O zi tihnită de vară, o zi obișnuită ce nu prevestea nimic neobișnuit găsi întreaga

familie Petre rătăcind pe aleile umbroase ale parcului. Familia Petre - mama, tata, Ioana şi
Mihai - îşi lăsau pașii să îi poarte la întâmplare prin poieniţele încărcate de flori, pe sub
arborii grei, ramuri umbroase ce găzduiau un popor de vrăbii zglobii. Ioana era singura cu
adevărată fermecată de concertul lor, de foșnetul frunzelor tremurând sub adierea blândă a
zefirului de vară, de susurul cristalin al pârăiaşului ce se încăpăţâna să le întovărăşească pașii.
Mihai cel năzdravan nu arăta că pune preț pe toate acestea, era prea ocupat să înalţe printre
ramuri zmeul primit în dar de la tatăl sau. Şi pentru ca zmeul, adevărată dihanie de hârtie
colorată să se înalţe cât mai sus, Mihai se eliberă din mâna mamei şi o zbughi ca din pușcă,
trebuia să alergi nu gluma pentru ca zmeul sa ajungă în înaltul cerului.

- Stai, Mihai, așteaptă-ne și pe noi!, ii zise mama.

Mihai se opri, dar nu ca să îndeplinească rugămintea mamei, ci pentru că se trezise brusc in
faţa a doua porți mari negre, cu totul si cu totul din fier. Erau porțile Castelului din parc
despre care se zicea că ar fi fermecat. Vrăjiţi parcă de ceea ce descoperiseră, copiii văzură
cum zmeul lor cel neastâmpărat se năpustește printr-o fereastră lăsată deschisă de vreun
paznic uituc şi intră în castel.
- Nătărăule, te-am ridicat cat de sus am putut şi acum tu te ascunzi de mine ? Am sa te
găsesc eu, nu avea grijă, şi atunci o să fie vai şi amar de tine !, zise Mihai supărat
nevoie mare (cum nu se putea mai mult).
Mihai pentru aceasta știu că avea nevoie de ajutorul surioarei mai mari, şi iată-i pe cei doi
împingând cu mânuţele lor neobosite poarta cea grea a castelului, hotărâţi să găsească ceea ce
părea definitiv pierdut, zmeul de hârtie colorată. Odată ajunși înăuntru, mare le fu mirarea
când fură întâmpinaţi de o arătare cu cap mare şi urechi lungi, au știură din prima clipă că era
zmeul lor, ce sub puterea unei vrăji nebănuite îţi schimbase dintr-odată înfăţişarea. Izbucniră
amândoi în râs, într-atât de caraghioasă era apariția.
- Ce față caraghioasă are! – zise Mihai către Ioana.
- Nu e frumos să vorbești așa! îl apostrofă ea pe Mihai.
- Râdeți de mine, vă par un caraghios? Lasă că atunci o să ne jucăm un altfel de joc și o
să vedem la urmă cine râde mai bine!

Și atunci zmeul furios făcu o vrajă numai de el știută, și, pe data, cei doi se treziră într-un loc
necunoscut, unde totul în jur era schimbat, într-o cu totul altă lume, alta decât cea pe care o
cunoșteau ei. Din depărtare se auziră bubuituri puternice, copiii speriați fugiră să se ascundă
când descoperiră un gard mare și un palat, și, pe data se gândiră că ar fi mai în siguranță dacă
ar intra în curtea palatului. Cum intrară, zgomotele încetară, se făcu liniște, Mihai și Ioana
erau încă speriați neștiind ce să facă, văzându-se fără părinți și, pe deasupra, într-un loc
necunoscut. Mihai se puse pe plâns.

- Nu mai plânge, Mihai! O să fie bine, o să intrăm la palat și cu siguranță, vom găsi pe
cineva care sa ne ajute! – zise Ioana.

La intrarea în palat îi întâmpină o pisicuță. Nu era o pisicuță obișnuită, ci una ca-n poveşti cu
siguranta era o pisicuta din povesti .
 - Ce e cu voi, v-ați rătăcit?
Copiii rămaseră muți de uimire - pisica vorbea.

- Pe mine mă cheamă Ioana, și el este fratele meu mai mic, Mihai. Ne-am cam rătăcit și
nu știm unde suntem și unde sunt părinții noștri.
- Eu sunt Ancuța-pisicuţa și am fost cândva o fetiță, de aceea pot vorbi. Dar un zmeu
rău, un zmeu adevărat, nu ca al tău, Mihăiță, a făcut o vrajă şi eu, la fel ca prietenii mei, am
fost transformați în animale și suntem condamnați să nu mai putem ieși niciodată din curtea
palatului. Se spune că singurii, care pot întoarce vraja, sunt doi copii, care vor veni într-o zi
să se ascundă în curtea noastră. Voi trebuie să fiți acei copii, și singurii capabili ce veți putea
să dezlegați misterul, cei care veți face ca vraja să se risipească! Cheia misterului blestemat,
se zice că s-ar afla ascunsă undeva în acest palat, şi ca doar voi ați avea puterea, sufletul şi
curajul sa o găsiți.
- Să intrăm atunci și să dezlegăm misterul! – zise, neștiind dacă să fie temătoare sau
încrezătoare. Şi, cum păşiră ei pe treptele de la intrare, întâlniră un căţel morocănos ce părea
adormit.
- Pe el îl cheamă Lucian-căţel-morocănos, pare fioros, dar e foarte prietenos. – făcu
prezentările Ancuța-pisicuţa. El poate să vă ajute să dezlegţi misterul.
- Dar eu nu cred că vraja poate fi ridicată – zise Lucian-caţel-morocănos. Dar
totuși, pentru că îmi sunteți simpatici, o să vă fac pe plac și am să vă însoțesc prin palat
poate, poate, cine ştie !?!.

Auzind acestea, Ioana se întristă, gândindu-se că s-ar putea să nu-și mai vadă prea curând
părinții. Și cum se auziră alte zgomote de dincolo de ferestrele palatului, Ioana cu Mihai
săriră spre geam să vadă ce se întâmplă.

- Degeaba încercați să aflați ce se întâmplă afară oricum nu putem ieși – zise Lucian-
caţel-morocănos, oftând resemnat. Așa că, mai bine să nu stăm degeaba, hai să vă
arătăm ce comori avem în palat, ce minunății de tablouri și sculpturi avem. Poate așa
o să vă mai treacă tristețea și, poate, cine știe, o să dezlegați misterul…
Cu toții, atunci, urcară scările ce duceau la etaj și, când să intre în prima sală, îi
întâmpină un cerb arătos nevoie mare, ce, în plus părea că plesnește de bunăvoință.
- Eu sunt Mirel-cel-bucuros-de-oaspeți !
- Eu sunt Ioana, iar el este Mihai, fratele meu mai mic.

După ce făcură cunoștință, intrară în sală și Mirel-cel-bucuros-de-oaspeți începu să le

povestească despre un bătrân foarte bogat, care, demult , demult, construise palatul, le mai
povesti si despre un pictor, care tot demult, demult, făcuse o sumedenie de portrete, când,
iată, deodată, un personaj pictat în tablou își dădu căciula jos din cap în semn de salut, poate.

- Nu mai faceți gălăgie, e prea multă agitație! – zise el cu voce tare – şi, în plus, aflați
că misterul nu poate fi dezlegat decât dacă e liniște, liniște deplina – zise el, de
această dată cu vocea pierdută și-și trase la loc pe ochi căciula lui cea mare ca să
ațipească deîndată.
 - Nu vă speriați, e cam cârcotaș, altfel, e un om cumsecade! De ce vă mirați, și
tablourile sunt vrăjite, și ei au fost cândva oameni ca și voi.

Trecând în sala următoare, făcură cunoștință cu un alt prizonier al palatului, un raton mic
pe nume Ovidiu-cel-blajin. Părea întotdeauna un pic cam speriat, dar avea o voce atât de
caldă, Era rândul lui să continue să povestească istoria palatului vrăjit. De la el aflară cei
doi despre un alt pictor important, și despre minunatele sale tablouri. Când, la un moment
dat, dintr-o ramă poleită cu aur, o domniță gingașă se recomandă: eu sunt Aristia, sunt
nimeni alta decât soția pictorului, şi datorită lui am devenit nemuritoare, fie doar şi în
cuprinsul pânzei pictate , dar mă mulțumesc şi cu atât. Copiii priveau uimiți și nu le venea
să creadă, când, deodată, se auziră iar alte zgomote; domnița se sperie și intră la loc în
tablou.

- Misterul este în piatră - zise ea cu glas tot mai stins, după care rămase nemișcată, ca
la început. Ioana și Mihai rămaseră uimiți, neînțelegând ce voia să zică domnița.

Plecară cu toții mai departe, în sala următoare, unde îi aștepta o lebădă răbdător-
nerăbdătoareoare.

- Eu sunt Valentina-ţine-minte-tot, şi sunt întotdeauna bucuroasă de oaspeți! Am atâtea

să vă povestesc și atâtea să vă arăt, că nici nu știu de unde să încep. Și le vorbi despre pictor,
despre locurile în care a călătorit și unde a pictat, despre prietenii lui și multele peripeții prin
care a trecut. Când deodată ratonul Ovidiu-cel-blajin se ghemui grăbit într-un colț, se
speriase nu se știa de ce. Mihai își dădu seama că ceva urma să se întâmple. Într-adevăr,
dintr-un tablou mare, ieși tamnesam un soldat alergând cu pușca în mână strigând cât putea
de tare:
- Numai împreună, țineți minte copii, numai împreună puteți opri războiul... și se făcu
nevăzut.
- Ce o fi vrut să zică? - se întrebă Ioana mirată, uitându-se către Mihai.
Cum întrebarea rămase fără răspuns plecară mai departe, iar, în sala
următoare, îi aștepta o leoaica , blând-fioroasă și calm-arţăgoasă.
- Eu sunt Mihaela-mrrr-mrrr, şi mă bucur să vă cunosc, mrrrr! Sperrr că ați fost
cuminți până acum, zise ea mârâind ușor din colțul gurii.
- Și se puse şi ea pe povestit. Le povesti despre un alt pictor bătrân, căruia îi plăcea
foarte mult poezia. Dintr-o dată, se auzi iarăși un zgomot - era un scârțâit de geam. Mihai se
uită la unul dintre tablouri.
- Uite, bate vântul și parcă iese ceața înspre noi!
- Atenție la detalii, copii, numai așa o să puteți dezlega misterul… - zise vântul și se
risipi prin sălile palatului.
- Ce-o fi vrut să zică vântul? - se întrebă Mihai. Poate știi tu, Ioana!

Întrebarea rămase fără răspuns, cei doi copii îşi făcură curaj şi se îndreptară spre o altă
sală, unde - nu o să vă vină să credeţi - îi întâmpină un urs, pe jumătate panda, pe
jumătate polar, ce mesteca de zor o bucată de bambus, din care ieșeau magice rotocoale
de fum albăstrui.
 - Eu sunt Emilian-dady-panda, căruia nu îi place sa fie deranjat degeaba – zise el cu
voce gravă. Brusc, se făcu o liniște deplină.
- A fost doar o glumă, am vrut doar să vă sperii puțin – zise Emilian-dady-panda, cu
un zâmbet șugubăț, de parcă micuții nu erau ei aşa destul de speriați, și continuă să
ronțăie din firul de bambus ce fumega albăstrui.
- Am să vă spun o poveste, dragii mei, cum n-ați mai auzit până acum…
Și cum povestea el așa, uite că, dintr-un tablou mare, ieși un ditai calul în galop, se
opri doar pentru o clipă şi îi șopti lui Mihai grăbit la ureche:
- Când visul prinde viață, totul devine posibil. Și, cât ai clipi, o luă la galop și se făcu
nevăzut.

Mihai le spuse tuturor ce i-a șoptit calul și toți căzură pe gânduri. Ancuța-pisicuţa, cea
care aproape adormise, se trezi brusc și strigă adunarea în altă sală, unde începu şi ea să
depene povestea unui alt pictor faimos și despre lumea sa de basm, plină de fluturi, de
păpuși, şi de ulcioare cu apă vie. Și cum povestea ea așa entuziasmată, dintr-un tablou se
ridicară doi ochi mari, parcă de foc, se auzi o voce:

- Focul iubirii este cel care ne ține în viață, numai așa vom străbate negura
timpurilor. După aceste vorbe, cei doi ochi mari se stinseră ușor și dispărură.
- Și acum să vedem și ultima sală, poate, aveți noroc și reușiți a dezlega misterul – zise
Lucian-caţel-morocănos, care nu mai părea așa neîncrezător ca la început.
De cum intrară, Ioana și Mihai au fost fascinați de sculpturile care erau acolo. Toate
păreau pline de viață. Și, după ce Lucian-caţel-morocănos povesti de-a fir a păr, cum
frumusețea artei a înnobilat sufletul oamenilor de-a lungul veacurilor, toți se așteptau, ca și
până atunci, să prindă viață un personaj și să le spună ceva. Dar timpul trecu, și nimic nu se
întâmplă. Căzură pe gânduri cu toții, ce sa fie, ce sa fie ?
- Poate că Lucian-catel-morocanos, avea dreptate și nu e decât o legendă - o poveste
de adormit copiii până la urmă! Poate că nu ne vom mai vedea părinții niciodată și
războiul nu se va termina niciodată – zise Ioana suspinând.
În acel moment, Mihai, uitându-se la sculpturi, observă ceva care i se păru ciudat.
- Ia uite, Ioana, sculpturile astea două parcă ar vrea să stea împreună! Era o fată și un
băiat din piatră, care stăteau cu mâinile întinse unul în fața celuilalt, de parcă ar fi vrut să se
îmbrățișeze, dar nu puteau!
- Dacă noi nu ne vom mai vedea părinții niciodată, măcar ei doi să fie împreună – zise
Ioana, și puse sculpturile una lângă alta, împreună cu Lucian și Ancuța.

Atunci, cele două statui prinseră pentru o clipa viață, se îmbrățișară și apoi se întoarseră într-
un sărut de data aceasta veșnic pentru că era în piatră.

Atunci, miracolul se produse.

Ancuța-pisicuţa și Lucian-caţel-morocănos se transformară în oameni. Şi nu doar ei, dar şi

Ovidiu-cel-blajin, Mirel-cel-bucuros-de-oaspeți, Valentina-ţine-minte-tot, Mihaela-mrrr-
mrrr ori Emilian-dady-panda. Războiul părea că se terminase brusc, pentru că, de afară, se
auzeau urale de bucurie, în loc de salve de tun. Ieșiră cu toţii în grabă din palatul eliberat de
vrajă şi nu mică le fu mirarea, când, la intrare, cei doi copii își văzură părinții. Despre cât de
tare s-au îmbrăţişat, ori despre cate sărutări au primit nu are rost sa povestim. Ştim doar că au
fost, multe, că au fost cu foc pentru că izvorau din dragostea de părinte, singura suficient de
puternică să învingă orice opreliște, singura în stare să risipească orice primejdie, singura în
stare să zădărnicească gândul cel rău .

După marea bucurie a revederii, familia Petru își luă rămas bun, cu promisiunea să revină cat
de curând în vizită la noii prietenii ai Ioanei și ai lui Mihai, şi la palatul lor minunat eliberat
de sub vraja, pentru cât timp nimeni nu ştia ...