Sunteți pe pagina 1din 18

1.Analogia dintre marimi fiziologice si marimi electrice.

Parametri caracteristici ai
sistemului cardiovascular (utili in modelare). Consideratii energetice cardiace.
Analogia intre marimi fiziologice si marimi electrice
In modelare, in ipoteza rep elementelor fiziologice prin elemente de circuit, este utila
echivalenta rep in tabelul de mai jos:

Parametri carac ai sistemului cardiovascular:


-Rezistenta la curgere: Debitul este invers proportional cu rezistenta hidraulica.

-Conductanta (G ): reprezinta o masura a fluxului printr-un segment vascular la o anumita variatie de


presiune (delta P). Conductanta este reciproca rezistentei si reflecta usurinta circulatiei sanguine. G
mai poarta numele de contractilitate a inimii.
-Distensibilitatea reprezinta capacitatea vaselor de a-si modifica volumul in conditiile modificarii
presiunii sanguine. Se defineste ca raportul intre variatia de volum(delta V) si produsul dintre variata
de presiune(delta P) si volumul initial(Vo):

-Complianta rep variattia de volum in raport cu variatia de presiune:

C si G sunt diferite. De exemplu pentru vasul cu distensibilitate mica si volum crscut rezulta o
complianta mare. Complianta venoasa este de 24 de ori mai mare decat cea arteriala (venele sunt de 8
ori mai distensibile si au un volum de 3 ori mai mare).
Complianta este invers proportionala cu elastanta.
-Inertanta caracterizeaza curegerea uniforma, neaccelerata a sangelui. Se noteaza cu M sau cu L si este
un parametru proportinal cu desitatea sangelui.

-Valvele cardiace - se pot modela prin intermediul unor elemente semiconductoare(diode), acestea
sunt in stare blocata cand valvele sunt inchise, respectiv in conductie cand valvele sunt deschise.
-Volumul impulsional (de ejecţie sistolică) Ves cantitatea de sânge ejectată în circulaţia sistemică la
fiecare sistolă ventriculară stânga; acest volum este, în medie, de 70 ml.

1
-Fracţia de ejecţie sistolică se calculează cu relaţia:

Consideraţii energetice cardiace


Pentru furnizarea energiei de pompare a inimii, energia sub formă chimică se poate determina din
măsurarea cantităţii de oxigen absorbit de miocard. Se deduce, de asemenea, un randament energetic
(metabolic) relativ ridicat, de ordinul 10 – 20 %. Mare parte din energie chimică furnizată de inimă
serveşte aşadar la pulsarea sângelui în scopul consumului energetic al muşchiului cardiac în repaus, iar
în contracţie izovolumetrică devine considerabil. Aceasta este sarcina statică.
1.2 Caracteristici sanguine

• Funcţii: transport, reglare, protecţie;

• Puţin vâscos, cald;

• Volumul total aproximativ egal cu 8% din greutatea corpului (litri pe kilogram)

Două părţi majore:

• Plasma – fluid, ~55%

• Elemente formate – solide, ~45%: eritrocite (7 – 8 μm diametru, forma biconcavă), leucocite (5


subclase), platelete.
1.3 Pacemaker
Stimulatoarele cardiace implantabile sunt compuse dintr-un generator de puls (sursa de energie si
circuit electronic), sonda si electrozi. Impulsurile electrice sunt transmise prin sonda, aceasta constand
dintr-un conductor electric izolat. Electrodul este contactul dintre sistemul implantat si tesutul cardiac.
Sistemele de conducere pot fi bipolare (atat catodul cat si anodul sunt pe sau in inima) sau unipolare
(catodul fiind miocardic sau endocardic si anodul fiind pe carcasa metalica a generatorului de impuls).
Un stimulator (pacemaker) ajuta inima pacientului sa mentina un ritm normal. Dispozitivul contine doi
electrozi: un catod si un anod. Fig. 3 prezinta o schema a dispozitivului avand doua perechi de
electrozi plasati in interiorul inimii. Electrozii sunt alimentati de la o unitate generator de impulsuri,
implantata, de asemenea. Prima generatie de electrozi foloseau fire multistrat de otel inoxidabil.
Energia necesara stimularii tine cont de un numar de factori, incluzand dimensiunea si geometria
electrozilor, imprejmuirea tesutului afectat, polarizarea datorata materialului electrodului, rezistenta
ohmica a sondei, electrodului si tesutului si durata pulsului. Cel din urma este factorul cel mai relevant.
Incarcarea (curent x timp) este o functie a duratei de puls, care stabileste consumul de curent si viata
bateriei. Cele mai multe stimulatoare produc pulsuri de 1 ms pana la 31 ms.
2.Functionalitatea/viabilitatea miocardului. Principiile si caracteristicile defibrilatorului cardiac.
Principiile si caracteristicile defibrilatorului cardiac:
Defibrilatorul este comparabil cu un stimulator cardiac şi conţine trei componente: generatorul
deimpulsuri electrice, electrozii şi un sistem de programare (programator).
2
Defibrilatorul este comparabil cu un stimulator cardiac şi conţine trei componente: generatorul de
impulsuri electrice, electrozii şi un sistem de programare (programator). Generatorul de impulsuri este
un dispozitiv foarte mic, cu un volum de aproximativ 36 cm3 , puţin mai mare decât o cutie de
chibrituri. Practic el lucrează ca un mic computer asimilând informaţii despre ritmul cardiac al
persoanei, cu ajutorul electrozilor şi verificând dacă frecvenţa cardiacă este prea lentă sau prea rapidă
(dacă inima bate regulat sau neregulat). In cazul în care se constată abateri de la ritmul normal, acestea
sunt înregistrate de defibrilator sub forma electrocardiogramelor (ECG) şi pot fi citite cu ajutorul
programatorului, astfel încât medicul poate reseta dispozitivul, dacă este cazul. Energia necesară
defibrilatorului pentru a funcţiona provine de la o baterie specială, care poate rezista între 5 şi 10 ani,
în funcţie de solicitări. De reţinut că defibrilatorul nu numai că observă tulburările de ritm, dar şi
intervine în cazul unor asemenea evenimente, pentru a opri dezvoltarea unei aritmii.
Defibrilatoarele pot fi de două tipuri:
- defibrilatoare externe - au doi electrozi amplasaţi transtoracic (cuprind un traseu care include zona
inimii).
- defibrilatoare interne - au doi electrozi filiformi (folosite în cadrul operaţiilor pe cord deschis).
3. Clasificarea echipamentelor medicale. Consideratii sistemice in fiziologia umana (mecanisme
autoregulative-reactie negativa si reactive pozitiva).
Echipamentele medicale se pot clasifica în 3 categorii:
-echipamente de investigare, monitorizare şi diagnoză;
-echipamente terapeutice/reabilitare;
-echipamente de substituţie/protezare.

În realizarea unui echipament medical trebuie să se ţină cont de 4 categorii de factori:


a) factori medicali (natura interacţiunii echipament-ţesut (invaziv/neinvaziv), toxicitate materiale, siguranţa
(din punct de vedere electric), disconfort pacient etc);

b)factori de semnal (precizie, liniaritate, sensibilitate, domenii de lucru, răspuns tranzitoriu şi în frecvenţă,
raport semnal/zgomot etc);

c)factori de mediu (specificitate, stabilitate (la presiune, temperatură, radiaţii, umiditate, acceleraţii, şoc,
vibraţii etc));

d)factori economici (cost, disponibilitate, compatibilitate cu echipamente existente, garanţie, cerinţe


consumabile)
În acest context, se pot identifica 3 categorii de mărimi:
- mărimi de intrare/comandă (ui);
- mărimi de stare (xi);
- mărimi de ieşire (yi).

O abordare sistemică presupune analiza regimurilor tranzitorii/dinamice şi urmărirea indicatorilor de


performantă ai răspunsurilor tranzitorii: precizie, stabilitate, viteză mare de răspuns.
Un sistem controlat conţine cel puţin o buclă de reglare (automată) închisă. Există 2 tipuri de reacţii:
-reacţie negativă (specifică proceselor autoregulative)
-reacţie pozitivă (specifică proceselor/fenomenelor cumulative).

3
Controlul în reacţie negativă este pe larg utilizat în sisteme biologice pentru a menţine un mediu
constant intern. În acest tip de control, unii factori (de exemplu, presiunea sanguină) sunt monitorizaţi prin
intermediul unui senzor. Dacă acest factor devine prea mare sau mic, sunt iniţiate o serie de modificări
pentru a readuce factorul la o valoare medie stabilită. Pe durata acestor modificări, factorul controlat este
continuu monitorizat, iar modificările corective încetează când sistemul revine în punctul stabilit. Acest
proces poate fi reprezentat astfel:

Figură 1 Control de reactie negativa

O consecinţă a acestui tip de reglare este fluctuarea factorului controlat în jurul unei valori
medii, mai curând decât menţinerea la o valoare constantă. Un semn că un sistem fiziologic este “în
impas” este atunci când valorile factorului controlat oscilează larg în jurul valorii medii stabilite.

În cazul controlului în reacţie pozitivă, în locul determinării unei corecţii, răspunsul reacţiei provoacă
o perturbare suplimentară. Se stabileşte un ciclu vicios, deoarece senzorul primeşte un semnal de ieşire
puternic, procesorul răspunde cu o ajustare îmbunătăţită a reacţiei pozitive, provocând o perturbare
chiar mai mare,..... şi aşa mai departe. Reacţia pozitivă are loc, de exemplu, pe durata iniţierii unui
potenţial de acţiune deoarece intrarea sodiului la nvelul unei ceule nervoase determină un ciclu al
intrării crescute a sodiului. Reacţia pozitivă poate fi observată, de asemenea, în multe cazuri de
patofiziologie, cum ar fi pe durata unui şoc progresiv circulator.

Figură 2 . Reacţia pozitivă pe durata unui şoc circulator

4. Determinarea debitelor sanguine. Principiul debitmetrului electromagnetic


Debitul cardiac- cantitatea de sange ejectata de inima per minut, cantiotatea de sange pompat per
minut in circulatia sistemica sau cea pulmonara.
1.Metoda Fick –directa ; - indirecta;
2.Metoda dilutiei - pe baza principiului lui Stewart
3.Metoda ecocardiografica – metoda neinvaziva
4.Cardiografia de impedanta
5.Metoda doppler

Principiul debitmetrului electromagnetic:

4
Satisfacerea cerinţelor metabolice ale ţesuturilor prin furnizarea de sânge oxigenat, în primul
rând poate fi evaluată prin măsurarea cu precizie a cantităţii de sânge pompate de inimă, deci a
debitului cardiac.
Principiul debitmetrului electromagnetic se bazează pe legea inducţiei electromagnetice:

Prima componentă presupune suprafaţa Sφ imobilă în raport cu sistemul de referinţă


considerat, iar a doua componentă consideră vectorul B din diverse puncte fixe în raport cu sistemul de
referinţă considerat, ca nedepinzând de timp, suprafaţa Sφ fiind mobilă
T.e.m. indusă între doi electrozi (a şi b) plasaţi perpendicular pe direcţia de mişcare a
conductorului (fluid) şi pe liniile vectorului B este:

Deci t.e.m. indusă este proporţională în orice moment cu viteza medie a sângelui. Deoarece
traductoarele de debit sunt astfel construite încât secţiunea A este constantă, tensiunea între electrozi
este proporţională cu debitul sangun prin vas:

Metoda diluţiei-pe baza principiului lui Stewart


DC =Q x60/ (qxt)
•Q –cantitateadesubstanţăinjectată(mg)
•q –concentraţia mediedesubstanţă (mg/l)
•t –timpuldeexpulzareasubstanţei(sec)
􀂄Substanţeutilizate:
􀀹Coloranţi: -roşu Congo; -albastruEvans
􀀹Izotopi radioactivi: I131, Cr51

Metode de diluție care folosesc injectarea rapidă


Măsurarea debitului cu ajutorul unei soluții colorate
O metodă des întâlnită pentru măsurarea debitului cardiac este prin folosirea unei solutii colorate, indocyanine green
(cardiogreen) care îndeplinește toate cerințele unui indicator (inert, inofensiv, măsurabil, economic și întotdeauna
intravenos). Soluția este disponibilă ca lichid diluat în soluție salină și injectată direct prin cateter, de obicei prin artera
pulmonară. Aproximativ 50 % din substanță este eliminată prin rinichi în primele 10 minute, deci se recomandă
repetarea procedurii.
Termodiluția
Cea mai întâlnită metodă de măsurare a debitului cardiac este prin injectarea unei soluții saline reci (ca indicator,
nenociva, de volum si temperatura cunoscute) in atriul drept si masurarea variatiei de temperatura pe acelasi cateter in
aval (ex. la nivelul arterei pulmonare).
Cateterul poate fi lăsat pentru aproximativ 24 ore, timp în care se pot face multe măsurători cardiace, lucru care nu ar
fi posibil dacă nu ar fi folosită soluția colorantă în indicator. De asemenea, nu este necesar să se înțepe artera.
Se poate deduce următoarea ecuație: 𝐹=𝑄𝜌𝑏𝐶𝑏∫𝛥𝑇(𝑡)𝑑𝑡𝑡10,[𝑚3𝑠]
unde:
5
Q = căldura conținută de substanța injectată, J (= Vi·ΔTi·ρi·ci)
ρb = densitatea sângelui, kg/𝑚3
Cb = căldura specifică a sângelui, J/(kg·K)
Metoda infuziei continue a fost rapid înlocuită de metoda injectării rapide, care este mai eficientă. Un recipient de
indicator este injectat rapid în vene, și variația în timp a concentrației indicatorului este măsurată până recipientul se
golește. In Fig. 1, linia îngroșată reprezintă fluctuațiile concentrației indicatorului care apar după injectare. Linia
punctată, arată curba care ar rezulta dacă nu ar exista recirculație. În acest caz, se poate calcula debitul după cum
urmează. Creșterea volumului de sânge dV trece de punctul măsurat în timpul dt. Cantitatea de indicator dm inclusă în
dV este C(t) înmulțit cu creșterea volumului.
Dacă dm = C(t)·dV, împărțind prin dt, se obtine:
dm/dt = C(t)·dV/dt.
Dar dV/dT = Fi, (fluxul instantaneu); atunci:
dm = Fi·C(t)·dt.
Fig. 1. Curba de indicare a diluției în injectarea rapidă.
După ce soluția din recipient este injectată în timpul A, are loc o întârziere a transportării, înainte ca concentrația să
înceapă să crească la timpul B. După ce a fost atins vârful (punctul maxim), curba intră într-o întârziere exponențială,
între C si D, și care va continua să întârzie de-a lungul liniei punctate până la t 1, dacă nu există recirculație. Cu toate
acestea, recirculația are ca efect un al doilea vârf la E, înainte ca indicatorul să se amestece definitiv cu sângele la
punctul F. Curba întreruptă indică recirculația rapidă care are loc atunci când există o gaură (orificiu) între părțile
stânga și dreapta ale inimii.
Integrând ecuația, de la 0 la t1 (timpul în care toată cantitatea din recipient a trecut de punctul de măsură), se obține:
𝑚= ∫𝐹𝑖(𝑡)𝑑𝑡𝑡10

Amestecul substanței din recipient cu sângele din inimă și plămâni produce mici variații ale fluxului instantaneu. Se
poate obține fluxul mediu din: 𝐹= 𝑚∫(𝑡)𝑑𝑡𝑡10
Debitul cardiac (DC) se calculeaza ca raport intre masa substantei introduse si aria de sub curba relatiei „Δt˚-
timp”. Asadar, cu cat suprafata curbei de termodilutie este mai mare, cu atat debitul sanguin cardiac este mai mic.

5. Principiul cardiografiei de impedanta; aplicatii in cazul determinarii repartitiei maselor


muscuare.
Principiul Cardiografiei de Impedanta
Principiul metodei bioimpedanţei electrice toracice (BET) constă în studiul variaţiilor impedanţei toracice
considerând că proprietăţle electrice ale toracelui se datorează în mod esenţial conţinutului acestuia în particule
încărcate electric.
La baza aplicării BET stă faptul că ţesuturile biologice, cum ar fi muşchiul, osul, grăsimea şi sângele, au
proprietăţi electrice diferite. Dintre toate acestea sângele are conductivitatea electrică cea mai mare. Deoarece fluxul
sângelui arterial este pulsatil, iar pereţii arterelor sunt elastici, modificările pulsatile privind volumul sanguin vor
apărea la sistemul arterial toracic, predominant la nivelul aortei, datorită funcţiei ventriculului stâng. Modificările
volumului sanguin determină modificări ale impedanţei toracice.
O sursă de curent constant furnizează un semnal sinusoidal de 100 kHz electrozilor amplasaţi cel mai exterior.
Aceasă frecvenţă este deasupra frecvenţei de 12.5 kHz de asemenea, reduce impedanţa piele/ electrod, precum şi
modificările nedorite datorită deplasărilor relative.
Odată cu aplicarea unui curent electrozilor exteriori, variaţiile de tensiune măsurate la nivelul electrozilor exteriori
reflectă modificările impedanţei toracice. Acest semnal este amplificat şi apoi aplicat unui circuit linear de detecţie
pentru obţinerea impedanţei toracice de referinţă (Z0) şi a parametrului Z(t). În plus, s-a demonstrat că modificările
de volum sunt proporţionale cu modificările de impedanţă.
Volumul de ejecţie este estimat utilizând formula:

Vev = volumul de ejecţie ventriculară (ml);


densitatea= rezistivitatea sângelui la 100

6
L = distanţa medie între electrozii interni (cm);
Z0 = impedanţa transtoracică medie de referinţă (ohm);
(dZ/dt)max = cea mai mare dintre valorile lui dZ/dt pe durata unui ciclu cardiac (ohm/s)
TEVS = timpul de ejecţie la nivelul ventriculului stâng (s).
avantaje: este complet noninvaz, este sigură, provoacă disconfort minim, este compactă şi portabilă, permiţând
transportul facil spre patul pacientului, Costul este mai redus decât al altor instrumente de diagnostic cardiac,
dezavantaj al cardiografiei de impedanţă este obţinerea de erori în prezenţa şunturilor cardiopulmonare, sau în
cazul insuficienţei valvulare.

InBody
Este un aparat pentru analiza compoziţiei corpului, care măsoară cu exactitate, indiferent de statura şi de
distribuţia lichidului, o gamă largă de parametri, precum şi rezultatele tratamentului, succesul în cura de
slăbire, eficacitatea terapiilor prin mişcare.
Principalele analize care se pot efectua cu acest aparat sunt:
A)Analiza compoziţiei corpului: Efectuează analiza compoziţiei corpului în baza unui model ce
descompune corpul în patru componente, şi anume: totalitatea lichidelor, proteinelor, substanţelor
minerale şi a grăsimilor. Greutatea totală a corpului este suma grăsimilor şi a masei fără grăsimi

B) Analiza muşchi – grăsime: Aici se măsoară masa corporală, masa de muşchi scheletic şi masa
grăsimilor corporale.
C) Diagnosticul de obezitate: Acest diagnostic oferă date numerice pentru diagnosticarea gradului de
obezitate. Se masoară şi se clasifică indexul masei corporale, procentul de grăsimi corporale si proportia talie
– sold. Se calculează pe baza formulei: greutate[kg] / înălţime2[m2].
D) Impedanţa bioelectrică:Se bazează pe principiul conform căruia organele şi ţesuturile corpului uman se
comportă, din punct de vedere electric, ca elemente conductoare şi izolatoare.

Cardiografia de impedanţă
Principiul metodei bioimpedanţei electrice toracice (BET) constă în studiul variaţiilor impedanţei toracice (IT)
considerând că proprietăţile electrice ale toracelui se datorează în mod esenţial conţinutului acestuia în particule
încărcate electric (în principal ioni Na + şi Cl-).
În consecinţă, aceste variaţii ale proprietăţilor electrice ale toracelui sunt provocate de către variaţiile volumului
toracic produs de modificările volumului cardiac (pulsatile în cadrul ciclului cardiac).
La baza aplicării BET (pentru determinarea parametrilor hemodinamici) stă faptul că ţesuturile biologice, cum ar
fi muşchiul, osul, grăsimea şi sângele, au proprietăţi electrice diferite. Dintre toate acestea sângele are
conductivitatea electrică cea mai mare. Deoarece fluxul sângelui arterial este pulsatil, iar pereţii arterelor sunt
elastici, modificările pulsatile privind volumul sanguin vor apărea la sistemul arterial toracic, predominant la
nivelul aortei, datorită funcţiei ventriculului stâng. Modificările volumului sanguin determină modificări ale
impedanţei toracice.
7
Cardiograful de impedanţă din figura de mai jos include un sistem standard tetrapolar de electrozi. Acesta constă
din patru electrozi tip bandă, dintre care doi la nivelul gâtului, iar doi la nivelul liniei axilare.
O sursă de curent constant (valoarea efectivă) furnizează un semnal sinusoidal de 100 kHz electrozilor amplasaţi
cel mai exterior (1 şi 4). Aceasă frecvenţă este deasupra frecvenţei de 12,5 kHz (frecvenţa de prag superioară
pentru stimularea de ţesut), şi, de asemenea, reduce impedanţa piele/ electrod, precum şi modificările nedorite
datorită deplasărilor relative.
Odată cu aplicarea unui curent electrozilor exteriori, variaţiile de tensiune măsurate la nivelul electrozilor
exteriori (2 şi 3) reflectă modificările impedanţei toracice. Acest semnal este amplificat şi apoi aplicat unui
circuit linear de detecţie pentru obţinerea impedanţei toracice de referinţă (Z 0) şi a parametrului Z(t). Semnalul
Z(t) este ulterior aplicat unui circuit de diferenţiere, pentru a obţine dZ/dt – modificarea impedanţei toracice pe
unitatea de timp. Deoarece sângele reprezintă conductorul electric major în cadrul toracelui, iar influenţa directă
a inimii pulsatile asupra lui Z este foarte mică, modificările de impedanţă (Z) observate la nivelul pieptului sunt
datorate răspândirii sângelui în vasele majore.
În plus, s-a demonstrat că modificările de volum sunt proporţionale cu modificările de impedanţă.
Volumul de ejecţie este estimat utilizând formula:

în care:
Vev = volumul de ejecţie ventriculară (ml);
 = rezistivitatea sângelui la 100 kHz (cm, presupusă constantă la valoarea de 150 cm);
L = distanţa medie între electrozii interni (cm);
Z0 = impedanţa transtoracică medie de referinţă ( );
(dZ/dt)max = cea mai mare dintre valorile lui dZ/dt pe durata unui ciclu cardiac (/s)
TEVS = timpul de ejecţie la nivelul ventriculului stâng (s).
Tehnica impedanţei are mai multe avantaje: este complet noninvazivă şi, deci, nu necesită străpungerea pielii;
este sigură, provoacă disconfort minim, este compactă şi portabilă, permiţând transportul facil spre patul
pacientului. Costul este mai redus decât al altor instrumente de diagnostic cardiac, fiind relativ simplu de utilizat,
necesitând numai un tehnician instruit. Procedeul măsoară volumul de ejecţie sistolică pe baza metodei bătaie-
cu-bătaie.
Un dezavantaj al cardiografiei de impedanţă este obţinerea de erori în prezenţa şunturilor
cardiopulmonare, sau în cazul insuficienţei valvulare.

6. Principiul Coulter

8
Într-un instrument COULTER COUNTER, un tub cu o mică deschidere în perete este imersat într-o baie care
conţine particule (concentraţie redusă) suspendate într-o soluţie de electrolit. Doi electrozi, unul de-o parte şi
celălalt de cealaltă parte a deschiderii, permit stabilirea unei căi de curent prin electrolit, la aplicarea unui câmp
electric (Fig. 1). Astfel, se măsoară impedanţa dintre electrozi.

Tensiunea aplicată la nivelul deschiderii creează o "zonă sensibilă". Particulele în concentraţie redusă, în
suspensie în electrolit, pot fi numărate prin trecerea prin deschidere. La trecerea unei particule prin deschidere,
un volum de electrolit echivalent volumului imersat al particulei este deplasat din "zonă sensibilă". Aceasta
produce (provoacă) o modificare pe termen scurt a impedanţei la nivelul deschiderii. Această modificare poate fi
măsurată ca un impuls de tensiune sau un impuls de curent. Înălţimea impulsului este proporţională cu volumul
particulei sesizate. Dacă se presupune o densitate constantă a particulei, înălţimea impulsului este, de asemenea,
proporţională cu masa particulei.
Utilizând circuite numărătoare şi analizoare a înălţimii impulsului, pot fi măsurate numărul particulelor şi
volumul fiecărei particule trecând prin deschidere. Analiza acestor impulsuri permite (oferă posibilitatea)
obţinerii unei distribuţii a mărimilor care permite afişarea valorilor de volum (μm 3 sau fL) şi diametru (μm).
O măsurătoare tipică utilizând instrumente COULTER COUNTER durează mai puţin de un minut, cu
rate de măsurare şi numărare de până la 10.000 particule pe secundă. Precizia măsurătorilor de mărime poate fi
mai bună de 1 %. Mărimea deschiderii are valori tipice între 15 şi 2000 μm. Domeniul dimensiunilor particulelor
care pot fi măsurate este între 0,4 şi 1200 μm.

7(?). Proprietati ale reactiei negative, indicatori de performanta ai raspunsului tranzitoriu:


Peste 80% dintre echipamentele medicale medicale încorporează principii ale ingineriei electrice. În general,
un echipament medical reprezintă un sistem tehnic controlat, de aceea funcţionalitatea acestuia este
caracterizată de principii ale teoriei sistemelor.
În acest context, se pot identifica 3 categorii de mărimi:
- mărimi de intrare/comandă (ui);
- mărimi de stare (xi);
- mărimi de ieşire (yi).
O abordare sistemică presupune analiza regimurilor tranzitorii/dinamice şi urmărirea indicatorilor de
performantă ai răspunsurilor tranzitorii: precizie, stabilitate, viteză mare de răspuns.
Un sistem controlat conţine cel puţin o buclă de reglare (automată) închisă.

9
Controlul în reacţie negativă este pe larg utilizat în sisteme biologice pentru a menţine un mediu
constant intern. În acest tip de control, unii factori (de exemplu, presiunea sanguină) sunt monitorizaţi
prin intermediul unui senzor. Dacă acest factor devine prea mare sau mic, sunt iniţiate o serie de
modificări pentru a readuce factorul la o valoare medie stabilită. Pe durata acestor modificări, factorul
controlat este continuu monitorizat, iar modificările corective încetează când sistemul revine în
punctul stabilit. Acest proces poate fi reprezentat astfel:

Figură 3 Control in reactia negativa

Există 2 tipuri de reacţii:


- reacţie negativă (specifică proceselor autoregulative)
- reacţie pozitivă (specifică proceselor/fenomenelor cumulative).
La nivelul corpului uman, din punct de vedere organizaţional, se întâlnesc:
- ţesuturi – clustere/grupări de celule, având caracteristici similare; ţesuturile sunt răspândite
pretutindeni in corp, intr-un mod „transversal”;
- organe – cu o structură complexă (cuprinzând diverse ţesuturi) având funcţii specifice;
- sisteme – grupe de organe cu funcţii apropiate, interconectate, in vederea realizării unei sarcini
generale.
Una dintre funcţiile cele mai performante ale organismului este capacitatea de autoreglare.
Dacă o „agresiune” externă acţionează ca o mărime perturbatoare, prin aceste mecanisme
autoregulative (un rol important având si sistemul imunitar) se poate restabili un echilibru, după legi
care pot fi exprimate prin formalisme deterministe (specifice sistemelor tehnice).

8(?). Determinarea volumului de ejectie sistolica si a presiunilor sanguine

10
9. Sisteme de pompare specifice in ingineria medicala. Principiul sistemelor de asistenta cardiaca
explicat printr.o schema de circuit.
Clasificare sisteme de pompare specific
A. După direcția preponderendă a fluidului pompat
1. Pompe axiale (l>>D)
2. Pompe radiale (l<<D)
3. Pompe radial-axiale (l/d =1)
B. După tipul circulației produse
1. Pompe pulsatile
2. Pompe nepulsatile (de deplasare) => component axiala a vitezei
C.
1. Pompe conventionale (de tip centrifugat)
2. Pompe neconventionale
1.1 pompe cu balon flexibil (intra-aortic)
1.2 pompe peristaltice
1.3 pompa cu diafragma – impermeabila sau semipermeabilă
1.4
Sisteme artificiale de asistenţă ventriculară stânga

Un sistem de asistenţă ventriculară stânga (LVAS), implantabil, funcţionează de obicei în serie cu ventriculul
stâng, furnizând suportul circulator pentru multe din sarcinile ventriculului natural, atunci când
funcţionalitatea inimii este alterată. În acest caz, sângele este preluat din apexul ventricular, inima (cu
activitate deteriorată) rămâne la locul ei, iar activitatea sa va fi preluată de o pompă.

Asistarea ventriculului stâng. Precum o inimă artificială, acest dispozitiv este implantat, dar ventriculul
natural rămâne intact (unele tipuri rămân in afara corpului). Alimentat de un compresor sau de o baterie
exterioară, mecanismul este o pompă care extrage sânge din atriul sau ventriculul stâng şi-l întoarce la aortă.
Dispozitivul este mai mic decât inima artificială, iar de vreme ce ventriculul stâng este prima sursă de
afectare cardiacă, unii medici preferă acest dispozitiv inimii artificiale.
Soluţii tehnice în realizarea asistenţei ventriculare
11
Introducere

Scopul utilizării temporale a dispozitivelor de suport este de a dobândi o ameliorare a funcţiei inimii naturale.
Dacă îmbunătăţirea este mai puţin probabilă, atunci, trecerea de la transplant de inimă sau la un dispozitiv de
asistenţă cronic poate fi singura soluţie pentru dobândirea supravieţuirii pe termen lung.
Primele demersuri serioase privind protezele cardiace au avut loc în perioada anilor 1955-1958, o dată
notabilă fiind 12 decembrie 1957, când la Cleveland, Wilhelm Kolff (constructorul primului model de rinichi
artificial) şi Tetsuzo Akutsu au menţinut în viaţă timp de 90 de minute un câine a cărui inimă a fost înlocuită
cu o pompă mecanică, de fapt un ventricul pneumatic cu o diafragmă acţionată cu aer comprimat.
Alt eveniment notabil, la 2 decembrie 1982 (Salt Lake City): în cadrul Universităţii din Utah tot W. Kolff
împreună cu o echipă de chirurgi înlocuiesc inima lui Barney Clark cu o proteză din aluminiu şi poliuretan,
ce a supravieţuit 112 zile. Proiectantul acestei inimi artificiale, Robert Jarvik, îşi va continua tentativele,
devenind celebru în următorii ani.

Prima abordare a sistemului artificial s-a referit (tipul Jarvik 7) la o modalitate externă de pompare cu
acţionare electromecanică şi un control riguros al parametrilor sângelui transportat. Ulterior aceste sisteme s-
au perfecţionat, devenind instrumente obişnuite în timpul operaţiilor de cord, înlocuind pe perioada
intervenţiei chirurgicale sistemul biologic. Dar, gabaritul şi masa (de la câteva zeci de kilograme până la suta
de kilograme) impuse de sistemele de siguranţă şi control au limitat, pentru o perioadă, experimentările.
Este tot meritul lui Jarvik că şi-a propus şi proiectul unui sistem autonom cu posibilităţi de implantare. După
Didier Lapeyre, cel care a conceput primul prototip al unei proteze cardiace franţuzeşti, se estimează că
există cinci puncte critice în abordarea sistemelor implantabile:
- biocompatibilitatea materialelor;
- structura pompelor;
- construcţia valvelor;
- miniaturizarea sistemelor care acţionează pompele;
- sursa de energie sau modul transcutanat de transmisie al energiei.
Principiul cel mai revoluţionar, apărut în anul 1989 se apreciază a fi hemopompa. Principiul, elaborat în
Japonia, constă într-o sondă, în care se află o turbină cu elice antrenată electric a cărei turaţie este de peste
20.000 rot/min. Această micropompă, introdusă până în apropierea inimii prin intermediul unei artere
periferice (este vizată artera femurală) aspiră sângele din ventricul pentru a-l reinjecta în aortă.
În ciuda vitezei de rotaţie deosebite, hemopompa nu distruge globulele roşii, iar implantarea sa se face printr-
o mică arteriotomie practicată sub anestezie locală. Soluţia este competitivă şi datorită preţului, de 10 ori mai
mic decât un sistem Jarvik, debitul fiind mai mare: 5 litri/minut faţă de 3 litri/minut în sistemele actuale.

Oricum, tendinţa şi obiectivul principal sunt miniaturizarea elementelor componente ale sistemului artificial
şi identificarea sau crearea tehnologiilor aferente.
Un alt obiectiv al cercetărilor, în confruntarea cu afecţiunile cardiace, este dezvoltarea şi îmbunătăţirea
sistemelor auxiliare circulatorii. Acestea utilizează energia externă fie pentru a pune sângele în mişcare, fie
pentru a modifica rezistenţa vaselor sanguine, controlând astfel debitul de sânge.
Scopul acestor sisteme este de a susţine circulaţia când inima nu mai poate asigura debitul necesar pentru
satisfacerea nevoilor metabolice ale corpului.

Există mai multe criterii după care se clasifică aceste sisteme auxiliare circulatorii: după gradul de intervenţie
asupra corpului, după metodele de punere în mişcare a sângelui etc. Astfel, există sisteme care asigură un
suport total al circulaţiei (sângele este deplasat numai prin intermediul mijloacelor artificiale, fără activitatea
inimii), cum ar fi: reanimarea cardiopulmonară sau înlocuirea întregii inimi sau a ventriculului stâng cu o
proteză cardiacă.
Există, de asemenea, sisteme care asigură un suport parţial al circulaţiei (inima împarte sarcina deplasării
sângelui cu mijloace artificiale).

Multe dintre aceste sisteme angajează sincronizarea acţiunilor de sprijin cu electrocardiograma sau cu
creşterea presiunii în ventriculul stâng şi o temporizare adecvată a acestor acţiuni cu ciclul cardiac.
Există trei tipuri de sisteme de pompare sau circulatorii auxiliare asociate sistemului cardiovascular:
a) sisteme noninvazive;
12
b) sisteme percutanate;
c) sisteme implantate chirurgical.
Sistemele din prima şi a treia categorie pot asigura suportul parţial sau total, iar cele din a doua categorie
asigură doar suport parţial.
Sistemele pot asigura două funcţii: de compresie (externă, respectiv creare (supra)presiune locală şi
compresie cardiacă directă) şi de pompare.
Dispozitivele de asistentă ventriculară sunt valabile până la realizarea unui transplant. Funcţionarea
sistemelor de asistenţă ventriculară/cardiacă poate avea loc în mod sincron, sau în mod asincron în raport cu
inima.

Valva artificială. Valvele cardiace pot fi înlocuite cu valve din diferite materiale. Totuşi, aceasta necesită ca
pacientul să fie pe medicaţie anticoagulantă pentru tot restul vieţii spre a reduce riscul coagulării sângelui
prin valve. Ca alternativă, pot fi folosite valve de la porc pentru a elimina necesitatea anticoagulantelor. Dar
valvele porcine au o viaţă mai scurtă decât cele umane. Valvele umane naturale se deteriorează fie prin
defecte congenitale, fie prin infecţii. Ele sunt înlocuite doar atunci când ameninţă viaţa sau când chirurgical
nu s-a reuşit ameliorarea.
Bypass-ul cardio-pulmonar. Folosit în majoritatea tipurilor de chirurgie cardiacă, acest mecanism şuntează
atât inima, cât şi plămânii. Sângele neoxigenat care se întoarce la inimă curge în atriul drept, este oxigenat de
către maşină şi se întoarce către aortă, iar de aici către corp.
Pompa intra-aortică cu balon flexibil (IABP)
Se inserează un cateter lung ataşat la un balon din poliuretan de aproximativ 30 mm în volum în artera
femurală (mai întâi balonul) şi se avansează până când capătul se află imediat sub arcul aortic. Balonul
conţine heliu şi este umflat şi dezumflat printr-o pompă exterioară. Umflarea balonului ajută ventriculul stâng
să forţeze sângele din aortă în arterele coronare. Balonul se dezumflă pe măsură ce inima se contractă.
Funcţionarea pompei externe de gaz este corelată cu ECG-ul pacientului şi/sau semnalele traductoarelor de
presiune.
Efectele fiziologice importante asociate, includ reducerea presiunii sistolice a ventriculului stâng şi consumul
de oxigen, reducerea volumului diastolic şi volumului la sfârşit de sistolă a ventriculului stâng, reducerea
presarcinii, creşterea fluxului coronarian.
La început, umflarea reduce volumul de ejecţie, creşte volumul diastolic şi volumul la sfârşit de sistolă şi
creşte ambele funcţii ale ventriculului stâng (presarcină şi postsarcină). Contrapulsaţia diastolică este
vizualizată uşor ca o curbă de presiune în forma de undă arterială şi indică creşterea perfuziei diastolice a
vaselor coronariene.
Dezumflarea ar trebui să se producă cât mai târziu cu putinţă, pentru a menţine durata creşterii presiunii
diastolice a sângelui, dar trebuie să se întâmple înainte de deschiderea valvei aortice şi ejecţia ventriculului.
Dezumflarea activă a balonului produce un efect de aspirare care acţionează pentru descreşterea postsarcinii
ventriculului stâng şi deci a consumului de oxigen al miocardului.

Umflarea balonului pe durata ventriculului stâng blochează aorta toracică descendentă, închide valva aortică,
şi creşte aproximativ perfuzia cerebrală şi coronariană.
Producerea pulsului are loc după ejecţie (A), umflarea balonului creşte presiunea sisstolică aortică (B). La
sfârşitul diasolei dezumflarea neaşteptată reduce presiunea aortică la sfârşitul diastolei (C), postsarcina
ventriculului stâng şi consumul de oxigen al miocardului.
Factorii biologici care influenţează performanţele hemodinamice a IABP, sunt frecvenţa cardiacă, presiunea
medie diastolică arterială, complianţele valvei aortice şi peretelui aortic.
IAPB este introdus de obicei în artera femurală comună. Artera femurală este evitată datorită mărimii sale
mici şi creşte posibilitatea ischemică a piciorului. Pentru pacienţii cu vasele mici este recomandat un cateter
8,5F, altfel este utilizat cateterul 9,5F.

Un sistem de asistenţă ventriculară (VAD) este o pompă mecanică care pompează sângele pentru o inimă
care este prea slăbită din punct de vedere hemodinamic (f es  0,4).

VAD este utilizat ca o punte în transplantul cardiac, iar pe termen lung este folosit în terapie.
Rata de supravieţuire este de 84 % pe termen de 30 zile, 70 % pe termen de trei luni, 64 % pe termen de un
an, şi 55 % pe termen de patru ani, după folosirea LVAD ca o punte în transplant. Pacienţii care nu sunt

13
potriviţi pentru acest tip de dispozitiv sunt cei care suferă de cancer, care au boli severe ale plămânului, care
suferă de infecţii ce nu răspund antibioticelor, nefuncţionarea ireversibilă a rinichiului, etc.
Riscurile înainte de operaţie sunt: infecţie, sângerarea, tromboembolismul, probleme mecanice.
Pompa de asistenţă ventriculară HeartMate este un dispozitiv electric pneumatic care este implantat în partea
superioară stânga a abdomenului.
Tubul pneumatic de aer iese din jumătatea inferioară a peretelui abdominal şi este ataşat la o unitate de
alimentare pneumatică. Acest dispozitiv are aprobarea FDA şi este folosit într-un număr de centre din Statele
Unite precum şi în alte ţări. Există şi o variantă cu acţionare electrică, permiţând pacientului o mai mare
mobilitate (autonomie).
Pompa asistenţă ventriculară Thoratec, fabricată în laboratoarele Thoratec, este un dispozitiv acţionat
pneumatic, amplasat în vecinătatea peretelui abdominal anterior. Sângele poate fi luat din ventriculul stâng
(zona apexului) şi pompat în aortă.
În ultimii 40 ani s-au perfecţionat aceste sisteme prin realizarea de variante în care transferul de energie este
asigurat prin cuplaj inductiv, care nu mai necesită perforarea pielii.

Numărul mic al donatorilor de inimi şi creşterea progresivă a pacienţilor cu probleme cardiace arată că aceste
dispozitive vor juca un rol major în tratarea pacienţilor cu probleme grave, în viitor.
Pompe microdiagonale (MDP)
Aceste pompe sunt de tipul pompelor rotative sanguine, care se află în dezvoltare ca dispozitiv de asistenţă
ventriculară la Institutul HIA (Helmoltz Institute Aachen).
În figura 6, MDP ca dispozitiv de asistenţă ventriculară funcţionează în paralel cu inima naturală, şi în funcţie
de nevoile pacienţilor, modifică debitul sanguin în limita 1 – 3 l/min. (încărcare parţială a inimii), până la 7
l/min. (încărcare completă a inimii), la o cădere de presiune de 100 mmHg.

Sângele este preluat în partea de admisie a pompei, şi accelerat către elicea pompei care se roteşte cu o viteză
de rotaţie de 6000 rpm. Mişcarea de rotaţie a elicei este asigurată de un motor integrat de curent continuu,
care transmite cuplul rotoric prin sistemul de cuplaj magnetic. În partea de ejecţie a pompei, transmiterea
sângelui se face printr-un canal arterial către aortă, unde se întâlneşte cu sângele din inima naturală.

14
10. Sisteme transcutanate de transmisie a energiei cu aplicaţii în asistenţa cardiacă
1. INTRODUCERE

În cadrul sistemelor de asistenţă cardiacă, variantele care implică sisteme de alimentare prin conductoare care
străbat pielea, determină complicaţii medicale postoperatorii, limitând, totodată, autonomia pacientului. În
consecinţă, în ultimii ani au fost dezvoltate sisteme transcutanate de transfer a energiei electromagnetice, lăsând
intactă pielea în zona implantului.
Necesitatea miniaturizării soluţiilor tehnice determină o analiză comparativă a variantelor de transformatoare
transcutanate cu miez de aer, cu miez de ferită şi cu inserţii de segmente magnetice din materiale amorfe.
Totodată, frecvenţa ridicată de lucru necesită utilizarea convertoarelor statice, ceea ce determină distorsionarea
formelor de undă ale tensiunilor şi curenţilor. De aceea, este foarte importantă realizarea diminuării pierderilor în
funcţionare, atât din punct de vedere a maximizării randamentului, cât şi a diminuării încălzirii produse.
Realizarea sistemelor tehnice de asistenţă cardiacă, atât în varianta pompelor de deplasare, cât şi în varianta
sistemelor rotative de pompare, are ca punct de plecare evaluarea puterii dezvoltate de ventriculul stâng 
(1) v F t V SF Q p P    = =
Pentru o presiune medie de 100 mmHg şi un debit sanguin mediu de ieşire cardiacă de 5 l/min., rezultă o putere
medie de cca. 1,1 W.
Sistemele de asistenţă cardiacă reprezintă o punte  de legătură spre transplant, pentru pacienţii cu afecţiuni
cardiace severe.
Elementul activ este o pompă de deplasare acţionată electromecanic, sistemul fiind monitorizat printr-un
controler electronic, iar alimentarea de rezervă este asigurată de la un grup de acumulatori. Controlerul este

15
conectat la pompa implantată prin intermediul unui tub (care conţine firele de alimentare a părţii de forţă şi a
părţii de comandă), prin străpungerea pielii pacientului.
Dezavantajele acestui sistem (favorizarea infecţiilor şi altor complicaţii medicale, limitarea autonomiei
pacientului) pot fi înlăturate prin utilizarea unui sistem transcutanat de transmisie a energiei, realizat cu un
transformator a cărui înfăşurare primară este în exterior, înfăşurarea secundară fiind amplasată în interiorul
corpului, subcutanat. Frecvenţa de funcţionare este ridicată (zeci – sute de kHz), ceea ce permite miniaturizarea
sistemului.
Schema transmisiei transcutanate a energiei este redată în Fig. 1.

Fig. 1. Principiul transmisiei transcutanate a energiei.


Principalul dezavantaj al acestor variante  cuplaj magnetic redus ( k < 0,42), datorită dispersiilor mari produse
de întrefierul mare (între 1 – 2 cm) şi de posibilitatea abaterii de la coaxialitate a înfăşurărilor.

16
2. MODIFICAREA PARAMETRILOR TRANSFORMATORULUI TRANSCUTANAT

Cele mai simple transformatoare transcutanate se realizează cu bobine spiralate, în aer . Deşi oferă
posibilitatea obţinerii celor mai mici întrefieruri, şi au volum redus, oferă o capacitate limitată de energizare.
Alimentarea înfăşurării primare se realizează prin intermediul unui convertor static utilizând elemente de
comutaţie de frecvenţă ridicată (tranzistoare cu efect de câmp) (Fig. 2).

Fig. 2. Schema de principiu a utilizării transformatorului transcutanat.


Inductivităţile proprii şi mutuale ale înfăşurărilor spiralate sunt calculate urmând o procedură mai complicată
decât în cazul înfăşurărilor concentrate, utilizând funcţiile Bessel de prima şi a doua speţă.
În funcţionare se manifestă modificări ale valorilor parametrilor datorită vecinătăţii pieselor metalice [1].
Curenţii turbionari induşi în acestea influenţează valorile rezistenţelor şi inductivităţilor (proprii şi mutuale).
Astfel, pentru o distanţă de 7 mm, se produc creşteri procentuale de 60 % pentru rezistenţa primară, respectiv 200
% pentru rezistenţa secundară. Aceste modificări sunt intolerabile, dacă se ţine cont de faptul că, o variaţie a
rezistenţei de 10 m, pentru un curent de 10 A, determină o creştere a pierderilor Joule de 1 W.
Trebuie menţionat şi faptul că înfăşurările spiralate au coeficientul de cuplaj magnetic mai puţin sensibil la
abaterea de la coaxialitate decât înfăşurările concentrate. De asemenea, valoarea maximă a coeficientului de
cuplaj, pentru o geometrie dată, se obţine pentru aceeaşi valoare a diametrului înfăşurărilor primară şi secundară.
Transformatoarele transcutanate realizate cu miez din ferită permit o mai bună energizare, datorită creşterii
coeficientului de cuplaj magnetic, deşi, în acelaşi timp, utilizează întrefieruri mai mari. În general, se folosesc
miezuri în formă de oală.
Schema sistemului de acţionare realizat cu transformatoare cu miez din ferită este reprezentată în Fig. 3.

Fig. 3. Schema sistemului de acţionare realizat cu transformatoare cu miez din ferită.

17
Utilizarea transformatoarelor cu inserţii din materiale magnetice amorfe
Varianta cea mai recentă a transformatoarelor transcutanate utilizează înfăşurări bobinate în aer, cu inserţii de
segmente magnetice realizate din materiale magnetice amorfe (Fig. 4), cu permeabilitate magnetică foarte mare şi
coercitivitate neglijabilă.
Este necesară adoptarea unui compromis între posibilităţile limitate de transfer energetic specifice
transformatoarelor cu miez de aer (care permit, însă o maximizare a coeficientului de cuplaj magnetic) şi mai
buna stabilitate şi potenţialitate energetică specifică transformatoarelor cu miez feromagnetic.

18