Sunteți pe pagina 1din 12

Unitatea de învăţare UI4.

TRANZIȚIA DE LA ECONOMIA FEUDALĂ LA


ECONOMIA MODERNĂ (1859-1914)

Cuprins
U4.1. Introducere......................................................................pag. 28
U4.2. Obiectivele unitatii de învatare 4................................... pag. 28
U4.3. Termeni cheie................................................................ pag. 28
U4.4. Tranziția de la economia feudală la economia
modernă (1859-1914)...............................................................pag. 29
U4.5 Nivelul dezvoltării economico-sociale a statului român modern
la momentul constituirii sale.................................................... pag. 30
U4.6. Concluzii........................................................................ pag. 38
U4.7. Test de autoevaluare.......................................................pag. 38
U4.8. Lucrări de verificare a cunostințelor.............................. pag. 39
U4.1. Introducere
Constituirea statului român modern poate fi asemănată cu acel take
off1 despre care vorbeşte Fernand Braudel în cunoscuta sa lucrare
Gramatica civilizaţiilor. La fel ca avionul care, după ce rulează,
părăseşte pista, prin actul istoric de la 24 ianuarie 1859 societatea
românească a reuşit să se desprindă, relativ repede, de un mod de
organizare socială revolut, cu instituţii anchilozate, feudale. Chiar
dacă România nu s-a îndreptat spre modernitate cu viteza pe care o
atinsese civilizaţia occidentală în deceniile ori secolele anterioare,
crearea şi dezvoltarea instituţiilor moderne după 1859 a făcut
posibilă plasarea naţiunii noastre pe un traseu nou, al emancipării şi
progresului economico-social.
U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare 4
După studierea acestui capitol ar trebui să fiţi capabili să realizaţi
următoarele:
• Să întelegeți premisele economice ale făuririi statului roman
modern, prin însuşirea principalelor caracteristici ale procesului de
tranziţie de la economia feudala la economia capitalista;
• Să evidenţiați importanţa făuririi statului modern, a cuceririi
independentei naţionale şi a desăvârşirii statului unitar pentru
crearea şi dezvoltarea sistemului economiei naţionale.

U4.3. Termeni cheie:


• Regim politic și social
• Economie modernă
• Sistem monetar
• Sistemul finanţelor publice

Durata medie de studiu individual – 4 ore

1
Decolare, în limba engleză
U4.4. Tranziția de la economia feudală la economia modernă
(1859-1914)
Spre deosebire de Occidentul european, unde structurile
economico-sociale moderne s-au format treptat, în curs de câteva secole,
legiferarea şi instituţionalizarea lor realizându-se atunci când economia
ajunsese la un înalt grad de dezvoltare şi se impunea existenţa unui cadru
juridic care să le recunoască şi să le reglementeze, în România, instituţiile
şi legislaţia economico-socială nouă s-au elaborat ca parte componentă a
procesului de instituţionalizare modernă, de creare a statului de drept, fapt
ce a fost posibil doar atunci când neamul nostru şi-a realizat visul unităţii
naţionale. În România, ca de altfel şi în alte ţări care au păşit mai târziu pe
calea dezvoltării capitaliste, instituţiile şi legislaţia modernă au fost
inspirate şi adoptate din experienţa ţărilor avansate, din iniţiativa şi
acţiunea elitelor societăţii care - cu ajutorul pârghiilor statului – au creat un
regim instituţional şi juridic pentru economie şi societate chiar înainte de
dezvoltarea structurilor moderne. A început atunci o vie dezbatere, cu
ecouri şi în prezent, pe tema „formelor fără fond”, istoria nereuşind nici
până astăzi să ne spună tranşant2cine a avut dreptate: conservatorii care
negau necesitatea instituţiilor noi, argumentând că ele sunt premature şi nu
corespund fondului intern al societăţii româneşti?; sau liberalii, cei care
credeau că instituţiile moderne trebuie introduse cu orice preţ, chiar dacă
nu corespundeau întrutotul stărilor înapoiate din România, ele având rolul
de a acţiona asupra acestor stări, de a le grăbi transformarea, fiind singura
cale posibilă de evoluţie mai rapidă a ţării spre progres?
Dincolo de această dezbatere, un lucru este cert: statul a jucat un rol
extrem de important în procesul de modernizare a României. După opinia
profesorului Victor Axenciuc, „statul s-a impus în istoria noastră cu
autoritate, instituţionalitate şi funcţii hotărâtoare în elaborarea
structurilor moderne, ca o condiţie vital-necesară; în România, ca şi în
toate ţările retardate la momentul demarajului spre modernizare, instituţia
statală, în lipsa unor forţe motrice interne puternice, economice şi politice,
se impune ca unicul factor decisiv şi capabil de iniţiative şi de mobilizare a
resurselor interne şi externe şi de utilizare a lor în scopul progresului
general”3.

2
După 1990, în istoriografia românească au reapărut puncte de vedere care pun la îndoială sau contestă
teoria, prezentă în marea majoritate a lucrărilor de specialitate, potrivit căreia viaţa a confirmat concepţia
forţelor liberale privind căile de accelerare a progresului în România.
3
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă şi contemporană, pag.
5.

29
U4.5. Nivelul dezvoltării economico-sociale a statului român
modern la momentul constituirii sale
Deşi Regulamentele Organice (1831-1832) şi Convenţia de la Paris
din 1858 introduseseră o serie de elemente modernizatoare, regimul politic
şi social era de natură feudală. Puterea aparţinea domnitorului şi boierimii,
din care se constituia Adunarea Obştească, organism care deţinea
monopolul asupra vieţii politice. Regimul electoral cenzitar introdus în
1858 făcea ca marea majoritate a populaţiei să nu aibă drepturi politice.
Statul român creat la 1859 avea o suprafaţă de 123.700 kmp şi o
populaţie de circa 3,9 milioane de locuitori. După profesii, 71% din capii
de familie erau agricultori, circa 10% meşteşugari şi lucrători în ateliere,
6,5% negustori, cămătari şi liberi profesionişti, 5% funcţionari şi clerici,
restul slujbaşi şi alte categorii4. Analiza compoziţiei populaţiei pe medii şi
profesii duce la concluzia că avem de a face cu o structură agrară
ţărănească tradiţional-medievală4.
Societatea românească de la mijlocul secolului XIX continua să fie
una rurală. 90% din cetăţenii noului stat trăiau în localităţi de tip rural, în
timp ce la oraşe, fără târguşoarele de tip sătesc, locuia circa 10% din
populaţie. În Moldova, conform recensământului din 1859, erau 2302 sate
şi 92 oraşe şi târguri, din care 5 aveau peste 25.000 locuitori, 4 aveau între
10.000-15.000 locuitori, 10 aveau între 5000-10.000 locuitori, 23 oraşe -
sub 5000 locuitori, 51 - sub 1000 locuitori. În Ţara Românească existau
3157 de comune şi 40 de aşezări urbane, din care 34 aveau între 500-
10.000 locuitori. Cele mai mari oraşe erau capitalele celor două principate:
Bucureşti cu 142.000 locuitori şi Iaşi cu circa 65.000 locuitori5.
Localităţile rurale nu erau constituite în comune de tip modern şi nu
aveau independenţă administrativă. Cea mai mare parte a producţiei
materiale (85-90%) se realiza la sate, unde domina regimul agrar feudal ce-
şi va păstra caracteristicile esenţiale până la reforma agrară din timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Producătorul direct, ţăranul clăcaş, era
constrâns prin mijloace extraeconomice să muncească pe moşia aflată în
proprietate laică ori bisericească, pe care o lucra cu vitele sale, cu mijloace
de muncă rudimentare, aceleaşi ca în urmă cu câteva sute de ani. Lipsit de
drepturi, supus abuzurilor din partea boierilor şi a slujbaşilor statului, avea
un nivel de trai mai scăzut decât în secolele anterioare.
Agricultura, principala ocupaţie economică a românilor la mijlocul
secolului al XIX-lea, evolua de la structura pastoral-agricolă în care
predominau păşunile şi creşterea vitelor, la cea extensiv cerealieră, în care

4
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României …, pag. 16.
5
Nicolae Marcu (coordonator) ş.a., Istorie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
pag. 51.

30
vor predomina culturile de cereale. Pământul cultivabil al ţării se afla în cea
mai mare parte în posesie feudală: boierimea deţinea 63%, mânăstirile
21%, restul de circa 16% aparţinând ţăranilor liberi, răzeşi şi moşneni. În
perioada 1862- 1866, ponderea fâneţelor şi păşunilor în totalul suprafeţei
agricole a ţării era de 51,4%, faţă de 46,6%, teren arabil, 1,2% vii şi 0,6%
livezi6. Activitatea în această ramură avea caracter manual şi tradiţional, nu
se foloseau aproape deloc maşini agricole7, seminţe selecţionate sau culturi
intensive, rezultatele fiind mediocre. În anul 1862, de exemplu, producţiile
medii la hectar au fost de 800 kg la grâu, 820 kg la porumb, 650 kg la orz,
440 kg la ovăz, 710 kg la secară8. Creşterea volumului producţiei agricole
era determinată doar de extinderea suprafeţelor însămânţate.
Economia de schimb la sate era puţin prezentă, gospodăriile
ţărăneşti ofereau puţine produse pieţei interne. Domeniul feudal era
principalul furnizor de produse agricole la export.
Industria. Producţia industrială a ţării, bazată pe munca manuală,
se desfăşura sub trei forme principale: casnică, meşteşugărească
(artizanală) şi manufacturieră.
Industria casnică, dezvoltată pe terenul economiei naturale, închise,
ca o prelungire a agriculturii, avea cea mai întinsă arie de răspândire şi cel
mai mare volum de produse, realizate cu unelte tradiţionale, rudimentare,
prin munca manuală a familiei, din materiile prime produse în gospodărie
ori cumpărate. Ea avea un puternic caracter conservator, prin aceea că nu
recepţiona realizările progresului tehnic şi nici nu putea produce ea însăşi
înnoiri revoluţionare. În acest tip de industrie se efectuau: torsul fibrelor de
cânepă, in şi bumbac, ţesutul pânzei şi postavului pentru îmbrăcăminte,
lenjerie, învelitori, covoare, confecţionarea hainelor şi încălţămintei uşoare,
prelucrarea lemnului, argăsirea blănurilor pentru cojoace, producerea
brânzeturilor, alcoolului, conservelor din carne etc.9
Meşteşugurile reprezentau principala sursă de producţie industrială
de mărfuri şi servicii, atât pentru locuitorii satelor, dar mai ales pentru
consumul populaţiei din oraşe şi târguri, sub o dublă formă: la comandă sau
ca mică producţie de mărfuri. Pe ansamblul economiei, ramurile principale
erau industria ţesutului, a confecţiilor şi industria lemnului, în interiorul
acestora existând mase compacte de meseriaşi, profesii specializate şi o
producţie care asigura nevoile interne şi o parte pentru export. Dezvoltarea
6
Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859- 1947. Vol. II,
Agricultura, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, pag. 50.
7
În 1865 existau doar 8 tractoare, 156 locomobile, 15 maşini de semănat, 102 maşini de secerat, 8 maşini
de cosit, 156 maşini de treierat (cf. Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări
statistico-istorice. 1859-1947. Vol. II, Agricultura…, pag. 361).
8
Ibidem, pag. 522.
9
Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859- 1947. Vol. II,
Agricultura, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, pag. 23.

31
artizanatului în prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin apariţia a noi
meserii şi creşterea numărului de meseriaşi, a fost o consecinţă a lărgirii
pieţei interne prin creşterea populaţiei din oraşe şi târguri, dar şi a influenţei
pe care au exercitat-o asupra stilului de viaţă orăşenească anumiţi factori
externi, ca pătrunderea modei occidentale, noile obiceiuri împrumutate de
la armatele de ocupaţie şi, în parte, a unor cerinţe de export10.
Industria manufacturieră, cu producţie destinată schimbului,
realizată tot manual, în ateliere de 30-300 oameni, dar într-un sistem de
organizare a muncii ce presupunea diviziunea internă, specializarea
lucrătorilor în realizarea unei anumite operaţii pe timpul realizării
produsului final, exista în domenii limitate de producţie: textile, sticlă,
paste făinoase, lumânări de ceară, alcool, prepararea cărnii etc., nedepăşind
200-250 de întreprinderi. Acest tip de întreprindere, existând în Europa
încă din antichitate, nu a reuşit să se impună în Principate din mai multe
motive: lipsa de experienţă şi competenţă a iniţiatorilor, lipsa de capital,
absenţa lucrătorilor calificaţi, concurenţa cu produse similare ale
meseriaşilor fixaţi pe piaţă, concurenţa externă, insecuritatea investiţiilor.
Manufactura, ca fenomen de masă, se va instala în România abia în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, ca atelier de tip capitalist, şi se va
dezvolta ca o formă industrială tranzitorie, alături de fabrică.11
Analizând datele recensământului realizat în anul 1860, ne putem
forma o imagine despre structura industriei româneşti. La acea dată existau
12.867 de unităţi industriale, denumite « stabilimente industriale », din
care: 6771 mori, 622 olării, 417 pive şi dârste, 608 fierăstraie, 608 poverne,
1687 brutării, 378 fabrici de gaz şi ulei, 233 tăbăcarii, 463 vărării, 145
lumânării şi săpunării, 226 cărămidării, 220 căşării şi brânzerii, 23 pietrării,
4 fabrici de postav, 27 tipografii, 72 fabrici de bere, 212 covrigării, 100
bragagerii, 78 zalhanale, 509 diferite industrii, 14 fabrici ale statului12.
Industria mecanizată se afla în stare incipientă; în 1863, de
exemplu, din circa 13.000 de unităţi industriale, doar 55 aveau instalaţii
mecanice, iar 34 dintre acestea erau mori cu pietre, acţionate de motoare cu
abur13.
Întreprinderea mecanizată, deşi constituia tipul cel mai avansat al
progresului, nu forma încă un sector al industriei.
Mijloacele şi căile de transport se aflau într-o stare mai înapoiată
decât cele din ţările occidentale în Evul Mediu. Din bugetul pe anul 1859
constatăm că erau construiţi doar 262 km de şosea sistematică, pentru care
10
Gheorghe Zane, Economia Principatelor Române în perioada 1775-1831, în op. cit., pag. 42.
11
Ibidem, pag. 43.
12
Enciclopedia României. Vol. IV: Economia naţională, Circulaţie, distribuţie şi consum, Asociaţia
Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, Bucureşti, 1943, pag. 462.
13
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României…, pag. 26.

32
se prevedeau 111 cantonieri şi 16.000 m.c. pietriş de întreţinere. În 1861 se
găseau şoseluite în total 309 km de drumuri pe următoarele tronsoane:
Turnu- Severin-Focşani, pe 145 km; Predeal-Giurgiu, pe 70 km; Bucureşti-
Olteniţa, pe 8 km; bucăţi de drumuri pe diverse distanţe puse în lucrare, 80
km14. Cea mai mare parte a drumurilor erau de pământ - practicabile doar
vara, pe vreme bună, ori în timpul iernii, pe îngheţ, cu puţine poduri de
trecere a apelor, şi acelea din lemn, de multe ori luate de apele mari.
În 1859-1860, în Principatele Unite nu existau căi ferate. După
succesul pe care l-a cunoscut în Anglia, sistemul de transport pe cale ferată
s-a răspândit cu repeziciune în Europa şi Statele Unite ale Americii, reţeaua
de căi ferate existentă în lume la 1850 fiind de circa 35.000 de km, din care
10.000 km se găseau în ţara care a dat lumii acest important mijloc de
transport15, 3.500 km în Franţa. În 1860, în S.U.A. existau circa 49.000 km
de cale ferată.
În timp ce în ţările occidentale apariţia şi dezvoltarea reţelei
feroviare anunţa o nouă eră de prosperitate şi progres, în ţările române
vehiculul care stătea la baza satisfacerii nevoilor de transport pe uscat ale
economiei era carul cu boi, cu viteză de 10-20 km pe zi. Cel mai rapid
mijloc de transport, cu o viteză medie de 40-60 km pe zi, era «olacul»,
faimoasa căruţă de poştă românească pentru transportul corespondenţei
oficiale şi diplomatice şi a călătorilor, foarte rari.
Transportul naval se făcea pe Marea Neagră şi Dunăre, mijloacele
de transport erau corăbii cu pânze, cu viteză şi capacitate redusă de
transport, vasele cu abur fiind puţine. Apele interioare nu erau folosite
pentru navigaţie, se practica doar plutăritul pe râurile moldoveneşti Bistriţa
şi Siret.
Acest nivel de dezvoltare al transportului autohton, foarte departe
de cel existent în ţările din apusul Europei unde existau de foarte multă
vreme drumuri pietruite, canale artificiale, iar din primele decenii ale
secolului al XIX-lea şi căi ferate, făcea ca activităţile economice să se
desfăşoare greoi, cu riscuri şi costuri ridicate, legătura pe uscat cu pieţele
externe pentru aprovizionarea cu materii prime şi maşini, precum şi pentru
desfacerea mărfurilor proprii, fiind un lucru extrem de greu de realizat.
Comerţul interior şi exterior, schimbul de mărfuri, era determinat
de nivelul şi caracteristicile producţiei materiale. Caracterul predominant
natural al economiei, organizarea feudală (vămi, taxe domeniale, existenţa
breslelor etc.), sistemul de măsuri arhaic (baniţa, dimirlia, mierţa, ocaua,
litra, vadra, stânjenul, cotul etc) făceau ca schimbul produselor, economia
14
Enciclopedia României, Vol. IV, pag. 41.
15
Prima linie de cale ferată construită pe teritoriul actual al ţării noastre, între Baziaş şi Oraviţa, zonă
aflată atunci sub stăpânire austriacă, a fost pusă în funcţiune în noiembrie 1856.

33
bănească, în esenţă, să se manifeste limitat, îngrădit. Tendinţa majoră a
epocii analizate o reprezenta trecerea treptată de la forme arhaice de schimb
la cele moderne, capitaliste.
Schimbul de mărfuri pe plan intern se desfăşura în două moduri:
- permanent, în special la oraşe, în prăvălii ale negustorilor şi
meşteşugarilor;
- periodic, în târguri, bâlciuri sau iarmaroace.
Comerţul interior se desfăşura într-un cadru legislativ bazat pe
Codul comercial francez din 1808 şi pe unele dispoziţii ale Regulamentului
Organic.
După semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829) prin care a fost
eliminat monopolul turcesc, comerţul exterior a înregistrat creşteri
semnificative, volumul total sporind de aproape 4,5 ori, de la aproximativ
39.130.833 lei aur în 1832, la 178.884.662 lei aur în 186016. Sistemul
vamal existent până la unirea din 1859 funcţiona în organizare privată, taxa
vamală pentru mărfurile care treceau peste graniţă, egală cu aceea a
Imperiului Otoman, se plătea particularilor care aveau vămile în arendă,
aceştia trebuind să verse administraţiei o sumă anuală fixă.
Structura comerţului exterior ne oferă informaţii preţioase despre
nivelul dezvoltării economice la acea dată. România exporta cereale, sare,
produse de origine animală, legume, alcool etc. şi importa manufacturi,
bumbac, produse de lux, bunuri de larg consum, textile, metale (plumb,
cositor), produse fabricate, în general, pe care economia nu le putea realiza.
Cea mai mare parte a comerţului exterior se efectua cu Turcia, apoi
cu Austria, Rusia, Franţa, Anglia, mărfurile fiind transportate în special pe
Dunăre şi Marea Neagră cu vase străine.
Sistemul monetar existent la 1859, cunoscut sub numele de
sistemul leului ca ban de calcul, era un sistem consuetudinar17, cu existenţă
în Principate de aproape un secol, sancţionat legal prin Regulamentul
Organic la 1821. Acest sistem se caracteriza prin următoarele elemente:
- Existenţa unui etalon monetar – leul, care nu exista în circulaţie, ci
doar ca unitate de calcul; submultiplii leului erau paraua şi banul (un leu =
40 parale, o para = 3 bani); leul nu servea doar la exprimarea valorii
mărfurilor şi serviciilor, ci şi la ţinerea contabilităţii de stat, întocmirea
bugetelor, evaluarea dărilor etc.
- Existenţa în circulaţie a circa 70-80 de monede străine, de aur,
argint sau aramă, provenite majoritar din Austria, Turcia, dar şi din Franţa,
16
M. Gr. Romaşcanu, Vechiul comerţ al exterior al Ţării Româneşti şi al Moldovei, în Enciclopedia
României, Vol. IV, pag. 463.
17
Sistem monetar în care etalonul monetar, emisiunea de monede, raportul dintre valoarea monedelor
bătute din diverse metale este stabilită prin practica comercială şi nu printr-un act de autoritate al statului
(edict, lege, decret), aşa cum se întâmplă în cazul sistemelor monetare numite legale.

34
Anglia, Italia. Volumul masei monetare aflat în circulaţie era determinat, în
special, de nivelul exportului, alte surse fiind plasamentele străine de
numerar pentru comerţ sau speculaţii monetare, împrumuturi externe,
livrările de monedă făcute de trupele de ocupaţie.
- Reglementarea raportului de valoare între monede atât pe bază
comercială, cât şi prin acte de autoritate ale cârmuirii, pe baza etalonului
leu. Regulamentul Organic a statuat legal existenţa bimetalismului, luând
ca etalon galbenul ca monedă de aur şi sorocovăţul ca monedă de argint,
definind greutatea şi titlul fiecăruia şi a stabilit cursuri unice, oficiale,
pentru toate monedele18. Pe piaţă, cursul de schimb îl făceau zarafii. Acest
sistem producea dificultăţi uriaşe sectorului circulaţiei mărfurilor,
comerţului intern şi extern, economiei în ansamblul său, după cum putem
spune că favoriza apariţia unui câmp vast de speculaţii, atât pe plan local,
dar mai ales pe plan internaţional. Turcia, prin statutul său de putere
suzerană beneficia cel mai mult de această situaţie, atât prin organele de
stat, cât şi prin negustorii săi, prin diverse metode: stabilirea de preţuri la
produsele exportate de Principate în monede devalorizate, fixarea tributului
sau a altor obligaţii numai în monedă bună, fixarea cursului monedelor
turceşti peste valoarea reală de schimb, introducerea de către negustori a
unor mari cantităţi de monedă devalorizată, chiar falsă etc.
Creditul, în absenţa băncilor de tip modern, se practica de către
cămătari, în special, cu dobânzi ridicate, de 20-100% anual. Puţinele
capitaluri interne se îndreptau, majoritar, spre comerţ şi cămătărie, şi mai
puţin către producţia autohtonă de bunuri materiale şi servicii. Cămătăria,
prin caracteristicile sale speculative, însemna o frână puternică în calea
economiei de schimb şi a procesului de modernizare a ţării. Piaţa financiară
românească, în formare, avea ca trăsătură dominantă insuficienţa şi
scumpetea capitalului, în general, a celui intern, în special. Mare parte din
fondurile necesare sistemului se procura de la bancherii străini, acest lucru
constituind o formă primară a importului de capital.
Sistemul finanţelor publice, deşi avea o serie de elemente
modernizatoare impuse prin Regulamentele Organice (introducerea
bugetelor de venituri şi cheltuieli, stabilirea de reguli pentru colectarea
taxelor, justificarea cheltuielilor visteriei etc.), nu eliminase haosul şi
arbitrarul din trecut şi conţinea încă trăsături ale unei organizări sociale de
tip feudal :

18
Art. 81 al Regulamentului Organic din Moldova stabilea că „valoarea tuturor monedelor de aur sau
argint se va statornici după a lor de sine curată şi adevărată valoare, potrivit cu aceea a galbenului de
Olanda care cuprinde 60 de grăunţe de aur şi 6,9/13 grăunţe de miglă în preţ de 31 şi 1/2 lei galbenul,
sau 14 sorocoveţi după cursul de astăzi al galbenului şi sorocovăţului”. (Studiul Problema monetară şi
reforma de la 1867, în Gheorghe Zane, op. cit., pag. 266).

35
- Impozabilitatea o formau nu bunurile, ci persoanele, impozitarea
directă fiind metoda cea mai folosită. Existau următoarele impozite directe,
asemănătoare, în ambele principate: a) capitaţia, o dare personală pe cap de
familie, care se plătea de către ţăranii plugari, muncitorii din oraşe şi
târguri, ţigani, mazili; b) patenta, un impozit pe profesie, plătit de negustori
şi meseriaşi, împărţiţi în clase de impozitare.
- Veniturile se realizau şi din dări indirecte: taxele vamale,
impozitul asupra sării, taxe la exportul de boi şi vaci, oieritul şi cornăritul
(o arendă plătită de mocanii din Transilvania pentru dreptul de intrare în
ţară la păşunat), veniturile domeniilor Brăilei, Giurgiului şi Turnului, foste
raiale turceşti, taxe pentru pescuitul pe bălţile şi canalele Dunării, impozite
pe averile imobile ale mânăstirilor.
- Se întemeia pe privilegii şi scutiri de impozite pentru boieri şi
străini, masa impozabilă reprezentând-o ţărănimea, meşteşugarii,
negustorii, muncitorii de la oraşe etc.
- Un capitol important al cheltuielilor visteriei îl reprezentau
tributurile şi peşcheşurile pentru puterile dominante, sau pentru întreţinerea
trupelor acestora cu prilejul diverselor ocupaţii militare.
Nivelul de trai al marii majorităţi a populaţiei era unul foarte
scăzut, locuitorii din mediul rural, ţăranii clăcaşi în special, trăind la fel,
dacă nu mai rău, ca în secolele anterioare. O situaţie mai bună aveau
locuitorii satelor din zona colinară şi montană unde obştile săteşti nu
fuseseră sparte de regimul feudal, precum şi elementele mai înstărite din
localităţile de câmpie şi ţărănimea din satele aşezate în apropierea
localităţilor urbane. La mijlocul secolului al XIX-lea, analfabetismul,
subnutriţia, mortalitatea infantilă ridicată, absenţa asistenţei medicale,
condiţiile precare de igienă reprezintă constante ale civilizaţiei rurale
româneşti. Nici localităţile urbane nu arătau ca cele din lumea occidentală,
cu excepţia câtorva mai importante (Bucureşti, Iaşi, Cluj), ele neavând
iluminat stradal, canalizare, străzi pietruite, servicii de salubritate.
Comparând nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale cu situaţia
din ţările române la mijlocul secolului al XIX-lea, Nicolae Bălcescu
constata: „Or nimic din toate acestea nu există la noi; nici investiţie de
capitaluri, nici exploataţii prin maşinism, nici îngrăşăminte, nici irigaţii;
marea cultură…este o chestie de viitor…, dacă ne luăm după importanţa
lucrărilor şi nu după întinderea terenurilor. Deşi cunoscută din vechime,
agricultura a rămas în starea ei primitivă; plugul şi grapa de lemn,
singurele unelte cunoscute, par mai curând venite din Latium; oamenii se
mulţumesc să zgârie suprafaţa solului…Ţăranul lucrând silit, lucrează

36
prost”19. Decalajul istoric ce despărţea economia României anilor 1859-
1860 de ţările dezvoltate din Europa Occidentală poate fi „măsurat” cu
ajutorul unor indicatori macroeconomici:
Nivelul şi structura avuţiei naţionale20. Avuţia naţională a
noului stat a fost estimată la 2.393,9 milioane lei (463 milioane dolari
S.U.A) din care 55,91% avuţie nereproductibilă (bunuri naturale, pământul
în esenţă) şi 44,09% avuţie reproductibilă, bunuri acumulate prin munca
omului (plantaţii, livezi, şeptel, maşini şi instrumente, clădiri şi locuinţe,
bunuri de consum de folosinţă îndelungată, fonduri industriale, comerciale,
stocul de metal monetar etc). După cum se poate observa şi din figura ce
urmează, partea din avuţia naţională care la acea vreme era purtătoare a
progresului - industria şi comerţul - deţinea doar 10,5% din valoarea
estimată a bunurilor societăţii româneşti.
Nivelul avuţiei naţionale pe locuitor în România anilor 1860-1864,
estimat la 115 dolari S.U.A., era de circa 8,7 ori mai mic decât nivelul
avuţiei pe locuitor al Marii Britanii (fără colonii) din anul 1868, estimat la
aproximativ 1000 de dolari. El se situa, de asemenea, cu mult sub nivelul
avuţiei pe locuitor din S.U.A (621 dolari), ori Franţa (514 dolari.)
Ponderea populaţiei ocupate în industrie. În perioada 1860-
1863, populaţia ocupată în industria marfară de toate formele reprezenta:
49% în Anglia, 30% în Franţa, 29% în Prusia, 13% în Austria, faţă de 6%
în România.
Forţa motrice utilizată în industria mecanizată. Economia
Angliei utiliza o forţă motrice de 2.580 mii C.P.(cai putere), a Franţei 383
mii C.P., a Austriei 58 mii C.P., cea a României doar circa 400 C.P. Pe
continentul european, forţa motrice de 1 C.P. revenea la 49 locuitori (11,2
locuitori în Anglia!), în timp ce în România 1 C.P. forţă motrice revenea la
aproximativ 10.000 locuitori.
Producţia industrială pe locuitor: 570 franci în Anglia, 517
franci în Franţa, 166 franci în Prusia, 86 franci în Austria, 69 franci în
Polonia, în România şi alte ţări agrare din sud-estul Europei fiind de 25-35
franci.

19
Nicolae Bălcescu, Question économique des Principautés Danubienes, 1850, citat de Victor Axenciuc
în Introducere în istoria economică…pag. 34.
20
Avuţia naţională este un indicator extrem de important pentru analiza evoluţiei unei ţări într-o anumită
perioadă de timp, sau pentru comparaţii privind nivelul de dezvoltare al unor ţări, fiind un agregat global
care exprimă valoric mărimea şi structura patrimoniului economic. Avuţia naţională reprezintă rezultatul
acumulării materiale şi al gradului de valorificare a condiţiilor naturale şi umane ale unei naţiuni,
oglindeşte efectele economice ale ansamblului de factori, de toate categoriile, depozitate în decursul
timpului în bunuri materiale, transmise şi adăugate generaţiilor succesive ale unei comunităţi umane. (Cf.
Victor Axenciuc, Avuţia naţională a României. Cercetări istorice comparate. 1860-1939, Academia
Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală, Bucureşti, 2000, pag. 315).

37
Producţii agricole medii la hectar. În agricultură, ramura de
bază a economiei statului român, se obţineau producţii la hectar de 2-3 ori
mai mici în comparaţie cu ţările occidentale. Ţara noastră avea o densitate
însemnată de vite mari la unitatea de suprafaţă: pe o milă pătrată, Anglia
avea 2.527 vite, Franţa, 1398 vite, România 1.318 vite, înaintea Italiei, cu
1285 vite, Austriei, cu 1218 vite, Serbiei, cu 750 vite, Greciei, cu 230 vite.

U4.6. Concluzii

În concluzie, putem spune că la 1859, din punct de


vedere al mărimii şi structurii avuţiei materiale
acumulate, al nivelului tehnic sub care se realiza
combinarea factorilor de producţie, al randamentelor
Aspecte
cu care se utilizau resursele, al nivelului de trai al
esenţiale ale
istoriei populaţiei, statul român proaspăt creat se afla în
economiei urmă cu 2-3 secole faţă de statele dezvoltate ale
Europei occidentale21, a căror modernizare începută
încă din Evul Mediu a fost accelerată de consecinţele
politice, economice şi sociale ale revoluţiilor
burghezo-democratice şi ale revoluţiei industriale.

U4.8. Lucrări de verificare a cunoștințelor


1) Cum explicaţi nivelul de trai foarte scăzut al marii majorităţi a populaţiei?
2) Explicați de ce Sistemul finanţelor publice, deşi avea o serie de elemente
modernizatoare impuse prin Regulamentele Organice (introducerea bugetelor de
venituri şi cheltuieli, stabilirea de reguli pentru colectarea taxelor, justificarea
cheltuielilor visteriei etc.), nu reușește să elimine haosul şi arbitrarul din trecut şi
conţinea încă trăsături ale unei organizări sociale de tip feudal.
3) Cum explicaţi nivelul foarte scăzut al industriei mecanizate în 1863, când
din circa 13.000 de unităţi industriale, doar 55 aveau instalaţii mecanice, iar 34 dintre
acestea erau mori cu pietre, acţionate de motoare cu abur?
4) Explicați decalajul istoric ce despărţea economia României anilor 1859-
1860 de ţările dezvoltate din Europa Occidentală.
5) Cum explicați creşterile semnificative înregistrate de comerțul exterior,
volumul total sporind de aproape 4,5 ori, de la aproximativ 39.130.833 lei aur în 1832,
la 178.884.662 lei aur în 1860?

21
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României…, pag. 32.

38
Bibliografie
1. Axenciuc, Victor, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice,
1859-1947, Vol.I, Industria, Vol.II, Agricultura, Vol.III, Monedă Credit, Comerţ,
Finanţe Publice, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, 1996, 1998.
2. Axenciuc, Victor, Introducere în Istoria economică a României. Epoca modernă
şi contemporană, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2000.
3. Irimiea, Mihai, Istoria economiei naţionale, Editura Universităţii din Ploieşti,
2005.
4. Mureşan, Maria, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
5. Murgescu, Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice
(1500-2010), Editura Historia, Bucureşti, 2010

39