1.

ACCEPȚIUNEA MODERNĂ A
GESTIUNII ACTIVITĂȚII ECONOMICE
 Gestiunea previzională este impusă de particularităţile
evoluţiei contemporane, care antrenează schimbări esenţiale
în condiţiile şi cerinţele de viaţă ale oamenilor, concomitent
cu schimbări importante în tehnologiile şi forţele
productive; gestiunea previzională sporeşte capacitatea
colectivă de organizare şi concentrare a eforturilor spre
realizarea unui obiectiv bine definit în timp. Experienţa a
evidenţiat faptul că deciziile adoptate trebuie să fie
fundamentate pe previziuni mai îndepărtate asupra evoluţiei
fenomenelor şi proceselor economice.
 Desfăşurarea concomitentă, în contextul gestiunii
economice, a mai multor activităţi înseamnă că acestea
formează un sistem interconectat, în sensul că nu sunt
izolate una de alta, ci se intercondiţionează reciproc;
exercitarea fiecăreia dintre ele se sprijină pe exercitarea
celorlalte şi condiţionează, la rândul său, exercitarea
normală a fiecăreia dintre celelalte şi a ansamblului
acestora.
 În centrul sistemului de activităţi implicate de gestiunea
economică se află previziunea, care este în strânsă
conexiune cu celelalte componente ale sale. Aceasta nu
înseamnă că previziunea le subordonează pe celelalte, ci că
toate îi creează câmp favorabil de manifestare şi, în acelaşi
timp, se sprijină pe aceasta în realizarea obiectivelor pe care
şi le propun.
 Astfel, nu se pot concepe organizarea, coordonarea şi
controlul fără previziune, dar nici previziunea fără acestea.
Organizarea creează cadrul necesar pentru desfăşurarea
unei activităţi sistematice de anticipare sau prefigurare a
viitorului; previziunea, la rândul său, permite
perfecţionarea continuă a cadrului organizatoric în care se
desfăşoară activităţile economice. Coordonarea permite
sincronizarea tuturor activităţilor pentru realizarea
obiectivelor previzionate, dar, pentru aceasta, activităţile
respective trebuie să urmeze, la rândul lor, anumite evoluţii
care să corespundă scopului urmărit, conturate tot prin
previziune. Controlul permite evidenţierea abaterilor faţă
de parametrii prestabiliţi prin previziune şi adoptarea
măsurilor corespunzătoare, furnizând astfel informaţii
pentru elaborarea unor previziuni cât mai realiste.
Organizarea, coordonarea şi controlul se află în strânsă
conexiune nu numai cu previziunea, ci şi între ele însele.
 Desfăşurarea normală a raporturilor dintre
componentele gestiunii economice este condiţionată de o
informare corectă, suficientă, utilă şi operativă, chiar dacă
informarea nu figurează ca activitate distinctă în cadrul său.
De fapt, întregul proces de gestiune este determinat
hotărâtor de gradul de dezvoltare şi de modul de funcţionare
ale sistemului informaţional economic.
 Trecerea de la perspectiva pe termen scurt la
perspectiva pe termen lung este considerată una dintre
principalele direcţii sau tendinţe care ne schimbă viaţa.
Gestiunea previzională trebuie să asigure desfăşurarea cu
raţionalitate maximă a întregii activităţi umane
contemporane. Crearea şi dezvoltarea unei ştiinţe a gestiunii
previzionale, respectiv a previziunii economice, au fost
impuse, pe de o parte, de ritmul şi amploarea cu care se
desfăşoară revoluţia tehnico-ştiinţifică mondială, care
marchează întreaga evoluţie socială, iar pe de altă parte, de
transformările economico-sociale profunde care au loc în
lumea contemporană, între care se particularizează cele din
Europa Centrală şi de Est, unde problema eficacităţii se
pune cu deosebită acuitate.
 Rolul şi locul componentelor gestiunii economice se
modifică în timp, funcţie de evoluţia gradului de dezvoltare
economică, de modul de gestiune a economiei naţionale şi
de concepţia despre aceasta. Mutaţiile cele mai sensibile
vizează componenta previziune şi creşterea ponderii sale,
fără a se înţelege însă că s-ar diminua rolul celorlalte.
 Componenta previziune comportă modificări esenţiale
mai ales în statele care se află într-un proces de tranziţie
spre economia concurenţială funcţională. Aceasta se
datorează faptului că întregul mecanism se structurează pe
coordonate noi; în cadrul acestui mecanism devin
preponderente pârghiile de autoreglare, de stimulare a
iniţiativei agenţilor economici, în detrimentul celor de
comandă administrativă. În asemenea condiţii, rolul
activităţii previzionale este în continuă amplificare.
 Tranziţia spre economia liberalizată antrenează
modificări privind raporturile dintre verigile organizatorice
ale economiei, fapt care implică şi reorientarea fluxurilor
informaţionale, respectiv manifestarea lor pregnant pe
orizontală, între agenţii economici, între producători şi
consumatori, şi mai puţin pe verticală, adică între niveluri
ierarhice.
Toate acestea îşi pun amprenta asupra previziunii, mai
ales în condiţiile în care se trece de la planificarea
normativă la planificarea preponderent orientativă.
Manifestarea activă a previziunii intră astfel în consens cu
creşterea puterii decizionale a agenţilor economici.
 Amplificarea rolului previziunii se concretizează,
între altele, în proliferarea cercetărilor prospective. Aceasta
se datorează următoarelor împrejurări:
a) creşterea importanţei deciziilor economice, reflectată
în mărimea resurselor pe care le necesită pentru a fi
transpuse în practică, în complexitatea noilor capacităţi de
producţie şi în influenţa rezultatelor obţinute asupra multor
sectoare ale vieţii economico-sociale;
b) evoluţia tot mai rapidă a ştiinţei şi tehnicii, care
antrenează schimbări structurale în consum şi în condiţiile
de producţie, în eficienţa activităţii, precum şi accelerarea
ritmului de introducere a inovaţiilor tehnologice,
concomitent cu schimbarea condiţiilor de viaţă;
 c) amplificarea şi diversificarea schimburilor
economice internaţionale şi necesitatea de a folosi eficient
posibilităţile de colaborare cu partenerii externi;
d) importanţa care se acordă creşterii economice şi
atingerii la termene scurte a unor niveluri înalte de
civilizaţie;
e) necesitatea de a opri declinul economic, de a elimina
dezechilibrele şi distorsiunile moştenite de la planificarea
supercentralizată, dar nu numai, de a asigura condiţiile
pentru o dezvoltare economică normală.
 Apariţia ştiinţei previziunii a fost condiţionată de
două categorii de factori:
- cerinţele practicii sociale, în sensul că ştiinţa
previziunii este reflectarea acesteia pe plan teoretic, un act
de cunoaştere a realităţii economice şi de influenţare a sa în
sensul dorit;
- de mişcarea interioară, proprie ştiinţei, care
propulsează gândirea şi cunoaşterea umană spre domenii
noi de investigare, acumulându-se treptat o serie de
observaţii şi concluzii pertinente, legitimate ca autonome,
constituindu-se astfel ca sistem de cunoştinţe cu obiect şi
metodă de cercetare de-sine-stătătoare.
 Prin urmare, previziunea, sub diversele sale forme şi
modalităţi de realizare, este un produs al gândirii şi
experienţei umane. Ea reprezintă o expresie a raţionalităţii,
o formă de manifestare a capacităţii societăţii de a
preîntâmpina cu metode ştiinţifice problemele economico-
sociale cu care se confruntă.
 Componentele sistemului teoretic al previziunii pot fi
formulate după cum urmează:
a) materialul faptic supus observaţiilor, adică
informaţiile semnificative asupra dinamicii fenomenelor şi
proceselor economico-sociale şi rezultatele obţinute în urma
studierii lor;
b) ipotezele formulate privind evoluţia în viitor a
vieţii economico-sociale şi gradul de probabilitate scontat,
luându-se în consideraţie condiţiile obiective şi funcţia
scop;
c) concluziile desprinse în urma analizei retrospective
şi prospective, exprimate prin noţiuni, legităţi şi teorii
confirmate de practică;
d) metodele folosite.
 Previziunea are o finalitate teoretico-practică, pentru
atingerea căreia trebuie să se asigure:
a) investigarea temeinică nu numai a fenomenelor şi
proceselor economice, ci şi a celor ştiinţifice, tehnice,
tehnologice, sociale, ecologice etc. în sfera cărora se efectuează
cercetarea;
b) cunoaşterea contradicţiilor realităţii economice, a cauzelor
care le generează, a modului lor de desfăşurare şi mişcare,
precum şi a măsurilor necesare pentru eliminarea acestora;
c) cunoaşterea legităţilor sau principiilor obiective ale
dezvoltării sociale în general, ale desfăşurării fenomenelor şi
proceselor economice în special;
d) utilizarea unor metode moderne, performante de analiză şi
cuantificare, capabile să surprindă esenţa fenomenelor şi
proceselor economice cercetate, să le evalueze realist
dimensiunile, tendinţele evoluţiei lor în viitor, pentru că sunt
influenţate de factori numeroşi, aflaţi în relaţii de
intercondiţionare.
 CONCLUZII

1. Specificitatea previziunii, în speță a prognozării

şi planificării la nivel microeconomic, derivă din aceea
a anticipării în general.
2. Preocuparea pentru anticiparea mersului
evenimentelor ocupă un loc esențial, mai ales în
activitatea economică, pentru că nimeni nu investeşte
eforturi și resurse fără să le compare cu rezultatele
scontate (așteptate), în raport de obiectivele urmărite.
 3. Amploarea şi diversificarea lucrărilor anticipative s-
au dovedit a fi un rezultat firesc al dezvoltării și ramificării
continue a ştiinţei. Fără capacitatea anticipativă, o
investigare, oricât de sofisticată ar fi ea, nu poate avea statut
de ştiinţă, de sistem de cunoştinţe pus în slujba progresului
societăţii.
4. Prevederea, anticiparea viitorului, a preocupat
omenirea din cele mai vechi timpuri; un cunoscut proverb
arab spune că există trei epoci în viaţa unui om: trecutul
care nu mai revine, prezentul care nu durează şi viitorul pe
care nu-l cunoaştem. Astăzi, datorită dinamicii fără
precedent a vieţii economice, a unei evoluţii nu doar rapide
ci şi, adesea, cu consecinţe greu de imaginat şi cuantificat,
previziunile elaborate ştiinţific sunt singurele mijloace pe
care managerii (conducătorii) le au la dispoziţie pentru
asigurarea utilizării raţionale a tuturor resurselor
organizaţiei.
 5. Firesc, anticiparea unor evoluţii, adesea greu de
înţeles chiar şi după ce au avut loc, este totdeauna
imperfectă și nu poate fi făcută cu mare precizie, dar
cunoaşterea, chiar imperfectă, este preferabilă ignorării sale.

6. Este greu de închipuit un manager eficient care să

nu-şi analizeze deciziile dintr-o dublă perspectivă: aceea a
consecinţelor imediate (pe termen scurt) şi, concomitent,
aceea a celor pe termen lung, pentru că sunt extreme de
numeroase exemplele de situaţii în care decizii cu
consecinţe favorabile pe termen scurt provocă adevărate
catastrofe pe termen lung, la limită putând impinge
organizaţia până-n pragul falimentului.
 7. Cunoaşterea viitorului este, în acest context, o
condiţie esenţială tocmai a eficienţei întregului proces de
management şi, în consecinţă, managerii (cel puţin teoretic)
trebuie să fie preocupaţi permanent de viitor. Astfel,
anticiparea şi asigurarea condiţiilor materiale de construire a
viitorului (dacă este convenabil) sau de schimbare a lui
(atunci când nu corespunde intereselor) sunt totdeauna în
atenţia managerilor, la toate nivelurile ierarhice, şi
constituie expresia cea mai elocventă a administrării axate
pe creşterea continuă a performanţelor organizaţiei.
 8. Practicarea unei gestiuni dinamice presupune
studierea “continuă” a tendinţelor progresului tehnic, a
politicii economice a statului prin care se poate prefigura
mediul juridic al afacerilor, a fenomenelor sociale (nevoi,
cerere, preferinţe, obiceiuri de cumpărare şi de consum
etc.), întreaga activitate a organizației fiind orientată, în
acest fel, funcţie de rezultatele cercetării viitorului, de
anticiparea lui.
 9. Se poate spune că previziunea este un mod de
comportament care rezidă în activitatea umană în genere
– este recunoscut faptul că omul îşi reprezintă cu
anticipaţie, cel puţin mental, activitatea pe care urmează să
o desfăşoare. Înţelegem prin aceasta că omul s-a desprins de
dependenţa necondiţionată faţă de mediu şi de instinctele
proprii şi şi-a creat un mod conştient de existenţă şi de
acţiune orientat spre satisfacerea unor aspiraţii în
conformitate cu valorile şi scopurile sociale specifice
oricărei colectivităţi umane organizate şi diferitelor etape
ale dezvoltării societăţii. Cu alte cuvinte, previziunea, în
accepţiunea sa cea mai cuprinzătoare, a însoţit din
totdeauna, mai mult sau mai puţin elaborat şi benefic,
iniţiativele şi acţiunile omului, ca expresie firească a
comportării acestuia ca fiinţă raţională.
 10. S-a optat, astfel, pentru orientarea şi reglarea
conştientă a activităţilor economico-sociale. Formele de
realizare au fost însă foarte diferite, potrivit structurilor şi
opţiunilor economice din fiecare ţară şi etapă. Termenul
,,orientare” a căpătat accepţiuni diverse, reprezentând
diferite forme de previziune, dar şi o anumită intervenţie
administrativă a statului. Cel mai frecvent s-a utilizat
termenul de planificare, mai ales în statele în care s-a
constituit un sector economic puternic bazat pe proprietatea
socială; în aceste state, prioritate avea previziunea sau
planificarea macroeconomică.
 Statele dezvoltate din punct de vedere economic, în
care proprietatea socială are pondere mai mică, au optat însă
pentru alte forme de orientare şi reglare pentru a
preîntâmpina anumite evenimente perturbatoare care pot
genera crize economice sau pentru a promova măsuri care
să contracareze efectele negative provocate de asemenea
crize.
 11. Rezultă că previziunea este un termen generic care
subsumează o diversitate de acţiuni practice şi demersuri
teoretice, precum anticipația, proiecția, prognostica,
prospectiva, conjectura (prezumție, supoziție; părere bazată
pe ipoteze sau pe presupuneri), planificarea, prognozarea,
programarea etc.
 12. Prognozarea, planificarea și programarea sunt
considerate ca forme de bază ale previziunii activității
economice.
 13. Cuvântul previziune (provenit din latinescul vechi
prae-visio) a apărut în limba franceză în secolul al XIII-lea;
se apreciază, însă, că acest concept răspunde unei aspiraţii
universale, atemporale, eterne.
 14. Previziunea presupune capacitatea sau oportunitatea
de a vedea în avans; faptul este perceput ca o garantare a
unei puteri vaste asupra societăţii şi evoluţiei sale, ca o
garanţie de a deveni stăpân al timpului.