Omul este făuritorul propriului său destin

Omul nu poate domina ființarea, poate doar s-o cunoască în una din aspectele sale și să își
aducă aportul în creionarea propriei schițe, propriei versiuni demo la ce numește viață. Soarta și
destinul sunt 2 fețe ale aceleași monede, ambele sunt predeterminate. Diferența constă în faptul că
destinul indică ceva ce poate fi modificat sau alterat în mod activ, este direcționarea cursului vieții
prin conștientizarea responsabilității pe care o purtăm pentru propria dezvoltare, propriul bine. Pe
când soarta este în esența sa, resemnarea cu deciziile fatale ale universului.
Prin urmare, nu suntem chiar o picătură în oceanul vieții, omul poate interveni și își poate
făuri propriul destin, plătind, desigur, o sumă enormă. Ar fi prea banal să gândim că recompensa
ține de domeniul material, tributul constă în sacrificiul sufletului și a rațiunii în numele cunoașterii.
Distingem doua forme de cunoaștere blagiană: cunoașterea paradisiacă și cea luciferică, care vin în
antiteză. Cea paradisiacă care urmăreşte să explice şi să reducă misterul obiectului cunoaşterii,
obiectivându-l în concepte. Prin excesul de raţionalism, ea împiedică însă accesul la esenţa
lucrurilor. Cea luciferică nu urmăreşte explicarea, lămurirea misterelor, ci amplificarea, potenţarea
lor. Ea permite spiritului uman să înţeleagă esenţa lucrurilor, care este inaccesibilă raţiunii,iar
obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna un mister.
Deci, destinul poate fi reprezentat drept echilibrul celor 2
cunoașteri, punctul de tangență care sprijină întregul sistem de valori al vieții. Astfel, cunoașterea
paridisiacă își aduce aportul la evoluția intelectuală a personalității, iar cea luciferică hrănește
sufletul înflăcărat de mister să ardă cu mai multă ardoare, să râvnească mai aprig tainele existențiale
ale omenirii, și a conceptului uman în general. Dorința de a făuri propriul destin este potențată de
cunoașterea paradisiacă, dar poate fi îndeplinit doar din adâncul misterului ce zace în fiecare din
noi, din tainele luciferice. Cunoașterea luciferică constă dintr-o parte din
cunoașterea sinelui, și din cealaltă parte din cunoașterea oamenilor din jur, aspect care sunt
interdependente în procesul de descoperire și de înțelegere a vieții. O personalitate bine-formată,
chiar complex-dezvăluită, să-i zicem așa, este cea care a ajuns să înțeleagă oamenii din jur prin
măștile de sticlă care le acoperă fața, dar și mai primordial, care a ajuns să se cunoască pe sine
însuși, nepierzându-se în propria rațiune. Astfel, prin îmbinarea acestor 2 forme de manifestare a
eului, de cunoaștere a conceptului de om în toată complexitatea sa, a ajuns să își lase o amprentă în
suflet, care i-a schimbat cursul vieții, scriindu-și propriul destin. Însă, perfecțiunea depășește cu mult
condiția umană, astfel fiind imposibilă de atins cât timp ne aflăm în capcana de oase ce-o numim
trup. Deci, nu putem trage linia unde am reușit să atingem apogeul cunoașterii și unde nu. E un
concept prea abstract, care ne depășește. Însă, protagonistul romanului ”Viața pe un peron” de
Octavian Paler reprezintă un exemplu elocvent al omului care a încercat, jertfindu-și viața socială,
comunicarea cu lumea, să înțeleagă care îi este menirea pe acest Pământ. Astfel, prin efemerele sale
pasiuni (șahul, justiția), a reușit să descopere în sine 2 extremități, aparent bipolare, care duceau o
luptă continuă în rațiunea sa pentru a înțelege care din ele face decizia corecta, ca să conștientizeze
într-un final, că deciziile sale sunt doar niște eșecuri ale propriilor ezitărilor.
Un alt exemplu de ”făuritor-de-destin”,
este și protagonistul romanului ”Alchimistul” de Paulo Coelho, care prin călătoria sa definitorie a
reușit să cunoască oamenii în esența lor, dar și să se recunoască dintr-o altă perspectivă, neașteptată.
S-a văzut din perspectiva omului ce a evadat din propria capcană, a ordinarului, pentru a-și urma
legenda personală, cunoscând noi oameni, noi circumstanțe. Aflându-se la intersecții emoționale
cruciale în momentul plecării de acasă, dar și în momentul impasului la oază, când trebuia să aleagă
într-o viață fericită și liniștită alături de iubirea vieții, și între urmarea visului, și-a dat întrebări
existențiale, care l-au ajutat să își determine prioritățile, să crească la nivel spiritual și să își schimbe
viziunile asupra lumii. Este și cazul lui Apostol Bologa, din ”Pădurea
Spănzuraților” de Liviu rebreanu, care prin alterarea între cunoașterea paradisiacă și cea luciferică
încerca să găsească adevărul care i-ar define existența. Prin metamorfozele pe care le-a suferit, care
deseori se contraziceau, observăm o evoluție mișcătoare a liniei sale de subiect, și chiar a
personajului în întregime. Căuta răspunsul arzător la întrebarea ”cine sunt eu?”, și încerca să îl
găsească în cărțile bibliotecilor maghiare, însă adevărul i-a fost servit pe platou, într-un moment
revelatoriu, care i-a și pus capăt vieții. Istoria lui Bologa este marca faptului că sacrificiile sunt
necesare pentru găsirea adevărurilor existențiale, pentru găsirea adevăratului Eu, uneori fiind chiar
fatale. Toate aceste 3 personaje au în comun faptul că prin drumul lung pe care l-au parcurs din
incipit, până la finele istoriilor, au tins să se găsească pe ei însăși, să meargă împotriva curentului și
să dezvăluie adevărata lor ființă, în process având șansa să analizeze psihologia masei de oameni și
să își facă propriile concluzii asupra naturii ființei umane. În opinia mea, destinul
este într-adevăr un instrument în mâinile noastre, pe care îl putem controla, îl putem făuri cu
propriile mâini, însă nu toți sunt gata să accepte regulile dure impuse de jocul cu el. Doar
personalități impunătoare, câteodate încă neconștiente de propria putere spiritual, câteodată
desperate să găsească răspunsuri, reușesc să se inițieze în tainele rațiunii umane și să se cufunde în
abisul cunoașterii luciferice. Cunoașterea înseamnă străbaterea nevăzutului și necunoscutului (în
sens blagian), învăluindu-se până la urmă în mister.