de la
Constantinopol din 16-28 iunie 1864, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris "a avut valoarea şi forţa
juridică a unui act constituţional, el fiind fundamental în temeiul căruia s-a definit unificarea politică şi
administrativă a celor două Principate".
Potrivit Statutului funcţia legislativă era exerciattă de domn împreună cu Adunarea electivă şi Corpul
ponderator (Senatul), fiind adoptat sistemul bicameral. Domnul avea iniţiativă legislativă. Proiectele de legi
erau pregătite de domni cu concursul Consiliului de Stat. Ele erau supuse votului Adunării elective şi
Corpului ponderator.
Parlamentul era organizat bicameral:
- Adunarea electivă (a deputaţilor), compusă din deputaţi aleşi; corpul electoral fiind împărţit după
avere, prin scrutin de două grade, în alegători primari (alegeau indirect) şi alegători direcţi. Alegătorii
indirecţi erau toţi românii care după legea comunală erau alegători în consiliile comunale şi plăteau statului
un anumit impozit, al cărui cuantum era cuprins pe categorii, între 48 şi 100 de piaştri. Alegătorii direcţi erau
aceia care, dovedind existenţa unui venit de 100 de galbeni, plăteau statului un impozit de 4 galbeni. Dreptul
de vot se exercita de la vârsta de 25 de ani;
- Adunarea ponderatrice sau Corpul ponderator (Senatul), compus din membrii de drept şi anume:
mitropolitul ţării, episcopii eparhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în
activitate şi 64 de membri numiţi de domn. Dintre aceştia, jumătate erau numiţi dintre persoanele care au
exercitat cele mai înalte funcţii în ţară sau care puteau justifica un venit anual de 800 de galbeni, iar restul de
32 erau aleşi dintre membrii consiliilor generale ale judeţelor şi numiţi de domn, dintr-o listă de trei candidaţi
pentru fiecare judeţ. Jumătate dintre membrii corpului ponderator se reînnoiau din trei în trei ani. Ca şi
deputaţii, membrii corpului ponderator se bucurau de inviolabilitate.
În ceea ce priveşte funcţia executivă, aceasta era exercitată de domn, în calitatea sa de şef al
executivului, împreună cu guvernul. Guvernul putea emite decrete cu putere de lege în intervalul dintre
sesiunile parlamentului, dacă din cauza unor împrejurări extraordinare era necesară luarea unor măsuri
urgente.
2. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza
48
Unirea Principatelor de la 1859 a creat obligativitatea unor măsuri prin care, pe de o parte, să se
realizeze o unificare reală în toate domeniile vieţii politice, sociale, economice, culturale, juridice etc, iar pe
de altă parte, să se pună bazele unui stat modern. Aceste deziderate s-au realizat prin legislaţia cu caracter
reformator şi prin ceea ce s-a numit "opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza".
Una dintre cele mai importante probleme de ordin social a fost cea agrară, vizând situaţia ţăranilor.
De aceea, după mai multe încercări nereuşite, prin legea promulgată la 14 august 1864, avea să fie înfăptuită
reforma agrară. În art.1 al acestei legi se prevedea că: "sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea înfiinţă". Suprafaţa se stabilea în
funcţie de numărul de vite pe care aceştia le aveau. De asemenea, a fost desfiinţat şi regimul clăcăşiei, în
schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate
anual. Prin această lege 2/3 din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce pentru
boieri a constituit o puternică lovitură.
Prin plebiscitul din mai 1864 o dată cu Statutul dezvoltător, a fost adoptată şi Legea electorală prin
care alegătorii erau împărţiţi în primari şi direcţi. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Alegătorii aveau drept de vot de la vârsta de 25 de ani. Prin legea electorală a fost desfiinţată împărţirea
alegătorilor pe colegii, stabilindu-se că unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în
comunele rurale.
Prin legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală din 14 aprilie 1864, a fost reglementat modul
de constituire, organizare şi funcţionare a judeţelor şi comunelor, ca unităţi administrativ-teritoriale. La
rândul lor, comunele erau urbane şi rurale. Organele adminsitrative stabilite prin lege erau: prefectul şi
Consiliul judeţean, la nivelul judeţelor, şi primarul şi Consiliul comunal, la nivelul comunelor.
Referitor la organizarea judecătorească, Legea din 4 iulie 1864, instituia următoarele instanţe:
judecătoria de plasă, tribunalele judeţene, Curţile de apel, Curţile cu juri, în materie criminală şi înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
O importanţă deosebită pentru sistemul juridic a avut-o elaborarea, în timpul şi din dispoziţia lui
A.I.Cuza, a Codului civil, Codului penal, Codului de procedură civilă şi Codului de procedură penală.
Codul civil
Elaborat între anii 1862 - 1864, a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, sub denumirea de "Codul
civil Alexandru Ioan", iar după abdicarea lui Cuza s-a numit "Codul civil român".
În Cod au fost păstrate unele dispoziţii din vechiul drept românesc referitoare la rudenia din botez,
divorţ, tutelă, succesiunea văduvei sărace, ipoteca legală a femeii măritate, arvună, împrumut etc.
În egală măsură, au fost preluate dispoziţii din proiectul lui Pisanelli, privind bunurile şi obligaţiile.
Din legislaţia belgiană au fost introduse texte referitoare la privilegii şi ipoteci.
Cel mai important izvor folosit în redactarea Codului civil, a fost Codul civil francez de la 1804,
motiv pentru care au existat voci care au afirmat despre Codul civil, că nu ar fi decât o simplă copie a celui
francez. În realitate, Codul civil francez avea cu 300 de articole mai mult, iar dispoziţiile preluate au fost
adaptate realităţilor româneşti. De exemplu, Codul civil român pe baza unor dispoziţii mai vechi stabilea
copiilor naturali un regim unitar, în timp ce codul civil francez făcea distincţii între diverse categorii de copii
naturali.
În privinţa contractelor de emfiteoză Codul civil francez le desfiinţa pe cele existente la adoptarea sa
şi interzicea încheierea lor pe viitor, în timp ce Codul ivil român a interzis încheierea unor astfel de contracte
pe viitor, dar nu le-a desfiinţat pe cele existente.
Codul cuprinde trei cărţi, un preambul şi dispoziţii finale.
Preambulul era format din cinci articole referitoare la lege, în general, precum şi la aplicarea ei în
timp şi spaţiu.
Prima carte este rezervată persoanelor, cea de a doua bunurilor iar cea de-a treia modurilor de
dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Referitor la persoane, situaţia juridică a acestora era reglementată pe baza principiului egalităţii
tuturor în faţa legii. Codul facea distincţie între capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă. Spre
deosebire de Codul civil francez, capacitatea de folosinţă începe din momentul naşterii, dacă copilul s-a
născut viu şi nu viabil. Vârsta majoratului era de 21 de ani.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ, din ce-a de a
doua categorie, făcând parte cele care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice.
În materia căsătoriei, sunt păstrate o serie de reglementări preluate din legiuirile anterioare, respectiv,
din dreptul cutumiar. Ca şi în Codul civil francez, căsătoria era considerată un contract. În raporturile dintre
soţi, femeia era considerată incapabilă, în timp ce bărbatul era"cap de familie" sau "cap al asociaţiei
conjugale". Privitor la bunurile aduse de soţi la căsătorie, a fost consacrat în Cod principiul libertăţii de
49
alegere între regimul separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri sau regimul dotal. Divorţul putea fi
cerut de oricare dintre soţi, existând egalitate între ei în privinţa invocării motivelor de divorţ. La fel ca în
Codul francez, era oprită cercetarea paternităţii, invocându-se pretextul apărării familiei legitime.
În Cartea a doua, privitoare la bunuri, era făcută o clasificare a acestora. Era, de asemenea,
reglementată proprietatea, ca fiind cel mai important drept real. În Cod sunt precizate atributele sale şi se
face deosebire între diferitele forme de stăpânire: nuda proprietate, posesia şi detenţia. În egală măsură, sunt
reglementate şi celelalte drepturi reale: uzufructul, servituţiile.
O atenţie deosebită o acordă prevederile Codului civil român contractului, ca izvor de obligaţii. Sunt
consacrate principiile autonomiei de voinţă, egalităţii părţilor în faţa legii şi libertăţii părţilor în contract,
răspunderii personale pentru fapta proprie. În privinţa răspunderii civile aceasta este fie contractuală, fie
delictuală. Prima ia naştere prin încălcarea unei obligaţii născute din contract, cea de a doua prin săvârşirea
unui fapt ilicit de către o persoană care aduce un prejudiciu altei persoane. Ca forme de răspundere colectivă
sunt reglementate: răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori, răspunderea proprietarilor pentru
daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin.
Transmiterea proprietăţii se putea realiza prin acte inter vivos sau mortis causa. În consecinţă,
proprietatea putea fi transmisă pe cale succesorală, sub cele două forme ale sale: legală şi testamentară.
În cazul succesiunii legale, aveau vocaţie succesorală: moştenitorii legitimi, (descendenţii,
ascendenţii, colateralii), succesorii naturali, soţul supravieţuitor. Sunt prevăzute ordinea şi cotitatea
disponibilă, rezerva succesorală, dreptul de opţiune şi lichidarea succesiuni.
Formele de testament erau: olograf, când testamentul era scris, semnat şi datat de către testator;
autentic, când este semnat de testator şi transmis judecătorului care îl citeşte în şedinţă publică; şi mistic sau
secret, când testamentul este semnat de testator şi este trimis judecătorului, închis şi pecetluit, astfel încât
acesta nu ia cunoştinţă de conţinutul actului.
Codul penal
A fost pus în aplicare la 1 mai 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.
În vederea elaborării Codului penal au fost folosite ca izvoare: Codul penal prusian din 1851 şi
Codul penal francez din 1810.
Codul penal este structurat în trei cărţi: prima carte cuprinde dispoziţii referitoare la pedepse, cartea a
doua reglementează crimele şi delictele, iar cartea a treia materia contravenţiilor.
În Codul penal de la 1865 atât infracţiunile cât şi pedepsele urmau o clasificare tripartită. Astfel,
infracţiunile erau împărţite în : crime, delicte şi contravenţii, în concordanţă cu pedepsele, care se clasificau,
în criminale, corecţionale şi poliţieneşti.
La rândul lor, crimele şi delictele erau grupate pe mai multe categorii, în funcţie de gravitatea faptei
sau de pericolul social. Se distinge, astfel, între: crime şi delicte îndreptate împotriva statului (răsturnarea
ordinii de stat, trădarea); crime şi delicte contra Constituţiei (fapte îndreptate contra sistemului electoral sau a
sistemului parlamentar); crime şi delicte împotriva intereselor publice (abuzul de putere, delapidarea -
acestea fiind săvârşite de funcţionari în exerciţiul funcţiunii - , ultrajul, opunerea împotriva autorităţilor - ca
infracţiuni îndreptate împotriva funcţionarilor -); crime şi delicte contra intereselor particulare, din care fac
parte infracţiunile îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului.
Prin Codul penal a fost consacrat principiul legalităţii pedepsei, art.2 din Cod prevăzând că : "nici o
infracţiune nu se va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii sale".
În ceea ce priveşte calificarea faptelor penale, se luau în considerare şi alţi factori cum ar fi: modul în
care au fost comise sau numărul participanţilor. În cazul unor infracţiuni grave tentativa era asimilată
infracţiunii consumate, iar complicele era pedepsit la fel ca autorul faptei.
Referitor la responsabilitatea penală, Codul penal de la 1865 stabilea că: până la vârsta de 8 ani
funcţionează prezumţia absolută de iresponsabilitate; între 8 şi 16 ani există o prezumţie relativă de
iresponsabilitate, între 16 şi 20 de ani se aplică o pedeapsă mai uşoară, răspunderea totală fiind atrasă de la
vârsta de 20 de ani.
În materia pedepselor, spre deosebire de Codul penal francez, Codul penal român a înlăturat
aplicarea pedepsei cu moartea. De asemenea, nu mai erau prevăzute nici confiscarea averii şi nici pedepsele
corporale. De aceea, Codul penal român a fost considerat cea mai blândă lege penală din Europa.
Codul de procedură civilă
A fost elaborat şi a intrat în vigoare concomitent cu Codul civil.
Textele sale au fost inspirate din: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă
francez din 1806, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la execuatrea silită şi unele norme de drept
procesual din legiuirile noastre mai vechi.
50
În structura codului sunt cuprinse 7 cărţi, după cum urmează: procedura înaintea judecătorului de
plasă, tribunalele de judeţ, Curţile de apel, arbitru, executarea silită, proceduri speciale, dispoziţii generale.
Dispoziţiile referitoare la competenţa judecătoriilor de plasă nu au fost aplicate; motivul principal
fiind lipsa cadrelor specializate. De aceea, competenţa judecătorilor a fost atribuită subprefecţilor.
Ca primă instanţă, dacă legi speciale nu dispuneau altfel, funcţionau tribunalele care aveau
competenţă generală, mărginită însă de un plafon valoric. Procedura de judecată era orală, publică şi
contradictorie. Probele administrate erau înscrisurile, martorii, mărturisirea părţilor, expertiza, jurământul,
cercetarea la faţa locului, prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel, şi o
judecată în recurs.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte apelul, în urma căruia
se făcea o nouă judecată în fond şi opoziţia, împotriva hotărârilor date în lipsă. Căile extraordinare erau
recursul şi revizuirea. Apelul era suspensiv şi devolutiv. Recursul, îndreptat împotriva hotărârilor pronunţate
în apel sau în primă şi ultimă instanţă, era de competenţa Curţii de Casaţie şi putea fi introdus pentru motive
ca: violarea legii, exces de putere, incompetenţă, omisiuni esenţiale etc.
Codul de procedură penală
În aceeaşi perioadă, mai exact la 1 mai 1865, intra în vigoare şi Codul de procedură penală, care a
folosit ca sursă de inspiraţie, Codul de instrucţie criminală de la 1808.
Codul a fost structurat în două părţi: cartea I reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infracţiunilor, iar cartea a II-a, judecarea proceselor.
Această structurare era corespunzătoare împărţirii procesului în două faze. În prima fază,
descoperirea infracţiunilor era în sarcina ofiţerilor de poliţie. Aceştia după ce strângeau probele privitoare la
fapta autorului, dacă potrivit acestora reieşea că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii,
înaintau dosarul procurorului care deschidea procedura urmăririi infarctorului. Pentru cazurile mai
complicate, procurorul înainta dosarul judecătorului de instrucţie care efectua o anchetă numită instrucţie.
După efectuarea urmăririi sau a anchetei, procurorul putea să sesizeze instanţa de judecată.
În privinţa competenţei ratione materiae, delictele erau de competenţa tribunalelor, crimele, de
competenţa curţilor cu juri. Acestea din urmă erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu
compus din cetăţeni.
Juraţii trebuiau să răspundă prin "da" sau "nu" la două întrebări: dacă persoana era sau nu vinovată,
iar în cazul în care era vinovată, dacă merita sau nu circumstanţe atenuante.
Hotărârea juraţilor, numită verdict, nu trebuia motivată. Răspunsul afirmativ, determina încadrarea
juridică a faptei şi individualizarea pedepsei, iar răspunsul negativ, determina achitarea autorului infracţiunii.
Întrebări
1. Care au fost principalele dispoziţii ale Regulamentelor Organice privind organizarea politică,
administrativă, fiscală şi judecătorească a Ţării româneşti şi Moldovei?
2. Care au fost principalele legi elaborate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza?
3. Cum au fost structurate şi care au fost principalele dispoziţii ale Codului civil, penal, procesual civil
şi procesual penal?
4. Ce măsuri politice şi sociale a inclus reforma legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza?
Grile
1. Potrivit Regulamentelor Organice, domnia era viageră deoarece:
a) Se prevedea ca domnul să fie neam de boier mare
b) Se prevedea ca domnii să fie numiţi pe termen de 7 ani
c) Se prevedea ca domnii să fie aleşi de către Adunarea obştească extraordinară
2. Ca şef al executivului domnul putea să:
a) Confirme deciziile Divanului suprem
b) Să graţieze şi să comute pedepsele
c) Să acorde şi să ridice titlurile nobiliare
3. Atribuţiile judecătoreşti ale domnului se concretizau în:
a) Numirea şi revocarea miniştrilor
b) Numirea şi revocarea funcţionarilor
c) Acordarea şi revocarea titlurilor nobiliare
51
4. În domeniul fiscal Regulamentele Organice prevedeau:
a) Separarea visteriei de cămara domnului
b) Desfiinţarea răsurii
c) Desfiinţarea vămilor interne
5. Judecau în primă instanţă:
a) Judecătoriile de judeţ sau Tribunalele de ţinut
b) Judecătoriile săteşti
c) Divanurile judecătoreşti sau Divanurile de apelaţie
6. Judecau ca instanţă de apel:
a) Judecătoriile de judeţ sau Tribunalele de ţinut
b) Divanurile judecătoreşti sau Divanurile de apelaţie
c) Înaltul divan sau Divanul domnesc
7. În codul civil de la 1864, au fost preluate dispoziţii din proiectul lui Pisanelli referitoare la:
a) Rudenia din botez, divorţ, tutelă, împrumut
b) Succesiunea văduvei sărace, ipoteca legală a femeii măritate, arvună
c) Bunuri şi obligaţii
8. Principalele diferenţe dintre Codul civil român şi Codul civil francez erau:
a) Codul civil francez avea cu 300 de articole mai mult decât cel român, iar dispoziţiile preluate au fost
adaptate realităţilor româneşti
b) Codul civil român stabilea copiilor naturali un regim unitar, în timp ce Codul civil francez făcea
diferenţe între diverse categorii de copii naturali
c) Codul civil francez desfiinţa încheierea contractelor de emfiteoză pe viitor, dar şi pe cele existente la
adoptarea sa, în timp ce Codul civil român nu le-a desfiinţat pe cele existente
9. Prezumţia absolută de iresponsabilitate stabilită în Codul penal de la 1865 era:
a) Până la vârsta de 8 ani
b) Între 8 şi 16 ani
c) Între 16 şi 20 de ani
10. Curţile cu juri judecau:
a) Crimele şi delictele
b) Delictele
c) Crimele
52
Modulul VII.
Dreptul în perioada interbelică
1. Dreptul constituţional;
2. Dreptul administrativ;
3. Dreptul civil şi procesual civil;
4. Dreptul penal şi procesual penal
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
Dreptul după Marea Unire de la 1918

Prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 era îndeplinit un vis mai vechi al românilor, acela al
suprapunerii hotarelor patriei peste cele ale vechii Dacii. La acest ideal aspirase şi reuşise să-l vadă
îndeplinit, pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul, iar mai târziu, revoluţionarii de la 1821-1848,
cei care înfăptuiseră unirea dintre Ţara Româneacă şi Moldova în 1859, cei care au luptat pentru
independenţa României în 1877 şi între 1916-1918.
Marea Unire a deshis totodată noi perspective pentru poporul român determinând o serie de
transformări în viaţa socială, economică şi politică.
Din punct de vedere juridic, prima problemă care trebuia soluţionată era aceea a unificării legislative,
proces care s-a prelungit, în unele domenii până în preajma celui de-al doilea război mondial.
1. Dreptul constituţional
Noile realităţi socio-politice generate de Marea Unire de la 1918, făceau imposibilă aplicarea Constituţiei de
la 1866, cu atât mai mult cu cât, modificările aduse Constituţiei în această perioadă, fuseseră făcute pe cale
excepţională a decretelor-legi.
Iată de ce, ideea revizuirii totale a Constituţiei a întrunit acordul tuturor oamenilor politici şi de
ştiinţă din acea vreme. În acest sens, au fost alcătuite patru proiecte de Constituţie: un proiect al partidului
liberal, apărut în martie 1921; un alt proiect aparţinând partidului ţărănesc, apărut în 1922 şi a cărui realizare
s-a datorat în mare parte profesorului de drept constituţional C.Stere; şi două proiecte personale, constribuţii
ale profesorilor de drept constituţional, R.Boilă de la Cluj şi C.Beraru de la Cernăuţi. Cu anumite modificări,
devine Constituţia de la 1923 proiectul partidului liberal.
Noua Constituţie considerată "monument al constituţiilor româneşti", păstrează structura Constituţiei
de la 1866, dar în cele 138 de articole include principii importante printre care se numără: accentuarea ideii
democratice şi reglementarea instaurării democraţiei; încercarea de a crea din Senat un corp tehnic prin
crearea senatorilor de drept; transformarea ideii de proprietate din sacră şi neviolabilă în funcţie socială;
preocuparea mai accentuată de problemele sociale, în special, acelea referitoare la muncă; înscrierea ideii de
legalitate ca fundament al activităţii statului realizată prin: controlul constituţionalităţii legilor încredinţat
justiţiei; controlul legalităţii actelor adminsitrative încredinţat tot justiţiei; verificarea legalităţii din punct de
vedere al dreptului obiectiv, prin declararea de ordin constituţional a recursului în casare; inamovibilitatea
magistraţilor.
Cele opt titluri cuprind dispoziţii: Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor, Despre
puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată, Despre revizuirea constituţiunii. Titlul al VI- lea are:
Dispoziţiuni genrale, iar titlul al VIII-lea: Dispoziţiuni generale şi tranzitorii.
Potrivit Constituţiei din 1923, puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa
naţională, puterea executivă este încredinţată regelui şi guvernului, iar cea judiciară instanţelor judecătoreşti.
Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea
atât regelui, cât şi celor două adunări.
Adunarea deputaţilor era formată din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal,
egal, direct, obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii.
Senatul era compus din senatori aleşi şi senatori de drept. Senatorii erau aleşi prin vot obligatoriu
egal, direct şi secret de către toţi cetăţenii români care împliniseră 40 de ani; de către membrii aleşi în
Consiliile judeţene şi Consiliile comunale, urbane şi rurale, care alegeau câte un senator de fiecare judeţ;
53
membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, care întruniţi în colegii separate
alegeau din rândul lor câte un senator pentru fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală; de
către profesorii universităţilor, care alegeau câte un senator pentru fiecare universitate.
Erau membrii de drept ai senatului: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani; mitropoliţii,
episcopii, eparhioţi ai bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice; şefii confesiunilor recunoscute de stat;
preşedintele Academiei Române. De asemenea, deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi de consiliu, care
avuseseră, în această calitate, o vechime de 4 ani; foştii miniştri cu o vechime de 6 ani; foştii preşedinţi ai
corpurilor legiuitoare care exercitaseră această funcţie în cursul a cel puţin 8 sesiuni ordinare; foştii senatori
şi deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi, foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
generali de rezervă şi în retragere; foştii presedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi, Alba-
Iulia, care au declarat Unirea.
Regele era şeful statului şi avea o serie de atribuţii cum ar fi: întocmirea regulamentelor necesare
pentru aplicarea legilor, numirea sau confirmarea în funcţii publice, crearea de noi funcţii în stat, confirmarea
gradelor militare, dreptul de a bate monedă, etc.
Prin Legea electorală din martie 1926 era reglementat pe larg dreptul de a alege şi a fi ales,
desfăşurarea alegerilor, structura Adunării deputaţilor şi a Senatului. În alegerile pentru adunarea deputaţilor
a fost instituit sistemul primei majoritare. Potrivit acestui sistem totalizarea voturilor pentru fiecare partid se
făcea la scara întregii ţări. Partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară, beneficia de prima
majoritară, primind 50% din mandate.
Restul de 50% din mandate era repartizat proporţional cu numărul voturilor obţinute între toate
partidele care au întrunit minim 2% din totalul voturilor pe ţară. Partidul care nu obţinuse 2% dar care
întrunise majoritatea absolută într-un judeţ primea numărul de mandate corespunzător numărului de voturi
obţinute în acel judeţ.
La alegerile pentru senat se aplica sistemul majorităţii relative, în care toate mandatele din fiecare
circumscripţie reveneau partidului care obţinuse cele mai multe voturi.
2. Dreptul administrativ
În domeniul dreptului administrativ primele reglementări au vizat ratificarea unirii. Acest lucru s-a
realizat prin decretele-legi din 26 decembrie 1918 şi 1 ianuarie 1919 şi prin legile votate în Parlament 29
decembrie 1919, prin care era ratificată Unirea României cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, ca rezultat
al voinţei exprimate de populaţia celor trei provincii.
Un al doilea pas, era cerut de unificarea aparatului de stat la nivel central şi local. În primul rând, se
impunea desfiinţarea organelor de conducere ale provinciilor alipite ţării. În acest sens prin Legea din 4
aprilie 1920 au fost dizolvate formele regionale de conducere: Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum şi
Directoratele şi Secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina.
La nivel central, prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a fost creat un cadru
general de organizare a ministerelor. În al doilea rând, prin lege se încearcă centralizarea administraţiei.
Potrivit acestei legi din guvern făceau parte pe lângă miniştrii-secretari de stat, titulari de portofolii şi
miniştrii-secretari de stat fără portofolii.
În cadrul ministerelor existente au fost create subsecretariatele de stat. Subsecretarul de stat era un
adjunct al ministrului care executa atribuţiile date de ministru.
Ministerele în număr de 10 erau organizate, fiecare, într-un număr de direcţii, care la rândul lor erau
compuse din servicii, serviciile din secţii iar secţiile din birouri.
Din necesitatea rezolvării operative a unor probleme adminsitrative locale, fără consultarea
ministerelor, au fost înfiinţate Directoratele Ministeriale locale, în număr de 7 pentru fiecare minister.
La nivel local, până în anul 1922 au fost luate o serie de măsuri în vederea unificării terminologiei
circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor.
Prin legea din 14 iunie 1925 pentru unificarea administrativă, teritoriul României se împărţea din
punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau urbane şi rurale, iar cele rurale se puteau
forma din unul sau mai multe sate. Mai târziu, prin legea pentru organizarea administraţiei locale din 3
august 1929, comunele rurale puteau fi formate din mai puţine sate. Comunele urbane erau grupate în
comune, reşedinţă de judeţ şi comune, nereşedinţă de judeţ.
Judeţele erau împărţite în circumscripţii numite plăşi iar comunele urbane în circumscripţii numite
sectoare. Dintre acestea, aveau persoanlitate juridică numai judeţele şi comunele.
La conducerea judeţelor se afla prefectul, care era numit prin decret legal la propunerea Ministerului
de Interne, precum şi un Consiliu judeţean, format în proporţie de trei cincimi din membrii aleşi şi în
proporţie de două cincimi din membrii de drept.
54
Comunele erau conduse de primar, care era ales de Consiliul comunal. Conducerea plăşii era
exercitată de un pretor numit prin decizie ministerială.
Alte legi privind organizarea adminsitrativă au fost: Legea privind crearea Consiliului Legislativ, a
Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor; Legea privind înfiinţarea Camerelor Agricole, a
Camerelor de Muncă; Legea privind reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
3. Dreptul civil
În materie civilă, a rămas în vigoare Codul civil de la 1864, ale cărui dispoziţii s-au extins şi în
regiunile alipite, dar au fost adoptate o serie de legi prin care s-au modificat ori au fost completate
prevederile din cod.
În primul rând, printr-o serie de legi au fost aduse modificări regimului proprietăţii şi s-a încercat
înfăptuirea unei reforme agrare prin care, deşi, nu a fost rezolvată problemea ţăranilor, au fost aduse
ameliorări în acest sens.
Privitor la condiţia juridică a persoanelor fizice, prin legile adoptate s-a încercat, pe de o parte, o
reglementate unitară, iar pe de altă parte, au fost atenuate inegalităţile dintre bărbaţi şi femei. Astfel, prin
Legea actelor de stare civilă din 1928 a fost dată o reglementare unitară în această materie.
Apoi, potrivit Legii asupra contractelor de muncă din 1929, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuia să
ceară acordul soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă. Legea din 1932 privitoare la ridicarea
incapacităţii femeii măritate abroga anumite dispoziţii din Codul civil şi din Codul de procedură civilă,
prevăzând posibilitatea femeii de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia bărbatului.
În materia persoanelor juridice, au fost aduse modificări prin Legea din 26 mai 1921 referitoare la
organizarea sindicatelor, a căror activitate era autorizată numai dacă avea caracter strict profesional,
economic, social şi cultural. Astfel, era interzisă desfăşurarea oricărei activităţi politice precum şi dependenţa
faţă de vreun partid politic.
Legea pentru persoanele juridice, din 6 februarie 1924, reglementa activitatea asociaţiilor şi
fundaţiilor cu scop lucrativ. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, persoanele juridice puteau fi împărţite în:
persoane juridice de drept public, societăţile şi asociaţiile prevăzute de Codul de comerţ şi societăţile şi
fundaţiile fără scop lucrativ. În general, prin reglementările legii se introduce un control sever din partea
statului în ceea ce priveşte formarea şi activităţile desfăşurate de persoanele fizice.
În privinţa obligaţiilor, printr-o serie de noi reglementări era permisă intervenţia statului, mai ales în
perioada crizei economice, în dirijarea raporturilor dintre creditori şi debitori cu scopul de a promova
interesele moşierilor şi ale burgheziei.
4. Dreptul penal
În acest domeniu, a rămas în vigoare Codul penal de la 1864 până la 18 martie 1936, când a fost
adoptat noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
Până la intrarea în vigoare a noului cod, au fost adoptate o serie de legi penale speciale. Printre
acestea se numără: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923; Legea pentru
apărarea liniştii şi creditului ţării din 1930; Legea pentru reprimarea concurenţei neleale în 1932, Legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice numită şi "Legea Mârzescu", iar după completările
aduse acesteia în 1933, printr-o lege pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice, s-a numit
"Legea Mârzescu-Mironescu". Legate de criza din 1933 au fost date mai multe legi privind starea de asediu,
în 1933, 1934 şi 1937.
În ceea ce priveşte Codul penal de la 1937, acesta a menţinut clasificarea tripartită a infracţiunilor în
crime, delicte, contravenţii. Pedepsele erau grupate şi ele pe trei categorii: pentru crime, pentru delicte şi
pentru contravenţii.
Pe lângă pedepsele principale, mai erau reglementate şi pedepsele complementare şi accesorii. În
aprecierea pedepselor principale pentru crime şi delicte, codul făcea distincţie între infarcţiunile de drept
comun şi cele politice.
Aparent sancţiunile penale erau mai blânde. În realitate, anumite infracţiuni au fost trecute din
categoria crimelor în cea a delictelor, acestea din urmă fiind sancţionate mai aspru, iar minimul pedepsei
fiind mai mare. În plus, a fost restrânsă posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei.
5.Procedura civilă
Ca şi în materia dreptului civil, unde nu a fost adoptat un nou Cod civil, şi în dreptul procesual civil
a fost continuată aplicarea vechiului cod de procedură civilă de la 1864.
Au fost însă adoptate anumite legi care să corespundă cerinţei de unificare legislativă. Astfel, cea
mai importantă este Legea din 19 mai 1925 privind unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi
comercială, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a Curţilor de apel, precum şi unificarea
competenţei judecătorilor.
55
Prin dispoziţiile acestei legi au fost simplificate o serie de forme procedurale şi au fost scurtate unele
termene. A fost desfiinţată calea de atac a opoziţiei. Termenul de apel a fost redus de la 30 la 15 zile.
Acţiunile trebuiau să cuprindă pretenţiile reclamantului, precum şi mijloacele de probă care urmau a
fi administrate. De asemenea, acţiunea trebuia redactată într-un număr de exemplare egal cu al părţilor, plus
un exemplar pentru instanţă.
Instanţa comunica pârâtului şi celorlalte părţi câte un exemplar al acesteia. Pârâtul avea un termen de
30 de zile, să răspundă printr-o întâmpinare, redactată în tot atâtea exemplare câte părţi erau, plus un
exemplar pentru instanţă.
O a doua lege importantă, este cea din 25 iunie 1924, privitoare la organizarea judecătorească prin
care erau stabilite următoarele instanţe: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel, Curţile cu Juri, Curtea de
Casaţie.
Judecătoriile erau urbane, rurale şi mixte. În fiecare judeţ funcţiona câte un tribunal cu una sau mai
multe secţiuni. Curţile de Apel erau în număr de 12 şi aveau şi ele una sau mai multe secţiuni. Curţile cu Juri,
câte una pe lângă fiecare tribunal, aveau exclusiv competenţă în materie penală. Curtea de Casaţie şi Justiţie
era instanţa supremă, compusă din trei secţii: civilă, penală, comercială şi administrativă. Cele trei secţii
reunite judecau sub preşedinţia primului ei preşedinte, cauzele politice, cauzele de acuzaţii aduse miniştrilor
şi înalţilor demnitari, cazuri speciale, precum şi constituţionalitatea legilor.
6. Procedura penală
Un prim pas spre unificarea legislativă în această materie l-a constituit Legea de la 1 septembrie
1925, prin care au fost extinse dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la: poliţia judiciară şi
competenţa sa, la judecătorii de instrucţie, la mandatele de înfăţişare, aducere, depunere şi arestare, la
eliberarea provizorie şi la cauţiuni, la competenţa curţilor cu juri, la recurs şi la revizuire.
La 1 ianuarie 1937 o dată cu Codul penal intra în vigoare şi Codul de procedură penală.
Potrivit reglementărilor acestui cod acţiunea era pusă în mişcare de către Ministerul Public.
În soluţionarea cazurilor penale, pe lângă achitare şi condamnare, au mai fost adăugate încetarea şi
anularea urmăririi penale.
Fazele procesului erau ca şi în codul anterior cele două: prima cuprinzând cercetarea, urmărirea şi
instrucţia şi cea de a doua, privind judecata.
Întrebări
1. Ce măsuri au fost luate în domeniul politic şi administrativ după Marea Unire de la 1 Decembrie
1918?
2. Care au fost principalele legi care au adus modificări şi completări Codului civil şi Codului de
procedură civilă?
3. Care au fost principalele dispoziţii ale Codului penal şi de procedură penală intrate în vigoare la 1
ianuarie 1937?
Grile
1. Iniţiativa legislativă aparţinea, potrivit prevederilor Constituţiei din 1923:
a) Regelui sau Adunării deputaţilor
b) Regelui sau Senatului
c) Regelui şi Reprezentanţei naţionale
2. Erau membrii de drept ai Senatului:
a) Moştenitorul tronului până la vârsta de 18 ani
b) Mitropoliţii, episcopii şi şefii confesiunilor recunoscute de stat
c) Preşedintele Academiei Române
3. La alegerile pentru Camera deputaţilor se aplica:
a) Sistemul majorităţii absolute
b) Sistemul majorităţii relative
c) Sistemul primei majoritare
4. Ratificarea unirii a fost realizată prin:
a) Decretele-legi din 26 decembrie 1918 şi 1 ianuarie 1919
b) Legile din 29 decembrie 1919
c) Legea din 14 iunie 1925
56
5. Conducerea plăşii era exercitată de:
a) Primar, ales de Consiliul comunal
b) Prefect, numit prin decret regal
c) Pretor, numit prin decizie ministerială
6. Legile care au atenuat inegalităţile dintre bărbaţi şi femei au fost:
a) Legea din 1932 privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate
b) Legea actelor de stare civilă din 1928
c) Legea asupra contractelor de muncă din 1929
7. Sancţiunile prevăzute în Codul penal de la 1937 au fost mai blânde deoarece:
a) Anumite infracţiuni au fost trecute din categoria crimelor în cea a delictelor
b) Minimul pedepselor era mai mare şi delictele au fost pedepsite mai aspru
c) A fost restrânsă posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei
8. Legea de la 19 mai 1925 privea:
a) Unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială
b) Înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel
c) Unificarea competenţei judecătorilor
9. Cele trei secţii reunite ale Curţii de Casaţie şi Justiţie judecau sub preşedinţia primului ei preşedinte:
a) Cauze civile şi comerciale
b) Cauze penale şi cauze politice
c) Acuzaţii aduse miniştrilor şi înalţilor demnitari şi constituţionalitatea legilor
10. Elementele noi ale Codului de procedură penală de la 1937 erau:
a) Fazele procesului penal erau două, prima cuprinzând cercetarea, urmărirea şi instrucţia şi a doua
privind judecata
b) Pe lângă achitare şi condamnare au fost adăugate încetarea şi anularea urmăriri penale
c) Acţiunea era pusă în mişcare de către Ministerul Public
57

Istoria Dreptului Romanesc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Dreptului Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UCV/FDSS – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.

Universitatea din Craiova

Conf. univ. dr. Elena Tereza. Danciu

Nume: Tereza Danciu Numele cursului: Istoria dreptului românesc

II. Suport curs

2.2. Instituţiile juridice

1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor

1.Trăsături caracteristice şi organizare

2. Normele de conduită ale obştei

8. Ce drepturi aveau peregrini?

1. Organele centrale ale puterii

În perioada voievodatului, decretele legale au reprezentat principala formă de exprimare a dreptului

6. Care erau cazurile de dezmoştenire?

1. Reforma judecătorească a lui Alexandru Ipsilanti.

1. Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Dreptul după Marea Unire de la 1918

S-ar putea să vă placă și