Unitatea de învăţare UI2.

SISTEME ŞI STRUCTURI ECONOMICE PE

TERITORIUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE FĂURIRII
STATULUI MODERN
Cuprins
U2.1. Introducere........................................................................pag. 9
U2.2. Obiectivele unitatii de învatare 2 .................................... pag. 9
U2.3. Termeni cheie.................................................................. pag. 9
U2.4. Periodizarea istoriei universale şi a istoriei naţionale.....pag. 10
U2.5. Sisteme economice (tipuri de economie) din perioada
premergătoare constituirii statului român modern ...................pag. 11
U2.6. Concluzii........................................................................ pag. 18
U2.7. Teste de autoevaluare..................................................... pag. 19
U2.8. Lucrări de verificare a cunostințelor.............................. pag. 19

U2.1. Introducere
Deşi obiectivul principal al disciplinei universitare istoria economiei
îl reprezintă evoluţia complexului economic naţional, de la
constituirea statului modern în 1859 şi până în zilele noastre, am
considerat că este necesar să aruncăm o scurtă privire şi asupra
sistemelor economice existente pe teritoriile româneşti în antichitate
şi evul mediu. Ceea ce ne-am propus să facem reprezintă un lucru
extrem de dificil, pentru că, pe de o parte, există pericolul să cădem
în reducţionism sau să ajungem la simplificări exagerate, dat fiind
cadrul limitat oferit de programa analitică a acestei discipline
universitare, iar pe de altă parte pentru că va trebui să intrăm într-un
spaţiu ştiinţific cu multe elemente controversate: periodizarea
istoriei universale, periodizarea istoriei naţionale, utilizarea unor
concepte ca sistem economic, formaţiune economico-socială, mod
de producţie, civilizaţie etc.
U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare 2
După studierea acestui capitol ar trebui să fiţi capabili să realizaţi
următoarele:
 Să identificați cine este producătorul direct al bunurilor
economice, care sunt resorturile prin care acesta este motivat să
muncească, care sunt obiectivele activităţii economice, în general?;
 Să argumentaţi care este structura acestor sisteme economice,
care sunt instituţiile economice care stau la baza funcţionării
economiei, societăţii în ansamblu?

U2.3. Termeni cheie:

 Sisteme economice
 Economie sclavagistă
 Obștea sătească

Durata medie de studiu individual - 3 ore

 U 2.4. Periodizarea istoriei universale şi a istoriei naţionale
Periodizarea istoriei (economiei) universale, a celei naţionale, este
un subiect încă disputat în rândul istoricilor şi al economiştilor, concepţiile
acestora diferenţiindu-se prin criteriul folosit în stabilirea epocilor istorice
şi, mai ales, prin alegerea reperelor temporale. Majoritatea lucrărilor de
specialitate împart evoluţia istorică a omenirii în următoarele epoci:
- Epoca străveche (preistorie), perioada de timp cuprinsă între zorii
apariţiei societăţii omeneşti şi formarea primelor state sclavagiste;
- Epoca antică, de la apariţia primelor state sclavagiste până la
prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476 e.n.);
- Epoca medievală (Evul Mediu), de la prăbuşirea Imperiului
Roman de Apus, până la Revoluţia burgheză din Anglia (1642);
- Epoca modernă, între 1642 şi Primul Război Mondial1;
- Epoca contemporană, de la încheierea Primului Război Mondial,
până în zilele noastre.
După cum se poate observa cu uşurinţă, criteriul folosit în această
eriodizare este cel politic. Utilizând alte criterii, unii istorici propun repere
emporale diferite de cele de mai sus în delimitarea epocilor istorice. De
xemplu, Antichitatea ar începe la momentul apariţiei scrierii şi ar dura ână
la marile mişcări de populaţie din a doua parte a mileniului I e.n.,Evul
Mediu ar avea ca limită finală un spaţiu temporal marcat de Marile
Descoperiri Geografice, Renaştere şi Reformă, epoca contemporană ar
începe cu Revoluţia franceză (1789) etc.
Istoria Românilor, parte integrantă a istoriei universale, este
împărţită în aceleaşi mari perioade istorice. Date fiind condiţiile specifice
ale evoluţiei poporului nostru vom constata că limitele temporale ale
epocilor istorice, întâlnite în diverse lucrări, sunt diferite de cele utilizate în
periodizarea istoriei universale, astfel:
- Epoca străveche, din cele mai vechi timpuri şi până în secolul VII
î.e.n.;
- Antichitatea (epoca veche, sau geto-dacă, inclusiv perioada
stăpânirii romane în Dacia), cuprinsă între secolul VII î.e.n. şi anul 271 e.n.
(retragerea trupelor şi a administraţiei romane); Perioada cuprinsă între
anul 271 şi sec. IX-X este denumită perioada de trecere la feudalism;
- Evul Mediu, între secolele IX-X şi prima jumătate a secolului
XIX;

1
Un punct de vedere interesant întâlnim într-un studiu al prof.univ.dr. Corneliu Olaru care consideră că
epoca modernă “este cuprinsă între Marile Descoperiri Geografice (secolele XV-XVI) şi Marele Război
Mondial din 1914-1945” (Vezi Impactul conjuncturii europene asupra constituirii economiei româneşti
moderne, în lucrarea Două secole de tranziţie românească. Studii, coordonator Maria Mureşan, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, pag. 49).

10
 - Epoca modernă, între 1821 (Revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu) şi 1918, sfârşitul primului război mondial.
- Epoca contemporană, perioada de la sfârşitul primului război
mondial până în zilele noastre.
Dincolo de părerile deosebite ale specialiştilor, un lucru este cert:
epocile istorice nu încep şi nu se sfârşesc la o dată fixă! De exemplu, este
greşit să spunem că anul 1821 reprezintă momentul de început al epocii
moderne. Procesul de declanşare a modernizării societăţii româneşti a fost
unul extrem de complex, întins pe durata mai multor decenii, reunind
factori diverşi, atât interni (mişcarea culturală şi naţională a Şcolii
Ardelene, Revoluţia de la 1821, Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor
la 1859, reforma agrară din 1864 etc.), cât şi externi, ca Tratatul de la
Adrianopol din 1829, ce a avut drept consecinţă adoptarea Regulamentului
Organic şi înlăturarea monopolului otoman asupra comerţului ţărilor
române, sau Tratatul de Pace de la Paris din 1856, în urma căruia problema
realizării unităţii naţionale a românilor a devenit o chestiune de interes
pentru marile puteri ale vremii.
Problema periodizării reprezintă, fără îndoială, un demers ştiinţific
interesant, dar nu putem insista prea mult asupra acestei chestiuni, din
punctul de vedere al obiectivelor pe care le urmăreşte disciplina noastră
fiind suficient să subliniem că orice periodizare este relativă, ea având rolul
de a ne ajuta să identificăm caracteristicile economice generale, esenţiale,
ale unor mari perioade de timp, tipurile de economie (sisteme economice)
care au stat la baza dezvoltării societăţii.

U2.5. Sisteme economice (tipuri de economie) din perioada

premergătoare constituirii statului român modern
Pentru a caracteriza dimensiunea economică a civilizaţiei din
teritoriile româneşti dintr-un interval de timp de aproximativ 2000 de ani
(de la constituirea statului dac centralizat până la formarea statului român
modern), am identificat patru mari tipuri de economie (sisteme economice)
şi anume:
- Economia sclavagistă;
- Economia obştii săteşti;
- Economia feudală;
- Economia capitalistă.
Plecând de la definiţia propusă de Raymond Barre, vom prezenta
câteva trăsături generale, esenţiale, ale acestor tipuri de economie, fapt ce
ne va putea ajuta să dăm răspuns la o serie de întrebări care pot fi grupate
astfel:

11
 - care este natura relaţiilor de proprietate în epocile istorice unde
aceste sisteme sunt prezente, ce rol joacă proprietatea în funcţionarea
„mecanismului economic” prin care sunt produse bunurile şi serviciile?
- cum se face combinarea factorilor de producţie, care sunt
randamentele utilizării resurselor în diverse etape ale dezvoltării societăţii?
Care este ritmul creşterii economice?
- care este nivelul dezvoltării tehnicii şi tehnologiei utilizate pentru
producerea bunurilor?
- care este gradul de satisfacere a nevoilor membrilor societăţii?
Care sunt factorii determinaţi ai creşterii bogăţiei societăţii?
Economia sclavagistă
Trăsătura fundamentală a economiei din lumea antică a constituit-o
munca sclavilor, vreme îndelungată omul fiind „singurul motor aflat la
ispoziţia omului”2.
Economia civilizaţiei antice s-a caracterizat prin proprietatea
tăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie, precum şi asupra
clavilor, cei care utilizau aceste mijloace în scopul producerii bunurilor şi
erviciilor. Sclavii erau consideraţi – după expresiile curente ale anticilor –
„vite umane”, „unelte vorbitoare”, o marfă oarecare ce făcea obiectul
relaţiilor de vânzare-cumpărare, munca lor bazându-se pe constrângere
extraeconomică, stăpânul de sclavi dispunând de însăşi viaţa acestora.
Sclavii proveneau, în principal, din teritoriile ocupate ca urmare a
unor acţiuni militare, sau din rândul oamenilor liberi care nu-şi puteau plăti
datoriile şi deveneau sclavi ai creditorilor.
Cu toate că productivitatea muncii unui sclav era redusă, utilizarea
lor în masă a permis nu numai realizarea unor construcţii ce impresionează
şi astăzi, dar şi dezvoltarea unei producţii de bunuri economice destinate
schimbului. Deşi economia sclavagistă a cunoscut moneda, capitalul
comercial şi cămătăresc, ea a fost predominant naturală.
Societatea sclavagistă s-a prăbuşit ca urmare a numeroase cauze
strâns legate între ele: criza economică, dificultăţi în purtarea de războaie
ofensive prin care se procurau sclavi ieftini, numeroasele răscoalele ale
sclavilor şi ţăranilor aserviţi, presiunea popoarelor „barbare” etc.
Lipsa creativităţii tehnologice constituie, de asemenea, unul din
factorii fundamentali care au determinat căderea sistemului economic
sclavagist. Rondo Cameron subliniază că nu lipsa de inteligenţă i-a
împiedicat pe antici să contribuie la progresul tehnologic, date fiind
progresele considerabile făcute de aceştia în domenii cum ar fi arta,
literatura, filozofia, matematica sau unele ramuri ale ştiinţei. De exemplu,
unele dintre proprietăţile aburului erau cunoscute din acea perioadă, dar
2
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, pag. 51.

12
singurele aplicaţii au fost în producerea jucăriilor şi a mecanismelor
folosite pentru a-i păcăli pe creduli. Moara de apă şi cea de vânt au fost
inventate încă din secolul I (î.e.n.) dar nu au fost folosite decât în Evul
Mediu. Ingeniozitatea anticilor s-a manifestat în construcţia de arme pentru
lovirea de la distanţă, drumuri, apeducte, clădiri, monumente funerare dar
nu în maşinării care puteau uşura munca3.
Într-o lume în care se credea că sclavia face parte din ordinea
universului4, nu este de deloc surprinzător că nimeni nu s-a gândit la
dezvoltarea tehnologiei necesare uşurării muncii sau la îmbunătăţirea
statutului sclavilor. Mai mult, caracterul forţat al muncii făcea ca sclavul,
sau ţăranul aservit ce avea un statut apropiat acestuia, să nu fie interesat în
perfecţionarea uneltelor, uneori chiar distrugându-le. O societate bazată pe
sclavie poate produce mari opere de artă şi literatură dar nu poate
produce o susţinută creştere economică5. Aceeaşi părere o întâlnim şi întro
celebră lucrare a lui Fernand Braudel: „Antichitatea greco-romană, deşi
inteligentă, nu a avut maşini pe măsura inteligenţei sale. Ea nu a căutat de
fapt să le aibă: ea a avut neajunsul de a poseda sclavi”6.
În perioada de descompunere a societăţii sclavagiste, pentru a face
faţă necesităţii de a-şi cultiva moşiile, unii proprietari şi-au eliberat o parte
din sclavi colonizându-i pe anumite parcele, aceştia având obligaţia de a le
da foştilor stăpâni o parte din producţia obţinută şi de a le presta anumite
munci. Colonatul, cum a fost denumită această relaţie, a oferit o oarecare
cointeresare a producătorilor, un anumit progres faţă de sclavagism,
reprezentând germenele orânduirii feudale în sânul celei sclavagiste. În
secolul al IV-lea colonii şi-au pierdut dreptul de a-şi părăsi pământurile, o
constituţie a lui Theodosius declarând direct că aceştia, chiar liberi, sunt
„sclavii pământului căruia îi sunt destinaţi prin naştere”7.
Pe teritoriul Daciei, sclavia s-a dezvoltat mai mult în a doua
jumătate a sec. I î.e.n. şi s-a intensificat în perioada cuceririi romane (106-
271 e.n.).
Economia obştii săteşti
Obştea sătească a constituit principala formă de organizare
socialeconomică a populaţiei rurale de pe teritoriile româneşti într-o lungă
3
Rondo Cameron, A Concise Economic History of the World from Paleolithic Times to the Present, Third
Edition, Oxford University Press, 1997, capitolul “Economic Achievements and Limits of Ancient
Civilization”, pag. 37-43.
4
Nici chiar marii filozofi greci n-au recunoscut injustiţia şi lipsa de umanitate a sistemului sclavagist în
sine. Aristotel, considerat a fi cea mai strălucită minte a civilizaţiei antice, scria în Politica: ”Războiul este
într-un fel un mijloc legitim de a procura sclavi; căci războiul comportă firesc această vânătoare făcută
contra animalelor sălbatice şi contra acelor oameni care, sortiţi fiind din naştere să asculte, refuză să se
supună (…) Aceşti indivizi sunt de la natură destinaţi sclaviei”.
5
Rondo Cameron, op. cit, pag. 43
6
.Fernand Braudel, op. cit., pag. 52.
7
Marcel Bordet, Istoria Romei antice, Editura Lider, Bucureşti, 1998, pag. 361.

13
perioadă de timp, în intervalul cuprins între retragerea aureliană (271 e.n.)
şi constituirea statelor feudale româneşti, perioadă pe care istoricii o
numesc „de trecere la feudalism”. Ea a existat şi în timpul stăpânirii
romane (106-271 e.n.), în teritoriile locuite de dacii liberi, după cum a
continuat să funcţioneze şi în Evul Mediu, alături de forme de organizare
socio-economică de tip feudal, rămăşiţe ale obştilor săteşti libere existând
până în epoca modernă când se desfiinţează treptat, ca urmare a
generalizării pătrunderii capitalismului la sate.
Structurată la nivelul unuia sau a mai multor sate, obştea săteasc
(denumită şi teritorială ori ţărănească) reprezenta o unitate economică şi
politico-administrativă cu funcţii multiple: asigurarea desfăşurării normale
a vieţii economice, menţinerea ordinii, executarea unor lucrări de interes
obştesc, judecarea pricinilor şi delictelor, paza şi apărarea teritoriului,
repartizarea şi strângerea dărilor către stăpânitorii vremelnici etc.
Obştea teritorială românească manifestă similitudini cu forme de
organizare socială asemănătoare existente în mileniul I e.n, de exemplu cu
comuna rurală bizantină, dar are şi o serie de trăsături distincte, care o
făceau superioară organizărilor de acest fel proprii unor populaţii
migratoare:
- Existenţa, alături de proprietatea comună asupra unor terenuri,
apelor, pădurilor, păşunilor etc., a proprietăţii private ereditare, pe familii,
asupra unor loturi de pământ, casei, curţii, uneltelor. Loturile de pământ
erau repartizate iniţial prin tragere la sorţi, cu timpul, însă, folosirea lor a
devenit o posesiune permanentă, iar suprafeţele arabile obţinute prin
defrişare au căpătat regimul unei adevărate proprietăţi private.
- Munca în comun a suprafeţelor de pământ care alcătuiau partea
nedistribuită (rezerva obştii) în scopul satisfacerii unor nevoi generale
(nevoi de cult, dări, întreţinerea meşteşugarilor şi păstorilor), respectiv
folosirea în devălmăşie a păşunilor, apelor, pădurilor. Creşterea animalelor
se făcea la nivelul obştii, turmele fiind date în grija unor persoane
specializate.
- Autohtonia membrilor, în obşte nefiind admişi alogeni decât prin
căsătorii şi asimilare în colectivitate.
- Funcţionarea pe baza principiilor solidarităţii fiscale şi penale, ale
preemţiunii (adică al dreptului prioritar al obştii de a-şi însuşi orice bun pe
care un membru ar fi vrut să-l înstrăineze), reprezentarea solidară în
raporturile cu diverse autorităţi suprapuse (uniuni de obşti, stăpânitori
migratori).
- Conducerea de către adunarea obştii care lua decizii în toate
problemele colectivităţii (modificări în repartiţia bunurilor, schimbarea

14
locului aşezării, măsuri de apărare împotriva cuceritorilor, sistemul de
strângere şi predare a dărilor etc.).
Economia feudală
Economia feudală este o formă de economie care a predominat în
Evul Mediu, caracterizată prin existenţa marilor domenii funciare
latifundii) aflate în proprietatea laică sau bisericească, în cadrul cărora se
prduceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi
munceau pe teritoriile aparţinând proprietarului funciar, producătorii direcţi
(iobagi, şerbi) fiind în stare de dependenţă, nu numai economică dar şi
personală faţă de feudali (nobili, boieri, biserică, rege, domn.) A existat, în
acelaşi timp, o proprietate a ţăranului iobag şi a meşteşugarului asupra
uneltelor de producţie şi a gospodăriei bazate pe munca personală.
Economia feudală era o economie închisă, preponderent naturală,
organizarea acesteia se limita la satisfacerea nevoilor populaţiei feudei,
proprietarii neavând ca scop obţinerea profitului, ei pretinzând de la
producători, ţărani dependenţi, în special, diverse prestaţii. Cu toate că
iobagii erau obligaţi pe cale extraeconomică să dea proprietarului o rentă în
muncă, produse, bani sau în forme mixte, feudalismul a creat, faţă de
sclavagism, o anumită cointeresare materială a producătorului şi, implicit, o
mai mare productivitate a muncii, plecând de la faptul că după achitarea
obligaţiilor faţă de feudal, producătorul dispunea de restul muncii sale sau
de restul produsului.
În economia feudală, producţia se caracteriza prin predominanţa
agriculturii şi a gospodăriei mici, printr-o tehnică mai avansată faţă de cea
din economia sclavagistă, dar încă manuală şi cu progrese obţinute într-un
ritm foarte lent. Deşi este, în esenţă, o economie închisă, de subzistenţă,
economia feudală a cunoscut o destulă de însemnată creştere a schimbului,
circulaţiei băneşti, capitalului comercial şi cămătăresc.
Feudalismul s-a dezvoltat gradual într-un interval de timp de câteva
secole, perioadă caracterizată prin nesiguranţă politică, răbufniri frecvente
de violenţă, declinul activităţii comerciale şi specializării ocupaţionale,
tehnică productivă primitivă. Fără a-şi propune un asemenea scop, sistemul
economico-social feudal a menţinut o anumită stabilitate şi continuitate
socială, un nivel de trai scăzut, dar suportabil, pentru populaţia vremii,
puţin numeroasă. Aparent impropriu iniţiativei individuale şi, prin urmare
inovării, sistemul a evoluat totuşi, ca răspuns la influenţa reciprocă a
instituţiilor şi resurselor, dând naştere la schimbări tehnologice care au
făcut să crească productivitatea muncii şi au stimulat creşterea populaţiei,
modificându-şi astfel bazele propriei sale8 existenţe9.

8
Marcel Bordet, Istoria Romei antice, Editura Lider, Bucureşti, 1998, pag. 361.
9
Rondo Cameron, op. cit., pag. 50

15
 În forma sa clasică, feudalismul, cu rădăcini în perioada de
descompunere a Imperiului Roman, a apărut în secolele VIII-IX în zonele
dintre râurile Loire şi Rin (nordul Franţei, sudul Ţărilor de Jos, vestul
Germaniei) şi valea Po din nordul Italiei. Ulterior s-a extins în Anglia, prin
cucerirea normandă, în Spania, Portugalia, Danemarca.
Pe teritoriul ţării noastre, ca de altfel în întreaga zonă răsăriteană a
Europei, feudalismul apare şi se dezvoltă mai târziu, într-o perioadă mult
mai îndelungată şi cu caracteristici esenţiale care, de multe ori, sunt destul
de departe de modelul clasic franco-englez. În opoziţie cu autorii care
neagă orice trăsătură feudală societăţilor neoccidentale, istoricul Vlad
Georgescu consideră că este greşit să căutăm la noi toate formele clasice
ale celui apusean şi, negăsindu-le, să respingem cu totul existenţa
feudalismului românesc. După opinia sa „elemente feudale de netăgăduit
au existat în Principate, negeneralizate, deseori rămase la jumătatea
evoluţiei, dar aparţinând totuşi, ca tipologie, modelului feudal. Iniţial,
relaţia domn-boier s-a asemănat oarecum vasalităţii apusene; raporturile
boier-ţăran, deşi s-au cristalizat târziu, au avut un netăgăduit caracter
feudal; stăpânirea pământului a urmat, de asemenea, regulile societăţii
feudale.”10 În societatea românească din veacurile XIV-XVII a existat „un
feudalism diluat, periferic” care convieţuia cu numeroase alte elemente
de esenţă nefeudală, cum ar fi circulaţia monetară sau existenţa unei puteri
centrale absolute. Structura şi funcţionarea economiei în societatea
românească feudală are aproape aceleaşi caracteristici timp de sute de ani,
economia fiind fundalul pe care se desfăşoară evenimentele politice,
sociale, culturale, religioase, nicidecum un element dinamic de prim-plan,
aşa cum se va întâmpla în istoria noastră în secolul XX. Schimbările în
economia societăţii feudale, în domeniul producţiei, repartiţiei, schimbului
şi consumului bunurilor şi serviciilor sunt lente, greu vizibile.
Principala formă de activitate economică în tot cursul evului mediu
românesc a reprezentat-o agricultura care funcţiona pe baza unui sistem
de relaţii de tip feudal, cu particularităţi impuse de condiţii istorice şi
politice locale.
Proprietatea funciară avea, în esenţă, următoarea structură:
- marea proprietate feudală, preponderentă11, laică şi bisericească,
între cele două forme neexistând deosebiri din punctul de vedere al
economiei agrare;

10
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, pag. 30.
11
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, proprietatea boierească deţinea mai mult de jumătate din suprafaţa
Tării Româneşti, o situaţie asemănătoare fiind şi în Moldova, în anul 1803, din cele 1711 sate câte
existau, 927 fiind ale boierilor. Proprietatea eclesiastică avea, de asemenea, pondere semnificativă, la

16
 - mica proprietate, deţinută de ţăranii liberi, răzeşi şi moşneni;
În afara acestor două mari tipuri, au mai existat şi altele, ca cea de
stat sau a anumitor categorii de mici proprietari liberi, dar fără vreo
importanţă economică. O proprietate domnească, de sine stătătoare, cum a
fost în epoca modernă cea a coroanei, nu a existat, domnitorii dispunând
uneori de mari proprietăţi, dar în calitate de boieri care ajung în vârful
puterii centrale.
Din punct de vedere al originii sale, marea proprietate era, în cea
mai mare parte, o proprietate de uzurpaţie, dobândită veac cu veac prin
violenţă, fraudă sau constrângere şi aproape întotdeauna extinsă în dauna
micii proprietăţi, originea ilegitimă a domeniului feudal „imprimând
istoriei agrare a Principatelor Române un caracter fundamental”12.
Specific societăţii feudale, conţinutul dreptului de proprietate era
supus limitării, marele proprietar fiind îndatorat prin cutumă şi lege să
conceadă locuitorilor de pe moşiile sale, pe baza unor învoieli, pământul
necesar asigurării existenţei acestora în schimbul unei rente în muncă, în
produse (dijmă), ori în bani, atunci când economia cunoaşte o anumită
dezvoltare a schimburilor marfaro-băneşti. Renta în bani, menţionată prima
dată în Transilvania în secolul al XII-lea, iar în Principate în secolul al
XVlea, nu a atins niveluri semnificative în feudalismul românesc,
obligaţiile băneşti fiind impuse mai mult de către puterea centrală decât de
feudali.
Domeniul feudal, prin importanţa pe care a avut-o, a stat la baza
întregii economii, nu numai a celei agrare. Patrimoniul său cuprindea
bunuri imobile de valori inegale, moşii de mari dimensiuni, uneori situate
la mari distanţe una de alta, sate şi chiar târguri, sălaşe de ţigani robi
aşezate pe aceste proprietăţi, precum şi diverse ateliere industriale, mori,
brutării, măcelării, băcănii, cârciumi, etc., toate acestea cu organizare şi
funcţionare specific feudală. Stăpânul deţinea dreptul de monopol feudal la
vânzarea băuturilor alcoolice şi asupra prestării de servicii în aceste unităţi
economice. În acea epocă, valoarea unui domeniu nu se măsura prin
întindere, ci prin numărul de sate pe care-l cuprindea, nu prin pământ, ci
prin oamenii care-l locuiau, munca ţăranului fiind principalul izvor de
bogăţie13.
Raportul dintre cele două părţi ale domeniului - rezerva feudală şi
pământul concedat clăcaşilor - a variat de-a lungul timpului în funcţie de
densitatea populaţiei rurale şi interesul proprietarului de a face el însuşi o

mijlocul secolului al XIX-lea ajungând la 25% din suprafaţa totală a ţării (Gheorghe Zane, Studii, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1980, pag. 35).
12
Vezi studiul Economia Principatelor Române în perioada 175-1831, în Gheorghe Zane, Studii, pag.
35).
13
Vlad Georgescu, op. cit., pag. 40.

17
cultură proprie. Cu timpul, concomitent cu o relativă creştere a populaţiei,
dar şi a măririi suprafeţelor păstrate de feudal pentru cultura proprie sau în
scopul arendării, suprafaţa deţinută de loturile ţărăneşti a cunoscut o
tendinţă de micşorare. În 1831, Regulamentul Organic a hotărât creşterea
suprafeţelor destinate loturilor ţărăneşti stabilind proporţii fixe ale celor
două părţi: o treime pentru proprietar şi două treimi pentru ţăranii clăcaşi.
Obligaţiile ţăranilor dependenţi, decurgând din dreptul de folosire
ereditară a lotului de pământ acordat de feudal, s-au extins continuu, odată
cu intensificarea procesului de aservire dările şi obligaţiile în muncă
crescând semnificativ. Raporturile dintre boierime şi ţărănime au urmat şi
în ţările române calea neprogresistă cunoscută în partea central-răsăriteană
a Europei, obligaţiile feudale neatenuându-se pe măsura dezvoltării pieţei
interne şi externe, a producţiei de mărfuri, a capitalismului, ci, dimpotrivă,
manifestându-se o agravare, „statul şi clasa stăpânitoare găsind soluţia
creşterii veniturilor nu prin eliberarea muncii şi folosirea celei salariate, ci
prin aservirea ei”14.
Spre deosebire de Europa Occidentală, unde acest sistem începe să
fie înlocuit de capitalism încă din secolele XVI-XVII, în teritoriile
româneşti regimul politic şi structura economică feudală s-au menţinut
până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deşi în economia
românească încep să apară procese şi tendinţe ale modernizării încă din anii
adoptării Regulamentului Organic (1831-1832), capitalismul, ca sistem
economic, se va instala, treptat, graţie reformelor ce au urmat după
constituirea statului român modern (1859) şi dobândirea independenţei
naţionale (1877/1878), „sprijinul cel mai activ al dezvoltării economice”15.

U2.6. Concluzii

- identificarea principalelor caracteristici şi a modului

Aspecte esenţiale de funcţionare a diferitelor tipuri de economie
ale istoriei
economiei existente în spaţiul geografic locuit de români, a
locului şi rolului acestora în diferite etape de
dezvoltare a societăţii româneşti;

14
Vlad Georgescu, op. cit., pag. 42
15
Gheorghe Zane, op. cit., pag. 34

18
U2.7. Teste de autoevaluare
1. Majoritatea lucrărilor de specialitate împart evoluţia istorică a omenirii în
următoarele epoci:
a) Epoca străveche, Epoca antică, Epoca medievală, Epoca modernă, Epoca
contemporană;
b) Epoca străveche, Epoca antică, Epoca medievală, Epoca Fierului, Epoca
contemporană;
c) Epoca străveche, Epoca antică, Epoca medievală, Epoca de Aur.

2. Obştea sătească a constituit principala formă de organizare social

economică a populaţiei rurale de pe teritoriile româneşti într-o lungă perioadă de timp:
a) în intervalul cuprins întreanii 1945-1989;
b) în intervalul cuprins între retragerea aureliană (271 e.n.) şi constituirea
statului român modsrn;
c) în intervalul cuprins între primul și cel de-al doilea razboi mondial;
d) în intervalul cuprins între retragerea aureliană (271 e.n.) şi constituirea
statelor feudale româneşti.

3. În 1831, ............... a hotărât creşterea suprafeţelor destinate loturilor ţărăneşti

stabilind proporţii fixe ale celor două părţi: o treime pentru proprietar şi două treimi
pentru ţăranii clăcaşi:
a) Reforma agrară;
b) Regulamentul Organic;
c) Economia feudală;
d) Tratatul de pace de la Adrianopol.

4. Proprietatea funciară avea, în esenţă, următoarea structură:

a) marea proprietate feudală și mica proprietate;
b) mica proprietate;
c) marea proprietate feudală;

Răspunsurile testelor de autoevaluare

1a, 2d, 3b, 4a.

U2.8. Lucrări de verificare a cunoștințelor

1) Cum explicaţi sintagma “O societate bazată pe sclavie poate produce mari
opere de artă şi literatură dar nu poate produce o susţinută creştere economică”?
2) Care sunt factorii care au declanşat procesul de modernizare a societăţii
româneşti?
3) Cum explicaţi sintagma folosită de Fernand Braudel conform căreia
„Antichitatea greco-romană, deşi inteligentă, nu a avut maşini pe măsura inteligenţei
sale. Ea nu a căutat de fapt să le aibă: ea a avut neajunsul de a poseda sclavii?
4) Spre deosebire de Europa Occidentală, unde sistemul feudal începe să fie
înlocuit de capitalism încă din secolele XVI-XVII, în teritoriile româneşti regimul

19
politic şi structura economică feudală s-au menţinut până în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Cum expicați acest aspect?

Bibliografie
1. *** Enciclopedia României (coordonatori: Dimitrie Gusti, Constantin Orgidan,
Mircea Vulcănescu, Dan Botta), vol. III (Economia naţională. Cadre şi producţie), vol.
IV (Economia naţională. Circulaţie, distribuţie, consum), 1939, 1943.
2. *** Istoria economică a României, Vol. I, II (coordonator N. N.
Constantinescu), Editura Economică, Bucureşti, 1998, 2000.
3. Academia Română, Istoria Românilor, vol. V-VIII, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
4. Axenciuc, Victor, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice,
1859-1947, Vol.I, Industria, Vol.II, Agricultura, Vol.III, Monedă Credit, Comerţ,
Finanţe Publice, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, 1996, 1998.
5. Axenciuc, Victor, Introducere în Istoria economică a României. Epoca modernă
şi contemporană, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2000.

20