INTERVENŢIA TIMPURIE LA COPILUL CU

RISC DE DEFICIENŢE SENZORIALE

GHID PRACTIC PENTRU PĂRINŢI

Bucureşti
2007

1
Autori:
Prof. psihopedagog Alexandra Casapu
Prof. psihopedagog Florina Săndoiu
Prof. psihopedagog Monica Marin
Prof. psihopedagog Oana Buică-Belciu
Prof. Psihopedagog Marin Casapu
Institutor Carmen Blăjan

Acest material este realizat cu sprijinul financiar al

Fundaţiei Sense Internaţional România

2
CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................................4
SFATURI PENTRU PĂRINȚI...........................................................................................5
PROGRAM DE PARTENERIAT......................................................................................6
CE ESTE INTERVENȚIA TIMPURIE?.............................................................................7
ETAPELE DEZVOLTĂRII LA NOU-NĂSCUT..................................................................9
DEZVOLTAREA SENZORIALĂ AUDITIV-VIZUALĂ ÎN PRIMII ANI.............................18
Dezvoltarea psihomotorie a copilului (0 – 1 an).............................................................19
CAUZE ALE TULBURĂRILOR ÎN DEZVOLTAREA NOU-NĂSCUTULUI....................21
CE ESTE PREMATURITATEA?................................................................................22
FAMILIA CA SUPORT...................................................................................................38
SIMȚURILE....................................................................................................................39
Vazul..............................................................................................................................40
Auzul..............................................................................................................................40
Gustul:............................................................................................................................41
Mirosul............................................................................................................................41
Tactilul............................................................................................................................42
O vizită la doctor – Ce se poate remedia medical ?......................................................42
Masajul bebelușului........................................................................................................43
De ce plânge bebelușul meu atât de mult?...................................................................45
CODUL BEBELUȘULUI.................................................................................................46
TIPURI TEMPERAMENTALE........................................................................................46
Jocul ca terapie..............................................................................................................50
Relația dintre mamă și copil...........................................................................................55
Interacţiune şi stimulare.................................................................................................56
Care sunt metodele eficiente?.......................................................................................57
Familia ca suport............................................................................................................58
PERSPECTIVE ŞI PROGNOZE PENTRU COPILUL MEU, CUM DEPISTEZ?...........59
SPERANŢA PENTRU PĂRINTE ŞI COPIL...................................................................60

3
INTRODUCERE
A aduce un copil pe lume este o bucurie, o minune ….dar în aceeaşi măsură nelinişte şi
îndoială. Adaptarea va veni încet.

Aveţi încredere !

Bebeluşul vă va ajuta ! Observaţi-l atent şi îi veti cunoaşte repede temperamentul, gusturile,

felul în care îi place să fie îngrijit şi mângâiat. Vă va arăta singur dacă este mulţumit …sau nu.
Cu fiecare lacrimă pe care o veţi vărsa, vă veţi simţi mai sigură şi mai competentă în rolul de
PĂRINTE !

Fiecare copil are nevoie să ştie că este dorit şi iubit. Fiecare părinte încearcă să-i spună acest
lucru, să-i spună că este minunat, că este cel mai de preţ lucru pe care el, părintele, l-a
dobândit pe lumea asta. Atingerea, mângâierea, imbrăţişările, zâmbetul, modul drăgăstos de
a-l privi, tonul afectuos cu care îi vorbeşti, bucuria care te animă atunci când copilul iţi
zâmbeşte sau îngrijorarea care te doboară atunci când bebeluşul tău plânge, toate acestea
sunt modalităţi de bază care stabilesc comunicarea între copil şi părinte. Cea mai importantă
formă de interacţiune are loc prin contactul privirii şi schiţarea zâmbetului de către adult; ca
răspuns la zâmbetul acestuia, copilul va invăţa şi el şi va reproduce, la rândul lui, acest gest;
se naşte astfel un prim “dialog” timid, dar cu o uriaşă încărcătură afectivă, un puternic
catalizator al interacţiunilor ulterioare. Încrederea se va stabili intre dvs şi copil şi va crea acea
legătură afectivă unică prin care un biet om devine un bun părinte !

Fiecare părinte trebuie să inveţe să perceapă copilul cât mai realist şi diferenţiat pentru a putea
să descopere nevoile şi să-i ofere în mod corect tot ce îi este necesar pentru a se dezvolta pe
deplin. Fiţi atenţi la ce poate şi nu poate încă să facă pentru a fi alături de el când va avea
nevoie de sprijin şi dragoste ! Aşteptările dumneavoastră trebuie să fie cât mai aproape de
posibilităţile copilului pentru că numai aşa îl veţi ajuta să depăşească problemele !

Copiii vin pe lume singuri ca să ne gasească pe noi, părinţii ! Nu uitaţi nici o clipă să le dăruiţi
toată dragostea şi sprijinul de care au nevoie, atunci când au nevoie.

Sperăm să vă putem fi de ajutor cu sfaturile şi experienţa noastră !

4
SFATURI PENTRU PĂRINȚI

 Copilul se naşte pregătit sa înveţe ;

 Pentru aceasta îşi foloseşte toate simţurile ca să înţeleagă lumea din jurul lui ;
 Învăţarea începe în braţele mamei, iar atunci când mama face ceva ce el nu poate
încă să facă, fac împreună ;
 Copilul mic învaţă prin joc, aşadar jocul nu poate fi separat de învăţare ;
 Părinţii trebuie să antreneze copilul în toate tipurile de joc şi astfel să îi susţină
dezvoltarea ;
 Observarea atentă a copilului şi evaluarea au drept scop cunoaşterea şi înţelegerea
lui ;
 Nu faceţi comparaţii cu ceilalţi copii pentru a-l evalua, pentru că fiecare copil are
ritmul său de dezvoltare şi caracteristici individuale ;
 Părinţii trebuie să înveţe cum se dezvoltă copilul şi, mai ales, când trebuie să se
întâmple salturi importante în evoluţia sa ;
 Etapele de dezvoltare sunt importante pentru că ne dau informaţii orientative despre
parametrii medii de evoluţie ;
 Nu orice abatere de la medie înseamnă neapărat o problemă în dezvoltarea copilului
dumneavoastră ;
 Când distanţa dintre performanţele copilului şi indicatorii medii de dezvoltare este mai
mare, o atitudine de aşteptare sau indiferenţa sunt dăunătoare ;
 Problemele nu numai că nu se rezolvă de la sine pe măsură ce copilul creşte, dar se
pot agrava, dacă nu se intervine la timp ;
 Este bine să stiţi că în aceste cazuri, a apela la sfatul serviciilor specializate este
măsura cea mai potrivită ;
 Părinţii care reuşesc să-şi cunoască bine copilul şi care intervin, în funcţie de
necesităţile copilului, cu activităţile stimulatorii potrivite, sunt cel mai eficient ajutor
pentru copilul lor .

5
PROGRAM DE PARTENERIAT
Scopul parteneriatului :
 Să ofere sprijin în dezvoltarea copilului în toate ariile sale : promovarea interacţiunii şi a
comunicării, stimularea senzorială (educaţie vizuală, educaţie auditivă, antrenament tactil
şi psihomotric), orientare şi mobilitate, joc şi formarea deprinderilor socio-emoţionale.
 Să ofere informaţii părinţilor asupra modalităţilor de influenţare a dezvoltării şi a formării
competenţelor de comunicare la copilul prematur (cu risc).
 Să ofere sprijin părinţilor în cunoaşterea legislaţiei şi a drepturilor lor de a avea acces la
diverse servicii medicale şi educaţionale.
 Consilierea părinţilor şi facilitarea contactelor cu persoane care au fost confruntate cu
aceleaşi probleme.
 Consilierea tuturor persoanelor care vor fi implicate în educarea copilului ; coordonarea
măsurilor de sprijin de care au nevoie părinţii.
 Să dezvolte şi să standardizeze instrumente pentru depistarea timpurie a tulburărilor de
dezvoltare ; să iniţieze programe pentru prevenirea instalării unor decalaje prea mari în
dezvoltarea copilului.
 Să dezvolte programe de intervenţie timpurie pentru părinţi, care să înceapă din perioada
spitalizării şi prin care să ofere pregătirea necesară pentru a răspunde adecvat semnelor
date de copil.
 Sprijin pentru o evaluare corectă şi precisă a potenţialului copilului înainte de a determina
forma ajutorului necesar.
 De ce este atât de importantă depistarea timpurie a oricăror decalaje de dezvoltare ? -
pentru că observarea atentă a copilului ne ajută să oferim stimularea de care are nevoie
pentru a reduce impactul negativ al unor deficienţe de auz sau de vedere, a unor tulburări
în formarea copilului.
 Prin intervenţie timpurie şi o bună evaluare medicală sunt puse în evidenţă stagnările,
dificultăţile in evoluţia copilului şi măsurile de stimulare necesare progresului în dezvoltare.
 Intervenţia timpurie se bazează pe plasticitatea cerebrală a nou-născutului şi reprezintă
un ansamblu de strategii de prevenire (medicale şi educative) care să favorizeze o bună
dezvoltare a acestuia.
 Parteneriatul familie - echipa de specialişti - medic este triada care poate rezolva multe
probleme care apar în dezvoltarea copilului.

6
CE ESTE INTERVENȚIA TIMPURIE?

Intervenţia timpurie este un program elaborat şi aplicat de specialişti care încurajează şi

susţine părinţii copiilor cu vârstă cuprinsă între 0 şi 3 ani să descopere, să recunoască şi să
înţeleagă nevoile particulare de dezvoltare ale copilului lor şi îi ajută să-şi însuşească tehnici,
modalităţi de a-i dezvolta capacităţile şi abilităţile, de a remedia manifestările negative în
creşterea copilului şi de a participa activ şi eficient la procesul recuperării copilului.

Echipa de intervenţie timpurie lucrează cu familia. Ei determină împreună ce tip de intervenţie

este cel mai potrivit şi mai benefic pentru copil şi elaborează un program de intevenţie comună
individualizat pe nevoile specifice ale copilului şi posibilităţile familiei. Acest plan de intervenţie
conţine specificaţii clare cu privire la totalitatea serviciilor educative, de training şi sprijin
familial, care vor fi asigurate în scopul remedierii impactului negativ al dublei deficienţe
senzoriale asupra copilului şi asupra relaţiilor şi interacţiunilor dintre acesta şi familia lui.

Echipa de intervenţie timpurie este o echipă multidisciplinară de specialişti în surdocecitate,

psihopedagogi specialişti în deficienţele senzoriale (auditive şi vizuale), specialişti în
dezvoltarea timpurie a copilului, medici oftalmologi şi otorinolaringologi, audiologi, optometrişti,
logopezi, specialişti în recuperarea motrică şi în intervenţia psihomotrică timpurie. Aceştia
lucrează împreună cu familia în cadrul programului de intervenţie timpurie. Ei pot furniza:

- informaţii despre specificul manifestărilor în surdocecitatea infantilă;

- informaţii, materiale şi cursuri de învăţare / perfecţionare a unor modalităţi de

comunicare specifice în surdocecitate;

- demonstraţii şi sprijin pentru variate activităţi ludice cu scop terapeutic recuperator sau
preventive, pentru activităţi de formare / dezvoltare a unor abilităţi şi capacităţi
dezirabile în perspectiva recuperării copilului;

- asistenţă în introducerea şi folosirea echipamentelor protetice;

- colaborare şi sprijin din partea altor familii aflate în situaţii similare;

- planificarea gradată a activităţilor, astfel incât să asigure şi să faciliteze accesul la

educaţia preşcolară;

7
 Ariile vizate prin intervenţia timpurie şi care pot fi formate şi dezvoltate prin joc sunt:

- senzorialitate;

- motricitate ; psihomotricitate;

- comunicare;

- îngrijire şi confort fizic;

- afectivitate şi confort psihic.

Este bine să observați:

Există câteva comportamente care pot semnaliza existenţa unui deficit auditiv sau vizual;
aceste comportamente, odată ce au fost observate la un copil, trebuie urmărite atent sub
aspectul frecvenţei manifestărilor şi a contextului în care se produc. Aceste informaţii culese de
părinţi pot fi sursa unor investigaţii suplimentare care pot evidenţia aspecte particulare ale
manifestării unor deficienţe senzoriale care trec neobservate în cadrul unor examinări medicale
de rutină. Părintele trebuie să ştie că, la această vârstă, dată fiind reacţia nespecifică, adesea
acţiunile de testare senzorială şi măsurare sunt de multe ori neconcludente sau au un caracter
prezumtiv. Dacă observaţi manifestări de acest fel, trebuie să consultaţi medicul sau
psihologul:

Reacţia vizuală:

- îşi apasă ochii cu mâinile sau cu jucăriile

- se freacă frecvent la ochi
- ţine capul într-o poziţie neobişnuită când priveşte obiectele sau persoanele
- ochii i se mişcă într-un mod anormal.
Reacţia auditivă:

- absenţa reacţiei la zgomotele din jur sau la vocea adultului

- lipsa, intârzierea sau abandonarea gânguritului
- nu intoarce capul la sunetele jucăriilor
- nu se mişcă ritmic la sunetele muzicale.

8
ETAPELE DEZVOLTĂRII LA NOU-NĂSCUT

Nou-născutul prematur:
- principala problemă constă în a identifica corect vârsta reală a copilului, pentru a nu-l
raporta greşit la reperele de dezvoltare ale copiilor născuţi la termen;
- copilul prematur trebuie să recupereze lunile în care dezvoltarea sa intrauterină s-ar fi
desăvârşit, iar acest lucru nu se produce ca prin farmec, odată cu naşterea, ci într-un
ritm lent, de-a lungul primilor doi ani de viaţă;
- este important ca dezvoltarea sa să fie raportată la „vârsta corijată”, ceea ce înseamnă
că, dacă un copil s-a născut la 7 luni, de exemplu, nu va trebui să vă aşteptaţi ca după
două luni să atingă nivelul de dezvoltare al copiilor de aceeaşi vârstă nascuţi la termen,
ci pe cel care ar fi trebuit să-l aibă la naştere; deşi copilul va avea două luni în vârsta
reală, el va avea, practic, o zi, in vârsta corijată.
0 – 2 luni:
- dezvoltarea psihomotrică: în primele săptămâni de viaţă, deşi copilul se mişcă,
motricitatea lui nu este organizată şi nici voluntară; el este în stadiul reflexelor care se
vor condiţiona şi vor dispărea treptat, pe măsură ce va creşte;
- reflexul Moro: explică reacţia copilului de a se prinde de ceva, atunci când este
deplasat brusc;
- reflexul de apucare: copilul va strânge mâna apucând degetul mamei, atunci când îi
atingeţi interiorul palmei;
- reflexul de sucţiune: îi permite să se alimenteze sau să se calmeze (prin introducerea
tetinei în gură); o variantă a reflexului de orientare îl face să întoarcă capul, dacă îi
atingeţi obrazul sau mâna, acest reflex permiţându-i să întoarcă capul în căutarea
sânului;
- reflexul de mers automat: atunci când este ridicat in poziţie verticală şi aşezat cu
picioarele pe masă, copilul va părea că încearcă să meargă, fără a putea insă să se
ţină pe picioare; este doar un reflex şi nu veti obţine mai mult dacă îl stimulaţi;
- începe să îşi folosească simţurile: se orientează vizual spre jucaria atârnată deasupra
patului şi, aproximativ la o lună, chiar poate urmări cu privirea un obiect care se
deplasează în câmpul său vizual; reacţionează la sunete puternice şi bruşte;
- înţelegerea: este prezentă încă de la această vârstă, copilul fiind capabil să descopere
în fiecare zi lucruri noi; poate imita gesturi simple, cum ar fi deschiderea gurii, poate să
scoată limba, poate sesiza contrastele cromatice puternice;

9
 - limbaj: plânsul este prima sa modalitate de comunicare; nu este un limbaj intenţional, ci
un reflex generalizat ca răspuns la unele stări interne de disconfort care, cel mai
adesea, semnalizează nesatisfacerea nevoilor fundamentale, cum ar fi cele de foame
sau somn; încă din primele săptămâni începe să emită sunete nediferenţiate care însă
nu au valoare comunicaţională, ci sunt un fel de amuzament;
- nu înţelege sensul cuvintelor, dar poate fi capabil să descifreze unele emoţii precum
bucuria, supărarea sau tandreţea, după intonaţia şi ritmul vocii;
- începe să recunoască vocea părintelui şi îi place să o asculte;
- relaţionare: încă de la naştere noul născut manifestă preferinţă pentru chipurile umane;
memoria sa se dezvoltă treptat şi el va începe să vă recunoască şi să vă caute cu
privirea;
- începe să reacţioneze la vocea adultului şi devine atent, încearcă chiar să imite unele
sunete sau grimase; la rândul său, işi exprimă emoţiile şi stările interne într-o manieră
tot mai diferenţiată, va plânge atunci când se simte neconfortabil şi va zâmbi atunci
când este bucuros.
2 – 4 luni:
- dezvoltare psihomotrică: copilul începe din ce în ce mai mult să-şi organizeze şi
controleze mişcările; devine foarte activ;
- aşezat pe burtă, copilul işi va salta capul şi chiar va reuşi să se ridice sprijinindu-se pe
antebraţe; progresiv, se va ridica din ce în ce mai mult;
- începe să-şi exploreze mâinile şi picioarele, îi place să fie schimbat, să vă jucaţi cu
mâinile şi picioarele lui, să faceţi „gimnastică”, să-l faceţi să „pedaleze”, îl amuză să fie
„păpat de burtica” etc.;
- principala modalitate de a învăţa şi a explora lumea constă în introducerea în gură a
obiectelor pe care le găseşte in jur; este modul lui de a interacţiona şi a le cunoaşte; îl
veţi vedea jucându-se cu limba, cu saliva sau făcând „balonaşe”; la această vârstă
copilul este centrat pe propriul corp pe care şi-l descoperă prin mijlocirea adultului;
- înţelegere: copilul inţelege şi reproduce, reuşeşte uneori să anticipeze activităţile
agreabile pentru el, cum ar fi introducerea tetinei în gură şi reacţionează adecvat;
- limbaj: copilul reacţionează la vocea persoanelor familiare şi la jucării sonore; încă nu
inţelege cuvintele, dar îi place să vă asculte fredonându-i un cântec, pentru că vă
recunoaşte vocea, iar acest lucru îi ofera sentimentul securităţii şi al confortului;
- începe să fie atent la melodie şi la ritmuri, ca şi la gesturi;

10
 - relaţionare: în jurul acestei vârste apare zâmbetul social, un comportament intenţional
cu valoare comunicaţională şi relaţională; copilul va începe să răspundă cu un zâmbet
atunci când, la rândul vostru, îi zâmbiţi;
- devine foarte atras de figurile umane, iar incepând cu 2-3 luni, manifestă interes faţă de
alţi bebeluşi şi poate deveni foarte excitat la întâlnirea cu ei;
- după 3 luni devine din ce în ce mai conştient de prezenţa / absenţa membrilor familiei şi
poate să solicite prin plâns prezenţa acestora.
4 – 6 luni:
- dezvoltare psihomotrică: în această perioadă are loc o accentuată creştere fizică,
copilul aproape că îşi dublează greutatea de la naştere;
- motricitatea se dezvolta şi ea sub aspectul mişcărilor intenţionale; copilul reuşeşte din
ce în ce mai bine să se ridice, forţa sa musculară creşte; este perioada în care, aşezat
pe spate, îşi aduce picioarele la gura, îşi mişcă capul, pedalează; dacă îl luaţi de mâini
şi îl trageţi, ridicându-l în şezut, el işi va menţine capul drept;
- poate sta în şezut doar dacă este susţinut; se intoarce cu plăcere pe spate, dacă este
culcat pe burtă;
- se joacă cu mâinile, apucă cu uşurinţă obiectele, le ţine bine şi nu le dă drumul uşor;
duce obiectele la ochi şi le explorează; vederea lui fiind bine dezvoltată de acum,
copilul este capabil să sesizeze multe detalii ale obiectelor;
- înţelegere: copilul începe să înţeleagă că poate produce modificări în starea unor
obiecte, îi place să aibă jucării la îndemână, suspendate, astfel încât să le poată privi,
să le facă să se invârtă etc.;
- sesisează şi înţelege, atunci când produce sunete lovind jucăriile sau bolborosind şi
este mereu tentat să exploreze efectele acţiunilor sale asupra obiectelor;
- solicită tot mai insistent prezenţa adultului lângă el;
- nu are încă iniţiative de căutare a obiectelor care nu mai sunt în câmpul său vizual;
- limbaj şi comunicare: începe să bolborosească, emiţând sunete articulate şi chiar
silabe: „pa pa, ma ma, ba ba”;
- îşi exprimă cel mai bine dorinţele sau necesităţile prin ţipete, prin plâns sau bolboroseli,
râde sau uneori ţipă doar de amuzament;
- începe să-şi exploreze vocea, scoate sunete, le repetă, încearcă să imite sunetele pe
care le scoateţi dumneavoastră; este momentul în care trebuie să îi vorbiţi des, să vă
jucaţi cu el şi să îi răspundeţi la solicitările exprimate prin ţipete sau bolboroseli; el va

11
 înţelege în felul acesta că iniţiativele lui de comunicare au un efect asupra voastră şi îi
produc satisfacerea dorinţelor sau trebuinţelor;
- relaţionare: la această vârsta copilul devine tot mai reactiv la prezenţa oamenilor lângă
el, îşi întoace capul pentru a-i privi, le răspunde la zâmbet, zâmbindu-le şi el, caută tot
mai mult compania lor şi o solicită frecvent prin ţipete sau plâns;
- începe să reacţionze la vocea umană, se calmează dacă îi vorbiţi atunci când plânge şi
reacţionează, întorcându-se spre dumneavoastră, atunci când îi pronunţati numele.
6 – 9 luni:
- dezvoltare psihomotrică: începe să se deplaseze pe burtă, se târăşte, se caţară peste
obstacole mici, devine foarte abil; mişcările sale sunt tot mai rapide;
- culcat pe burtă, se ridică în mâini, cu braţele întinse; îl puteţi determina să avanseze
spre dumneavoastră atrăgându-l cu o jucărie;
- poate apuca obiecte mici şi poate să transfere o jucărie dintr-o mână în alta,
coordonându-se vizual;
- poate face două acţiuni în acelaşi timp (de exemplu, se hrăneşte şi, în acelasi timp,
întoarce capul pentru a urmări ce se întâmplă în jur, fără a scăpa tetina din gură); încep
să-i iasă dinţii şi va descoperi plăcerea de a roade; începe să mănânce şi alimente
solide;
- poate sta aşezat în scaun, poate apuca cu ambele mâini şi duce la gură biberonul, îi
place să se joace cu vasele şi instrumentele cu care este hrănit;
- înţelegere: în această perioadă copilul va învăţa multe lucruri despre lumea din jur, prin
luarea initiaţivei de a o explora şi prin mijlocirea jocurilor şi activităţilor preferate la
această vârstă;
- îl veţi vedea atras de oglinzi în care se va privi şi se va descoperi pe sine, vă va
descoperi pe dumneavoastră şi va inţelege diferenţa dintre el şi altul; profitaţi de ocazie
pentru a-i pronunţa frecvent numele pentru a-i fixa ideea „eu”-lui;
- devine atras de cuburi, ursuleţi sau obiecte mari din plastic sau lemn, pe care le va
explora din toate unghiurile (faţă, spate, lateral); în felul acesta învaţă noţiunea de
„tridimensionalitate”; se va amuza lovind obiectele unele de altele sau bătând cu ele in
masă, producând zgomote; va arunca obiectele pe jos, iar dumneavoastră va trebui să i
le inapoiaţi; în felul acesta explorează căderea şi învaţă să urmarească obiectele cu
privirea şi să le caute;
- comunicare şi limbaj: la 7 luni îşi recunoaşte numele şi înţelege câteva cuvinte familiare
(tata, mama, papa, bebe); începe tot mai mult să imite sunetele scoase de adulţi;

12
 începe să se exprime intenţional, mai ales prin gesturi; aceasta va fi modalitatea
dominantă de exprimare până spre 18 luni, in paralel formându-şi tot mai mult
competenţa de a înţelege limbajul verbal;
- la 9 luni înţelege foarte bine şi răspunde la cerinţele pe care le exprimaţi prin gesturi
(dacă îi cereţi o jucărie întinzând mâna spre el, copilul v-o va aşeza în mână); la
această vârstă copilul înţelege de asemenea şi câteva cuvinte, deşi nu este încă
capabil să le reproducă.
- relaţionare: copilul îşi descoperă propriul corp şi recunoaşte feţele părinţilor, de care va
fi atras, le va explora băgându-le degetele în gură sau în nas, trăgându-i de păr sau
agăţându-se de hainele lor; devine tot mai sensibil la prezenţa părinţilor lângă el şi nu
acceptă cu uşurinţă absenţa lor, mai ales a celui care se ocupă preponderent de
îngrijirea sa; nu inţelege această dispariţie şi nu poate anticipa că „vă veţi întoarce”,
pentru că nu cunoaşte această noţiune; este util să îi facilitaţi anticiparea, jucându-vă
cu el jocuri de genul „cucu-bau”, în felul acesta va înţelege că vă întoarceţi la el. Cel
mai adesea, frustrarea resimţită faţă de absenţa dumneavoastră va genera ataşament
faţă de un obiect sau o jucărie care „nu-l părăseşte niciodată”; este bine să incurajaţi
acest fenomen şi, eventual, să luaţi toate măsurile pentru ca preţiosul obiect să fie
mereu disponibil; în felul acesta copilul va putea învăţa să doarmă singur, iar
dumneavoastră veţi putea beneficia de momentele lui de linişte;
- încearcă să capteze atenţia altor bebeluşi atunci când îi întâlneşte şi poate reacţiona
prin plâns în prezenţa unor persoane necunoscute; se manifestă astfel teama de
străini.
9 – 12 luni:
- dezvoltare psihomotrică: copilul devine tot mai autonom ca urmare a dezvoltării
modalităţilor de deplasare, astfel că va fi mereu tentat să exploreze fiecare colţişor al
casei; dacă îl lăsaţi nesupravegheat câteva minute, să ştiţi sigur că nu îl veţi mai găsi
tot acolo unde l-aţi văzut ultima oară;
- deşi nu merge singur încă, copilul reuşeşte să compenseze prin mersul „de-a buşilea”
sau „în patru labe”; se întoarce de pe burtă pe spate, se ridică în mâini, apoi se agaţă
de mobilă şi se ridică, face un pas sau doi şi cade; şi o ia de la capăt;
- manualitatea sa se dezvoltă foarte mult, poate apuca obiectele mici prinzându-le între
degetul mare şi cel arătător;

13
 - înca îşi mai introduce obiectele în gură, indiferent de mărimea lor, este modul lui de a
le explora, iar dumneavoastră va trebui să fiţi foarte atent pentru a preveni eventualele
pericole de a le inghiţi;
- comunicare: înţelege ceea ce îi spuneţi, mai ales dacă îi vorbiţi folosind cuvinte simple
şi gesturi; înţelege şi răspunde la „Pa! – Pa!”, la „Bravo!” sau la „Mai vrei?”, folosind
gesturi adecvate şi unele sunete sau silabe;
- foloseşte denumiri distincte pentru diverse obiecte sau acţiuni, nu neapărat inteligibile
de către adult, cel mai adesea asociate cu gesturi (comunicare acţională), în felul
acesta se face tot mai bine înţeles;
- începe să întindă mâna in direcţia obiectului pe care îl doreşte (comunicare acţional-
indicativă).
- înţelegerea: începe să devină interesat de imagini şi muzica, îi place să se joace cu
cărţile şi să vă asculte povestindu-i; îşi foloseşte cunoştinţele deja acumulate,
reactualizându-le corespunzător şi imitându-vă;
- înţelege efectele reacţiilor sale asupra dumneavoastră şi poate chiar încerca să vă
„manipuleze” pentru a obţine ceva;
- poate să rezolve situaţii noi prin reactualizarea celor deja învăţate (de exemplu, dacă îl
opriţi să ia un obiect sau o jucărie, va încerca o altă modalitate de a o obţine – se va
deplasa spre ea, mergând în patru labe, va începe să ţipe sau va trage de faţa de
masă, dacă respectivul obiect se află pe masă);
- relaţionare: copilul devine foarte sociabil şi, atras de prezenţa altui copil, începe să-l
imite sau să se imite reciproc;
- devine tot mai interesat de descoperirea lumii, uneori chiar exasperant pentru
dumneavoastră; nu va descurajaţi, este un semn pozitiv pentru dezvoltarea lui;
- poate începe să se joace singur, dar are nevoie în continuare de prezenţa
dumneavoastră lângă el; deşi nu-şi poate orienta interesul pentru o perioadă mai lungă
pe aceeaşi jucărie, începe să manifeste unele preferinţe pentru anumite jucării sau
păpuşi.

12 – 15 luni:
- dezvoltare psihomotrică: copilul dumneavoastră cântăreşte acum aproape de trei ori
mai mult decât la naştere;
- poate merge – sau, aproape! Dar, cu siguranţă îşi foloseşte poziţia bipedă pentru
deplasare; deplasarea independentă se formează în general pe la 12 – 18 luni, dar

14
 fiecare copil are propriul său ritm; nu insistaţi, lăsaţi-l să progreseze în ritmul sau, altfel
riscaţi să-l obosiţi peste măsură;
- devine foarte abil în deplasarea în patru labe, poate chiar urca scările în acest mod; îi
place să se sprijine şi să se caţere pe obiecte, scăunele etc. sau se amuză deplasând
obiectele de colo-colo, împingându-le;
- descoperă formele şi poate începe să suprapună cuburile mari, să agaţe cercurile pe
un suport sau să introducă obiectele în cutii;
- comunicare: la un an pronunţă deja cuvinte simple, mai ales legate de persoanele cele
mai apropiate (mama, tata, baba, tutu - căţelul -, etc.), unele acţiuni (ia, papa, nani, pa,
hai etc.) sau părţi ale corpului pe care le poate şi identifica corect, unele aminale sau
obiecte din mediu (casa, titi - maşina -, pui, pomul, etc.) pe care de asemenea le poate
recunoaşte şi identifica;
- înţelegerea: copilul poate să grupeze obiectele după formă sau culoare, îi place să
experimenteze diferite acţiuni noi pentru a vedea ce efecte produc asupra lucrurilor sau
persoanelor;
- înţelege foarte mult atunci când vorbiţi cu el, îi place să repete ceea ce aude dar o face
într-o manieră încă neclară, inventând sau derivând propriile denumiri pentru obiecte,
persoane sau evenimente; este bine să-l încurajaţi să repete corect, fără a-l presa (de
exemplu, dacă în loc de maşină, copilul spune ”titi”, nu-l corectaţi „nu, nu titi, maşina” ci
încurajaţi-l „aşa este, ai dreptate, este maşina”, dar continuaţi să spuneţi cuvântul în
forma corectă, nu preluaţi denumirea lui; în caz contrar, copilul poate înţelege că
denumirea lui este corectă şi va fi derutat;
- relaţionare: copilul devine foarte sensibil la emoţiile părinţilor, mai ales în cursul unor
evenimente obositoare sau nesigure; este extrem de influenţabil şi adoptă cu uşurinţă
starea afectivă a părintelui;
- încep să se facă remarcate unele momente de simbolizare, copilul poate „hrăni
păpuşa” sau „vorbi la telefon”.
15 – 18 luni:
- dezvoltare psihomotrică: copilul poate acum să meargă singur, deşi nu are încă
echilibrul pe deplin constituit; urcă în continuare scările sau se caţără pe scaun în patru
labe, coboară scările târându-se pe şezut;
- învaţă să se agaţe de clanţă şi să deschidă uşa, poate întoarce paginile unei cărţi; cu
ajutorul dumnevoastră poate învăţa rapid să se descalţe şi să-şi dea şosetele jos; poate
împinge o minge spre partenerul de joc;

15
 - poate să mâzgălească cu un creion mai gros, poate suprapune două - trei cuburi sau
să scoată obiecte dintr-o cutie; îi place să răstoarne cutiile şi să pună la loc conţinutul
acestora;
- înţelegere: copilul începe să experimenteze diverse modalităţi de a-şi atinge ţintele, de
a obţine ceea ce vrea; face parte din programul lui de învăţare; de asemenea devine
interesat să experimenteze noi comportamente în relaţionarea cu obiectele (de
exemplu, dacă, călcând cu piciorul peste un obiect de plastic sau de cauciuc, produce
un zgomot, va fi tentat să exploreze acel obiect cu mâinile sau îl va arunca, în scopul
de a descoperi noi modalităţi de a reproduce acel sunet);
- începe să rezolve problemele prin metoda „încercare - eroare”;
- comunicare: începe să înţeleagă şi să execute cerinţe simple (du-te şi ia păpuşa),
devenind din ce în ce mai puţin dependent de gesturi;
- începe să spună tot mai multe cuvinte, dar se exprima holofrastic (foloseşte doar un
cuvânt pentru a indica ceva, de exemplu „papa” pentru „vreau papa”); puteţi să-i
facilitaţi dezvoltarea limbajului în acest moment completând cu mici enunţuri ceea ce a
spus el, fără însă a insista ca şi el să repete (de exemplu, dacă el a spus „nani”, puteţi
completa „da, fata doarme, face nani”);
- relaţionare: această perioadă marchează un pas foarte important pentru dezvoltarea sa
socială, este debutul autonomiei; copilul vă va urmari şi vă va imita reproducând
activităţile cotidiene, activitate extrem de instructivă pentru el, pentru că îi ofera modele
de comportament social dezirabile;
- începe să se facă remarcată tendinţa şi plăcerea copilului de a se afla în compania
copiilor de aceeaşi vârstă, fără ca să putem vorbi de jocul colectiv; fiecare copil va avea
propria sa activitate, dar momentele de interacţiune între ei devin tot mai lungi şi se
materializează în acţiuni mutuale de imitaţie a celuilalt.
18 – 36 luni:
- dezvoltare psihomotrică: la această vârstă manifestă o nevoie puternică de mişcare;
aleargă, se opreşte, iar o ia la fugă, iar se opreşte, ţopăie, se învârte şi dansează; îi
place foarte mult să stea în aer liber, în parc sau la plimbare, să se dea în leagăn sau
să se caţere; poate lovi cu piciorul o minge şi poate sări cu ambele picioare odată; spre
doi ani va învăţa de asemenea să meargă pe vârfuri;
- motricitatea manuală i se dezvoltă tot mai mult, astel că va fi capabil să înşire bile de
lemn pe o sfoară mai groasă; spre trei ani va putea să ţină foarfeca în mână şi să o
folosească sau să întoarcă paginile unei cărţi, una câte una;

16
- învaţă să-şi tragă pantalonii, să-şi pună căciula; este momentul în care îl puteţi ajuta să
devină independent la îmbrăcat, alegându-i haine uşor de îmbrăcat;
- înţelegere: în această perioadă se manifestă ceea ce se numeşte „permanenţa
obiectului” (dacă mingea se va rostogoli sub pat, copilul se va duce după ea, ulterior,
dacă se va rostogoli sub masa, copilul o va căuta tot sub pat); copilul începe de
asemenea să caute obiectele care nu se află în câmpul său vizual;
- gândirea simbolică se dezvoltă, copilul este capabil de reprezentare – poate gândi sau
desena obiecte care nu se află în câmpul său vizual, poate imita ceva sau pe cineva
care nu este prezent in acel moment;
- de asemenea, relaţia cauza - efect se dezvoltă, copilul descoperind efectele diferite ale
aceleiaşi acţiuni asupra unor obiecte diferite (de exemplu, bătând cu un creion in
diferite obiecte, va descoperi că acestea produc sunete diferite);
- comunicare: spre 18 luni copilul înţelege întrebări simple, fără să mai fie necesar
suportul gestual; recunoaşte verbal şi identifică pe obiecte sau în imagini;
- foloseşte combinaţii de două şi trei cuvinte pentru a se exprima; foloseşte pronumele
personal „eu” şi „al meu”, foloseşte „nu” şi începe să folosească şi „da”;
- copilul devine capabil să poarte un dialog şi se exprimă inteligibil; la această vârstă
sunt frecvente defectele de vorbire, aşa că nu vă neliniştiţi dacă persistă încă sunete
neclare sau omisiuni.
- relaţionare: copilul câştigă tot mai multă autonomie şi încredere în sine; puteţi avea
impresia că se „îndepărtează” de voi; în fapt, el descoperă lumea din jur, şi o face în
maniera în care a învăţat urmărindu-va; puteţi deci considera că vă imită în continuare
(va hrăni păpuşa, aşa cum dumneavoastră îl hrăniţi pe el, îi va vorbi cu cuvintele
dumneavostră, se va juca „de-a mama”, aşa cum a învăţat de la dumneavoastră);
- la doi ani, cu greu acceptă ajutorul, vrea să facă totul singur; chiar dacă nu reuşeşte
întotdeauna sau dacă produce mici accidente; nu este foarte grav; lăsaţi-l să
experimenteze, în felul acesta va câştiga încredere în propriile posibilităţi;
- copilul va interacţiona cu adulţii şi cu copiii mai mari, dar nu va mai fi atras de cei mici şi
nu va mai stabili contacte cu aceştia; în relaţionare, apar frecvent tendinţe acaparatoare
şi refuz de a împrumuta jucăriile; treptat, cu calm, obişnuiţi-l să se comporte adecvat.

17
DEZVOLTAREA SENZORIALĂ AUDITIV-VIZUALĂ ÎN PRIMII ANI
0 – 6 luni:
- manifestă interes sau se orientează spre sursa de lumină;
- depistează şi se focalizează vizual pe un obiect puternic colorat aflat la 1 metru în faţa
sa;
- depistează şi urmăreşte cu privirea mişcarea / deplasarea lentă a unui obiect puternic
colorat, aflat în dreapta / stânga sa;
- începe să reacţioneze la sunete puternice sau bruşte;
- pare să recunoască vocile familiare.
6 – 12 luni:
- îşi priveşte mâinile sau jucăriile pe care le ţine in mână; se joaca cu mâinile;
- urmăreşte mişcarea / deplasarea unui adult prin cameră;
- caută obiecte sau jucării;
- recunoaşte şi reacţionează la apariţia adulţilor familiari;
- îşi întoarce capul spre sursa sonoră;
12 – 18 luni:
- manifestă interes faţă de obiectele mici;
- localizează obiectele în cameră şi se deplasează spre ele;
- manifestă interes faţă de poze, imagini şi cărţi cu imagini;
- priveşte şi urmăreşte traiectoria creionului pe hârtie; depistează şi priveşte
“mâzgăliturile” făcute cu creionul pe hârtie;
- recunoaşte unele sunete şi identifică sursa sonoră.
18 – 36 luni:
- începe să suprapună forme simple în puzzle sau incastre;
- recunoaşte şi identifică imaginile familiare;
- se orientează spre detaliile imaginilor;
- începe să-şi coordoneze vizual mişcărilel;
- diferenţiază sunetele.

18
Dezvoltarea psihomotorie a copilului (0 – 1 an)

Este important să ştii că fiecare copil are un ritm propriu de dezvoltare, că nu există un progres
continuu şi ca nu toţi copiii trec prin toate stadiile de dezvoltare psihomotorie.

Să-ţi urmăreşti copilul în timp ce creşte este o experienţă fascinantă, fiecare perioadă aduce
ceva nou: zâmbeşte, gângureşte, ridică capul stând pe burtă, se rostogoleşte, se târăşte, stă
în şezut, se ridică, merge, spune silabe.

Dacă copilul tău este puţin mai încet în atingerea acestor abilităţi, nu înseamnă neapărat că
dezvoltarea lui este afectată. Îngrijorează-te numai dacă întârzierea este mare, situaţie în care
trebuie să consulţi medicul sau specialiştii.

Iată câteva repere pentru a aprecia dezvoltarea psihomotorie la vârsta de sugar :

La o lună se constată o mobilitate în regiunea bucală (atingerea buzelor declanşează suptul).

Mâinile sunt strânse, nu apucă, dar devin active la atingerea lor. Îşi ridică capul pentru câteva
secunde şi îl întoarce de pe o parte pe alta. Ridicat in braţe devine liniştit, tresare la zgomote,
urmăreşte lumina cu privirea.

La două luni ridică pentru câteva secunde capul, când este pus cu faţa în sus. Când este
ridicat, ţine pentru scurt timp capul în acelaşi plan cu corpul. Urmăreşte pentru scurt timp un
obiect în mişcare, zâmbeşte, ascultă sunetul de la un clopoţel sau jucărie.

La trei luni îşi mişcă bine membrele; culcat pe abdomen îşi ridică capul şi trunchiul, sprijinindu-
se pe braţe ; adus în pozitie şezând, cade pe spate. Tot la trei luni, zâmbeşte la contactul cu
persoanele din jurul său, ascultă vocea, gângureşte şi cercetează cu ochii în direcţia sunetului,
îşi mută privirea de la un obiect la altul.

La patru luni, aşezat in decubit dorsal îşi ridică capul şi umerii ; capul poate fi ţinut drept, când
copilul stă sprijinit. Execută mişcări de apărare şi reacţii selective de retragere. Un sugar de 4
luni este docil, răspunde prin zâmbet la zâmbetul celor din jur, realizează un contact social
mai îndelungat, întoarce capul la sunet, ascultă muzică, agită jucăria, scapă obiectele, trage o
hârtie de pe faţă.

La cinci luni ţine capul fără să-i mai cadă pe spate, corpul rămâne în axul vertical ; împinge în
picioare, când este ţinut de sub axile. Prinde obiectele care i se oferă, urmăreşte cu privirea

19
obiectele din jur până ce dispar şi aşteaptă revenirea lor. Se bucură de vederea mâncării, râde
tare, zgomotos.

La şase luni se ridica sprijinit de încheieturile mâinii, stă în şezut, câmpul său vizual se
măreşte şi participă mai intens la viaţă din jurul lui, se întoarce de pe spate pe abdomen şi
invers ; in decubit ventral, se sprijină pe coate şi pe mâini. Gângureşte sau bolboroseşte, ia un
cub de pe masă.

La şapte luni se răsuceşte de pe faţă pe spate, mânuieşte singur jucăriile, bea cu cana,
priveşte un obiect în cădere, emite sunete.

La opt luni încearcă să se târască viguros, stă bine în şezut, culcat îşi ridică capul, se
rostogoleşte, îşi suportă greutatea, sare activ, întinde mâna, strânge obiectele mari, trece o
jucărie dintr-o mână în alta. Tot la opt luni, se priveşte în oglindă şi se bucură, ţipă pentru
atragerea atenţiei, emite sunete vocale polisilabice.

La noua luni se ridică in picioare susţinut, face primii paşi susţinut, execută mişcări cerute (dă
mâna, duce mâna la buze, etc.). Poate mânca singur un biscuit, ajută şi chiar îşi ţine singur
biberonul, duce obiectele la gură, limba fiind folosită pentru explorarea obiectelor din jur. La
nouă luni sugarul spune: "ma-ma" sau "da-da".

La zece luni merge sprijinit de mână, apucă obiectele digital (cu degetul mare şi arătătorul),
reacţionează la pronunţarea numelui, râde când priveşte în oglindă, descoperă jucăria
ascunsă, încearcă să recupereze obiectul căzut, manipuleaza două obiecte izbindu-le unul de
altul.

La unsprezece luni stă singur în picioare câteva minute, apoi se aşează fără să se lovească,
îşi suge degetul, emite două cuvinte cu inţeles.

La un an merge in ţarc sau face plimbări prin cameră, susţinându-se de mobile, imită, ştie "să
facă pa", se joacă cu jucăriile şi chiar cu mingea, emite mai mult de două cuvinte. Răspunde la
comenzi simple, returnează un obiect sau îl reţine intenţionat.

20
CAUZE ALE TULBURĂRILOR ÎN DEZVOLTAREA NOU-
NĂSCUTULUI

Despre el aş spune următoarele:

Nou-născutul este o fiinţă extrem de FIRAVĂ, pentru că suportă “şocul” venirii pe lume,
trecerea bruscă de la mediul intrauterin la cel extrauterin;
Nou-născutul este o fiinţă NEAJUTORATĂ şi DEPENDENTĂ complet de adulţi
(mamă, părinţi, cadre medicale);
Nou-născutul este o fiinţă foarte EXPUSĂ pentru că organismul său are o capacitate
redusă, încă, de autoapărare la o serie de factori nocivi care îl asaltează din primele
clipe de viaţă în afara uterului;
Nou-născutul este o fiinţă ÎNZESTRATĂ cu o moştenire de la părinţi, bunici şi
străbunici, care ascunde uneori lucruri prea puţin plăcute sau dăunătoare;
Nou-născutul este o fiinţă RĂBDĂTOARE pentru că, încă din perioada intrauterină,
poate ca a avut necazuri provocate, cu ştiinţă sau de multe ori fără ştiinţă, chiar de
mama sa, necazuri pe care le-a adus cu sine.
Nou-născutul se mai confruntă cu o problema: AR TREBUI SĂ ŞTIE exact momentul în
care trebuie să bată la uşă şi să intre în acestă lume – astfel încât să nu fie nici prea
devreme dar nici prea tarziu, dar mai ales să nu fie prea devreme.

Dragă mămico, dragă taticule – odată cu copilul apar multe alte probleme, nu-i aşa? Dar…
Nu uita
ca eşti pregătit mereu pentru lucrurile
bune şi frumoase şi niciodată pentru cele mai puţin bune şi neplăcute.
De aceea…
Te rog citeşte cele scrise în acest ghid, pune-ţi ordine în gânduri şi caută să înţelegi.
Pentru că…
Numai ştiind despre ce poate fi vorba şi cunoscându-ţi bine copilul, ai putea să-l ajuţi
dacă va avea ceva necazuri.

CE ESTE PREMATURITATEA?

21
PREMATURITATEA, în sine, desemnează naşterea înainte ca procesul de maturizare a fătului
să se fi încheiat.

Prin urmare, nedezvoltarea sau insuficienta dezvoltare a unor subsisteme şi aparate ca:
sistemul nervos (creierul), sistemul osos, sistemul cardio-vascular, aparatul respirator etc. –
ridică probleme foarte serioase în calea sănătaţii nou-născutului.

Statisticile medicale arată că 50% din prematuri au necazuri semnificative – iar nou-născuţii din
această categorie au fost desemnati ca fiind “copii cu risc”.

Nu există o definiţie unanim acceptată pe plan medical a stării de sănătate.

În relaţia organismului cu mediul extern, din punctul de vedere al menţinerii stării de sănătate
(în plan fizic, psihic şi intelectual) un rol foarte important îl au analizatorii :

A) de distanţă: auzul şi văzul;

B) de contact: tactil, kinestezic, gust şi miros, căci ei furnizează informaţiile necesare

derulării feed-back-ului, adică al reglării şi autoreglării organismului în raport cu sine şi cu
mediul extern.

Orice perturbare în alcătuirea şi funcţionarea analizatorilor conduce la disfuncţionalităţi şi

deficienţe în grade şi combinaţii diferite, deci în abateri de la starea de sănătate.

Dintre toţi analizatorii, cei de distanţă furnizează cele mai multe şi mai complexe informaţii
necesare unei funcţionări normale, aşa că este bine să ştim câte ceva despre:

cum este alcătuit, cum funcţionează, ce disfuncţii pot apărea – în cazul analizatorilor vizual şi
auditiv.

Disfuncţii ale analizatorului auditiv – tipologii şi cauze

Pierderile de auz sunt împărţite în trei mari categorii:

a) surditate de conducere ( de “conducţie” sau de “trasmitere”),

b) surditate neuro-senzorială (“senzori-neuronală” sau “de percepţie”),

c) surditate mixtă ( având caracteristici luate din ambele categorii).

22
 a) Pierderile de auz de conducţie sunt cauzate de disfunctionalităţi ale urechii medii,
adică ale acelei părţi care conduce sunetul de la urechea externă la urechea internă. Marea
majoritate a acestor pierderi se referă la probleme mecanice şi, de obicei, sunt rezolvate pe
cale chirurgicală. Acest tip de pierderi de auz care afectează de obicei sunetele cu frecvenţe
joase (vocale, diftongii: ai, eu, au etc.) are un cacarcter temporar (auzul revine după
înlăturarea cauzei), dar dacă pierderea de auz se prelungeşte, ea poate avea un efect
semnificativ negativ în dezvoltarea limbajului copilului şi în educatie. De obicei, se procedează
la protezarea copilului.

Dintre cauzele care pot duce la surditate de conducere amintim:

o În urechea externă: 1) ceară in exces; 2) otită externă ( canal plin cu puroi şi scuame);
3) pereţii canalului inflamaţi până la producerea surdităţii; 4) stenoza - atunci când
copilul se naşte fără pavilion şi/sau fără canal auditiv extern, sau când acestea au fost
lezate, cicatricea blocând ulterior canalul.

o În urechea medie: 1) osişoarele din urechea medie sunt anormale din naştere; 2)
traumatisme care au afectat timpanul şi au dislocat osişoarele; 3) infecţii ca: otita acută
(urechea medie plină cu puroi); otita medie scretantă (timpan retractat şi ureche medie
plină cu lichid); otita cronică medie supurativă (timpanul şi osişoarele pot fi distruse de
infecţie); otoscleroza (“scăriţa” se poate fixa pe “fereastra ovală” împiedicând trecerea
sunetului).

b) Pierderile de auz neuro-senzoriale sunt cauzate de disfunctionalităţi ale urechii

interne, ale nervului auditiv sau ale cortexului auditiv, iar acestea nu pot fi înlăturate pe
cale medicală.

Există o serie de cauze comune care determină deopotrivă ambele tipuri de pierderi de auz.
Aceste cauze comune, despre care vom vorbi mai pe larg cu alt prilej, sunt:

1) Prenatale (congeniatale) :

- ereditatea

- incompatibilitatea Rh

- suferinţa maternă (rubeola).

23
 2) Afecţiuni la naştere:

- prematuritatea

- anoxia (lipsa oxigenului)

- toxemia gravidei

- afecţiuni cerebrale

3) Boli:

- bacteriene (mai ales meningita)

- virale (oreion, pojar)

- toxine (febra tifoidă, difterie) etc.

4) Medicamente ototoxice:

- antibiotice (streptomicina, fentamicina, kanamicina + derivate,

viomicina, capriomicina)

- diuretice ( furosemid, acid etacrinic)

- altele: chinina, clorochinina, salicilaţi.

5) Sindroame

6) Traumatisme fizice şi tumori de nerv auditiv

7) Infecţia cu citomegalovirus

8) Aberaţii cromozomiale

9) Cauze necunoscute.

Disfuncţii ale analizatorului vizual – tipuri şi cauze

24
Pierderile de vedere sunt împărţite în două mari categorii:

1) pierderea parţială a vederii numită şi ambliopie

2) pierderea totală a vederii numită şi cecitate.

O clasificare a disfuncţiilor (bolilor sau afecţiunilor) analizatorului vizual se poate face în baza
criteriilor zonelor anatomice ale ochiului, afectate ( vezi V. Preda, pg. 4):

1. Afecţiuni care duc la scăderea acuităţii vizuale;

2. Afecţiuni care duc la alterări ale câmpului vizual;

3. Tulburări ale vederii binoculare; strabismul;

4. Tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină;

5. Tulburări care evoluează cu alterări ale simţului cromatic.

1.Afectiuni care duc la scaderea acuitatii vizulale

a) sunt boli ale anexelor globului ocular (ale pleoapelor, ale glandelor lacrimale, ale
orbitei, conjunctivitele). Unele forme de conjunctivită (cum ar fi cele inflamatorii sau cele
nodulare – „trahonul”) sunt foarte periculoase intrucât duc la o semnificativă scădere a acuităţii
vizuale. De aceea, este obligatorie aplicarea procedeului Crédé, care constă în instilarea,
imediat după naştere, nou-născutului, în ambii ochi a câte unei picături de soluţie proaspătă de
nitrat de argint de concentraţie 1%, tratament ce a dus la eradicarea conjunctivitei gonococice
a noului-născut.

b) tulburări ale refracţiei oculare (ametropiile, datorate structurii deficitare a globului

ocular)

 Miopia - perceperea clară a obiectelor aflate în apropiere şi o percepere difuză a

celor aflate la distanţă; datorită diametrului antero-posterior al globului ocular
crescut, imaginea se formează in faţa retinei.

 Hipermetropia - micşorare a diametrului antero-posterior al ochiului; focarul

principal al razelor de lumina se formează înapoia retinei; face ca obiectele aflate

25
 la distanţă să fie percepute mai clar, iar obiectele din apropiere, mai difuz. Se
datorează unor malformaţii oculare şi se asociază adesea cu ambliopia congenitală.

 Astigmatismul - imaginea apare în mai multe focare situate la diferite distanţe de

fovee, dând naştere unor imagini deformate. Se datorează unei structuri deficitare a
corneei. Corijarea se face cu ajutorul lentilelor cilindrice, dar astigmatismul mare şi
congenital se asociază in mod frecvent cu o ambliopie înnăscută.

c) Tulburari ale polului anterior al globului ocular

 Bolile cele mai importante sunt sclerita şi sclerokeratita care duc la o scădere
semnificativă a acuităţii vizuale sau chiar la pierderea vederii.

 Modificări ale corneei pot genera scăderi mari şi definitive ale acuităţii vizuale în
cazul unor boli congenitale (sclerocornee, anomalia lui Peters), boli inflamatorii
(keratitele), procese degenerative distrofice, traumatice şi, foarte rar, tumorale.

 Afecţiuni ale uveei – este tunica vasculară, alcatuita din iris, corpul ciliar şi coroida,
cu rol in nutriţia întregului glob ocular. Aceste afecţiuni pot duce la atrofia globului
ocular sau la tulburarea vederii (glaucomul secundar, corioretinitele şi
corioretinopatiile)

d) Modificari ale corpului vitros - sunt urmări ale unor afecţiuni congenitale şi
înnăscute.

Afectiunile congenitale ale corpului vitros deşi rare, sunt foarte grave:

1) displazia retiniană cel mai adesea se asociază cu microftalmie sau coloboame;

2) pseudogliomul ereditar implică lipsa vederii la ochiul afectat.

e) Afecţiunile cristalinului; cele mai cunoscute sunt cataractele; constau în opacitatea

parţială sau totală a cristalinului şi duc la pierderea în grade diferite a acuităţii vizuale.
Cataractele pot fi de mai multe feluri, dar in cazul celei congenitale deficitul optic este de grad
mare, fiind una dintre cauzele importante ale ampliopiei organice la copiii născuţi din mame
care au avut in primele luni de sarcina rubeolă, boli carenţiale sau metabolice ( spasmofilie,
tetonie). În acest caz vederea poate fi recuperată parţial sau total prin intervenţia chirurgicală,

26
copilul trecând treptat de la cunoaşterea tactil-kinestezică a obiectelor din mediul înconjurător
la cea predominant optică prin însuşirea trăsăturilor spaţiale ale acestora.

f) Afecţiunile polului posterior al globului ocular

 Afecţiunile retinei duc la pierderi vizuale severe şi progresive. Unele forme, mai ales
cele trasmise ereditar, cum ar fi „ idioţia amaurotică familială Tay-Sachs” se
asociază cu cecitate, paralizie şi o gravă deficienţă mintală. Cea mai cunoscută
formă de degenerescenţă retiniană este retinopatia pigmentară, care debutează în
copilărie şi are o evoluţie cronică, progresivă spre cecitate la vârsta adultă.

 Tot în această categorie intra şi unele afecţiuni ale nervului optic, unele dintre ele
datorându-se întârzierii procesului de mielinizare a nervului - caz în care nou-
născutul este aparent nevăzator, reflexul fotomotor lipsind. În lunile ulterioare
apare, progresiv, vederea şi colorarea spre normal a papilei nervului optic.

 Cecitatea corticală este întâlnită în unele cazuri clinice neurologice şi psihiatrice,

prin aceasta înţelegându-se imposibilitatea identificării obiectelor pe cale vizuală, în
pofida unei acuităţii vizuale normale. Subiectul trebuie să recurgă la investigaţiile
tactile, kinestezice şi olfactive pentru a recunoaşte chiar şi cele mai uzuale obiecte.

g) Glaucomul este o afecţiune a analizatorului vizual care se caracterizează prin:

hipertonie oculară, degradarea câmpului vizual şi alterări papilare.

Am amintit şi descris pe scurt principalele tulburări în funcţionarea analizatorului auditiv şi a

celui vizual, luate separat, ca având urmări, uneori grave în dezvoltarea psihică, motrică,
cognitivă şi comportamentală a noului-născut.

Ce se întâmplă însă când avem de-a face cu afecţiuni simultane în grade diferite a celor doi
analizatori de distanţă?

Avem de-a face cu o situaţie nouă pe care specialiştii o numesc “ surdocecitate”. Despre
copilul care prezintă o astfel de afecţiune tot specialiştii spun că el nu este doar « un copil
surd care nu vede sau un copil nevăzator care nu aude ». Avem de-a face cu o situaţie
complet nouă, complet diferită – care se caracterizează, înainte de toate, printr-un potenţial de
investigare şi de cunoaştere a mediului înconjurător şi de relaţionare la acesta, semnificativ
redus.

27
Problema principală care se pune in cazul acestor copii este folosirea la maximum a resturilor
de auz şi de văz pe care le păstrează în grade diferite, completarea informaţiilor parvenite pe
această cale cu informaţiile venite de la ceilalţi analizatori (tactil-kinestezic, miros şi gust) în
vederea realizării unui bagaj experienţial-informaţional apt să susţină dezvoltarea ulterioară pe
toate planurile.

Cauzele care duc la apariţia surdo-cecitătii pot fi multiple sau, nu de puţine ori, necunoscute.
Conform statisticilor SENSE, ele sunt:

1) Virusul rubeolei;

2) Sindromul Usher;

3) Meningita;

4) Prematuritatea;

5) Traume diverse;

6) Sindromul Charge;

7) Sindromul Down;

8) Accidente sau tumori ale creierului;

9) Infecţia cu citomegalovirus;

10) Aberaţii cromozomiale;

11) Cauze necunoscute.

1) Virusul rubeolei a constituit o cauza frecventă a surdocecităţii, dar măsurile

preventive au redus cu succes aceasta incidenţă în SUA şi în Europa de Vest. Mama care se
îmbolnăveşte de rubeola în primele luni de sarcină trasmite virusul foetus-lui. Toate femeile
care nu şi-au dezvoltat propria lor imunitate la acest virus (Pojar German=Rubella) riscă să ia
această boală virală în timp ce sunt gravide. Cu toate că boala este foarte uşoară (uneori
mama poate nici să nu-şi dea seama că a luat-o) - doar o uşoară erupţie şi febră - ea are
efecte devastatoare asupra foetus-lui.

28
a) daca mama are boala in primele 2 luni de sarcină ea are 95% şanse să aibă un copil cu
deficienţe multiple: surzenie, boala de inimă congenitală (malformaţii cardiace), retard mintal,
pierderi de vedere şi paralizie cerebrală.

b) dacă mama ia boala când sarcina este in luna a patra, riscul de a avea un copil cu multiple
deficienţe este mult redus, dar exista 75% riscul ca copilul să se nască surd.

Rubeola congenitală influenţează atât de mult dezvoltarea foetus-lui şi apoi pe cea a nou-
născutului, încât specialiştii vorbesc despre un adevărat “sindrom rubeolic congenital” care se
caracterizează prin:

- deficienţă de auz - pierdere de auz neurosenzorială;

- deficienţă de vedere: 1. microftalmie

2.cataracte

3.retinopatii

4.nistagmus

5.atrofie optică

6.leucom cornean

7.glaucom

8.dezlipire de retină

- afecţiuni cardio-vasculare: 1. defecte de sept ventricular;

2. pulmonar, arterial

3. stenoză.

- întârzieri în dezvoltarea somatică: deficit hormonal (mai rar)

- afecţiuni neurologice: 1. microcefalie

2. paralizie cerebrala

29
 - afecţiuni urologice şi genitale: 1. hernie

2. hipogonadism

- diabet – aproximativ 20% din cazuri

- afecţiuni tiroidiene : 1. hipertiroidism

2. hipotiroidism.

Din cauza efectelor devastatoare ale rubeolei congenitale imunizarea prin vaccinare trebuie să
se facă la toţi copiii şi, mai ales, la toata populaţia feminină. Vaccinarea nu se face în timpul
sarcinii sau cu trei luni înainte de momentul concepţiei. De asemenea, este bine ca vaccinarea
să fie amânată dacă s-a făcut recent o trasfuzie de sânge. (vz. Tucker&Pawel, pg. 14).

2) Sindromul Usher

Acest sindrom este determinat de un grup heterogen de mutaţii autozomale recesive, având
drept consecinţă surditatea congenitală asociată cu retinopatie pigmentară progresivă. Acest
sindrom a fost descris pentru prima dată de von Groefe (1858), dar in 1914 – Ch. Usher
subliniază trasmisia ereditară a sindromului datorată unor mutaţii cromozomiale.

Cercetări multidisciplinare au descris trei mari tipuri ale sindromului Usher, care diferă între ele
prin gradul de funcţionare ale analizatorului auditiv şi vestibular, prezenţa retinopatiei
pigmentare fiind o constantă.

Retinopatia pigmentară este o afecţiune a periferiei retinei care se manifestă prin:

a) tulburarea vederii nocturne (hemeralopie);

b) strâmtorarea concentrică a câmpului vizual (vedere in tunel);

a) apariţia de scoame în câmpul vizual (pete oarbe);

b) sensibilitatea mărită la lumină puternică, suprafeţe lucitoare şi obiecte strălucitoare;

c) adaptarea la lumina puternică este deficitară;

d) scăderea progresivă şi ireversibilă a acuităţii vizuale;

30
 e) în final, atrofie optică şi cecitate. ( vz. A.Hathazi, pg.10)

1) Sindrom Usher – tip 1 se caracterizează prin:

- apariţie 0-2 ani;

- surditate congenitală profundă (nu aud chiar dacă sunt protezaţi)

- absenţa funcţionalităţii vestibulare (menţinerea echilibrului se face cu mare dificultate)

- nu receptează şi nu achiziţionează limbajului oral (comunică prin semne)

- întârziere în dezvoltarea motorie

- este prezentă retinopatia pigmentară progresivă.

Pentru aparitia sindromului Usher-tip 1 sunt responsabile trei gene: prima este localizată în
braţul lung al cromozomului 14, următoarele două în braţul lung şi cel scurt al cromozomului
11. (vz. V. Preda, pg.20)

2) Sindrom Usher – tip 2 se caracterizează prin:

- vârsta declanşării 0-6 ani

- surditate moderată nonprogresivă (cu resturi de auz la frecvenţe joase); protezarea devine
eficientă

- poate recepta şi îşi poate dezvolta limbajul verbal (desi foloseşte intens labiolectura)

- funcţia vestibulară este normală

- retinopatia pigmentară este diagnosticată în tinereţe.

O singură genă este responsabilă de apariţia acestui sindrom.

3) Sindrom Usher – tip 3 se caracterizează prin:

- declanşare 10 -40 ani

31
- prezenţa auzului la naştere, dar disfuncţiile auditive (pierderile de auz) survin între a doua şi a
patra decadă a vieţii şi ele progresează odată cu înaintarea în vârstă, ajungându-se chiar la
surditate profundă

- funcţionalitatea vestibulară este variabilă şi deteriorabilă în mod progresiv

- dezvoltarea limbajului verbal este normală

- retinopatia pigmentară este diagnosticată în perioada tinereţii.

Apariţia Sindromului Usher - tip 3 este datorată de mutaţia la nivelul cromozomilor 21-25.

Uneori, caracteristicilor amintite deja în cazul Sindromul Usher, li se mai adaugă şi alte
deficienţe, cum ar fi: deficienţe mintale, motorii, malformaţii cardiace etc.

Perturbările grave pe care le aduce Sindromul Usher în dezvoltarea copilului - conduc la

importanţa majoră a depistării şi intervenţiei cât mai timpurii, la acordarea întregului sprijin
necesar atât copiilor cât şi familiilor lor.

3) Meningita este o boală care constă în inflamarea membranei care acoperă creierul,
datorată unor infecţii bacteriale sau virale. Meningita bacterială apare la 1/1000 copii în primii
10 ani de viaţă. Deseori, ea determină pierderi profunde de auz, deoarece cohleea este cea
afectată dar, uneori, sunt afectaţi şi centrii nervoşi superiori. Dacă nu este tratată, 20% din
supravieţuitori pot rămâne cu handicapuri neurologice, cu pierderi de auz şi de văz. Totuşi,
dacă se diagnostichează din timp şi se intervine cu tratament adecvat, majoritatea copiilor se
pot însănătoşi fără a rămâne cu sechele.

Responsabilă de apariţia meningitei este o bacterie foarte virulentă numită

Meningococus, împotriva căreia se încearcă un vaccin.

4) Prematuritatea

Un nou-născut este prematur dacă se naşte înainte de cea de-a 37 săptămână de sarcină,
deci organismul său este insuficient de dezvoltat, de maturizat. Acest proces continuă după
naştere.

Copiii născuţi prematur au o greutate mai mică de 2.500 grame şi sunt dispuşi la afecţiuni
anoxice (datorate lipsei de oxigenare). Aceste afecţuni se datorează apneei şi insuficientei

32
dezvoltări a sistemului respirator. Lipsa de oxigenare afectează în primul rând cohleea şi
determină pierderile de auz neuro-senzoriale.

Copiii prematuri sunt dispuşi la diverse boli septice şi un tratament intensiv cu aminoglicozide
antibiotice poate dăuna de asemenea urechii interne.

Copiii născuţi înainte de termen sunt, de asemenea, dispuşi la retinopatii de prematuritate -

afecţiune oculară care intervine datorită sensibilităţii specifice a retinei la modificările survenite
în metabolismul tisular. În acest caz, retinopatiile sunt reprezentate de proliferarea unor
elemente la periferia retinei. Riscul prematurilor de a face retinopatii este de 50% pentru nou-
născuţii cu o greutate de sub 1.000 grame şi doar de 1% pentru nou-născuţii de peste 2.000
de grame. (vz. site-ul de la Pharmacie de Rocheville)

Riscul este crescut pentru copiii născuţi înainte de cea de-a 34 săptămână de sarcină.

Retinopatia de prematuritate are drept cauza atât disfuncţiile aparatului respirator cât şi
diabetul sau anemia suportate de mamă.

Examenul prematurului se poate face între cea de-a şasea şi a opta săptămână, perioadă în
care apar primele semne ale retinopatiei. Retinopatia prematurului beneficiază de o clasificare
internaţională, stabilită la Calgary in 1984, în funcţie de trei criterii: 1. localizare, 2. întindere, 3.
gravitatea neovascularizării.

Evoluţia retinopatiei de prematuritate este regresivă, adică ea este din ce în ce mai rapidă şi
mai completă pe măsură ce intervine mai devreme. Ea poate să atingă 80% încă din prima
fază.

Agravarea este insidioasă: se caracterizează printr-o extindere a anomaliilor fibrovasculare.

Poate să conducă la ambliopie sau chiar la cecitatea ochiului afectat. Retinopatia de
prematuritate este una din cauza dezlipirilor de retină la subiecţii tineri. Supravegherea pe
termen lung a pacientului cu retinopatie de prematuritate este foarte importantă.

Alte consecinţe ale naşterii premature sunt miopia şi astigmatismul. Pentru copiii prematuri
miopia are o incidenţă de 30-50%, în timp ce pentru copiii născuţi la termen incidenţa este de
5-19%.

33
O altă consecinţă a prematurităţii o reprezintă paralizia cerebrală. Ea este o anomalie a
posturii (poziţiei corpului) şi a mişcărilor, fiind rezultatul unei leziuni cerebrale neprogresive.
(vz. Ghid Timişoara - 2004, pg.13)

Cauzele producerii leziunilor cerebrale pot fi foarte diverse; de la malformaţii congenitale,

sarcină gemelară, hemoragie, dezlipirea prematură a placentei, travaliu prelungit cu sau fără
circulară de cordon până la asfixie, hipoxie, hemoragie intracraniană, hipertensiune arterială,
ventilaţie mecanică, infecţii severe.

Diagnosticul de paralizie cerebrală este dificil de pus în primele 3-4 luni de viaţă, fiind nevoie
de examinări neurologice repetate, dar relaţia dintre leziunea cerebrală şi severitatea deficitului
funcţional se poate schimba în timp.

Sunt cazuri în care anomaliile tonusului musculos (starea de tensiune permanentă a

muşchiului) sau ale mişcărilor prezente în primele săptămâni sau luni de viaţă se pot ameliora
treptat în cursul primului an de viaţă, uneori până la dispariţie. Se estimează (vz. Ghid
Timişoara – 2004, pg.14) că aproximativ 2/3 din copii cu parapareză spastică si 1/2 din toţi
pacienţii cu paralizie cerebrală la vârsta de 1 an, pot evolua favorabil, astfel că la vârsta
şcolară să mai poată fi evidenţiate doar deficite minore.

Paraliziile cerebrale sunt de trei feluri:

1) spastice (cu contractură musculară):

a1) hemipareza/plegia – când este afectată doar o jumătate a corpului

a2) parapareza/plegia – când sunt afectate numai membrele inferioare

a3) tetrapareza/plegia – când sunt afectate toate cele 4 membre.

2) diskinetice (mişcări ondulate, vermiculare la nivelul extremităţilor) - poate afecta

inclusiv musculatura limbii, faringelui şi laringelui - determinând tulburări de vorbire şi de
înghiţire.

3) ataxice (incapacitatea de coordonare a mişcărilor, baza de susţinere mai largă,

tremurături, tulburări de vorbire, hipotonie).

34
 În unele cazuri afecţiunile motorii sunt însoţite şi de alte afecţiuni cerebrale: pierderi de
auz şi/sau de văz, retard mintal, epilepsie, tulburări ale atenţiei, de gândire, de comportament
etc.

5) Traume diverse

În afara unor traume care pot interveni în timpul naşterii (ex: asfixierea, poziţionarea
greşită la expulzare care necesită intervenţia cu ajutorul unor instrumente - forceps) sunt mulţi
alţi factori care pot influenţa dezvoltarea nou-născutului:

a)convulsiile;

b)hemoragiile intraventriculare;

c) hidrocefalia etc.

a) Convulsiile se manifestă sub forma unor apnee (oprirea respiraţiei cu învineţirea

extremităţilor), a tresăririlor musculare care pot migra de la un segment la altul al corpului sau
care survin la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unei jumătăţi a corpului. În perioada
de sugar spasmele infantile se caracterizează prin contracţii bruşte la nivelul gâtului, trunchiului
şi membrelor, contracţii care se repetă şi care determină corpul să se înconvoaie succesiv.

Cauzele convulsiilor sunt greu decelabile. Uneori pot fi cauzate de leziuni, infecţii sau
sângerări cerebrale, alteori de tulburări metabolice şi hidroelectrolitice, de malformaţii
congenitale sau factori toxici.

b) Hemoragia intraventriculară este o sângerare în aria apropiată ventriculilor cerebrali

sau în ventriculii cerebrali. La prematur, creierul este expus unor schimbări în fluxul sangvin,
care pot determina ruperea unor vase de sînge.

Dacă hemoragia este mică, organismul resoarbe gradual sângele timp de 2-3
săptămâni. Dacă sângerările se repetă sau sunt de anvergură produc lezarea ţesuturilor;
sângele se adună în ventriculi, apoi dislocă pereţii ventriculari adunându-se în ţesutul cerebral.

Incidenţa hemoragiilor intraventriculare este de aproape 60% în cazul nou-născuţilor cu

greutate sub 1.000 grame. Dacă sângerările sunt medii, acestea se rezolvă fără urmări pe
termen lung, dar dacă hemoragiile sunt grave pot apărea probleme foarte serioase ca:

35
hidrocefalie, paralizie cerebrală, pierderi de auz, de văz, probleme de comunicare şi de
învăţare.

c) Hidrocefalia (cunoscută şi sub denumirea populară de „apă in creier”) apare când

lichidul cefalorahidian (care circula prin creier şi măduva spinării, acţionând ca un absorbant al
şocului) nu mai poate circula normal, iar resorbţia acestuia este perturbată. În aceste cazuri, se
produce o acumulare excesivă a lichidului cefalorahidian, care face ca ventriculii să crească în
dimensiuni producând creşterea capului bebeluşului prin depărtarea suturilor osoase. Odată cu
aceasta creşte presiunea asupra ţesuturilor cerebrale şi se produc tulburări grave in
dezvoltare.

Cauzele hidrocefaliei pot fi: malformaţiile, infecţiile sau tumorile cerebrale, precum şi
hemoragiile intraventriculare.

Diagnosticul se fixează prin măsurarea perimetrului cranian, ecografia transfontanelară

sau tomografia computerizată.

Tratamentul hidrocefaliei vizează administrarea unor medicamente sau intervenţia

chirurgicală ( de montare a unui „sunt” - tub) care să permită drenarea lichidului în exces).

6) Sindromul Charge

Cauzele care determină apariţia Sindromului Charge (C.H.A.R.G.E.) sunt necunoscute.

Întrucât nu este determinat de modificări genetice şi nu se trasmite ereditar, cercetătorii susţin
că expunerea mamei la un mediu poluat şi ingerarea de chimicale (conservanţi, fingicide,
pesticide) ar constitui posibile cauze ale apariţiei acestui sindrom.

Sindromul Charge prezintă următoarele caracteristici:

C: - Colobom irido-coroidian (fisură a globului ocular; dezlipire de retină; absenţa unei

părţi a globului ocular sau chiar a globului ocular în întregime; glob ocular mic - microftalmie)

- scotoame (nervul optic atrofiat)

- anomalii ale nervilor cranieni (paralizie facială, dificultăţi de deglutiţie)

H: - „Heart” - inima poate prezenta unele tulburări cardiace, care pot fi, uneori, foarte
grave necesitând intervenţia chirurgicală.

36
 A: - Atrezie conală (unilaterală sau bilaterală) care constă într-un blocaj al căilor
respiratorii din spatele nasului, sau o îngustare a acestora - care necesită intervenţia
chirurgicală de urgenţă pentru deblocarea căilor respiratorii.

R: - Retard în dezvoltare determinat de multiple dificultăţi de hrănire, de respiraţie,

infecţii repetate şi multiple intervenţii chirurgicale. Retardul mintal nu este o caracteristică a
sindromului, deci poate fi prezent sau nu.

G: - organe Genitale - incomplet dezvoltate (hipogonadism); sunt prezente tulburări

hormonale.

E: - „ Ear” - malformaţii ale urechii externe (pavilion mic sau fără pavilion), ale urechii
medii (malformaţii ale oscioarelor) sau ale urechii interne - determinând pierderi fie de
conducţie, fie neuro-senzoriale.

Au fost semnalate şi alte caracteristici ale acestui sindrom (vz. A.Hathazi, pg. 9), cum
ar fi: văl papaltal schizoid, anomalii ale laringelui, esofagului, traheei, ale dentiţiei, apnee in
timpul somnului (respiraţie dificilă) - care duce la tulburări ale somnului, hipoglicemie.

7) Sindromul Down se caracterizează prin:

a) deficienţă mintală

b) în 70%-90% din cazuri, pierderile de auz sunt de tip transmisie

c) pierderi de auz neuro-senzoriale

d) cataracte

e) miopie

8) Infecţia cu Citomegalovirusul (C.M.V.) este o boală de tip febra glandulară. Infecţiile

intrauterine cu C.M.V. reprezinta o cauză destul de frecventă a deficienţelor de auz şi de văz.
Cu toate că a fost izolat in 1960, implicaţiile C.M.V. congenital nu au fost pe deplin clarificate.

9) Cauze necunoscute

37
FAMILIA CA SUPORT

Este util să ştiţi că:

Naşterea este un moment de schimbare majoră a condiţiilor de viaţă şi existenţă a copilului şi

constituie punctul unor probleme de adaptare.

În primele săptămâni copilul nou-născut va încerca să vă cunoască şi să se familiarizeze cu

noul său mediu. El trebuie îmbrăţişat şi îngrijit deoarece viaţa lui e acum foarte diferită faţă de
cum era înainte de naştere. Copilul are nevoie de lucruri simple ca : mâncare, căldură şi multe
îmbrăţişări; lucruri ce pot părea uneori covârşitoare. Înfăşoara-l confortabil, ţine-l aproape de
tine, mişcă-l cu blândeţe şi hrăneşte-l când îi este foame. În aceste prime săptămâni aveţi
ocazia să vă apropiaţi foarte mult de copilul nou-născut şi să creaţi o legătură care va dura
toată viaţa.

La începutul vieţii sale extrauterine sugarul dispune doar de câteva reflexe: reflexul clipitului,
reacţii de răspuns la schimbările de temperatură, reflexul înghiţitului, reflexul strănutului.

Încă din primele clipe ale vieţii sale extrauterine nou-născutul dispune de o sensibilitate tactilă
în jurul cavităţii bucale care stimulează, declanşează reflexele suptului.

Reflexele condiţionate apar în mod obişnuit în cea de-a treia săptămână a vieţii sugarului.
Lipsa acestora indică o afecţiune cerebrală care a survenit in timpul naşterii. În acest caz este
necesar un control medical de specialitate.

În momentul apariţiei reflexelor condiţionate bebeluşul îşi manifestă în mod evident capacitatea
de a învăţa. Primul reflex condiţionat este cel al poziţiei corpului (la naştere copilul prezintă o
atitudine în flexie şi cu o hipotonie a cefei, dar poate efectua unele mişcări alternative cu
membrele inferioare).

Refexul de echilibru se formează în mod spontan prin repetarea poziţiei de alăptare. Este de
ajuns ca sugarul să fie luat în braţe pentru ca el să-şi înceapă mişcările de supt.

Cercetările au arătat că reflexele condiţionate se elaborează relativ uşor la sugar. Uneori sunt
suficiente două până la zece repetiţii pentru formarea reflexului. La formarea reflexelor
condiţionate apar diferenţe individuale mari şi, datorită acestor particularităţi care se manifestă

38
atât de timpuriu, concluzionăm faptul că, încă de la început, trebuie să se lucreze diferenţiat cu
fiecare copil in parte.

Reflexul de păşire se manifestă când copilul este susţinut în picioare, iar atunci când este
aplecat înainte va mişca automat picioarele.

Reflexul de prindere  : dacă se apasă în palma copilului cu degetul sau cu un alt obiect,
degetele copilului se închid prinzând degetul sau obiectul respectiv.

Perioada 0-3 luni se caracterizează prin mişcări neorganizate fără un scop şi un efect anume.
Încă din prima lună copilul reacţionează la zgomotul unui clopoţel şi urmăreşte cu privirea
obiectele care se mişcă. La vârsta de 2 luni copilul urmăreşte de la un capăt la altul obiectul în
mişcare, iar la 3 luni începe să gângurească.

SIMȚURILE
Stimulează-i toate simţurile!

Cântaţi, jucaţi-vă împreună (de exemplu “cucu-bau”), mergeţi împreună la plimbare şi la

cumpărături, dă-i posibilitatea copilului tău să întâlnească şi alţi oameni. Chiar şi activităţile tale
cotidiene, banale, vor stimula dezvoltarea copilului tău.

Studiază mai mult în legătură cu efectele muzicii asupra dezvoltării copilului tău la diferite
vârste şi caută sfaturi în legătură cu ce fel de muzică este potrivit să ascultaţi împreună.

Este foarte important să-ţi laşi copilul să colinde prin camera lui. Bebeluşii şi copiii au nevoie
de spaţiu să dea din picioare, să meargă de-a buşilea, să meargă în picioare pentru a-şi
dezvolta muşchii, pentru a căpăta un bun echilibru şi o bună coordonare a mişcărilor. De
asemenea spaţiul prin care “colindă” trebuie sa fie sigur, pentru a nu-l stresa cu interdicţii de
genul “Nu” sau “Nu atinge”. Există un mod foarte simplu pentru a realiza acest lucru: asigură-ţi
întreaga locuinţă (sau cel puţin anumite zone prin care trece el). Îndepărtează obiectele
periculoase sau asigură-le pe cele accesibile şi imposibil de îndepărtat.

Foloseşte-te de efectul terapeutic al culorilor atunci când amenajezi camera copilului, când
cumperi hăinuţe pentru el sau chiar jucării.

39
Vazul

Nou-născutul întoarce capul spre sursa de zgomot, apoi doar privirea, închide şi deschide
pleoapele, se miră, cască ochii, vede, apoi priveşte. În primele luni de viaţă este posibilă
apariţia strabismului.

Vederea este de fapt o altă formă de tact de la distanţă. Mult timp de-a lungul copilăriei omul
se uită cu ochii ca şi cum ar pipăi. La bebeluşi ochii sunt mari, rotunzi, luminoşi, de culoare
albastră cenuşie închisă. Culoarea definitivă a ochilor se va deosebi abia după 3 luni.Copilul
vede din prima zi, dar distanţa, dimensiunile, direcţia le apreciază treptat şi se consideră că nu
vede colorat decât după trei luni. Apropierea rapidă a obiectelor de ochi nu provoacă reacţia
de apărare decât după o lună şi jumătate. Acomodarea vizuală, fixarea se produc mai repede
la obiectele strălucitoare.

Învaţă-l pe copilul tău să privească!

 Agaţă obiecte mişcătoare, colorate şi sonore deasupra patutului copilului la distanţa

de 9 – 12 cm de ochii acestuia. Din când în când inlocuiţi-le cu altele şi luminaţi-le ;
 Fixează pe unul din pereţii ţarcului o folie strălucitoare pe care sunt aplicate forme
şi materiale diferite lăsând celălalt perete neacoperit, şi observaţi reacţia copilului ;
 Extinde sfera de atenţie a copilului folosind un bec care se stinge şi se aprinde
repetat.

Auzul

La naştere, urechea este invadată de lichidul amniotic ceea ce determină o anumită surditate.
Acesta se resoarbe la sfârşitul săptămânii a doua de după naştere. Uneori lichidul amniotic
pătrunde în trompă; de aici frecvenţa otitelor medii la sugar, iar în cazul lipsei asistenţei
medicale apar chiar unele forme de surditate. Nou-născutul reacţionează în general la sunet
prin respiraţie modificată şi cresterea pulsului fontanelei.

40
 Învaţă-l pe copilul tău să asculte!

 Foloseşte doi clopoţei sau două jucării sonore identice şi de câte ori copilul
scutură una din ele, sună şi din cealalta ; după un timp, inversaţi rolurile ;
 Loveşte cu linguriţa într-o căniţă sau o farfurie înainte de masă ;
 Foloseşte aplauzele ca mijloc de manifestare a plăcerii/bucuriei ;
 Strigă copilul pe nume înainte şi când te îndrepţi spre el pentru a va juca sau a-l
lua în braţe .

Gustul:

Nou-născutul reacţionează prin mimici diferite, adecvat, la dulce, acru, amar şi sărat, chiar şi
copiii prematuri. Trebuie reţinut că sensibilitatea pentru dulce şi acru este mai dezvoltată şi
reacţiile de răspuns sunt mai intense decât cele manifestate la amar şi sărat.

Cea mai complexa manifestare de activitate adaptativă are loc în legătură cu procesul
alimentaţiei prin reacţia de supt. După trei luni reacţia de supt se manifestă nu numai în situaţii
alimentare, ci şi în momentele de somnolenţă sau de activitate. După ce copilul începe să se
hrănească cu linguriţa, supţiunea degetelor rămâne activă câteodată până la 3-4 ani, chiar şi
mai târziu. Înlocuirea reacţiei de supţiune cu reacţia de masticaţie se face începând cu sfârşitul
primului an de viaţă, reacţia de supt stingându-se treptat. La prematuri, în genere, reflexele
condiţionate alimentare se elaborează mai greu şi sensibilitatea gustativă este mai săracă.

Mirosul

La nou născut mirosul este relativ dezvoltat. Când nu doarme, bebeluşul reacţionează la
mirosuri prin modificări ale respiraţiei, şi chiar prin mimică. Când doarme, reacţia este de
închidere mai strânsă a pleoapelor, grimase, mişcări dezordonate, chiar trezire. Bebeluşul este
sensibil în special la mirosuri puternice.

41
Tactilul

Nou - născutul este mai sensibil tactil pe palme, tălpi, dar mai ales în regiunea feţei (a ochilor şi
în jurul buzelor) datorită funcţiilor biologice ale tactilului legate în special de nutriţie.

Învaţă-l pe copilul tău să simtă!

 Aşează copilul aproape dezbrăcat pe o suprafaţă alcătuită din 3 - 4 porţiuni din

materiale diferite şi observaţi cum reacţionează diferit în funcţie de fiecare
porţiune ;
 Pune la dispoziţia copilului jucării moi, din cauciuc sau pluş şi încurajează-l să le
strângă în palmă ;
 Joacă-te cu copilul folosind suluri de hârtie ;
 Încurajează copilul să exploreze jucăriile confecţionate din diverse materiale
(lemn, pluş, cauciuc, plastic) pe care i le-ai pus în pătuţ : să le ducă la gură, să
le strângă în palmă, să le arunce, să le miroase etc.

Depistarea timpurie a pierderilor senzoriale este cea mai importantă premisă pentru
recuperarea şi/sau compensarea deficienţei prin includerea copilului într-un program specific
de stimulare timpurie. Depistarea şi diagnosticarea este de competenţa medicului.

O vizită la doctor – Ce se poate remedia medical ?

Din momentul în care copilului vostru i s-a pus un diagnostic cert cu privire la existenţa unei
deficienţe, este important de ştiut ce se poate remedia medico-chirurgical sau prin
echipamente protetice (proteze). Medicul specialist este cel mai în măsură să vă dea un
răspuns, aşa că nu ezitaţi să cereţi sfaturi. Este absolut uimitor cât a avansat tehnologia
medicală în ultimii ani, astfel că implanturile de cristalin, transplanturile de retină,
timpanoplastiile sau implanturile cohleare sunt doar câteva din soluţiile pe care ştiinţa modernă
vi le pune la dispoziţie.

Totuşi, părintele joacă un rol extrem de important; el este, în fapt, primul care interacţionează
cu copilul, petrece mult timp cu el şi poate observa dacă acesta prezintă unele abateri sau

42
întârzieri în dezvoltarea normală. Pentru aceasta e important să ştie la ce să raporteze reacţiile
şi comportamentele copilului. Cunoaşterea atât a specificului dezvoltării senzoriale şi motrice
în primele luni de viaţă cât şi a celor mai probabile manifestări sau simptome ce pot reclama
probleme în dezvoltarea normală a copilului este esenţială pentru o intervenţie promptă.

Stimulările din exterior pun treptat în stare de funcţionare normală organele de simţ ale
bebeluşului. Nivelul dezvoltării acestora, ca şi acurateţea lor sunt determinate de multitudinea
solicitărilor din afară, de frecvenţa exerciţiului şi condiţiile educative în care va trăi copilul.

Fiecare centimetru pătrat de piele este acoperit cu mii de senzori, ce reacţionează neîncetat la
mediul înconjurător şi transmit mai departe creierului dacă la atingere un obiect este moale,
tare, aspru sau fin, cald sau rece, plăcut sau nu la contact. Deosebit de sensibile sunt vârfurile
degetelor, buzele şi limba.

Încă în burta mamei copiii simt atingerea şi reacţionează la ea. Ei îşi sug degetul, dau din
picioruşe şi simt cum spre sfârşitul sarcinii nu prea mai au loc să se mişte în voie. Singurele
porţiuni imune la atingere sunt partea superioară şi posterioară a capului, pesemne pentru a
nu fi atât de dureroasă naşterea. Iar după naştere contactul fizic este la fel de important pentru
nou născut, ca şi hrana. La început părinţii sunt cei care stabilesc contactul cu noul născut,
luându-l in braţe, mângâindu-l, legănându-l, punându-l pe piept să adoarmă. Pe zi ce trece
însă bebeluşul devine din ce în ce mai activ.

Masajul bebelușului

1. Masajul trebuie executat într-o cameră încălzită şi într-o poziţie confortabilă atât
pentru mamă cât şi pentru sugar. Bebeluşul, dezbrăcat, se aşează pe un prosopel, fie pe
picioarele mamei, fie pe măsuţa de înfăşat, fie în pătuţ.

43
 2. Se foloseşte ulei - obişnuit sau cosmetic, care se încălzeşte puţin în căuşul palmelor,
pentru că oferă un dublu avantaj: hrăneşte pielea sugarului care are tendinţa de a fi uscată şi
uşurează totodată mişcările mâinilor.
3. Atingerea nu trebuie să provoace gâdilatul. Idealul este să se mângâie pielea
bebeluşului cu palmele deschise, cu blândeţe dar şi cu siguranţă totodată.
4. Trebuie insistat la nivelul pliurilor şi între degetele de la mâini şi picioare.
5. Mişcarea trebuie executată în general de la exterior spre interior, de la extremităţi
spre inimă.
6. Iata succesiunea ideală: se pleacă de la degetele picioarelor masându-le pe rând,
urmează tălpile, se urcă spre picioare, fese. Se trece apoi la spate. La mâini se procedează în
acelaşi fel, începând cu degetele: buricele, prima falangă, a doua falangă, palma, apoi
antebraţul, braţul, umărul, gâtul. Se lasă la urmă burtica.
7.Burtica se masează întotdeauna cu mişcări circulare, în sens acelor de ceas.

8. De preferat să nu se maseze feţele celor foarte mici - stimulii senzoriali sunt prea
intenşi şi, oricum, bebeluşul prin grimase şi zâmbete îşi dezvoltă singur mobilitatea feţei.
9. Ritmul masajului variază în funcţie de temperamentul copilului. După primele
contacte şi tatonari, mâinile mamei vor "curge" spontan, receptive la semnalele de plăcere ale
micuţului, oprindu-se când acesta dă semne de nervozitate.
10. Masajul ar trebui să devină un obicei curent aşa cum e băiţa.
Iată şi câteva tehnici pentru combaterea micilor tulburări din primele luni de viaţă:
Pentru eliminarea gazelor
- întinde bebeluşul pe spate şi masează burtica executând mişcări circulare în sens
orar, cu palma deschisă timp de 10 minute.
- apăsarea nu trebuie să fie prea uşoară.
Pentru relaxarea stomacului şi stimularea apetitului :
- aşează bebeluşul cu burtica în jos şi ridică-i un picioruş apucând de călcâi. Masează
partea din faţă a piciorului de la incheietură spre călcâi. Repetă şi la celălat picior.
Pentru destinderea muşchilor şi relaxare
- aşează bebeluşul cu burtica în jos şi masează-i spatele de-alungul coloanei vertebrale
cu ambele mâini. Pleacă de la umeri şi mişcă mâinile încet până la şolduri. Mâinile trebuie să
fie foarte apropiate, ba chiar uşor suprapuse. Nu uita fesele. Repetă de 6-7 ori.
- întinde bebeluşul pe spate şi masează-i picioruşele începând cu degetele. Continuă
mişcarea la picioruşe, apoi la abdomen, treci după aceea la mânuţe, braţe şi în final masează
spatele.

44
Pentru liniştire
O mişcare recomandată în special în momentele de anxietate.
Aşează-l cu burtica în jos, apoi ridică-l ţinându-l cu o mână sub torace şi cu cealaltă sub
burtică. Leagănă-l uşor înainte şi înapoi cu mişcări ritmice timp de câteva minute.
Prin fiecare atingere învaţă ceva despre sine, descoperă şi înţelege lucrurile din jur. Îi
place să-l mângăi, să-i faci masaj şi râde în hohote dacă-l gâdili. La rândul lui îşi întinde
mânuţele către faţa tatălui, îl mângâie sau îl trage de nas, nu ratează nici o ocazie să o tragă
de păr pe mamă, iar la doctor nu mai vrea să dea drumul la stetoscop. Tot ce-i colorat,
străluceşte sau foşneşte îi atrage atenţia şi odată apucat este băgat şi-n guriţă: babeţica,
prosopul de pe masa de schimbat, ursuleţul de pluş, elefănţelul din lemn sau linguriţa de
plastic. Şi apropo de linguriţă -  tot in joacă descoperă şi mâncarea: fie că îşi bagă mânuţele în
farfuria cu griş, degetul în guriţă înainte să înghită, fie că plescăie, scuipă sau încearcă să
scoată noi sunete când are mâncarea in gură.
Dacă până nu demult, jucăriile care atârnă asupra patului sau de copertina căruciorului
erau urmărite doar cu privirea, acum ele sunt întoarse pe toate părţile şi cercetate cu mare
curiozitate. A durat, ce-i drept, ceva timp până să nu le mai lovească, ci să le apuce între
degete, dar treptat - treptat, bebeluşul devine tot mai sigur pe el şi nu mai greşeşte ţinta. Dă
din picioare să ajungă la jucăria dorită, se întinde să atingă iepuraşii ce se-nvârt deasupra
patului, se roteşte 180 de grade în pătuţ să ajungă la broscuţa ţestoasă de la celălalt capăt şi
dacă nu reuşeşte se enervează şi începe să plângă.

De ce plânge bebelușul meu atât de mult?

Numeroase din cauzele plânsului la sugar sunt evidente: foamea, scutecele murdare, căldura
sau frigul, disconfortul creat de poziţia culcat, dorinţa de a fi luat în braţe, obiecte străine ce-l
pot deranja, chiar răni. Multe din aceste cauze sunt, de obicei, rapid recunoscute de părinţi şi
corectate, cu timpul aceştia învăţând limbajul copilului. Altfel spus, între părinte şi bebeluş se
realizează o adevărată relaţie de comunicare.

De multe ori, în absenţa unui motiv evident, ţipătul încetează odată cu ridicarea copilului în
braţe. Mulţi sugari prezintă, însă, episoade frecvente de plâns fără cauză aparentă şi orice
mijloc de calmare pare ineficient.

45
Prevenirea plânsului?

Învăţaţi să descifraţi semnalele transmise de bebeluş.

Jucaţi-vă cu copilul atunci când este treaz şi atent, hrăniţi-l atunci când îi este foame, aşezaţi-l
să doarmă atunci când dă semne de oboseală.

Este important să reacţionaţi conform dorinţelor transmise de copilul dvs. Dacă aţi reuşit să
depăşiţi în sfârşit o noapte cu bine, străduiţi-vă mai departe să obţineţi astfel de rezultate. O
anumită rutină şi regularitate din timpul zilei vă vor ajuta. Prea multe schimbări îi dăunează.
Unii copii sunt mai sensibili. Se enervează uşor, mai ales dacă în casă este agitaţie. O anumită
rutină le va uşura adaptarea la această lume.

CODUL BEBELUȘULUI

Foame: ţipătul este insistent, nu cedează deloc; bebeluşul nu îşi poate reprima senzaţia de
foame, vrea să mănânce imediat.

Plictiseala: se aude un scâncet la început, destul de încet. Bebeluşul se opreşte din scâncit
dacă vă veţi juca cu el.

Oboseala: scâncet asemănător plictiselii. Deseori veţi sesiza că e obosit numai ştiind că e ora
lui de culcare. Scâncetul se opreşte dacă îl veţi pune să doarmă.

Durere: de cele mai multe ori ţipătul va fi strident, aproape de nesuportat. Dar poate fi şi un
plâns abia auzit, care poate însemna că nu se simte bine.

TIPURI TEMPERAMENTALE

La naştere bebeluşul are caracteristici comportamentale definite. Fiecare nou-născut are felul
lui propriu de a fi.

Putem stabili temperamentul unui copil urmărind câteva aspecte :

- nivelul său de activitate ;
- regularitatea cu care doarme, mănâncă;
- reacţiile la ceea ce este nou sau necunoscut;
- capacitatea sa de adaptare la nou ;

46
 - sensibilitatea la lumină, zgomot, diferite texturi ;
- intensitatea reacţiilor la evenimentele plăcute sau neplăcute ;
- capacitatea de concentrare a atenţiei ;
- zâmbetul ;
- perseverenţa.

Foamea, umezeala, frigul, lumina prea puternică, nevoia de somn, produc stări afective de
disconfort care se manifestă prin ţipete, spasme, plâns. Reacţiile celor din jurul copilului la
ţipătul său capătă pentru nou-născut o valoare de semnalizare.

Mulţi bebeluşi şi copii intră în una din cele 5 categorii de personalitate, din care toate, la
extreme, pot aduce probleme. :
- hipersensibilii, copii temători,
- copiii fără frică, prea activi;
- încăpătânaţi şi obraznici;
- necomunicativi, inchişi, visători
- copiii neatenţi, care procesează greu informaţiile.
Posibile semnale de alarmă în legătură cu comportamentul copilului tău :
- în jurul vârstei de 3 ani părinţii încep să se alarmeze că fiul sau fiica lor pare că nu
aude : nu răspunde când i se vorbeşte, nu întoarce capul, nu pare interesată de ce se
întâmplă in jur;
- copilul se poartă de parcă n-ar vedea intrarea sau ieşirea mamei din cameră;
- nu simte nevoia să fie mângâiat, lăudat ;
- nu priveşte partenerul de dialog în ochi dând impresia că se uită in gol;
- nu plânge dacă se loveşte, pare neatent ;
- nu i se poate capta atenţia sau interesul ;
- nu se joacă cu alţi copii ;
- are dificultăţi de a înţelege unele cuvinte, înţelege greu verbele "a da" şi "a lua" cât şi
utilizarea pronumelui personal la persoana I;
- prezintă frecvent mişcări stereotipice precum "fâlfâitul mâinilor", "ţopăit", "mers pe
vârfuri", "legănat";
- orice modificare în mediul lor şi in stereotipul lor de viaţă poate declanşa o stare
emoţională accentuată cu ţipete şi agitaţie bizară;

- preferă să se joace cu obiectele, nu cu jucării ;

47
 - este hipersensibil la sunete, lumină.
Pentru a stimula comportamentul social al copilului trebuie cunoscut conceptul de dialog. Chiar
în perioada de nou-născut, mama se comportă faţă de copil, ca şi cum acesta ar fi un
interlocutor adevărat şi i se adresează vorbindu-i. După vârsta de două luni, este uşor de
obţinut un zâmbet prietenos, de către orice adult care se apropie cu căldură de sugar. După
vârsta de două luni, sugarul zâmbeşte provocat, dar nediscriminatoriu. Abia după vârsta de
şase luni el devine selectiv, caută şi îi răsplăteşte numai pe cei din anturaj cu un zâmbet.
Sugarul dispune de mijloace care să-i permită comportamente de comunicare interumană,
iniţial comunicarea fiind nonverbală. Comunicarea verbală se instalează în jurul vârstei de un
an. Înainte să poată rosti cuvintele, copilul le inţelege sensul.

Vorbește-i copilului tău:

Cântă-i copilului tău cântecele ;

Povesteşte-i de fiecare dată în timpul mesei sau al băiţei ce urmează să se întâmple ;
Rosteşte-i şi strigă-l cât mai des pe nume ;
Râzi împreună cu copilul tău.

Pe planul motricităţii un rol important îi revine mâinii, care la bebeluş devine treptat un organ al
cunoaşterii. Cu ajutorul mâinii copilaşul învaţă să manipuleze obiectele, se familiarizează cu
forma, greutatea, rezistenţa lor, cunoaşte deci un fragment din lume prin « spaţiul său
manual ». Manipularea obiectelor reprezintă nu numai o formă elementară de joc ci şi o
activitate de cunoaştere prin acţiune asupra obiectelor. Deplasând obiectele, învârtindu-le,
aruncându-le, sugarul acţionează asupra obiectelor, se manifestă deci creator.

Trezește interesului copilului tău pentru propriile mâini:

Sugestii :

 Freacă-i palmele una de cealaltă, apropie şi depărtează-i palmele;

 Pune la dispoziţia copilului diferite materiale pe care să le atingă/simtă cu picioarele
goale, cu mâinile, cu alte părţi ale corpului ;
 Joacă-te cu mâna copilului când este în nisip, apă colorată sau sub o hârtie ;
 Ajută-l să ţină în mâna o perie şi să-şi perie cealaltă mână ;
 Pune un inel pe antebraţ şi ajută-l să-l scuture  etc.

48
Copilul stângaci

Primele semne apar din copilăria timpurie, când se poate observa în micile activităţi cotidiene
utilizarea cu predilecţie a mâinii sau piciorului stâng. Copilul stângaci  întinde mâna stângă
spre jucarie, adună obiectele cu această mână ; când piciorul stâng este cel în cauză, copilul
va da cu acest picior în minge, îl va ridica cu predilecţie când va vrea să păşescă pe o treaptă
sau un obiect inalt etc. Dacă ai descoperit într-adevăr că micuţul este stângaci, lasă-l să fie
aşa! În nici un caz nu incerca să-l obligi să-şi folosescă cealaltă mână sau picior.

Ce iși amintește micuțul?

 La naştere: ţine minte maximum 15 minute şi probabil că tu eşti singura persoană pe
care este în stare să o recunoască.
 La două luni: îşi va aminti faţa ta pe parcursul unei zile. Dacă altcineva va petrece tot
atât de mult timp cu el, va fi recunoscut. Cu toate acestea, cercetările efectuate la
Universitatea din Sheffield arată că un bebeluş de două luni nu este capabil să îşi
recunoască imediat mama dacă aceasta poartă o pălărie. La două luni, bebeluşul
memorează şi este în stare să recunoască doar conturul fetei, spre deosebire de un
copil mai „mare” care poate memora detalii cum ar fi ochii, gura, nasul.
 La şase luni copilul tău va începe să te imite: dacă tu duci mâna la nas, la fel va face şi
el!
 La douăsprezece luni poate face clar diferenţa între obiecte şi chiar între întrebuinţările
lor.

La copii, memoria este pusă în legătură cu procesul de învăţare. Ei trebuie să îşi amintească
pentru a putea învăţa ceva nou. Copiii se folosesc de memorie pentru a percepe şi înţelege
lumea. Cu cât îţi petreci mai mult timp alături de copilul tău, cu cât îl atragi mai mult în jocuri
care îi stimulează interesul, cu atât mai mult are să-şi amintească de toate acestea. Dacă ai în
mod regulat un anumit program împreună cu copilul tau (cum ar fi, spre exemplu, plimbarea în
parc), vei remarca acest lucru cu siguranţă. Începând  de la şase luni, îşi va aminti locurile
familiare, cum ar fi toboganul sau leagănul. După vârsta de un an, el îşi va arăta bucuria şi
nerăbdarea imediat ce intraţi pe aleile parcului, trăgându-te de mână spre locurile lui favorite.
La adolescenţă probabil că nu-şi va mai aminti toate detaliile, dar dacă va vizita acelaşi parc,
sufletul îi va fi invadat de acelaşi sentiment de bucurie pe care îl avea la un an. În mod similar,
nu va putea să retrăiască decât bucuria momentelor în care vă jucaţi împreună. Dacă cineva îl
va întreba, peste ani, cum a fost copilăria lui, va răspunde, cu siguranţă, că a fost una fericită.

49
Aşa că, orice ar spune scepticii, efortul extraordinar pe care îl faci în primii ani de viaţă ai
micuţului tău nu va fi în van, îi va asigura amintiri fericite pentru tot restul vieţii! 

Jocul ca terapie

Fiecare copil are nevoie să ştie că este dorit şi iubit. Fiecare părinte încearcă să îi spună asta,
să ii spună că este minunat, că este cel mai de preţ lucru pe care el, părintele l-a dobândit pe
lumea asta. Atingerea, mângâierea, îmbrăţişările, zâmbetul, modul drăgăstos de a-l privi, tonul
afectuos cu care i se vorbeşte, bucuria care te animă atunci când copilul îţi zâmbeşte sau
ingrijorarea care îl doboară atunci când bebeluşul plânge, toate acestea sunt modalităţi de
bază care stabilesc comunicarea dintre părinte şi copil.

Cea mai importantă formă de interacţiune incipientă are loc prin contacul privirii şi schiţarea
zâmbetului de către adult; ca răspuns la zâmbetul acestuia copilul va invăţa şi el şi va
reproduce la rândul lui acest gest; se naşte astfel “un dialog” incipient cu o uriaşă încărcătură
afectivă, un puternic catalizator al interacţiunilor ulterioare.

Joacă-te cu copilul tău:

Jocul este o activitate esenţială în dezvoltarea copilului. Jucându-se, descoperă lumea, se

descoperă pe sine, propriul corp, casa, familia şi mica sa lume prinde treptat contur, plină de
tentaţii şi întrebări. Oricărui copil îi place să se joace; deopotriva amuzant şi educativ, jocul
simbolizează descoperirea lumii şi pătrunderea în ea, exersarea competenţelor nou
achiziţionate, valorificarea lor. În primii doi ani de viaţă, prin joc îşi va forma cea mai mare
parte a abilităţilor umane, va învăţa să privească, să asculte, să ia sau să arunce, să se
deplaseze, să interacţioneze prin limbaj, îşi va dezvolta inteligenţa, va cunoaşte lumea din jur
şi va putea să devină încrezător în sine, iar aceste achiziţii îi vor oferi independenţă şi
motivaţie pentru cunoaştere şi relaţionare.

Este important pentru părinţi să ştie ce jucării să aleagă, cum să-şi organizeze activităţile cu
copilul astfel încât să-i asigure premisele pentru o dezvoltare armonioasă. Alegerea jucăriilor
trebuie să răspunda nevoilor copilului, să fie în acelaşi timp stimulative şi sigure, să nu-l
rănească sau traumatizeze. Nu trebuie să fie scumpe pentru a fi bune; pentru mulţi copii, un
capac, nişte caserole sau cutii de carton colorate intens oferă tot atâta satisfacţie ca şi
produsele comerciale. O strategie eficientă de a-i menţine interesul faţă de anumite jucării este
alternarea lor; puteţi face un fel de rotaţie, schimbând periodic conţinutul cutiei cu jucării; în

50
felul acesta, nu numai că ii menţineti interesul, dar îl invăţati bucuria redescoperirii jucărilor
uitate, îi exersaţi memoria şi îi sedimentaţi cunoştinţele.

Este important să nu-l stresezi cu jucării sau activităţi care depăşesc abilităţile lui, încurajează-l
să lupte să rezolve singur unele din micile probleme (astfel îi vei da încredere în el). Când o
activitate pare a fi prea grea pentru copilul tău, el va căuta o cale pentru a rezolva problema. În
acest fel, el “îşi va pune creierul să lucreze” pentru rezolvarea problemei. De exemplu, dacă
încearcă să deschidă o cutie, nu te grăbi sa-l ajuţi. Lasă-l să încerce el mai întâi. Dacă nu
poate, arată-i tu cum se procedează, apoi dă-i cutia înapoi închisă pentru ca să încerce el să o
deschidă.

În funcţie de vârstă, jucăriile alese trebuie să corespundă posibilităţilor copilului de a le folosi şi

modalităţilor pe care acesta le va aborda în manipularea lor; de exemplu, la vârsta mică,
copilul va apuca/arunca jucăriile sau le va explora, mai ales băgându-le în gură, este deci uşor
pentru părinţi să selecteze jucăriile după nişte criterii clare: să fie destul de mari pentru a putea
fi apucate, să nu poată fi inghiţite (sau să se desfacă în bucăţele mici care pot provoca
ulterior accidente), să aibă o culoare puternică etc. Ulterior, copilul le va manipula şi va
descoperi cum funcţionează, şi atunci jucăriile vor fi stimulative, cu butoane, beculeţe, efecte
sonore, cu rotile sau cu baterii şi mecanism.

În funcţie de momentul activităţii, jucăriile trebuie alese astfel încât să ofere un fel de ancoră
pentru realizarea altor activităţi; de exemplu, dacă se apropie ora de somn, nu introduceţi
jocuri active, de mişcare sau de stimulare, optaţi pentru activităţi cu efect calmant, cum ar fi
audiţii muzicale, poveşti, sau „culcăm păpuşa”.

În continuare prezentăm câteva activităţi recomandate pentru fiecare etapă de dezvoltare a

copilului. Acestea au caracter orientativ şi reprezinta doar o parte din repertoriul de activităţi pe
care le puteţi desfăşura cu copilul dvs. Interacţionând cu el, îl veţi înţelege şi veţi reuşi să
adaptaţi sau să inventaţi noi modalităţi amuzante şi eficiente, în acelaşi timp, care să contribuie
la dezvoltarea armonioasă a copilului.

0 – 2 luni:
- decoraţi peretele sau mobilierul cu imagini intens colorate, în felul acesta îl veţi
încuraja pe copil să le sesizeze şi să le privească, cât timp dvs. îl schimbaţi sau îl hrăniţi;

51
 - interacţionaţi cu el: cântaţi-i, povestiţi-i, priviţi-l şi staţi aproape de faţa lui, astfel incât
şi el să vă poată privi; în felul acesta îl încurajaţi să emită sunete şi să asculte, să îşi focalizeze
vederea pe un stimul.
2 – 4 luni:
- oferiţi-i un tur comentat al casei, arătaţi-i şi denumiţi obiectele din jur, el va încerca să
le apuce: este modalitatea prin care îşi dezvoltă şi exersează coordonările oculo-manuale;
- în momentul îmbăierii sau în alte momente, arătaţi-i cum să exploreze şi să perceapă
diferite texturi, mirosuri, mângâindu-l cu diferite materiale (o periuţă de dinţi, un beţişor, un urs
de pluş, o foaie de hârtie, etc.) sau masându-l uşor cu uleiuri şi geluri parfumate.
- faceţi gimnastică cu mâinile şi picioarele lui, făceţi-l să „pedaleze”, în felul acesta îl
faceţi conştient asupra propriului corp.
4 – 6 luni:
- aşezati-l pe burtă şi puneţi în raza lui vizuală diferite obiecte intens colorate, dar care
să nu reprezinte un pericol pentru el; în felul acesta îl veţi încuraja să se ridice pe antebraţe, să
le apuce şi să le manipuleze; le va introduce în gura, cu siguranţă, aşadar, selectaţi cu atenţie
tipul acestor jucării; jucăriile mari de plastic sau cauciuc cu formă regulată şi fără margini
ascuţite sunt cele mai potrivite;
- încurajaţi-l să le apuce şi să le manipuleze, în felul acesta îşi exersează coordonările
motrice generale, percepe diferite însuşiri cum ar fi forma, culoarea sau textura şi îşi dezvoltă
simţurile.
6 – 9 luni:
- îl puteţi antrena în jocuri de identificare a elementelor faciale (nas, gură, ochi), pe sine
şi pe dvs.; concomitent, puteţi dezvolta jocul, denumind părţile corpului şi identificându-le pe el;
- „cucu - bau” este unul din jocurile preferate la această vârstă; pe lângă faptul că este
amuzant, este şi foarte potrivit cu specificul de dezvoltare al acestei perioade, pentru a-l învăţa
să anticipeze faptul că, atunci când nu va aflaţi în raza sa vizuală, sunteţi cu siguranţă pe
undeva, nu aţi dispărut total, şi vă veţi întoarce la el curând. Începeţi prin a va acoperi ochii cu
mâinile, apoi vă acoperiţi faţa cu o jucărie; copilul va fi deopotrivă surprins şi mulţumit să vă
vadă reapărând aşa repede;
- „oglindă - oglinjoară...” - aşezaţi-vă amândoi în faţa unei oglinzi; strâmbaţi-vă, scoateţi
limba, emiteţi diverse onomatopee, râdeţi; copilul va invăţa să vă recunoască şi să se
cunoască pe sine;

52
 - faceţi plimbări pe afară, indiferent dacă este vară sau iarnă; arătaţi-i mediul extern, cu
caracteristicile şi componentele sale, învăţaţi-l să descopere lumea: copacii, florile, fulgii de
nea, oamenii, maşinile etc.
- jucăriile preferate la această vârstă sunt cuburile, mingiile, cutiile; copilul adoră să le
arunce, să le umple şi să le golească, să le lovească cu mâna sau unele de altele, pentru a
produce zgomote, să le...guste! atenţie, deci, la tipul de jucării pe care îl alegeţi;
- puteţi introduce activităţi de stimulare a dezvoltării limbajului folosind imagini şi cărţi
pentru copii; povestiţi-i, arătaţi-i diferite obiecte, aminale; îl veţi ajuta să le recunoască şi în
imagini, nu numai în realitate şi îl veţi obişnui să îşi concentreze atenţia pe detalii vizuale.
9 – 12 luni:
- jocuri de împingere a mingii, de rostogolire a ei, de lovire a balonului etc., cerându-i să
participe; îi veţi dezvolta coordonarea oculo-manuală, îl ajutaţi să înţeleagă efectele acţiunilor
sale asupra obiectelor şi să anticipeze rezultatul deplasării obiectelor;
- umpleţi o cutie cu jucării intens colorate, de diferite texturi şi forme şi încurajaţi-l să o
exploreze (variaţi ocazional conţinutul cutiei), îi veţi stimula autonomia şi iniţiativa în joc; puteţi
iniţia jocuri de căutare şi găsire a jucăriilor preferate;
- daţi-i o carte cu pagini groase din carton, lăsaţi-l să o manipuleze; aşteptaţi să vă
comunice într-un fel faptul că vrea să vă jucaţi cu el, de exemplu dacă vă dă cartea; altfel,
lasaţi-l singur, dar supravegheaţi-l permanent.
12 – 15 luni:
- arătaţi-i cum să facă un turn din 3-5 cuburi; apoi ajutaţi-l să-l construiască singur,
reducând treptat acţiunea dvs.; puteţi continua să suprapuneţi cuburi până ce turnul se
răstoarnă sau puteţi să îi daţi doar 3-4 cuburi pe care să le suprapună; odată turnul realizat,
felicitaţi-l şi bucuraţi-vă împreuna de reuşită; apoi, propuneţi-i să îl dărâmaţi şi reclădiţi;
- copilul este atras de abţibilduri: decoraţi frigiderul, uşa, aplicaţi-i abţibilduri pe mână;
puteţi de asemenea să-i faceţi un desen cu pensula pe mâini, folosind materiale sigure pentru
copii, netoxice; sau puteţi face „amprente” pe hârtie;
- lăsaţi-l să se joace cu apă şi cu nisip, cu făină, cu ouă, faceţi „prăjituri”; sau arătaţi-i
cum să facă „clăbuci” suflând cu paiul în apă; lăsaţi-l să umple şi să golească diverse
recipiente, este o activitate foarte amuzantă pentru el;
- puneţi-i muzică pentru copii şi casete cu poveşti, la această vârstă este foarte atras de
cuvintele rimate şi de ritmurile alerte; înregistraţi-l pe video în timp ce vă jucaţi şi puneţi-i
caseta, va fi încântat.
15 – 18 luni:

53
 - pe măsură ce i se dezvoltă dexteritatea, îi va plăcea tot mai mult să asambleze şi să
demonteze; jucăriile de tip cuburi mari, lego mare, încastre mari, babypuzzle sunt foarte
potrivite; puteţi folosi şi cutii de plastic cu capace, în care să depozitaţi jucăriile de mai sus şi
care servesc şi organizării spaţiului, dar şi jocului în sine, pentru că puteţi improviza întreceri
de aruncat la cutie;
- jucăriile pe rotile, maşinuţele, bilele au mare succes la această vârstă; puteţi să
ataşaţi o sfoară la capătul lor astfel încât copilul să le poată trage;
- desenaţi; daţi-i o hârtie şi creioane colorate mai groase şi lăsaţi-l să mâzgălească,
arătaţi-i cum să facă puncte, linii etc; după ce aţi terminat şi aţi felicitat „pictorul”, expuneţi-i
„capodopera” într-un loc vizibil pentru el.
18 – 36 luni:
- învăţaţi-l să descopere muzica, să perceapă ritmurile şi să se coordoneze motric, să
danseze; jucaţi jocuri muzicale de tipul „bate aşa!” sau initiaţi sesiuni muzicale folosind
instrumente muzicale cu clape, toba, xilofon, clopoţei sau jucării cu butoane, cu efecte vizuale
şi sonore;
- citiţi-i poveşti sau puneţi-l să asculte casete; îi veţi îmbunătăţi abilităţile de ascultare şi
înţelegere a vorbirii şi îi veţi educa trăsături pozitive de caracter;
- lăsaţi-l să se deghizeze; copiii la această vârstă adoră să se îmbrace cu hainele
adulţilor, este modul lor de a-şi încerca independenţa, transpunându-se în „pielea” unui adult;
- creaţi! Cât mai des, introduceţi activităţi de dactilopictură sau modelaj cu plastilină,
ipsos sau cocă, lăsaţi-l să creeze liber, să se exprime; apoi comentaţi împreună desenul, în
felul acesta îl învăţaţi să-şi verbalizeze intenţiile şi acţiunile;
- jocurile în aer liber vor ocupă o mare parte a timpului copiilor de 3 ani; duceţi-l in parc, la
zoo, la plimbare pe stradă, în vizită, faceţi excursii amuzante împreună cu familia.

Îngrijorarea ta - intuiție

Dar ce-şi doreşte bebeluşul nostru?

Totul în viaţa copilului dumneavoastră este nou. Dezvoltarea sa psihică, cognitivă şi socială se
face în salturi. Imediat ce s-a specializat în ceva anume, o ia de la capăt cu altceva. Deci,
acordă-i copilului răgazul necesar. Poate ca va avea nevoie de câteva zile de mângâieri şi
îmbrăţişări pentru a trece peste o săptămână grea. Poate că ieri a fost foarte obosit, astăzi
poate că nu prea vrea să mănânce.

54
Bebeluşi nu simt nevoia să plângă. Dar simt nevoia să fie inţeleşi şi ajutaţi. Plâng tocmai
pentru a vă capta atenţia, pentru a vă cere ajutorul. Este semnalul lor de disperare atunci când
ceva îi deranjează şi au nevoie de noi. Sunt flămânzi, obosiţi, singuri, suprasolicitaţi, speriaţi?

Analizaţi comportamentul lor şi faceţi ceea ce trebuie, ce vă dictează instinctul. Adesea veţi
descoperi că aţi făcut ce trebuie. Chiar dacă veţi da greş uneori, bebeluşii vă acordă toată
încrederea lor că aţi încercat şi învaţă că pot avea încredere în dvs., că sunteţi alături de ei.

 Bebeluşii tânjesc după o atingere tandră. Au nevoie de aceasta ca de aer. Copiii sunt creaturi
sociabile care adoră să fie ţinute în braţe. Dacă îi veţi duce în braţe prin cameră, au
posibilitatea să vadă lucruri noi şi să facă legătura între descrierea pe care o faceţi unui obiect
şi imaginea acestuia.

Ce nu ne spun specialiştii:

În dorinţa noastră de a fi părinţi mai buni, adesea cumpărăm tot felul de cărţi care să ne inveţe
ce să facem. Nimeni nu are însă reţeta perfectă pentru un părinte. Să creşti un copil este o
artă, nu o ştiinţă. În cercetările voastre, veţi găsi unele lucruri care sună bine, altele care vi se
vor părea nepotrivite.

Sentimentul de siguranţă căpătat în primul an de viaţă, ne va urmări pe tot parcursul acesteia.

Arată-I dragostea!

Să-i arăţi toată dragostea ta pare de la sine inţeles, dar este foarte adevărat. De fapt,
dragostea şi dezmierdările ajută la dezvoltarea creierului ; copiii au nevoie de dragoste pentru
a trăi. Grija faţă de el, suportul emoţional acordat, dau copilului sentimentul de siguranţă atunci
când începe să descopere lumea. Nu este doar un sfat “din auzite”. Studii ştiinţifice riguroase
arată că dragostea, atenţia, afecţiunea acordate în primul an de viaţă au un impact direct şi
măsurabil asupra dezvoltării fizice, mentale şi emoţionale a copilului tau.

Relația dintre mamă și copil

Relaţia dintre mamă şi copil este una dintre cele mai rezistente, privită din punct de vedere
biologic şi social. Se bazează pe sentimentul matern, la care se adaugă interferenţe sociale,
psihologice, educaţionale, culturale, tradiţionale. În sistemul social al familiei moderne, ambii

55
părinţi sunt implicaţi în creşterea şi educarea copilului, dar mama rămâne factorul determinant,
care supraveghează şi îndrumă implinirea socială şi biologică a fiinţei umane.

Dragostea părintească şi relaţia biologică părinţi-copii nu sunt elemente care să explice şi să

determine într-o măsură suficientă un comportament adecvat şi o interacţiune optimă părinţi-
copii.

În existenţa relaţiei mamă-copil, există o perioadă privilegiată, când se realizează cele mai
trainice legături şi acestea se stabilesc imediat postnatal. În urma acestei legături, părinţii devin
brusc extrem de atraşi de noul născut. Favorizarea acestei legături se realizează prin privitul
îndelungat al copilului şi contactul între tegumentele mamei. Mama este foarte sensibilă,
pentru realizarea acestui ataşament existând motivaţii psihologice şi hormonale.

Copilul răspunde la dragostea părinţilor manifestându-şi ataşamentul faţă de ei, care devine
evident în jurul vârstei de un an. Calitatea ataşamentului copilului reflectă, în fond, calitatea
relaţiei mama-copil. Se pare că această legătură precoce îşi va exercita influenţa pentru tot
restul vieţii.

«Faptul că ai un pian nu te face pianist, dar naşterea unui copil sigur te va face părinte.»
Michael Levine

Interacţiune şi stimulare

Copilul mic se naşte cu un „set” de instrumente care-i permit să interacţioneze cu exteriorul;

interacţionând, îşi foloseşte vederea, auzul şi tactul, la început într-o manieră nediferenţiată şi
necoordonată, apoi, pe măsură ce numărul contactelor creşte, simţurile i se dezvoltă, se
coordonează şi se influenţează în aşa numita „interacţiune a analizatorilor”; pentru a-şi forma
modalităţi potrivite de reacţie la stimulii externi, copilul are nevoie de interacţiune timpurie şi
contacte cât mai frecvente cu cei din jur, în special cu părinţii săi. În timpul momentelor de
interacţiune se stabileşte o legătură şi un schimb de informaţii care lui îi permite să se
obişnuiască cu persoanele din jur şi să anticipeze activităţi sau evenimente.

Interacţiunea timpurie nu numai că dezvoltă instrumente specifice de reacţie, dar şi

ameliorează eventualele regrese care pot apărea în folosirea ineficientă a simţurilor, ca o
consecinţă a unor sindroame sau lezări funcţionale. Pentru un copil bănuit a avea pierderi de
vedere sau de auz este vitală stimularea timpurie a restanţelor senzoriale pentru a ameliora

56
deficienţa; de asemenea, dezvoltarea modalităţilor de compensare a funcţiei lezate, atunci
când, de exemplu, copilul îşi foloseşte tactul pentru a completa informaţiile percepute vizual
sau îşi foloseşte vederea pentru a suplini nivelul auditiv insuficient.

O observaţie specială se referă la introducerea şi folosirea metodei „startului fals” la copilul

mic, mai ales la cel cu deficienţe senzorial-perceptive, ca modalitate de a-l ajuta să anticipeze
anumite activităţi. De exemplu, înainte de a-l ridica din pătuţ pentru a-l lua in braţe, faceţi doar
o mişcare scurtă ca şi cum l-aţi ridica, apoi opriţi-vă; lăsaţi-i timp să înţeleagă, apoi repetaţi, de
data aceasta ridicându-l uşor; folosiţi startul fals în orice altă situaţie, înainte da a-l hrăni sau
de a-l îmbăia, înainte de a începe un joc preferat sau ori de câte ori acţionaţi asupra lui.

Care sunt metodele eficiente?

Ceea ce urmăriţi este să câştigaţi încrederea copilului dvs. şi să-i dezvoltaţi abilităţi de a
rezolva problemele fără să simtă frustrări. Comportamentul său are de fiecare dată un motiv şi
este important să descoperiţi ce îl determină să reacţioneze negativ şi să-l ajutaţi să rezolve
problema. Ştiind motivul, nu numai că îi puteţi oferi ajutorul, dar atunci când este cazul, puteţi
să gestionaţi mai bine situaţia fără a vă enerva.

Să luăm câteva exemple:

 Perioada “NU” – această perioadă care se situează intre 18 luni şi trei ani se
caracterizează prin nevoia copilului de a se opune oricăror cerinţe. Este, în fapt, prima
sa criză de afirmare a sinelui, prin care îşi testează independenţa; progresiv, va
înţelege că nu totul este permis, că există unele consecinţe ale propriilor
comportamente şi că există reguli care trebuie să fie respectate. O metodă eficientă de
a rezolva conflictele apărute în această perioadă este metoda “retragerii” – scoateţi
copilul din contextul în care are loc manifestarea, introduceţi-l brusc în alt context,
pentru a-i devia atenţia; după reinstalarea calmului, explicaţi-i calm dar ferm regulile şi
limitele; probabil că vi se pare pierdere de timp, dar în mod sigur copilul va inţelege şi
treptat îşi va interioriza aceste reguli; nu vă aşteptaţi ca totul să se producă pe moment;
este nevoie de timp ca să înveţe, şi este preferabil să-i alocaţi acest timp decât să-l
pedepsiţi; pedepsindu-l, nu veţi reuşi să-l faceţi să înţeleagă ce îi reproşaţi şi nici ce
aşteptări aveţi de la el.

 Copilul dvs. are impulsul de a “devasta şi strica, arunca sau sparge” totul în jur; este
modalitatea în care explorează el lumea şi mediul din jur. În loc să-l opriţi de a mai
explora sau a-i pune interdicţii „nu arunca!” pe un ton ameninţător, este mai bine ca,

57
 după ce aruncă obiectul respectiv, să-l loviţi uşor peste mână; în felul acesta îl faceţi să
înţeleagă că face rău obiectului respectiv; de asemenea, a recurge la “ora de joacă” nu
este recomandabil pentru copiii sub doi ani, pentru care contează enorm cantitatea
interacţiunilor cu mediul. Încercaţi pe cât posibil să securizaţi mediul, nu lăsaţi la
îndemână materiale sau obiecte periculoase; dacă s-a focalizat spre un astfel de
obiect, distrageţi-i atenţia cu o jucărie preferată; introduceţi şi folosiţi ori de câte ori e
cazul atenţionări verbale pentru a-i semnala pericolul şi mai ales, amenajaţi-i zona de
joacă undeva unde să-l puteţi supraveghea cu uşurinţă.

 Copilul face crize de nervi? Asta înseamnă că simte o frustrare şi pentru că la această
vârstă nu-şi poate controla afectivitatea, ci este subjugat de trăiri putenice şi tranzitorii
numite afecte, iar singura modalitate pentru el de a recâştiga confortul este satisfacerea
acelor frustrări; în astfel de situaţii este important să rămâneţi calm, să rămâneţi lângă
el şi să-i oferiţi în continuare securitate; aşteptaţi impasibil ca criza sa ia sfârşit, fără
să-l grăbiţi sau să încercaţi să-l faceţi să înceteze ameninţându-l sau lovindu-l; amintiţi-
vă că şi el, dar şi dvs. sunteţi într-o perioadă de învăţare, şi încercaţi să îi oferiţi un
model clar de comportament (nu vă pierdeţi calmul şi nu reacţionaţi violent în prezenţa
lui; dacă simţiţi nevoia, rugaţi pe altcineva să-l supravegheze şi oferiţi-vă o pauză;
copilul se va calma şi va încerca să vă recâştige lângă el) şi nişte reguli de asemenea
clare pentru el. Supravegheaţi-l permanent în vederea depistării comportamentelor
negative, astfel încât să le puteţi remedia înainte ca acestea să se agraveze; puneţi
accentul pe prevenirea manifestării acestor comportamente, depistând cauzele şi
înlăturându-le. Asiguraţi-vă că doarme suficient şi mănâncă echilibrat. Şi, mai ales,
amuzaţi-vă împreună, stabiliţi o legătură puternică bazată pe oferirea confortului fizic şi
emoţional de care copilul dvs. are nevoie. În felul acesta îi câştigaţi respectul,
încrederea şi dragostea.

Familia ca suport
Succesul interacţiunilor dintre copil şi părinte depinde într-o măsură covârşitoare de abilitatea
acestuia din urmă de a interpreta şi răspunde la formele nonsimbolice de comunicare ale
copilului. În cazurile copiilor cu dezvoltare normală, părinţii răspund spontan primelor reacţii
sau tentative cu valoare comunicaţională iniţiate de copil; acesta, la rândul său, va asimila şi
continuă să-şi folosească sistemele timpurii de semnalizare, care se vor condiţiona treptat sub
influenţa feed-back-ului primit de la adulţi şi astfel se naşte o formă rudimentară de dialog
copil-părinte cu efecte pozitive şi în sfera afectivizării relaţiei dintre ei.

58
Spre deosebire de copilul normal, semnalele trimise de copilul cu surdocecitate sunt mult mai
dificile şi mai greu de descifrat, iar răspunsul părintelui la tentativele sale de comunicare poate
fi, în egală măsură, dificil de perceput sau de decodat pentru copil. Apare astfel o situaţie
frustrantă cu repercusiuni majore asupra dezvoltării copilului, pentru ca responsivitatea la
semnalele copilului este strâns legată de dezvoltarea emoţională şi socială de mai târziu şi de
abilităţile de comunicare ale copilului.

Dat fiind gradul scăzut de predicitibilitate al mesajelor nonsimbolice trimise de copilul cu

surdocecitate, este de aşteptat ca acest fapt să determine o descreştere continuă a cantităţii şi
calităţii interacţiunilor acestuia cu părinţii şi persoanele din anturajul apropiat. În plus, părintele
tinde să-şi asume responsabilitatea de a iniţia şi controla interacţiunile cu copilul, fără să se
mai ghideze după dorinţele sau semnalele copilului, iar în felul acesta îi amplifică frustrarea.
Părintele trebuie să împărtăşească experienţele sale şi celorlalţi membrii ai familiei, vecinilor şi
persoanelor din anturaj, să-i înveţe cum să comunice cu copilul - dublu efect: creşterea
gradului de conştientizare şi implicare a comunităţii în educaţia copiilor, pe de o parte, iar pe
de altă parte, îi asigură copilului necesarul de interacţiune şi stimulare.

PERSPECTIVE ŞI PROGNOZE PENTRU COPILUL MEU, CUM

DEPISTEZ?
Depistarea timpurie a pierderilor senzoriale este cea mai importantă premisă pentru
recuperarea şi compensarea deficienţei prin includerea copilului într-un program specific de
stimulare timpurie. Depistarea şi diagnosticarea este de competenţa medicului. Totuşi părintele
joacă un rol extrem de important! El este, în fapt, primul care interacţionează cu copilul,
petrece mult timp cu el şi poate observa dacă acesta prezintă unele abateri sau întârzieri în
dezvoltarea normală. Pentru aceasta este important să ştie la ce să raporteze reacţiile şi
comportamentele copilului. Cunoaşterea specificului dezvoltării senzoriale şi motrice în
primele luni de viaţă cât şi a celor mai probabile manifestări sau simptome ce pot induce
deficienţe de auz şi vedere este esenţială pentru o intervenţie promptă. Totuşi, vârsta
cronologică şi nivelul de dezvoltare prezentat au un caracter orientativ, pentru că, în fond,
fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare. Dacă în anumite sfere progresul său nu se
încadrează în tipar, nu trebuie să apară neapărat un motiv de îngrijorare, decât în măsura în
care se produc stagnări ce creează un decalaj mare faţă de nivelul de dezvoltare
„normal„ pentru o anumită vârstă.

59
SPERANŢA PENTRU PĂRINTE ŞI COPIL

Bucuria vieţii unei familii este venirea pe lume a unui copil .Indiferent de perioada când se
naşte, la 6-8-9 luni, el reprezintă pentru părinţi copilul care îl doresc.

Cât se află în burta mamei iţi doreşti să fie sănătos, îţi faci mii de gânduri pentru viitorul lui şi îi
vrei tot binele din lume.

Perioada de creştere şi dezvoltare a copilului este de 9 luni, dar se întâmplă ca unii să vor sa
vină pe lume mai devreme, în intervalul 6-8 luni, şi atunci încep intrebările…

Unde am greşit ?

Ce se întâmplă cu copilul meu?

Este sănătos?

Ce repercursiuni poate avea această naştere timpurie ?

Va supravieţui copilul?

Performanţele intervenţiei timpurii ne îndreptăţeşte să-i dăm copilului şanse de supravieţuire şi

de dezvoltare normală.

Lupta cu viaţa este continuă şi părinţii împreună cu copilul duc această luptă. Vrei să-l ajuţi cât
mai mult pe copilul tău născut timpuriu, eşti în stare de orice, dar totul depinde de el, de dorinţa
de a ieşi ÎNVINGĂTOR.

Copilul este mereu un învingător, este cel care prin puritate şi candoare este ocrotit de
Dumnezeu şi-l face să crească ca orice copil !

Disperarea nu rezolvă problemele unei naşteri premature. Speranţa şi încrederea în bine îi

face pe părinţi şi copii să depăşească această problemă.

Optimismul, claritatea rezolvării unei probleme te face să ieşi ÎNVINGĂTOR.

Voinţa de a supravieţui a copilului este mai mare. Părintele este cu conştiinţa încărcată de
evenimente şi nu realizează că de fapt copilul a vrut să cunoască lumea în care va trăi mai
devreme decât ceilalţi copii.

60