Sunteți pe pagina 1din 5

Referat

Izvoarele dreptului comercial

Martie 2020
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL. IZVOARELE
DREPTULUI COMERCIAL

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai
cuprinzătoare, acesta reglementînd activitatea comercială, definită ca o activitate de producere şi
circulaţie a mărfurilor.
Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice speciale care
reglementează raporturile izvorîte din comerţ.
În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept autonomă,fie ca o parte a
dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în
sistemul respectiv de drept), purtînd totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul
întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.
Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care defineşte distinct dreptul
afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează că „dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi
prelungeşte (continuă) dreptul comercial, aceste două ramuri completîndu-se reciproc, însă fără a
se contopi (confunda)”.
Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activităţi şi
persoane, iar conţinutul său îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter
comercial (acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează
activitatea comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă de alţii
pe poziţii de egalitate juridică.
Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de adoptare a legislaţiei
comerciale care permit determinarea obiectului dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca
avînd drept obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în
a atribui prin lege caracter de acte comerciale, acele acte care sunt săvărşite de comercianţi
cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul comercial reprezintă un drept
profesional, aplicîndu-se numai persoanelor care au calitatea ce comerciant.
2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este considerat ca avînd drept
obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte
calificate drept fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvîrşeşte. Fapta de comerţ
este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundară.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind  ansamblu de norme juridice de drept privat   care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorîte din actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte
de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de
comerciant şi societăţile comerciale.
Istoria dreptului comercial este strîns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării a
însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu naşterea ideii de
proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea
relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea adoptării unor forme de organizare (fireşte, primitive
la început) prin care se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întîlni într-un număr mai
mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut tîrgurile care au jucat un rol
determinant în naşterea şi înflorirea comerţului.
Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie comercială, Codul lui Hammurapi, care
cuprindea dispoziţii comerciale referitoare la vînzare, depozit, împrumut, societate, etc. Ulterior 
fenicienii au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale,cum ar fi mandatul de plată,
garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a. Grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul
coastelor Mării Mediterane şi au fost cei dintîi care au instituit  anumite reguli pentru activitatea
comercianţilor, denumite Legile lui Solon, din Atena (594 Î.Ch.) care reglementau moneda,
măsurile, greutăţile şi dobînda.
La romani, comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei agoniseau bogăţia nu
prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin război şi anexiune. De aceea, pentru comerţ erau
considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil. Mai tîrziu, apar unele instituţii juridice ale
căror urme le regăsim consacrate în  instituţii ale dreptului comercial.
Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio exercitoria) constituie bazele
exercitării comerţului prin reprezentanţi. Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi reguli
speciale pentru comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea armatorului,
împrumut etc.), şi în sfîrşit, prin unele instituţii se recunoaşte din punct de vedere juridic uzul
comercial (uzanţa comercială), precum şi executarea forţată, întemeiată pe unele principii care,
mai tîrziu, au fost incluse în instituţia falimentului.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) şi
consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior
fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).
Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost
Franţa. Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui
Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în Franţa) jurisdicţiile consulare, aplicabile
numai comercianţilor. Au urmat două ordonanţe emise de Ludovic al XlV-lea: Ordonanţa
asupra comerţului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor
celor care fac comerţ, indiferent de calitatea lor) şi Ordonanţa privind comerţul pe mare din
1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului
comercial francez. Prin această reglementare anumite acte şi operaţiuni au fost scoase din dreptul
civil, dîndu-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor schimbului şi circulaţiei
mărfurilor.
Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au facilitat preluarea
Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia
etc.), care, cu adaptările de rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.
In Italia, Codul comercial francez a fost receptat în 1808. După realizarea unităţii politice, în
această ţară au existat preocupări pentru elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin
valorificarea a tot ceea ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în 1882 a fost
adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru Codul nostru comercial din
1887.
În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi au intrat în vigoare la
1900 (consacrîndu-se sistemul subiectiv, adică reglementarea codului fiind aplicabilă numai
persoanelor care au calitatea de comerciant, nu tuturor celor care săvîrşesc acte de comerţ).
În Anglia şi Statele Unite ale Americii dreptul şi-a păstrat caracterul cutumiar (common law),
regulile sale aplicîndu-se deopotrivă comercianţilor şi necomercianţilor. Totuşi în aceste state
există însă legi speciale privind societăţile comerciale, falimentul etc.
Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat două direcţii doctrinare, concretizate
în două teze, astfel:

1. Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse din necesitatea


protejării necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea comercială deşi aceasta ar fi adoptată
în interesul unei categorii profesionale – comercianţii.
2. Teza autonomiei dreptului comercial vine, la rândul ei cu argumente care pun accentul
pe necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar, motiv pentru care legea
comercială trebuie aplicată şi unor raporturi dintre comercianţi şi necomercianţi. Se face
sublinierea că numai raportul juridic este sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul
juridic al necomerciantului.

Principalul argument în favoarea tezei autonomiei dreptului comercial trebuie dedus din
specificitatea activităţii comerciale. Tranzacţiile comerciale care se caracterizează printr-o mare
frecvenţă şi rapiditate reclamă, cum este şi firesc, reguli simple, lipsite de formalism care să-i
asigure comerciantului o mare libertate de mişcare, promptitudine şi celeritate. Comerciantul,
spre deosebire de necomerciant (care încheie acte juridice destul de rar, deci dispune şi de timpul
necesar pentru a-şi lua măsurile de protecţie prevăzute de lege), încheie acte juridice destul de
frecvent, rapiditatea tranzacţiilor fiind pentru el o condiţie a succesului.
Autonomia dreptului comercial nu înseamnă nicidecum o izolare a sa în cadrul sistemului nostru
de drept. Dimpotrivă, dreptul comercial este integrat şi se află în corelaţie cu alte ramuri ale
dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerţului internaţional (ramuri
de drept cu care dreptul comercial se află în foarte strânse relaţii).

În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridică în materie comercială, deşi
constituie factori puternici de interpretare a legii şi de progres al dreptului, nu constituie un izvor
de drept în general, deci nici al dreptului comercial, în particular.
Cu toate că este unanim acceptat că doctrina nu este izvor de drept, aceasta este însă un
instrument important de interpretare a legilor comerciale, soluţiile acesteia fiind deseori preluate
ulterior de către legiuitor şi transpuse în acte normative.
Nici hotărârile judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului comercial, însă şi acestea, ca şi
doctrina, constituie un mijloc important de interpretare şi de verificare a eficienţei legii.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu
acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra
acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează mesajele
transmise de el.
Doctrina se constituie prin lucrările autorilor care explică şi comentează regulile juridice, expun
teoriile despre drept, precum şi despre aplicarea practică a principiilor şi arată părerile lor cu
privire la problemele juridice.
Doctrina juridică are un rol important: interpretează dreptul, realizează sinteza dreptului, ajută pe
legiuitor în elaborarea dreptului şi pe judecător în aplicarea lui.
Totuşi doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi argumentat şi convingător influenţa
asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe care le face ca urmare a unei analize
critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte
normative.
Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor care, recurgând la
autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează motivarea soluţiilor. Doctrina îşi
dovedeşte pe deplin utilitatea prin formarea de jurişti chemaţi să aplice sau să interpreteze legea.
În anumite situaţii, legiuitorul este nevoit să ceară punctul de vedere al unor specialişti,
teoreticieni ai dreptului, înainte de adoptarea unor acte normative. Un exemplu de dată recentă:
Curtea onstituţională a României a cerut punctul de vedere al unor profesionişti de la Facultatea
de drept din Bucureşti cu privire la o cauză dedusă Curţii spre soluţionare. În general, practica
legislativă, jurisdicţională, administrativă, ar fi de neimaginat fără teoria juridică ce se
materializează în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii
ale instanţelor judecătoreşti.