1.1.

Noțiunea de surse de finanțare și importanța deciziei de finanțare în cadrul politicii

financiare

În contextul dezvoltării și evoluției continue a sistemului economic cunoscut sub denumirea

de economie de piață, rolul entităților economice este unul hotărâtor, ba chiar primordial.
Pornind de la afirmațiile autorului primei teorii cuprinzătoare a managementului, Henri Fayol
precum că întreprinderea reprezintă un ansamblu tehnic și economico-social, cu funcții specifice
și condusă după principii de piață, putem constata faptul că întreprinderile reprezintă acele
unității economice cu fundament juridic, care utilizând diverse resurse produc bunuri, prestează
servicii, distribuie veniturile obținute din activitatea lor și creează locuri de muncă. În această
ordine de ideii, entitatea economică are trei caracteristici esențiale:
- este o unitate economică și de producție;
- este celula de bază a oricărei societăți;
- reprezintă un centru de decizie economică.
Gradul de dezvoltare a unei economii naționale este direct condiționat de performanța
activității desfășurate de principalii săi „actori” – unitățile economice. La nivel microeconomic
performanța se concretizează în capacitatea întreprinderii de ași realiza obiectivele propuse,
obiective care pot fi atinse prin existența și aplicarea unor strategii de politică economică bine
fundamentate atât sub aspect tehnic cât și economic. Orice activitate economică presupune
existența unor principii clare de funcționare, principii care se materializează în politica generală
de activitate a fiecărei întreprinderi. Una din componentele de bază ale politicii generale a
entității este politica financiară.
Politica de finanțare nu reprezintă altceva decât totalitatea deciziilor referitoare la formarea
capitalului entității economice și la acoperirea necesarului de finanțare a acesteia. Aceeași
abordare a politicii financiare o găsim și la autorii autohtoni, conform cărora reprezintă
ansamblul de metode și instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea și
gestionarea resurselor bănești, în vederea realizării obiectivului suprem al întreprinderii -
maximizarea valorii de piață.
Având drept temei definițiile politicii financiare putem menționa că aceasta presupune mai multe
direcții de manifestare:
- alegerea unui proiect de investiții, respectiv politica financiară reprezintă suportul alocării
mijloacelor financiare în vederea finanțării proiectului selectat;
- stabilirea modalităților de finanțare sau altfel spus a surselor de capital;
- politica financiară stă la baza stabilirii structurii financiare a entității economice în
vederea respectării raportului optim dintre capitalul propriu și cel împrumutat;
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
 - distribuirea dividendelor, mai exact alegerea variantei distribuirii profitului net al
entității,
- alegerea celor mai eficiente modalității de modificare a mărimii capitalului propriu;
- îndatorarea unității economice, ținând cont de necesarul său de lichidității precum și de
rata dobânzii existentă pe piața financiară.
Fiecare dintre direcțiile expuse anterior presupun anumite elemente ce trebuie supuse
analizei, de către persoanele autorizate în fundamentarea deciziilor, în vederea alegerea celor mai
eficiente opțiuni, ținând cont, în primul rând, de impactul acestor opțiuni asupra activității
entității. Din această perspectivă politica financiară este privită ca fiind un ansamblu de decizii
referitoare la activitatea financiară a întreprinderii, vizând obiective pe termen lung (strategice)
și/sau pe termen scurt.
Decizia de finanțare se referă la variantele, sau mai bine zis la opțiunile entității în ceea ce
privește acoperirea nevoilor sale de finanțare. Ea este proprie oricărei firme și oricărui proiect, ne
există o regularitatea în ceea ce privește adoptarea unei astfel de decizie. Adaptarea acesteia se
referă la preferința întreprinderii de a opta pentru utilizarea resurselor financiare proprii în
vederea finanțării diverselor proiecte sau de a apela la alte surse străine.
Întreaga activitate economică a întreprinderii presupune existența unor resurse de ordin
financiar, de aici rezultă că sursele de finanțare reprezintă un punct de echilibru în cadrul oricărei
entități, fără de care acestea din urmă nu ar putea exista și respectiv funcționa. Pentru toate
entitățile economice există surse de finanțare, problema rezumându-se la modul în care fiecare
reușește să le gestioneze.
Funcționarea unei întreprinderi presupune utilizarea unui șir de factori de producție. Din
momentul înființării și pe parcursul desfășurării activității sale entitatea are nevoie de resurse
monetare în vederea procurării factorilor de producție necesari desfășurării activității pentru care
a fost înființată.
Alocarea resurselor financiare în direcția realizării obiectivelor economice și financiare ale
entității, reprezintă însăși procesul cunoscut sub denumirea de finanțare.
În teorie finanțarea este definită ca acțiunea de asigurare a mijloacelor bănești necesare
acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect economic, a unei activități economice și
sociale.1
Necesitățile întreprinderilor în ceea ce privește resursele financiare sunt diferite, variind de la
necesități pe termen lung, care presupun și o valoare mai mare, la cele pe termen scurt. Important
este că finanțarea se realizează ținând cont de caracterul permanent sau temporar al acestor

1
Dobrotă, Nita. Dicționar de Economie. București: Editura Economica, 1999. pag. 211. ISBN 9735900807
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
nevoi. Finanțarea unităților patrimoniale se referă la modalitățile concrete prin care se asigură
resursele bănești necesare pentru atingerea obiectivului activității lor. 2
Într-o altă accepțiune, finanțarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la
cei cu excedent de resurse (investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenții economici)
prin intermediul unor instrumente și mecanisme specifice în cadrul unor piețe organizate (pieţele
monetare sau pieţele de capital). Finanţarea este destinată obţinerii de fonduri (lichidităţi) pentru
a acoperi nevoi temporare generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a
dezvolta capacitatea de producţie existentă prin derularea unor proiecte de investiţii.
Decizia de finanțare reprezintă opțiunea întreprinderii de a-și acoperi nevoile de finanțare a
proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie în participație. Oricum ar
fi ea, decizia de finanțare este proprie fiecărei întreprinderi și fiecărui proiect în parte. 3
punctul de pornirea în luarea deciziei de finanțare îl reprezintă însăși nevoia de finanțare a
entității economice. Decizia privind utilizarea unei anumite surse de finanțare aparține
managementului entității și se bazează pe o analiză aprofundată a tuturor posibilităților de finanțare
existente la momentul respectiv pentru realizarea obiectivului propus .
În procesul luării unei astfel de decizii, managementul firmei trebuie să i-a în considerație câteva
elemente importate, și anume:
- durata finanțării ( pe termen lung, mediu sau scurt);
- sursa de finanțare ( internă sau externă);
- modalitatea de rambursare ( în tranșe egale sau la scadență);
- forma de finanțare ( finanțarea prin piața de capital-finanțarea directă sau cea indirectă-
prin intermediul creditului bancar);
- riscul finanțării reflectat prin costul finanțării;
- costul finanțării – depinde de durata finanțării, sursa, forma de finanțare, modalitatea de
rambursare și de riscurile implicate.
La luarea unei decizii de finanțare este necesar să se țină seama de corelația dintre durata
nevoii și durata finanțării, sporind astfel eficiența finanțării. 4 Finanțarea prin intermediul unui
împrumut pe termen scurt a unei investiții cu o durată de câțiva ani poate genera dificultăți
financiare întreprinderii, deoarece este foarte mare probabilitatea ca investiția respectivă să nu
genereze într-o perioadă scurtă de timp un flux monetar suficient pentru acoperirea
împrumutului. În același timp o nevoie temporară generată de un decalaj de câteva zile dintre
încasări și plăți nu trebuie finanțată printr-un împrumut pe termen lung.
2
OLAR, Marinela. Principalele surse de finanțare ale unei întreprinderi. Contabilitatea, expertiza și auditul
afacerilor. 2012, nr. 11, pag. 44
3
TOMA, Mihai. ALEXANDRU, Felicia. Finanțe și gestiune financiară de întreprindere. Ediția a doua. București:
Editura Economică, 2003. pag. 34. ISBN 973-590-771-2
4
BURJA, Vasile. „Finanțarea eficientă a firmei”. [online].[citat 15.03.2018]. Disponibil:
http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/12.pdf
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
 Acesta este doar un aspect dintre multe altele pe care echipa managerială trebuie să le i-a în
calcul atunci când vine vorba de adoptarea unei decizii de finanțare în condiții de eficiență.
Generalizând cele expuse, se constată că nevoia de finanțare este una dintre cele mai
stringente nevoi ale unui agent economic, indiferent de dimensiunea, forma de organizare
juridică sau etapa de dezvoltare la care se află. Această nevoie se resimte permanent și, deci,
necesită acordarea unui atenții sporite. Deciziile privind finanțare sunt considerate ca fiind un fir
roșu în dezvoltarea și realizarea diverselor proiecte de investiții. Alegerea corectă și rațională de
către echipa managerială a sursei de finanțare potrivite unei anumite nevoi se materializează în
rezultatele pozitive și eficiența obținută de entitate din proiectul finanțat pe seama sursei
respective.

1.2. Oportunități de finanțare ale agenților economici

Pe parcursul desfășurării activității sale economico-financiare, la entitate apar diferite

necesități de finanțare atât în ceea ce privește ciclul său de exploatare cât și a activităților de
dezvoltare, modernizare, restructurare.
Într-o economie modernă dezvoltată agenții economici tind spre o diversificare a surselor de
finanțare în vederea optimizării riscurilor și costurilor aferente finanțării. Într-o abordare mai
generală totalitatea surselor de finanțare se pot clasificat în doua grupe mari:
- surse interne: autofinanțarea, alte surse endogene de formare a capitalurilor firmei
(dezinvestirea);
- surse externe: crearea și sporirea capitalului social, împrumuturi pe termen mediu și
lung, leasing, surse nerambursabile.
Clasificarea respectivă este una cu caracter general repartizând sursele de finanțare în două
categorii: surse care provin din interiorul întreprinderii cum ar fi autofinanțarea și dezinvestirea,
și surse provenite din mediul extern al entității, aici se face referire la crearea și sporirea
capitalului social (creșteri de capital prin noi aporturi în numerar și în natură, prin încorporarea
rezervelor, prin convertirea datoriilor), la diverse împrumuturi (obligatare, bancare și alte
împrumuturi), leasing, la surse nerambursabile precum subvențiile și alocațiile de stat, donațiile,
sponsorizări din partea terțelor persoane etc.

Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
 Fiecare din sursele menționate anterior presupune anumite costuri și anumite cerințe de
respectat atunci când entitatea decide atragerea lor, orice întreprindere decide asupra acelor
resurse care vor forma structura sa financiară. În vederea realizării unui anumit proiect
investițional unitățile economice pot alege între sursele de proprii de capital și cele împrumutate.
Sursele proprii de capital au un rol important atunci când vine vorba despre finanțarea pe
termen lung. În schimbul apelării la împrumuturile de la terți, întreprinderea poate utiliza acele
resurse financiare acumulate din activitatea sa proprie sau mijloacele provenite din aporturile
fondatorilor sau proprietarilor.
În cadrul surselor proprii de finanțare, principala alegere se face între autofinanțare (capital
intern) și aporturi noi de capital (surse proprii externe). Autofinanțarea reprezintă o sursă de
finanțare stabilă și independentă, aceasta conferă libertate de acțiune entității economice, permite
evitarea îndatorării, reducerea cheltuielilor financiare. Capacitatea de autofinanțare este un
indicator expresiv care reflectă forța financiară a societății, reprezentând o garanție a securității și
a independenței acesteia. Capacitatea de autofinanțare întărește lichiditatea și solvabilitatea
întreprinderii, mărindu-i bonitatea. Dacă o firmă are o bonitate ridicată, aceasta este mai
credibilă atât față de societățile bancare, cât și față de clienții ei. Autofinanțarea este una din cele
mai eficiente soluții de finanțare a nevoilor permanente, reprezentând acumularea de capital
degajată în cursul exercițiului contabil încheiat.
Autofinanțarea se efectuează din contul profitului net, acea diferență dintre veniturile și
cheltuielile întreprinderii care rămân la dispoziția sa după deducerea impozitului pe venit din
activitatea de întreprinzător. Beneficiul reprezintă o resursă importantă de finanțare a
investițiilor, atât în cazul înlocuirii, dar mai ales pentru dezvoltarea și lărgirea activelor
imobilizate existente și pentru obiective noi. Cuantumul beneficiului ce poate fi prelevat anual
pentru finanțarea investițiilor, se stabilește de consiliile de administrație în funcție de valoarea
totală a investiției, volumul celorlalte resurse existente, de mărimea beneficiului anual de realizat
și de alte sarcini ce urmează a fi acoperite, în mod necesar, din beneficiu. Dimensiunea
autofinanțării degajată de o entitate joacă un rol important de indicator al performanței societății
comerciale. Aceasta vorbește potențialilor investitori despre performanța firmei de a utiliza
eficient capitalurile atrase. Cu toate că autofinanțarea prezintă avantaje multiple, entitățile nu
trebuie sa exagereze în utilizarea acestei surse de finanțare, deoarece este oportună armonizarea
utilizării fondurilor proprii și a celor împrumutate.
Autofinanțarea se caracterizează printr-o serie de avantaje, primul dintre ele ar fi faptul că
aceasta reprezintă una dintre cele mai sigure surse de finanțare fiind o sursă independentă și
oarecum stabilă oferind entității economice o autonomie financiară atunci când este utilizată.
Autonomia financiară se rezumă în mare parte la libertatea și independența pe care o are
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
întreprinderea în gestionarea resurselor, posibilitatea care nu îi este oferită de nici o instituție
financiară și/sau de credit. În acest context putem menționa și faptul că autofinanțarea conduce la
reducerea îndatorării și respectiv a cheltuielilor financiare.
În pofida multiplelor avantaje pe care le prezintă autofinanțarea, entitățile economice nu
trebuie să facă exces de această sursă de finanțare având în vedere că în condițiile unei
rentabilități economice superioare ratei dobânzii de pe piața financiară, cu cât raportul dintre
capitalul împrumutat și cel propriu este mai mare, cu atât rentabilitatea capitalului propriu este în
creștere.
O altă sursă proprie internă de finanțare este dezinvestirea care reprezintă o modalitate de a
obține capitaluri suplimentare necesare dezvoltării prin cedarea unor active care nu sunt utile
întreprinderii. Dezinvestirea constă în reducerea portofoliului de active a entității prin vânzarea
acestora. Resursele financiare obținute de pe seama dezinvestirii pot fi ulterior alocate în vederea
restructurării portofoliului de active în condițiile majorării valorii întreprinderii.
Alături de mărimea profiturilor nerepartizate și de veniturile obținute prin dezinvestire,
capacitatea de autofinanțare a unei societăți comerciale este determinată și de mărimea
amortizărilor acumulate și a rezervelor. Conform Standardului Internațional de Contabilitate IAS
16 „ Imobilizări corporale” amortizarea reprezintă alocarea sistematică a valorii amortizabile a
unui activ pe întreaga sa durată de utilizare.
Într-o altă abordare amortizarea nu este altceva decât recuperarea treptată, prin cifra de
afaceri, a capitalului alocat în active fixe. Amortizarea ar putea fi interpretată drept un proces
prin care costul imobilizării este repartizat sau mai bine zis alocat treptat în componența
cheltuielilor exercițiului. În acest context amortizarea apare ca o resursă financiară controlată de
întreprindere care provine din evenimente anterioare fiind capabilă să producă beneficii
economice viitoare.
Această sursă internă de finanțare poate fi privită pe de o parte ca o modalitate de recuperare a
investiției, iar pe de altă parte ca o sursă de reînnoire a imobilizărilor. Specificul amortizării este
că aceasta permite recuperarea investițiile inițiale, acesta fiind reîntregită prin alocările
sistematice pe parcursul duratei de utilizare utilă a activului, și, concomitent participă la
formarea unui fond din care se pot finanța ulterior alte proiecte de investiții.
Fondul de amortizare este destinat înlocuirii activelor imobilizate, formând principala resursă
proprie de finanțare a obiectivului de investiții. Mărimea acestei surse se stabilește anual, prin
planul de amortizare, utilizându-se exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate finanțării
investițiilor.
O altă sursă proprie internă de finanțare poate fi considerată și rezervele constituite de pe
seama profitului nerepartizat. Rezerve anterior constituite pot fi utilizate în vederea majorării
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
capitalului social iar de aici se pot materializa în diverse imobilizări corporale sau în alte obiecte
de investiții.
De cele mai multe ori resursele proprii interne devin insuficiente în raport cu necesitățile de
finanțare ale agenților economici, de aceea, de cele mai multe ori aceștia se orientează spre surse
externe. Aici se face referire în special la aporturile noi de capital din partea asociaților sau
proprietarilor. Aporturile noi de capital se pot concretiza prin depuneri de numerar sau prin
transmiterea în folosință a unui mijloc fix cu drept de proprietate. Acest lucru este specificat și în
articolul 22 alineatul (3) din Legea nr.135 din 14.06.2007 privind societățile cu răspundere
limitată, conform căruia în calitate de aport la capitalul social pot fi bunuri, inclusiv drepturi
patrimoniale, şi bani. În ceea ce privește societățile pe acțiuni, articolul 41 alineatul (2) din
Legea nr.1134 din 02.04.1997 privind societățile pe acțiuni ne spune că aporturi în capitalul
social pot fi:
- mijloacele bănești;
- valorile mobiliare plătite în întregime;
- alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în bani.
Aporturile în numerar ale acționarilor se pot realiza fie prin majorarea valorii nominale a
acțiunilor existente, fie prin plasarea de noi acțiuni prin intermediul unei emisiuni suplimentare.
Totodată aporturile în numerar sunt considerate ca fiind operațiuni de finanțare directe, deoarece
pun imediat la dispoziția entității lichidități, aporturile în natură pot fi calificate drept acțiuni de
finanțare indirecte.
În general decizia privind majorarea capitalului social este adoptată de către Adunarea
Generală a Acționarilor sau Consiliul Societății, în dependență de forma organizatorico-juridică
a agentului economic, și este considerată o decizie strategică. Alegerea acestei surse de finanțare
indică asupra viabilității entității economice și are un impact pozitiv asupra terților sporind
încrederea acestora.
Dacă se face referire la majorarea capitalului social prin emisiunea suplimentară de acțiuni
atunci devine important dacă societatea pe acțiuni este sau nu cotată la Bursă. Aici au de câștigat
acele entități ale căror acțiuni sunt cotate la Bursă, subscrierea de noi acțiuni devenind mai facilă
având în vedere posibilitatea de negociere a acestora. Aceasta le conferă acțiunilor o mai mare
atractivitate comparativ cu acțiunile societăților ce nu sunt cotate la Bursă.
Majorarea capitalului social prin emisia de noi acțiuni presupune plasarea acțiunilor pe piață
spre vânzare. Oricine are dreptul la achiziționarea acestor acțiuni, însă acționarii deja existenți au
drepturi preferențiale de cumpărare. Apelând la această sursă de finanțare, trebuie sa se țină cont
că în urma emisiunii noi de acțiuni are loc fenomenul diluării puterii exercitate de acționari (în

Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
condițiile în care vechii acționari nu pot cumpăra noi acțiuni) și fenomenul diluării profitului pe
acțiune.
Creșterea valorii nominale a acțiunilor existente presupune apelul la vechii acționari și
disponibilitatea acestora de a plasa resurse financiare în vederea sporirii capitalul social.
Inconvenientele acestei modalități constă în dispersia teritorială a acționarilor cât și în necesitatea
convingerii acestora de a plasa noi capitaluri.
O altă sursă proprie de finanțare dar de proveniență externă sunt subvențiile nerambursabile
provenite din bugetul de stat. Subvențiile sunt ajutoare bănești nerambursabile acordate de către
stat în domenii considerate prioritare pentru dezvoltarea economiei naționale.
Generalizând cele menționate cu privire la sursele proprii de finanțare, se poate concluziona
că acestea prezintă atât avantaje cât și dezavantaje, acestea necesitând a fi puse în balanță și
analizate de către echipa managerială în procesul luării unei decizii de finanțare.
Utilizarea sursele proprii de finanțare nu conduce la creșterea gradului de îndatorare al
entității economice, ci asigură menținerea unui anumit nivel de autonomie financiară. Pe lângă
acestea, sursele proprii nu necesită a fi rambursate și nu comportă obligații suplimentare.
Pe de altă parte, aceste surse de finanțare presupun un risc destul de mare determinat de
indisponibilitatea acestora la momentul oportun, dat fiind faptul că sursele proprii sunt limitate
ca volum. Reieșind din aceste considerente unitățile economice se orientează de cele mai multe
ori spre sursele împrumutate.
Activitatea economică implică uneori nevoi de finanțare ce depășesc cu mult posibilitățile
financiare ale agentului economic, de aceea aceștia apelează la resurse străine. De foarte multe
ori atragerea unor astfel de fonduri este mai avantajoasă decât utilizarea resurselor proprii din
considerentul că costurile capitalului împrumutat sunt de multe ori mai mici în comparație cu ale
celor proprii. Optimă este varianta în care entitatea economică decide asupra unei structuri
financiare care să cuprindă o combinație reușită dintre sursele proprii și cele împrumutate.
Cele mai cunoscute și utilizate surse împrumutate la care agenții economici pot face apel în
vederea finanțării activității desfășurate sunt: credit bancar, credit comercial, leasing, împrumut
obligatar.
Printre sursele străine de finanțare cu o largă răspândire în economia de piață se numără și
creditele comerciale. Conform Dicționarului de economie acestea reprezintă o ”formă de credit
consimțit de o întreprindere pentru un client al său. Este practicat între unitățile economice,
persoane fizice sau juridice care au calitatea de comercianți. Scadența pentru creditul comercial
este variabilă în funcție de profesiunea comercianților dar, în general, corespunde ciclului de
valorizare sau de vânzare a mărfii de către client. Cel mai frecvent, durata sa este de trei luni (90

Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
de zile). Într-o altă ordine de idei creditul comercial reprezintă o amânare a plății oferită de către
vânzător (furnizor) cumpărătorilor (clienților).
Spre deosebire de creditul bancar care presupune că banca împrumută resurse financiare
atrase de la alte persoane, creditul comercial se caracterizează prin faptul că creditorul își
împrumută resursele sale proprii.
Mijloacele financiare ale partenerilor de afaceri reprezintă una dintre cele mai eficiente și
vechi surse de finanțare ale agenților economici. 5 Modalitatea de finanțare respectivă poate fi
utilizată atât în raport cu furnizorii de materii prime și materiale, cu prestatorii de servicii, cât și
în raport cu clienții întreprinderii. În ambele cazuri, contractarea creditului comercial devine mai
simplă dacă între părțile implicate în operațiunea respectivă există relații îndelungate bazate pe
încredere reciprocă.
Ca orice alt tip de credit, creditul comercial presupune anumite condiții care sunt negociate de
către părți ținând cont de câteva aspecte:
- politica creditului comercial a firmei furnizoare;
- natura obiectului actului de vânzare-cumpărare;
- situaţia financiară a vânzătorului (furnizorului-creditor);
- situaţia financiară a cumpărătorului (clientului-debitor);
- uzanţele comerciale specifice pieţei pe care se efectuează tranzacţia.
Contractarea creditului comercial poate fi privită ca o problemă de alocare (investire) a
capitalului, iar majorarea acestuia reprezintă o investiţie care se concretizează în creşterea
profiturilor rezultată din volumul vânzărilor. În același timp, acest mod de investire a capitalului
nu este lipsit de risc, iar politici diferite având acelaşi cost pot genera diferite venituri.
Acordarea creditului comercial poate fi privită ca o problemă de alocare (investire) a
capitalului, iar extinderea acestuia constituie o investiţie care se concretizează în creşterea
profiturilor rezultată din mărimea vânzărilor. Totodată, această modalitate de investire a
capitalului nu este lipsită de risc, iar politici diferite având acelaşi cost pot genera diferite
venituri. Desigur că politica preferată va fi cea care asigură profitul cel mai mare pe suma
investită.
O altă sursă împrumutată de finanțare este împrumutul sau creditul obligatar o formă de
finanțare pe termen lung prin îndatorare.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung care constă
în emisiunea și vânzarea în public a obligațiunilor (titluri negociabile reprezentând un drept de
creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societăți).

5
Nicolescu, O., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p.296. ISBN
9735904292
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
 Decizia privind emiterea obligațiunilor aparține Consiliului de Administrație al societății sau
Adunării Generale a Acționarilor cu o majoritate de cel puțin două treimi din voturi.
Datorită faptului că entitățile, de multe ori, dețin un capital propriu nesatisfăcător iar
majorarea acestuia prezintă greutăți, atât din punct de vedere juridic dar și din cauza abținerii
unor investitori de a investi în capitalul unei companii, determinată de existența riscului de
pierdere. Recurgerea companiilor la împrumuturile obligatare este determinată de un avantaj
esențial și anume că achitarea (cupoanele) este dedusă din venitul impozabil ceea ce îl face mai
accesibil.
Împrumuturile obligatatre sunt mai atrăgătoare pentru cei cu surplus de capitat, atunci când pe
piață are loc o reducere a dobânzii la plasamentele pe termen scurt. Emiterea împrumuturilor
poate fi individual, de către companii puternice, fie grupat. Această a două variantă este
considerată ca fiind cea mai sigură, deoarece ea presupune o asociere între mai mulți agenți
economici care vor garanta solidar împrumutul, sau se apelează la o instituție de plasament
colectiv care la rândul ei repartizează fondurile obținute sub formă de credite entităților aderente
cu nevoi de finanțare.
Obligațiunile, spre deosebire de acțiuni, nu-i permite deținătorului să beneficieze de pe urma
creșterii societății și nici să aibă o careva putere de decizie în societatea respectivă. Împrumuturile
obligatare se caracterizează prin faptul că au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la
capitalul social. Din această cauză se poate spune că achitarea capitalurilor împrumutate este mai
mică decât cea a capitalurilor proprii ceea ce justifică, în anumite cazuri, creșterea îndatorării
întreprinderii ca o posibilă cale de creștere a rentabilității acesteia sau mai este numit efectul de levier
al îndatorării. Este de menționat faptul că rolul creditului obligatar, comparativ cu creditul
bancar, pentru societăţile private este relativ mic.
Creditul obligatar ca mijloc de acoperire a necesităților de finanțare poate fi atribuit în
exclusivitate societăților cotate la bursă, cât privește întreprinderi de mai mici dimensiuni
necotate, pentru acestea accesul pe piața de capital este puțin mai dificil accesul. Dificultatea
dată se concretizează în faptul că pentru a beneficia de împrumuturi obligatatre agenții
economici respectivi sunt nevoiți să se asocieze cu mai multe companii pentru a fi mai credibili
pentru subscriitori.
Întoarcerea împrumutului obligatar are loc prim mai multe metode:
- prin anuități variabile și amortizări constante – achitarea are loc prin tranșe egale de
împrumut;
- prin anuități constante și amortizări variabile – pentru a avea anuități constante este necesar
ca achitările împrumutului să varieze crescător și compensator cu variația descrescătoare a
dobânzii;
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
 - integral la scadență – este metoda cel mai des utilizată deși are costul cel mai ridicat, dobânda
calculându-se de fiecare dată când se plătește, la toată valoarea împrumutului.
- prin vânzare la Bursa de Valori – este interesantă pentru societatea împrumutată atunci când
cursul bursier al obligațiunilor este inferior valorii de rambursat.
Asemenea oricărei surse de finanțare, finanțarea prin intermediul emisiunii de obligațiuni prezintă
atât avantaje cât și dezavantaje din perspectiva societății emitente. Cele mai importante dintre acestea
sunt reflectate în figura de mai jos:

Avantaje Dezavantaje

Costul redus care se rezumă la plata Scadența fixă a plăților care

dobânzilor în cazul emisiunii de afectează trezorăria entității
obligațiuni cu o dobînda fixă
Afectarea mărimii profitului,
Creditorii obligatari nu au drept de respectiv al cîștigurilor acționarilor
vot de către dobânzi

Caracterul deductibil al dobânzilor Majorează costul datoriilor sporind

din profitul impozabil riscul de faliment, anulînd astfel
avantajele fiscale

Nevoia de finanțare este una dintre cele mai stringente nevoi ale unui agent economic,
indiferent de dimensiunea, forma de organizare juridică sau etapa de dezvoltare la care se află.
Această nevoie se resimte permanent și, deci, necesită acordarea unui atenții sporite. Deciziile
privind finanțare sunt considerate ca fiind un fir roșu în dezvoltarea și realizarea diverselor
proiecte de investiții. Alegerea corectă și rațională de către echipa managerială a sursei de
Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!
finanțare potrivite unei anumite nevoi se materializează în rezultatele pozitive și eficiența
obținută de entitate din proiectul finanțat pe seama sursei respective.

Confidențial – MICB 
Atenţie! Se interzice deţinerea, sustragerea, alterarea, multiplicarea, distrugerea sau folosirea acestui document fără a dispune de drept de acces
autorizat!