Sunteți pe pagina 1din 31

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE


PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER PROCEDURI
JUDICIARE DE DREPT PRIVAT ȘI PROFESII JURIDICE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
CONF. UNIV. DR. BOTINĂ MĂDALINA

ABSOLVENT :
ȘURGHE ALEXANDRA

CONSTANȚA
2018

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA


FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE
PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ DREPT IF

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND


DESFACEREA CĂSĂTORIEI PE CALE JUDICIARĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Conf. Univ. Dr. BOTINĂ MĂDALINA

ABSOLVENT :
ȘURGHE ALEXANDRA

CONSTANȚA
2018
CUPRINS
INTRODUCERE
Partea I. Aspecte teoretice privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară
Capitolul I. Considerații generale privind desfacerea căsătoriei
Secțiunea I. Noțiunea de desfacere a căsătoriei
Secțiunea a II-a. Motivele desfacerii căsătoriei
Secțiunea a III-a . Instanța competentă
Secțiunea a IV-a. Termenele
Secțiunea a V-a . Concepţii privind divorţul
Capitolul II. Tipuri de desfacere a casatoriei pe cale judiciară
Secțiunea I. Divorţul prin acordul soţilor
1.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
1.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedura
notarială
Secțiunea a II-a. Divorţul din culpă
2.1. Divorțul din culpa comună a soților
2.2. Divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți
2.3. În caz de separare pe o durată de cel puțin 2 ani
Secțiunea a III-a. Divorţul din cauza stării sănătăţii a unuia dintre soţi
Capitolul III. Efectele desfacerii căsătoriei
Secțiunea I. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți
Secțiunea a II-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți
2.1. Efecte cu privire la regimul matrimoniale
2.2. Dreptul la despăgubiri
2.3. Obligația de întreținere între fostii soți
2.4. Prestația compensatorie
2.5. Bunurile comune
Secțiunea a III-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor
minori
3.1. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori
3.2. Locuința copilului dupa divorț
3.3. Drepturile părintelui separat de copil
3.4. Stabilirea contribuției părinților
3.5. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
Partea a II-a. Aspecte practice privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară
Concluzii
Anexe
INTRODUCERE

Prin dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de căsătorie reprezintă


un drept fundamental al omului. Potrivit articolului 12 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, “bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației
naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”, bineînțeles, acest lucru fiind posibil doar
după împlinirea vârstei legale pentru încheierea unei căsătorii, vârstă stabilită prin legea fiecărui
stat.
Principiul libertăţii căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia
consimţământului liber al soţilor și este susținut de articolul 271, alin. (1) din Noul Cod Civil,
implică şi principiul libertăţii divorţului, adică voinţa soţilor, manifestată în sensul desfacerii
căsătoriei, nu poate fi nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rînd şi în mod nemijlocit pe
respectivii soţi. Această explică de ce numai manifestarea de voinţă a unuia sau a ambilor soţi poate
declanşa acţiunea de divorţ.
În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă, totuşi, atunci când căsătoria îşi pierde raţiunea de
a continua, oricare dintre soţi ori amândoi soţii sunt îndreptăţiţi să ceară desfacerea ei.
Desfacerea căsatoriei reprezintă masura de separare definitivă a soților, adoptată în
condițiile legii. Mijlocul juridic prin care se realizează desfacerea căsatoriei este divorțul.
Unul dintre cele mai contoversate subiecte din domeniul dreptului este reprezentat de
desfacerea căsătoriei, aceasta suferind numeroase schimbări de-a lungul evoluției legislative și
cunoscând diferite opinii și interpretări în doctrina de specialitate. Divorţul ocupă reprezintă unul
dintre cele mai solicitante evenimente de viaţă, atât pe plan personal dar și din punct de vedere
juridic, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie.
În societatea contemporană divorţul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata
divorţialităţii a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput şi mai uşor de tolerat, treptat-
treptat fiind acceptat, reprezentând un subiect extrem de răspândit în societatea zilelor noastre, din
păcate tot mai multe căsnicii sfârșind prin divorț.
Decizia asupra unui divorț trebuie luată în cunoștință de cauză, acesta având numeroase
consecințe și o influență covârșitoare asupra membrilor familiei, persoanelor apropiate familiei și
întregii societăți.
Desfacerea căsătoriei pe cale judiciară reprezintă un subiect de mare importanță având în
vedere creșterea numărului de procese soluționate în ultima periadă de timp, dar și numarul celor ce
se află în desfășurare , al căror obiect privește tema aleasa spre dezbatere din prezenta lucrare.
Astfel lucrarea este structurată în două parți: Partea I ce cuprinde aspectele teoretice ce
privesc desfacerea căsătoriei pe cale judiciară și este formată din trei capitole, și Partea a II -a în
care se va regăsi analiza practică a lucrarii privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară.
În primul capitol, intitulat “Considerații generale privind desfacerea căsătoriei”, este
explicată noțiunea de desfacere a căsătoriei, acest fapt fiind foarte important pentru parcurgerea și
înțelegerea cu ușurință a lucrării în cauză. Exemplificarea motivelor ce stau la baza deciziei de a
apela la instituția desfacerii căsătoriei, termenele, instanța competentă pentru soluționarea cererii de
desfacere a căsătoriei, dar și explicarea tuturor condițiilor necesare pentru ca instituția desfacerii
căsătoriei să poată produce efecte, reprezintă subiecte de o importanță deosebită ce sunt dezbătute
în cadrul capitolului I.
În al doilea capitol al lucrării sunt enumerate și dezvoltate tipurile de desfacere a căsătoriei
pe cale judiciară, acest capitol având un impact deosebit în evidențierea importanței temei alese.
Însemnătatea cunoașterii acestor aspecte teoretice ce țin de instituția desfacerii căsătoriei și de
tipurile de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară, constă în faptul că acestea stau la baza analizelor
ulterioare făcute cu privire la alegerea corectă a tipului de desfacere a căsătoriei, analiza îndeplinirii
tuturor condițiilor necesare pentru fiecare tip de desfacre a căsătoriei, dar și efectele specifice
acestora.
De asemenea, efectele ce reprezintă urmarea desfacerii căsătoriei, sunt analizate în capitolul
al treilea al prezentei lucrări, intitulat “Efectele desfacerii căsătoriei”, acestea având o importanță
covârșitoare în dezbaterea temei alese, fiind eidențiate pe subcapitole, și anume efectele divorțului
cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți, efectele divorțului cu privire la raporturile
patrimoniale dintre soți, efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori.
Facem observația conform căreia nulitatea căsătoriei este diferită de divorț, în sensul că deși
între aceste două instituții există multe deosebiri esențiale, ambele pun capăt căsătoriei.
Astfel, cauzele ce conduc la nulitatea căsătoriei îșî au originea în nerespectarea limitelor impuse de
lege, anterior sau concomitent încheierii ei, față de cauzele care determină divorțul, ce sunt
posterioare încheierii căsătoriei valabil încheiată.
În al doilea rând, efectele nulității se produc retroactiv, în vreme ce divoțul produce efecte
doar pentru viitor.
În cele din urma, în ultimul capitol al lucrării este prezentat studiul de caz intitulat
“Principiul aplicării imediate a legii civile noi în acțiunea de divorț” .
Anaizând prezenta lucrare în totalitatea acesteia, vom concluziona căesența temei alese
constă în importanța posibilității desfacerii căsătoriei în cazurile în care continuarea acesteaia este
imposibilă sau efectele negative sunt evident mai accentuate în cazul continuării acesteia.
PARTEA I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI
PE CALE JUDICIARĂ

CAPITOLUL I
Considerații generale privind desfacerea căsătoriei

Secțiunea I. Noțiunea de desfacere a căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil


încheiate. Divorţul, fie că este pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul
consimţământului ambilor, stinge, pe data rănânerii definitive a hotărârii instanţei, principalele
efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efectele de natură
personală.1
Divorțul reprezintă actul de desfacere a unei căsătorii în mod legal. În România, aceasta se
poate realiza printr-un proces, urmând dispozițiile Codului Civil și Codului de Procedură Civilă.
În art. 373 din Noul Cod Civil sunt enumerate motivele ce pot sta la baza desfacerii
căsătoriei, fiind precizat faptul că acestea trebuie să fie motive temeinice, din cauza cărora
raporturile dintre soți sunt vătămate grav.
Unii autori ai literaturii juridice interbelice s-au intrebat, retoric, dacă divorțul îşi are locul
într-o legislaţie bine chibzuită.2 Evitând cu grijă apologia divorțului, reţinând ca pertinente
argumentele apărătorilor instituţiei căsătoriei şi a statorniciei acesteia, juriştii afirmau: “Dacă, în
principiu, căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea poate impune
omului să continue traiul în comun în codiții imposibile, căci libertatea individuală este mai presus
de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii şi al principiului indisolubilității, căsătoria să favorizeze
relații ilicite. Menţinerea unor asemenea situaţii este mai dăunătoare interesului social decât
desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său.
Susținerea disolubilităţii căsătoriei trebuie făcută cu moderația cuvenită. Divorțul nu este o
instituţie perfectă, ci doar „un rău necesar, căci pune capăt unui rău şi mai grav.
Desfacerea cu prea mare uşurinţă a căsătoriei, pentru motive mai degrabă iluzorii, ar risca să
transforme căsătoria, aflată la temelia edificiului social, într-o simplă uniune temporară.” 3

Secțiunea a II-a. Motivele desfacerii căsătoriei

Așa cum statuează Codul Civil, în România familia are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului. Căsătoria, însă se poate desface prin divorț, tot conform Codului Civil,
divorțul putându-se pronunța de către instanța competentă, sau, în cazul divorțului prin acord, de
către Starea Civilă sau notar.4
Motivele de divorț nu sunt enumerate exhaustiv de lege, dar se prevede că trebuie să fie
vorba despre motive temeinice, datorită cărora raporturile dintre soți s-au vătămat grav, încât
continuarea căsatoriei nu mai este posibilă.5
1
Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiatia, ediția 5, Ed. C. H. Beck, București 2016, p. 281.
2
C, Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu. Tratat de drept civil roman, vol. I , p. 234. Societatea romană accepta divorțul
fara rezerve. Desfacerea căsătoriei putând rezulta inclusiv dintr-o manifestare tacită de voinţă dedusă dintr-o nouă căsătorie a unuia
dintre soți. Lucrurile s-au schimbat radical sub influenţa doctrinei creştine care propovăduit indisolubilitarea căsătoriei şi a respins în
mod categoric divorțul.
3
Emese Florian, Dreptul Familiei, Editura Limes, Clij-Napoca, 2003, pg. 162.
4
D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 15-16.
5
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 129
Există trei categorii de condiții cu privire la motivele de divorț, ce trebuie îndeplinite
cumulativ, și anume:
 existența motivelor temeinice;
 din cauza acestor motive raporturile dintre soți au fost grav vătămate;
 căsătoria nu mai poate continua.
Deși textul de lege nu precizează care sunt motivele temeinice, putem concluziona că
acțiunea de divorț intervine când căsătoriei îi lipsesc elementele de fond în baza cărora s-a încheiat:
afecțiune reciprocă, prietenie, sprijin moral și material.
Considerăm că, prin motive temeinice se înteleg acele rațiuni puternice care justifică
desfacerea căsătoriei prin divorț, întrucât continuarea ei pentru cel care o cere a devenit imposibilă. 6
Temeinicia motivelor este apreciată de către instanța de judecată.7
Sub denumirea marginală “motivele de divorț”, articolul 373 din Codul civil, stabilește
situațiile în care este posibilă introducerea acțiunii de divorț.

Secțiunea a III-a . Instanța competentă

Conform art. 1 pct. 1 din C.proc.civ.: "Judecătoriile judecă în prima instanţă, toate procesele
şi cererile, în afară de cele date prin lege, în competenţa altor instanţe", în ceea ce priveşte
competenţa materială, coroborat cu art. 607 C.proc.civ., cererea de divorţ este de competenţa
instanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.
În cazul în care, soţii nu au avut un domiciliu comun sau la data introducerii cererii de
divorţ, nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în raza căreia au avut ultimul domiciliu
comun, competenţa va aparţine instanţei din raza teritorială a domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul
nu mai are domiciliul în ţară sau dacă nu i se cunoaşte domiciliul pârâtului, iar reclamantul a făcut
toate demersurile pentru aflarea acestui aspect şi dovedeşte, competenţa va reveni instanţei de la
domiciliul reclamantului.
De asemenea, în Noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile art. 903 prevăd, clar şi explicit,
că judecătoriile sunt competente pentru a soluţiona o cerere de divorţ dar în condiţiile legii.8
Reclamantul este obligat să respecte întocmai condiţiile impuse şi să depună cererea în
ordinea competenţei teritoriale a instanţei şi în funcţie de situaţia în care se află; deoarece normele
de competenţă în materia divorţului au un caracter imperativ şi nu se poate deroga de la ele. 9
Cererea de divorţ, împreună cu toate actele necesare, va trebui prezentată preşedintelui
instanţei personal de către soţul reclamant şi va trebui semnată de ambii soţi sau de către un
mandatar comun, cu procură specială autentică, iar dacă mandatarul este un avocat, el va certidica
semnătura soţilor, potrivit legii. 10
Preşedintele instanţei are obligaţia, conform art. 613 C.proc.civ., să îi dea sfaturi de
împăcare reclamantului, însă dacă acesta din urmă nu renunţă la cererea, şi doreşte să continue cu
acţiunea sa, preşedintele instanţei nu mai are altceva de făcut, decât să fixeze termen în şedinţă
publică.
În cazul în care cererea de divorţ, se întemeiază pe acordul soţilor, preşedintele instanţei va
verifica existenţa consimţământului soţilor, neviciat, după care va fixa un termen de două luni în
6
Art. 373 lit. b): „Divorţul poate avea loc din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă”.
7
D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 30-34.
8
NPCP art. 903 alin. (1): „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriilor în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă
comună a soţilor. Dacă soţii nu au locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumsciptia judecătoriei în care
se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când
pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia
îşi are locuinţa reclamantul”. alin. (2): „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţă în ţară, părţile pot conveni să introducă
cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei
Sectorului 5 al munincipiului Bucureşti.”
9
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164.
10
C.proc.civ. art. 612 alin. (4): „Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant
preşedintelui judecătoriei”.
şedinţă publică, doar că de data aceasta nu se face menţiunea cum că preşedintele instanţei va mai
oferi sfaturi de împăcare.
În marea majoritate a cazurilor, când desfacerea căsătoriei are loc prin acordul soţilor, tot ei
se înţeleg şi asupra cererilor accesorii ale divorţului.
Soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii,
instanţa de judecata va verifica dacă soţii s-au înţeles asupra tuturor acestor aspecte (numele pe care
îl va purta fiecare soţ după divorţ; când este cazul, încredinţarea copiilor minori şi contribuţia
părinţilor la cheltuielile ce ţin de creşterea, educarea, pregătirea profesională, învăţătură; bunurile
comune; s.a).
Dar dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra cererilor accesorii, atunci instanţa urmează
să administreze probe pentru a putea hotărî.11
Totodată, în cazul art. 611 C.proc.civ. („Cererea de pensie de întreţinere se va face la
instanţa învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la
domiciliul părţilor”) se precizează faptul că indiferent dacă s-au ivit schimbări în ceea ce priveşte
domiciliul părţilor, cererea referitoare la pensia de întreţinere se va face la aceeaşi judecătorie care a
fost investită cu cererea de divorţ.
Dacă cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât şi acesta recunoaşte că datorită
faptelor sale s-a ajuns la destrămarea căsniciei, instanţa poate să pronunţe divorţul fără a mai cerceta
temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face precizare despre culpa sa, doar dacă reclamantul este de
acord.

Secțiunea a IV-a. Termenele


Dacă sunt indeplinite cele trei categorii de condiții cu privire la motivele de divorț, și
anume:
 Existența motivelor temeinice
 Din cauza acestor motive temeinice raporturile dintre soți au fost grav
vatamate
 Căsătoria nu mai poate continua,
Vom trece la analiza termenelor, o problemă deosebit de importantă atunci când vine vorba
despre desfacerea căsătoriei.
În vechea reglementare, anterior modificării Codului familiei, erau prevăzute termene de
conciliere şi termene de gândire, între 3 şi 6 luni. Se fixa direct termen de judecată, fără a se acorda
nici termen de gândire, nici termen de conciliere, în cazul în care unul dintre soţi era alienat sau
debil mintal, dispărut sau şi-a părăsit soţul, stabilindu-se în străinătate. Se acorda termen de
conciliere, dar nu şi termen de gândire, atunci când unul dintre soţi a fost condamnat pentru
tentativă de omor împotriva soțului sau complicitate, instigare, vătămare corporală gravă,
nedenunţarea unor infracţiuni împotriva acestuia sau infracțiuni privitoare la viaţa sexuală ori în
cazul în care unul dintre soți execută pedeapsă privativă de libertate şi nu existau copii minori
rezultaţi din căsătorie.
De asemenea, se acorda de către instanţă atât termen de gândire, cât şi termen de conciliere
atunci când din căsătorie au rezultat copii minori. Sub imperiul fostului Cod al familiei, nu se mai
acorda niciunul dintre aceste termene. Termenul de două luni nu era considerat nici termen de
gândire, nici termen de conciliere, ci era efectiv un termen de judecată. 12
În prezent, după verificarea existenţei consimţământului soților, instanţa fixează termen
pentru soluționarea cererii, iar pentru soluţionarea celorlalte variante de desfacere a căsătoriei,

11
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164 - 165.
12
Laura Ceteanu-Voiculescu - „Dreptul familiei Note de curs si manual de seminar”, Ed. Hamangiu, 2012, pg. 129
Codul civil a introdus un termen de reflecţie, art. 376 prevăzând că ofiţerul de stare civila sau
notarul public va inregistra cererea de divort și le va acorda un teremen de refectie de 30 de zile.13

Secțiunea a V-a . Concepţii privind divorţul


În doctrina juridică au fost formulate trei teorii sau concepţii privind divorţul, în funcţie de
conotaţiile sale.
 Divorţul remediu care presupune situaţia că pronunţarea divorţului nu este
condiţionată de culpa vreunuia dintre soţi, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei pentru
cel puţin unul dintre soţi.
 Divorţul sancțiune este concepţia potrivit căreia acesta reprezintă o sancţiune
pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi.
 În fine, cea de-a treia concepţie este cea mixtă. potrivit căreia primele două
teorii trebuie combinate pentru a explica natura juridică a divorţului.
În dreptul românesc, pentru pronunţarea divorţului se cer a fi îndeplinite cumulativ cele trei
condiţii prevăzute mai sus, acestea stand la baza reglmentarilor aflate în vigoare și fiind absolut
neceare pentru introducerea cererii în instanță, dar și în cazul divorțului prin procedură notarială sau
al divorțului pe cae administrativă.
În concluzie, divorţul nu se poate pronunta dacă s-a stabilit numai culpa reclamantului, iar
pârâtul nu a facut cerere reconventionala.14

13
Art. 376, alinatul (1) – „Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează
cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.”
14
Laura Ceteanu-Voiculescu - „Dreptul familiei Note de curs si manual de seminar”, Ed. Hamangiu, 2012, pg. 131
CAPITOLUL II
Tipuri de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară

Fără îndeplinirea, cumulativ, a celor trei motive enumerate mai sus, divorțul nu se poate
pronunța. De asemenea, divorţul nu se poate pronunța dacă s-a stabilit numai culpa reclamantului,
iar pârâtul nu a făcut cerere reconvențională.
Variantele de desfacere a căsătoriei sunt:
 divorţul prin acordul soţilor
- divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară;
- divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă;
- divorţul prin acordul soţilor prin procedură notarială;
 divorţul din culpă;
 divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi.

Secțiunea I. Divorţul prin acordul soţilor

Procedura obișnuită a divorțului poate aduce celor doi soți, prin solicitările sale exprese, o
serie de momente neplacute, încarcate intens emoțional, aceștia depunând eforturi pentru dovedirea
dovedirea culpei celuilalt soț sau a culpei commune și implicit soluționării divorțului intr-un termen
cât mai scurt. Aceste eforturi pot fi evitate printr-o cale simplificată de a efectua divorțul, și anume,
divorțul prin acordul părților.
În baza noului Cod Civil, se poate efectua divorț prin acord când soții se înțeleg cu privire la
realizarea divorțului, indifent de timpul trecut de la încheierea căsătoriei și indiferent dacă au sau nu
copii minori din căsătorie. Singura condiție absolut necesară este de a se înțelege cu privire la
realizarea divorțului și la toate aspectele implicate.
Tot în baza Codului Civil, divorțul prin acord se poate realiza atât la Judecatorie, cât și la
oficiile de Stare Civilă sau notar.15
Noului Cod civil prevede faptul că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea
ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt, atunci când, din cauza unor motive
temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la
cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani, ori la cererea aceluia
dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.16

1.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Pentru divorțul înfăptuit pe cale judecătorească există reglementari exhaustive în Codul


civil, acestea fiind completate și cu prevederile Codului de procedura civilă.
Un prim avantaj al urmării procedurii divorțului prin acordul părților este acela că nu mai
este necesară dovedirea și stabilirea culpei, iar un proces de divorț prin acordul părților se
soluționează într-un singur termen de judecată, dacă totul este în regulă.

15
Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 170.
16
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la
INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în
domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi,
precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”, pp. 8-9.
De asemenea, avantaje ale divorțului prin acord sunt și cele de ordin emotional, psihiv și
social, cei doi reușind să treacă prin acest demers mult mai ușor și mai puțin traumatizant. Atât
susținerea de către amandoi a demersurilor de divorț, cât și lipsa presiunilor și stresului ce apar ca
urmare a necesității stabilirii celui/celor vinovați de situația existentă, permite celor doi soți să se
despartă într-un mod civilizat, lipsit de accente dramatice negative, acest lucru fiind benefic nu doar
părților implicate, ci și celorlalți membrii ai familiei și tuturor persoanelor ce intra în contact cu
aceștia.
Studiile de specialitate arată că o persoană care a trecut printr-un proces de divorț prin acord
reușește mult mai repede să iși refacă viața și să se reechilibreze din cât mai multe puncte de vedere.
Pe cale judiciară pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare dintre motivele arătate,
dacă soţii se adresează direct instanţei de judecată sau dacă divorţul administrativ sau notarial a fost
respins. Competentă este instanţa de tutelă, iar până la înfiinţarea sa, competenţa aparţine
judecătoriei.17
Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de
durata căsatoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.18
Întotdeauna instanța ține cont de interesele minorilor care primeaz în raporturile de familie,
incluiv la soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori,
obligația de întreținere și folosirea locuinței.
Una dintre condițiile esențiale prevazute de Noul Cod Civil, în articolul 374, alin. (2), este
faptul că divorțul prin acordul soților pe cale judiciară, nu poate fi admis dacă unul dintre soți este
pus sub interdicție.
De asemenea, instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat
al fiecărui soț, deoarece inexistența consimțământului liber al unuia dintre soți, duce la
neîndeplinirea tuturor condițiilor pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților pe cale judiciară,
și, bineînțeles, nepronunțarea acestuia.
Modalitățile prin care se pot soluționa cererile accesorii divorțului se pot stabili de comun
acord de către cei doi soți, atunci când este cazul.
Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei competente va verifica existenţa
consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de două luni în şedinţă publică. La termenul
de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în
caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, făra a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii il vor purta după divorţ,
pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune atunci când consideră necesar,
administrarea probelor prevăzute de lege.
Având în vedere acest caracter strict personal, doctrina a subliniat că alienatul şi debilul
mintal pot introduce cererea de divorț, indiferent dacă sunt sau nu puşi sub interdicţie
judecătorească, în momentele de luciditate pasageră. Tutorele, respectiv curatorul nu au atribuţii cu
privire la introducerea acțiunilor cu caracter personal, motiv pentru care, dacă nu s-ar recunoaşte
acestor persoane dreptul de a introduce cererea de divorț ar însemna să fie private total de exerciţiul
acestui drept. Dacă ulterior introducerii cererii de divorț aceste persoane îşi pierd luciditatea, tutorii
sau curatorii vor putea să îi reprezinte şi să continue acţiunea. În calitatea de pârâţi, alienaţii şi
debilii mintali pot figura în procesele de divorţ, fiind reprezentaţi de tutore. 19

1.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedura notarială

În cazul divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, notarul public sau
ofițerul de stare civilă, nu pronunță divorțul, așa cum se întamplă în cazul divorțului prin instanță, ci
doar constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberandu-le un certificat de divorț.
17
Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro.
18
M. Florea, Dreptul familiei Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București 2013, p. 39.
19
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 138.
Astfel, divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială poate
fi constatat doar în condițiile prevăzute de art. 375-378 Cod civil. 20
Există două variante de desfacere a căsătoriei pe cale notarială sau administrativă, ambele
presupunând acordul soţilor.21

a) Lipsa copiilor minori


Prima variantă a desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială este condiţionată
de lipsa copiilor minori, indiferent că aceştia s-au născut în timpul căsătoriei sau sunt copii din afara
căsătoriei, dacă sunt copii fireşti sau adoptaţi.
Potrivit articolului 375, alin. (1), din Noul Cod Civil, “Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi
nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata
desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.”
Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți în fața notarului
public competent la care se depune cererea.22
Cererea de divorț va cuprinde declarația fiecaruia dintre soți, pe propria răspundere, că este
de acord cu desfacerea căsătoriei, că nu are copii minori comuni cu celălalt soț, nu este pus sub
interdicție, precum și că nu a solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei, conform art. 166 alin. (1)
și (2) din Hotărârea nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a
dispozițiilor în materie de stare civilă23.
b) Existența copiilor minori
A doua variantă de desfacere a căsătoriei pe cale notarială sau administrativă este permisă şi
în prezenţa minorilor, însă este condiţionată de acordul soţilor cu privire la toate aspectele
referitoare la: numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii soţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor
personale dintre părintele separat şi copii, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Soților li se acordă, mai întai, un termen de gândire de 30 de zile pentru eventuala retragere
a cererii de divorț. La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public
verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și
neviciat, apoi eliberează certificatul de divorț, fară să facă vreo mențiune cu privire la culpă.24
Ca urmare a desfacerii căsătoriei în aceste modalităţi, soţii vor reveni la numele avut înainte
de încheierea căsătoriei, în afară de situaţia în care convin să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei.
În cazul în care soţii nu cad de acord asupra unui singur aspect accesoriu cererii de divorț,
ofiţerul de stare civilă sau notarul public va emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi va
îndruma soţii să se adreseze instanței judecătorești pentru procedura divorţului prin acordul soţilor
pe cale judiciară.25

Secțiunea a II-a. Divorţul din culpă

Alături de cele de ordin educativ, moral, sau cele cu privire la influențele și presiunile
societății, culpa unuia sau a ambilor soţi prezintă importanţă şi produce unele efecte juridice., astfel
rolul culpei în procesul de divorţ a devenit mai vizibil după modificările aduse de Noul Cod civil.26

20
Marilena Uliescu, Noul Cod civil. Studii și Comentarii, Vol. I, Cartea I și Cartea A II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp.
790-795.
21
D. Negrilă, Divorțul prin procedură notarială, Studii teoretice și practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 39-40.
22
Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2016, p. 289.
23
M Of. nr. 151 din 2 martie 2011.
24
Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro”.
25
D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 106-108.
26
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 131-133.
Articolul 379, alin. (1) din Noul Cod Civil susține faptu că “În cazul prevăzut la art. 373 lit.
b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea
căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate
pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ”.
Articolul 373, litera b), se refera la faptul că divorțul poate avea loc atunci când , din motive
temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsatoriei nu mai este posibilă.
Astfel, divorțul din motive temeinice presupune că raporturile dintre soți sunt grav și
iremediabil vătămate. Legea prevede trei condiții pentru ca instanța să pronunțe divorțul: existența
unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și căsătoria este în imposibilitate
de a fi continuată.
Din literatura de specialitate și practică s-au conturat divorțul din culpa comună, divorțul din
culpa exclusivă a unuia dintre soți, divorțul în caz de separare în fapt.

2.1. Divorțul din culpa comună a soților îl intâlinim atunci când se constantă vina ambilor
soți în vătămarea raporturilor de familie, de către instanța de judecată, din probatoriul administrat.

2.2. Divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți presupune ca în urma analizării
probelor administrate în cauza respective, de către instanța de judecată, să rezulte culpa exclusivă a
soțului pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant la divorț, în
practica judiciară a fost apreciată această situație ca nefiind suficientă pentru desfacerea căsătoriei,
instanța pronunțând respingerea acțiunii.
În cele ce urmează, vom analiza principale cauze ce stau la baza deziilor de a recurge la
introducerea aciunii de divorț, diferențiate în funcție de sexul părții din vina căreia se pronunță
divorțul.
Grafic 2.1.27

Grafic 2.2.28

27
Site-ul oficial http://hymerion.ro
28
Ibidem
2.3. În caz de separare pe o durată de cel puțin 2 ani, oricare dintre soți poate formula
cerere de divorț. Pentru că divorțul să fie pronunțat de instanță în aceste condiții, separarea trebuie
dovedită pe durata celor doi ani, neîntrerupți de perioade de reluare a conviețuirii soților.
În aceast caz, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia
situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face
menţiune despre culpa soţilor.29
Astfel, potrivit articolului 384, alin. (2), din Noul Cod Civil, „soţul împotriva căruia a fost
pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le
atribuie acestuia“. Soțul inocent poate beneficia și de dreptul la despăgubiri, prestația compensatorie
sau obligația de întreținere între foștii soți.

Secțiunea a III-a. Divorţul din cauza stării sănătăţii a unuia dintre soţi

Divorțul din cauza stării de sănătate a unui dintre soți este reglementat de art. 381 din Noul
Cod civil raportat la art. 373 lit. d).30
Divorțul din motive de sănătate este pronunțat în situația în care unul dintre soți are o gravă
problemă de sănătate și, constientizându-și situația familială, solicită instanței desfacerea căsătoriei.
Cererea o poate introduce doar soțul bolnav pe baza art. 381 raportat la art. 373 lit. d) din
Noul Cod civil, depunând împreună cu cererea de divorț și dovezile privind starea sa de sănătate, iar
problema de sănătate trebuie să fie de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei.
Conform art. 381 Cod civil, în cazul prevazut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se
pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

29
D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 36.
30
Art. 381 din Noul Cod Civil - Condiţiile divorţului – „În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se
face menţiune despre culpa soţilor.”
CAPITOLUL III
Efectele desfacerii căsătoriei

Efectele desfacerii căsătoriei au fost catalogate de doctrină, în funcţie de persoana sau


persoanele afectate, în efecte cu privire la soţi (personale, patrimoniale şi cu privire la capacitatea
de exercițiu) şi efecte cu privire la relaţiile dintre aceştia şi copiii acestora (personale şi
patrimoniale).
Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, și anume din ziua în care
hotărârea de divorţ a rămas definitivă, acest lucru fiind prevazut în articolul 382, alin. (1), din Noul
Cod civil – “Căsătoria este desfăcută din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a
rămas definitivă.”31
Prin excepţie, în cazul în care reclamantul a decedat în timpul procesului de divorţ din culpă,
iar moştenitorii săi au continuat procesul de divorţ, căsătoria se consideră desfăcută la data
decesuiui. Trebuie precizat faptul că anterior modificării legislaţiei prin Codui civil, în cazul
decesului survenit în timput procesului de divorț, acţiunea nu mai putea fi continuată, căsătoria fiind
încetată prin divorţ.32
În cazul divorțlui administrativ sau notarial, căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorț.33

Secțiunea I. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, efectele, spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei,
se produc numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Pentru viitor, calitatea de soţ încetează, fiecare
dintre foştii soţi redobândind dreptul de a se recăsători, chiar şi între ei.
De asemenea, încetează obligaţia de sprijin moral, de fidelitate și de a locui împreună.
Un alt aspect foarte important ce trebuie menționat este cel legat de dobândirea capacității
de exercițiu a minorului ce se căsătorește. Ne întrebăm, astfel, ce se întamplă cu privire la efectele
produse în cazul unui divorț. Acest subiect reprezintă unul dintre punctele de interes când discutăm
despre efectele divorțului, însă putem afirma că, în privința capacității de exerciţiu a minorului
căsătorit, divorţul nu produce efecte juridice.
Noul Cod Civil a reglementat o problemă foarte importantă în societatea din zilele noastre,
mai exact, problema păstrării numelui după desfacerea căsătoriei prin divorț. Articolul 383 din Noul
Cod civil, intitulat “Numele de familie dupa căsătorie “ ne ofera răspunsuri cu privire la acest

31
Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pp. 197-198.
32
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 142.
33
Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro”.
aspect. Alineatul (1), al articolului mai sus menționat susține faptul că “ La desfacerea căsătoriei
prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această
înţelegere prin hotărârea de divorţ”.
De asemenea, în același articol menționat mai sus, legiuitorul prevede, pentru motive
temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, posibilitatea
instanţei să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei
înţelegeri între ei.
În ceea ce privește problema drepturilor soţului divorţat, Codul civil susține faptul că
divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut
căsătoria, iar soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul
culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.34

Secțiunea a II-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

2.1. Efecte cu privire la regimul matrimoniale


a) Încetarea regimului matrimonial
Încetarea regimului matrimonial  este, similar începutului acestuia,  o reflectare a 
caracterului accesoriu  al regimului  matrimonial  fața de căsătorie.  Pentru că, așa cum nu este de
imaginat existența unei căsătorii în lipsa unui regim matrimonial aplicabil, tot  așa nu este cu putință
continuarea  producerii  efectelor pecuniare ale căsătoriei atunci când aceasta  a fost desfacută prin
divorț, a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soți sau a fost desființată ca urmare a
constatării/declarării nulității sale.
Noul Cod civil  reglementează expres cazurile  legate de prima ipoteza de lucru, art. 319 
stipulând că  regimul matrimonial "încetează prin  constatarea nulității, anularea, desfacerea sau
încetarea căsătoriei.” 35
Ca regulă generală, efectele desfacerii căsătoriei se produc din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de divorț sau  din momentul emiterii certificatului de divorț prin procedură
administrativă sau notarială. 
Cu privire la efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei, regula este constituită de
articolul 385, alin. (1) din Noul Cod civil, care susține faptul că “în cazul divorţului, regimul
matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ”. Prin aceasta se acordă o
mare flexibilitate acțiunilor ulterioare ale soților, aceștia nemaifiind ținuți de respectarea regulilor
regimului matrimonial existent pe durata căsătoriei. Consecințele practice sunt benefice,
întrucat ne aducem bine aminte de efectele nedorite pe care le avea reglementarea anterioară sub
imperiul căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți anterior rămânerii definitive a hotărârii de
divorț erau supuse aceleiași prezumții de comunitate ca și în timpul căsătoriei. 36
Însa, în alineatul 2 al aceluași articol, legiuitorul prevede o excepție ce constă în faptul că în
cazul divorțului intervenit prin acordul soților, fără a avea importanță procedura căruia ii este supus,
soții  sau numai unul dintre ei pot cere instanței  să constate că regimul matrimonial a încetat înca
de la data separației în fapt.  Aparent, această prevedere s-ar aplica  numai în cazul divorțului prin
acordul soților pronunțat de către instanța de judecată. Alineatul 3 al aceluiași articol dispune că
prevederile acestuia se aplică și în cazul divorțului prevazut de art. 375 , care reglementează 
procedura administrativă și notarială de divorț.37
Prin urmare, în cazul în care divorțul se pronunță de către instanță, ambii soți sau numai
unul dintre ei pot solicita să se constate că regimul matrimonial a încetat încă de la data separării în
34
Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 199.
35
Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Casatoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 150-151.
36
M. Florea, Dreptul familiei Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 39.
37
Art. 385 alin. (2) C. civ.: „Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere
instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.”
fapt a soților.  Deducerea  chestiunii  spre soluționare instanței de judecată, se va aplica și în cazul 
divorțului pronunțat pe cale administrativă întrucât ofițerul de stare civilă nu are atribuții în a se
pronunța în raport de regimul matrimonial și nici de a încheia actul de lichidare al acestuia.38  
În schimb, dacă divorțul se pronunță prin procedură notarială  și soții se înțeleg  cu privire la
încetarea regimului matrimonial atunci se va putea încheia un act de lichidare care să prevadă
încetarea regimului matrimonial de la data despărțirii în fapt a soților. 39
b) Actele încheiate în frauda celuilalt soț
Această problemă este reglementată în Noul Cod civil, în articolul 386. Alineatul
(1), al articolului mai sus menționat, susține urmatoarele idei: “Actele menţionate la art. 346 alin.
(2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi
după data introducerii cererii de divorţ sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.”
Proprietatea comună în devălmășie a soților are ca obiect numai acele bunuri care au fost
dobândite de ei sau de oricare dintre ei în timpul căsătoriei și care potrivit legii pot constitui bunuri
comune, cu excepția bunurilor proprii reglementate de art. 340 din Noul Cod civil.40
Potrivit articolului 346 din Noul Cod civil, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi
reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Cu toate
acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror
înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.
c) Opozabilitatea fața de terți
Opozabilitatea față de terți este reglementată în cadrul articolului 387 din Noul Cod civi,
stabilind faptul că hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul
de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

2.2. Dreptul la despăgubiri

Dreptul la despăgubiri este reglementat în premieră de către Noul Codul civil, legiuitorul
hotărând ca acesta să constituie un drept al soţului nevinovat care a suferit un prejudiciu prin
desfacerea căsătoriei.
Despăgubirile prevăzute de art. 388 C. civ. se acordă soţului nevinovat, atunci când divorţul
se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi. Chiar dacă în textul legii nu se specifică în mod
expres că aceste despăgubiri se acordă numai în cazul pronunţării divorţului din culpa exclusivă a
unuia dintre soţi, prevederea art. 388 C. civ., conform căreia „soţul nevinovat” poate solicita
despăgubiri de la „soţul vinovat” pentru desfacerea căsătoriei ne indică acest lucru.
De asemenea, nu se poat acorda despăgubiri în temeiul acestui articol nici în cazul
pronunţării divorţului din culpa comună a soţilor. Prin urmare, acestea nu se pot acorda în situaţia
pronunţării divorţului prin acordul soţilor, chiar dacă cererea a fost introdusă ca divorţ din culpă,
cererea de divorţ a unuia dintre soţi acceptată de celălalt, întrucât în soluţionarea unui astfel de
divorţ nu se determină culpa.
În situaţia în care acţiunea a fost introdusă în baza art. 373 lit. c) C. civ. pentru separare în
fapt de cel puţin doi ani, divorţul se va pronunţa din culpa soţului reclamant, care şi-a asumat eşecul
căsătoriei, acesta putând fi obligat la despăgubiri în baza art. 388 C. civ.
Una dintre problemele întâlnite în cazul acordării acestui drept este constituită de aprecierea
întinderii prejudiciului suferit prin desfacerea căsătoriei, acest lucru fiind dificil de realizat şi de
dovedit în timpul soluţionării procesului de divorţ. Pentru soluţionarea unei cereri de despăgubiri,
instanţa trebuie să aprecieze, în baza probelor pe care soţul nevinovat le administrează, existenţa sau
iminenţa şi certitudinea producerii unui prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, pe care acesta l-a
suportat sau urmează să îl suporte, precum şi întinderea lui. 41
38
Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 153-154.
39
DANIELA NEGRILA - Notar public coordonator – „Incetarea regimului matrimonial”, articol publicat la data de 3 aprilie 2012
pe site-ul oficial: http://lecturijuridice.blogspot.ro/2012/04/incetarea-regimului-matrimonial.html
40
Adrian Stoica, Drept civil. Drepturi reale. Note de curs. Spețe. Grile, Ed. Pro Universitaria, 2014, București, .p. 94.
41
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la
INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în
2.3. Obligația de întreținere între fostii soți

Acestea reprezintă excepții de la principiul potrivit căruia prin desfacerea căsătoriei


obligaţia de întreținere între soţi încetează. Dacă la data desfacerii căsătoriei încetează obligația de
întreţinere între soţi42, de la această dată poate să intervină obligația de întreținere între foştii soţi,
însă legiuitorul prevede obligativitatea îndeplinirii cumulativ a urmatoarete condiții:
 soţul divorţat se află în nevoie;
 incapacitatea de muncă;
 această incapacitate să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul
sau la cel mult un an de la data desfacerii acesteia, cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria.43
Singua diferenţa ce intervene între regimul aplicat soţului vinovat și cel aplicat celui inocent
constă în durata plăţii acestei pensii de întreținere între foștii soţi. Soţul vinovat de desfacerea
căsătoriei va putea primi o pensie de întreţinere doar pentru o durată de cel mult un an de la data
desfacerii căsătoriei din partea celuilalt soț, pe când pentru soțul inocent legea nu a stabilit o durată,
motiv pentru care acesta va putea primi această pensie atâta timp cât va dura incapacitatea sa, dar nu
și în cazul în care a intrat într-o noua căsătorie. Dacă divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți,
dreptul lor reciproc de întreținere este nelimitat în timp.44
Cuantumul obligaţiei de întreţinere este de până la o pătrime din venitul net al debitorului,
stabilit în funcţie de mijloacele sale şi nevoile creditorului. Această întreţinere, cumulată cu cea
datorată copiilor şi altor creditori, nu poate depăşi jumătate din venitul net al debitorului. Durata
obligaţiei de întreţinere diferă în funcţie de culpa soţilor în procesul de divorţ. 45

2.4. Prestația compensatorie

Prestaţia compensatorie reprezintă o altă noutate legislative , iar aceasta se stabileşte în


sarcina soţului vinovat pentru divorţ, în scopul compensării, atât cât este posibil, unui dezechilibru
semnificativ pe care divorţul l-ar produce în privinţa condiţiilor de viaţă ale soţului nevinovat.
Prin urmare, instanţa va putea obliga la prestaţie compensatorie, în baza dispoziţiilor art. 390
C. civ., pe soţul din a cărui culpă exclusivă a fost desfăcută căsătoria, atunci când sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
 există un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale soţului inocent;
 durata căsătoriei a fost de cel puţin 20 de ani;
 nu se acordă pensie de întreţinere în favoarea aceluiaşi soţ.
Prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată decât odată cu desfacerea căsătoriei, ulterior
acesta putând fi doar modificată, dacă intervine o schimbare semnificativă a resurselor debitorului şi
a mijloacelor creditorului.46
De altfel, prestaţia compensatorie are drept scop diminuarea dezechilibrului ce privește
condițiile de viața ale celor doi foști soți care ar urma să apară ca o consecinţă a divorţului, și nu
egalizarea averilor acestora,.47
Forma prestației compensatorii poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a
unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparţin debitorului, conform articolului 392, alin. (1) din Noul Cod civil.
domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi,
precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”, pagina 13.
42
Art. 389 alin. (1) din Codul Civil: „Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează”.
43
Site-ul oficial: http://emap.csm1909.ro - Proiectul „Vin Codurile !”
44
A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 78-80.
45
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 144.
46
Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 183-184.
47
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 292.
S-a pus problema dacă există posibilitatea soţilor de a se înţelege, în cadrul unui divorţ prin
acord, ca unul dintre ei să fie obligat la prestaţia compensatorie. Apreciem că, într-o astfel de
situaţie, condiţiile legale pentru dispunerea prestaţiei compensatorii nu sunt îndeplinite, astfel că nu
se poate dispune în acest sens. 48

2.5. Bunurile comune

Cu privire la bunurile comune, împărţirea acestora poate avea loc în doua moduri, și anume,
prin învoiala soţilor sau prin hotărâre judecătorească.
Învoiala soţilor poate avea loc:
 concomitent cu intervenirea hotărârii de divorţ;
 în cursul procesuiui de divorţ, fie realizată în faţa instanţei şi consemnată de aceasta,
fie prin act întocmit la notarul public, fie în perioada imediat următoare rămânerii definitive a
hotărârii de divorţ;
 sau chiar după înregistrarea privind divorţul pe marginea actului de căsătorie.
Pentru situaţia în care soţii au optat pentru regimul separaţiei de bunuri sau pentru
comunitatea convenţională, bunurile dobândite în comun vor putea fi deţinute pe cote-părţi, caz în
care vor fi aplicabile regulile de drept comun cu privire la ieşirea din indiviziune.49
Împărţirea bunurilor comune poate fi cerută prin acţiune principală, după desfacerea
căsătoriei sau printr-o acţiune incidentală sau accesorie, odată cu soluţionarea cererii de divorţ.
Cota-parte ce revine fiecăruia se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi
conservarea bunurilor commune, iar în cazul în care nu se poate determina contribuţia fiecăruia,
bunurile comune se împart în mod egal.50
Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă în sensul de dobândirea
tuturor bunurilor comune, și nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte.
Proba contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune, fiind în prezența unei stări de
fapt, se poate face prin orice mijloc de probă.
Dreptul la acțiune care are ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se prescrie.51
Cu privire la măsurile de conservare, dacă până la împărţire există primejdia ca unul dintre
soţi să înstrăineze sau să deterioreze bunurile comune, se poate institui, la cerere, sechestrul
judiciar.
Data încetării comunităţii de bunuri coincide cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite
după această dată sunt bunuri proprii, obligaţiile asumate de fiecare sunt proprii.
Cu privire la alte raporturi patrimoniale între soţi, încetează obligaţia de a suporta
cheltuielile căsniciei, cea de sprijin material, dar şi dreptul de moştenire.52

Secțiunea a III-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor
minori

3.1. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori

48
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la
INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în
domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi,
precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”., pag 5-7.
49
Art. 1143 alin. (1) C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din
indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel”.
50
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 145.
51
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 257-259.
52
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 147.
În reglementare anterioară, prevazută de Codul Familiei, întalneam noţiunea de
„încredinţare spre creştere şi educare a copilului”, însă Noul Cod civil introduce în dreptul nostru,
noțiune de “autoritatea părintească”, care şi defineşte ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc
atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
Instanţa de tutelă care pronunţă divorţul este obligată, din oficiu,chiar dacă nu există o
cerere expresă a soţilor, să se pronunțe asupra încredinţării copiilor minori. Un element de noutate
în legislaţia noastră este custodia comună, numită de Codul civil “exercitarea autorității părintești de
către ambii părinți”, prevazută în articolul 397 din Noul Cod civil.53
Conform articolului 396 din Noul Cod civil, instanţa de tutelă hotărăşte odata cu
pronunțarea divorțului, întotdeauna ținând cont de interesul superior al copilului, de concluziile
raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi
ascultă. asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori,54
a) Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți
Potrivit art. 397 C. civ.: “după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”.
Aşadar, regula constă în exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, în cazul părinţilor
separați, aceasta înseamnă că deciziile importante cu privire la copil trebuie luate în comun, prin
acordul intervenit în urma consultării, de către ambii părinţi, iar nu îngrijirea zilnică a copilului de
către ambii părinţi. Îngrijirea zilnică a copilului şi deciziile privind viaţa sa curentă aparţin
părintelui la care este stabilită locuinţa copilului.
Este tendinţa care se manifestă în foarte multe sisteme de drept din Europa şi nu numai,
pentru a veni în întâmpinarea interesului copilului de a fi crescut, îngrijit, ocrotit de ambii părinţi, ci
pentru că fosta încredinţare spre creştere şi educare a copilului constituia o atribuire a drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti doar în favoarea unuia dintre părinţi, întrucât cel căruia copilul nu îi era
încredinţat nu putea decât să vegheze la modul în care celălalt părinte îl creşte şi îl educă pe copil.55
b) Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
Exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de unul dintre părinţi constituie excepţia pe care
Codul civil o prevede pentru protejarea interesului superior al copilului şi poate fi dispusă ori de
câte ori există motive întemeiate care să justifice o astfel de măsură. Este vorba, în mod evident, de
motivele care ar putea împiedica pe unul dintre părinţi să participe la luarea deciziilor importante
care îl privesc pe copil.
Printre aceste motive s-ar putea număra şi o parte dintre cele prevăzute expres de art. 507 C.
civ., cum ar fi punerea sub interdicţie sau decăderea din drepturile părinteşti. Acestea reprezintă
motive temeinice în sensul art. 398 C. civ., determinând hotărârea instanţei de atribuire a
exerciţiului exclusiv al autorităţii părinteşti părintelui care nu se află în imposibilitatea exprimării
voinţei. Formularea art. 398 C. civ. este una generală, în care nu există o enumerare
limitativă a acestor motive.
Aşadar, instanţa urmează ca, în cadrul soluţionării fiecărei cereri de exercitare a autorităţii
părinteşti de către unul dintre părinţi, să aprecieze având în vedere interesul superior al copilului,
potrivit unor criterii referitoare la capacitatea fiecărui părinte de a contribui la luarea deciziilor
importante privind creşterea şi educarea copilului, dacă aceasta poate fi admisă.56
De asemenea, în alineatul (2) al articolului 399 din Codul civil este prevăzut faptul că
celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului,
precum și faptul că are dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.57
53
Art. 397 Cod civil – „După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide
altfel.”
54
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 297.
55
Mădălina Botină, Dreptul famiiei în NOUL COD CIVIL–Curs Universitar, Ed. Pro Universitaria, 2015, pp. 87-90.
56
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la
INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în
domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi,
precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”., pagina 16.
57
Art. 399, alin. (2) C. civ.: „Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun
sau de către unul dintre ei”.
Raţionamentul pe care îl întâlnim în jurisprudenţa belgiană, şi care a fost preluat de unele
instanţe din România în aprecierea interesului superior al copilului presupune ca, prin probatoriul
administrat de părintele care solicită exerciţiul exclusiv al autorităţii părinteşti, să se facă dovada
următoarelor elemente cumulative:
 existenţei suferinţei copilului care se află sub autoritatea ambilor părinţi,
 stabilirea unei legături de cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun,
de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti şi
 demonstrarea faptului că soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti de către
unul dintre părinţi.58
În principiu, renunţarea benevolă a unuia dintre părinți la exercitarea autorității părintești nu
constituie un motiv temeinic, în sensul art. 398 C. civ., această abdicare nefiind în interesul
copilului.
Pe de altă parte, autoritatea părintească reprezintă nu doar drepturile părintelui, ci şi
îndatoririle părinteşti, astfel încât o sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor de către unul dintre
părinţi considerăm că ar trebui să fie temeinic motivată din punctul de vedere al respectării
interesului copilului. Este însă evident faptul că refuzul categoric al unuia dintre părinţi de a se
implica în creşterea şi educarea copilului constituie un impediment în luarea deciziilor de comun
acord, celălalt părinte fiind împiedicat să îşi exercite în mod eficient prerogativele autorităţii
părinteşti, o astfel de atitudine fiind contrară interesului superior al copilului.
Instanța va analiza însă, de la caz la caz, care sunt motivele reale care au determinat
renunțarea și dacă interesul superior al copilului este protejat prin exercitarea exclusivă a autorităţii
părinteşti de către unul dintre părinţi.59
c) Exercitarea autorității părintești de către alte personae
În mod exceptional, daca acest lucru este ăn interesul minorului, este prevăzută posibilitatea
ca minorul să fie încredinţat altor persoane. Instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o
rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.
La stabilirea persoanei/persoanelor cărora le vor fi încredințați minorii se au în vedere
interesele copiilor minori referitoare la posiblităţile materiale ale părinţilor, posibilităţile de
dezvoltare fizică, morală, intelectuală, vârsta copiilor, comportarea şi atitudinea părinţilor fată de
copii înainte de divorţ, legăturile de afecțiune, timpul liber al părinţilor, starea de sănătate a
copilului, precum și alte numeroase aspecte.
Pentru luarea deciziei, instanţa de judecată va asculta părinții şi copilul care a împlinit vârsta
de 10 ani. Potrivit art. 264 NCC, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc,
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea poate fi
ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, daca autoritatea competentă consideră că acest
lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie,
potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate
avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor deciziilor ce se află în legatura cu
el.60

58
Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, Decizia nr. 573/1.04.2013.
59
Ulterior desfăşurării Conferinţei, această problemă a fost reglementată prin Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 30
septembrie 2013. În acest sens, prin art. I pct. 20 care modifică şi completează art. 31 din Legea nr. 272/2004, au fost introduse alin.
(21) – (25) cuprinzând unele dispoziţii privind exerciţiul autorităţii părinteşti. Astfel, alin. (24) prevede că: „Un părinte nu poate
renunţa la autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii
părinteşti, în condiţiile art. 506 C. civ. De asemenea, prin alin. (25) al art. 31 al aceleiaşi legi s-au stabilit şi unele împrejurări care pot
constitui motive temeinice pentru acordarea exerciţiului exclusiv al autorităţii părinteşti unuia dintre părinţi [art. 36 alin. (6) și (7) din
Legea nr. 272/2004, republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare].
60
T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 212-214.
Orice copil poate cere să fie ascultat, iar respingerea cererii de către autoritatea competentă
trebuie motivată. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu
gradul său de maturitate.61

3.2. Locuința copilului dupa divorț

Locuința copilului se stabilește la unul dintre părinți, fără a se menționa adresa imobilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 400 C. civ., ori de câte ori părinţii nu se înţeleg sau înţelegerea lor nu
corespunde interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, prin hotărârea de divorţ,
locuinţa copilului minor la părintele cu care acesta locuieşte în mod statornic.
Pentru situaţia în care copilul are filiaţia stabilită doar faţă de unul dintre părinţi, în doctrină
s-a apreciat că nu mai este neapărat necesară stabilirea locuinţei copilului, întrucât acesta locuieşte
la acest părinte, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (4) C. civ.. Considerăm, totuşi, că şi în astfel de
situaţii instanţa trebuie să verifice respectarea interesului superior al copilului.
Atunci când exerciţiul autorităţii părinteşti aparţine ambilor părinţi, aceştia se pot înţelege
cu privire la stabilirea locuinţei copilului la unul dintre ei, art. 400 C. civ..
Criteriile avute în vedere la stabilirea locuinţei copilului sunt altele decât cele avute în
vedere la stabilirea exerciţiului autorităţii părinteşti. Stabilirea locuinţei acestuia nu înseamnă doar
asigurarea unui spaţiu de locuit de către unul dintre părinţi, ci chiar îngrijirea şi educarea
permanentă de care are nevoie copilul. Aceste criterii privesc condițiile materiale și morale pe care
părintele le oferă copilului, legătura afectivă dintre părinte și copil, disponibilitatea fiecăruia dintre
părinţi de a se dedica creşterii şi educării copilului, păstrarea fraților împreună, vârsta copilului,
deschiderea părintelui pentru a da posibilitatea copilului de a avea relații personale și cu celălalt
părinte etc.62
Părintele la care copilul locuieşte este cel care ia toate deciziile care privesc actele curente
privind creşterea şi educarea copilului, aşadar, el va trebui, în mod obligatoriu, să aibă exerciţiul
autorităţii părinteşti. 63
În ceea ce priveşte stabilirea locuinţei copilului în mod alternativ la fiecare dintre părinţi un
număr de zile, atunci când aceştia locuiesc în aceeaşi localitate, la distanţă mică unul de celălalt,
spre deosebire de reglementările din alte sisteme de drept din unele ţări occidentale în special, unde
această tinde să devină regula, legiuitorul român nu a prevăzut o astfel de posibilitate, în
considerarea nevoii copilului de a avea un mediu stabil în care să fie crescut şi educat.

3.3. Drepturile părintelui separat de copil

Și în cazul stabilirii modalităților de exercitare a relațiilor personale dintre părintele la care


copilul nu locuiește și acesta, instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, care, de
regulă, este de a avea relații cât mai strânse cu ambii părinți. Codul civil nu prevede modalităţile
concrete în care se pot desfăşura relaţiile personale dintre părintele la care copilul nu locuieşte şi
acesta din urmă.
Programul de vizitare se poate stabili în modalități diferite, în funcție de situația concretă a
copilului și a părintelui. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutela decide cu privire la
modalitațile de exercitare a acestui drept.64

61
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 148.
62
O enumerare exemplificativă a criteriilor care ar putea fi avute în vedere de instanţa de tutelă pentru stabilirea locuinţei copilului a
fost prevăzută în art. 162 al Legii nr. 272/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 257/2013 (art. 21 în varianta
legii republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014) , cuprinzând: „a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt
părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă; b) disponibilitatea fiecăruia dintre
părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; d) istoricul cu
privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care
oferă educaţie copilului.”
63
T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 217-220.
64
Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 149.
3.4. Stabilirea contribuției părinților

Prin hotărârea de divorț, instanța de tutelă stabilește contribuția fiecărui părinte la


cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.
Necesitatea dezbaterii acestei probleme izvorăşte din faptul că unele instanţe au considerat
că textul art. 402 C. civ., care prevede stabilirea contribuţiei „fiecărui părinte” la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului ar impune stabilirea acesteia în sarcina
ambilor părinţi, în timp ce altele au decis că părintele la care se stabileşte locuinţa copilului îşi va
aduce această contribuţie în natură, instanţa stabilind doar contribuţia părintelui la care copilul nu
locuieşte, de regulă sub forma unei pensii de întreţinere.65
Interpretarea divergentă îşi are originea în modul de aplicare a dispoziţiilor generale
cuprinse în art. 530 C. civ. şi a celor speciale cuprinse în art. 402 C. civ..
În cazul divorţului cu copii minori, instanţa are obligaţia de a stabili contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile privind creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului,
regula fiind aceea a stabilirii pensiei de întreţinere în bani în sarcina părintelui la care copilul nu
locuieşte, astfel cum s-a stabilit atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă.66
Această este o prevedere logică şi normală întrucât, în principiu, persoanele între care există
obligaţia de întreţinere o execută de bunăvoie, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului sau a
cheltuielilor privind creşterea şi educarea copiilor.
În cazul în care există doi copii a căror locuinţă este stabilită la ambii părinţi (câte unul la
fiecare dintre părinţi), instanţa va stabili pensia de întreţinere pentru fiecare dintre copii, plătindu-se
efectiv doar diferenţa de contribuţie în sarcina părintelui ale cărui venituri sunt mai mari, pentru că
“amândoi copiii trebuie să beneficieze deopotrivă de posibilităţile materiale mai largi ale părintelui
ce realizează un venit mai mare şi să aibă acelaşi nivel de trai”.
Bineînțeles că pot fi şi situaţii în care instanţa de tutelă stabileşte contribuţia această în
natură, însă, cu certitudine, astfel de cazuri nu pot fi decât cele în care părinţii se înţeleg, comunică
foarte bine şi sunt de acord cu această modalitate de întreţinere a copilului lor, deoarece, în caz
contrar, această ar constitui o sursă de conflicte între părinţi, fapt care ar prejudicia interesul
superior al copilului.67

3.5. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

Instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor


divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea orcăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie,
a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a
procurorului, conform articolul 403 din Noul Cod civil.68

65
A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 82-84.
66
D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 253; Marieta Avram, Drept civil.
Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 164.
67
A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 89-92.
68
Potrivit Legii nr. 71/2011: „Art. 46. Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii
şi părintii lor divortați inainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil ”.
PARTEA A II-A
ASPECTE PRACTICE PRIVIND DESFACEREA
CĂSĂTORIEI PE CALE JUDICIARĂ

 Introducere
Am considerat oportul să analizez această speță datorită complexității fenomenului
social al desfacerii căsătoriei, ale cărui cauze și efecte depășesc normativul și judiciarul, dar de care
dreptul nu poate face abstracție. Pe fondul schimbărilor economice și sociale, modelul începerii
unei noi vieți după disoluția unui mariaj nefericit, în locul stagnării într-o căsnicie nefericită tinde să
se impună tot mai mult, iar divorțul nu mai este apreciat ca un eșec, ci ca o soluție, un răspuns
pozitiv la o situație critică.
Decizia de a divorța este rareori una ușoară, iar motivele care conduc la o asemenea
opțiune pentru ruperea iremediabilă a relațiilor dintre soți ating, de cele mai multe ori, cele mai
intime resorturi ale psihicului uman. Totodată, chiar și în cele mai „liberale” spații geografice și
temporale, divorțul unui cuplu produce valuri concentrice de consecințe, care nu se limitează la
familie, cercul de prieteni și cunoștințe, ci se resimt, într-o măsură mai mică sau mai mare, în
comunitate și, la limită, în întreaga societate.
Fără a mai vorbi de modificările de nume, statut civil, relații obligaționale de
întreținere, regim juridic al eventualelor bunuri dobândite în comun de foștii soți și alte schimbări
pe care divorțul le produce în realitatea socio-juridică, desfacerea unei căsătorii nu este doar o
„afacere privată” a părților, care să nu intereseze dreptul. Mai ales, dacă din căsătorie au rezultat
copii, desfacerea acesteia nu are cum să rămână indiferentă în ochii legii, care, mai presus de
interesele unei persoane sau alteia, trebuie să ocrotească interesele tuturor celor aflați sub
reglementarea ei.
Din punctul de vedere al sociologiei, familia reprezintă “grupul social fundamental,
care asigură menţinerea continuităţii biologice a societăţii prin procreare, îngrijirea și educarea
copiilor, precum și menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea către descendenţi a limbii,
obiceiurilor, modelelor de conduită”. Familia îndeplineşte, în raport cu individul şi cu societatea,
funcţii fundamentale, accentul punăndu-se pe ansamblul și natura relaţiilor manifestate în grup, ca
şi pe latura dinamico-funcţională care conferă specificitate familiei, în raport cu alte forme de
comunitate. Relaţiile de familie au un caracter de complexitate ce nu îl mai întălnim la alte categorii
sociale, dat fiind faptul că, în cadrul relaţiilor de familie, apar aspecte morale, psihologice,
fiziologice şi economice între cei care formează comunitatea de viață şi interese. Privind din prisma
ştiinţelor juridice, familia “desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii,
care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilate”.
Noţiunea sociologică şi cea juridică a familiei, în mod obişnuit, se suprapun, dar
există situaţii cand aceasta corespondenţa nu se mai aplică. De exemplu, cand un copil este
încredinţat unei instituţii de ocrotire încetează relaţiile de fapt între el și părinţii săi, dar nu şi cele
juridice care se exprimă prin obligaţia de a plătii contribuţia la întreţinerea copilului. Putem spune
că trebuie făcută distincţie între raporturi faptice, sociologice de familie şi raporturile juridice de
familie. Relaţiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, şi aspecte patrimoniale.
Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definita astfel “uniunea liber
consimţită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia
o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Menţionăm că actul juridic prin care se
încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Din această definiţie a căsătoriei decurg mai
multe caractere : este uniunea dintre un bărbat și o femeie, este liber consimţită, este monogamă, se
încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplină
egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Ca o reflectare a schimbărilor sociale la care asistăm în Europa și în întreaga lume, dar
și a opțiunii legiuitorului român pentru modernizare și înnoire normativă, în ultimii ani s-au produs,
în ţara noastră, considerabile modificări legislative în privința divorţului. Procesul de schimbare a
reglementărilor din domeniu este strâns legat de încercările de reformă legislativă postdecembriste
și s-a cristalizat odată cu adoptarea Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor, cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil şi a Legii nr.
134/2010, privind Codul de procedură civilă.
Prin adoptarea acestor acte normative, legiuitorul a adus îmbunătăţiri radicale în
materia modalităţilor de desfacere a căsătoriei. Noile reglementări au realizat o liberalizare
semnificativă a divorţului, percepută la nivel social ca binevenită, poate și ca o consecință a
deceniilor de politică legislativă excesiv de intervenționistă, în domeniul desfacerii căsătoriei.
În ceea ce priveste cerea de divorț, spre deosebire de vechea reglementare, în Noul
Cod de procedura civila nu mai exista condiția ca cererea de divorț să fie depusă personal de către
reclamant. S-a urmarit de asemenea, o flexibilizare a condițiilor de formă și fond a acestei cereri.
Conform art. 904 NCPC cererea va cuprinde, în mod special, numele copiilor minori ai
soților ori adoptați de aceștia, cât și toate celelalte elemente prevăzute în cererea de chemare în
judecată, conform dreptului comun în materie, referitoare la elementele de identificare ale părților,
eventualilor mandatari, obiectul cererii, motivare în fapt și în drept, mijloacele de probă și
semnatura. Dacă părțile au ajuns la o întelegere, prin procedura medierii, cu privire la desfacerea
căsătorie și a capetelor accesorii divorțului, această întelegere va fi anexată la cererea introductivă
de divorț.

 PĂRȚILE

În speța analizată, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând


instanței ca prin hotararea ce o va pronunța să dispună: desfacerea căsătoriei părților din culpa
soțului pârât, încredințarea către reclamantă, spre creștere și educare, a copiilor minori rezultați din
căsătorie, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de intreținere pentru minori, precum și
revenirea reclamantei la numele purtat înainte de căsătorie.
 OBIECTUL

Această speță are ca și obiect desfacerea căsătoriei părților din culpa soțului pârât.
Din situația de fapt reiese că, părțile s-au căsătorit la data de 11.05.2002 și au
conviețuit până în urmă cu doi ani, când s-au despărțit în fapt. Din căsătoria lor au rezultat doi copii
minori. A mai artat că pârâtul este violent cu reclamanta, atât în familie, cât și în societate, provoacă
scandaluri, creând un climat de teroare. A precizat că mare parte din banii pe care ea îi câștiga erau
cheltuiți de pârât pentru alcool, pârâtul nefiind preocupat de familie.
Pârâtul a formulat întampinare și cerere reconvențională, arătând că este de acord cu
acțiunea de divorț, însă din culpa reclamantei care, de la sfârșitul anului 2009 nu s-a mai ocupat de
familie, fără motiv, că el a realizat venituri și a întreținut familia. Pârâtul a mai arătat că reclamanta
nu-i mai acorda atenție, plecând în cele din urmă cu copiii din domiciliul conjugal.
Pe cale reconvențională, acesta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa reclamantei
și încredințarea către el a minorului D.I.C., spre creștere și educare.
În cauză s-a dispus citarea Autorității Tutelare din cadrul Primăriei com. C, jud. V și
cea din cadrul Primăriei com. R, care au efectuat ancheta socială.

 SOLUȚIA

În ceea ce privește cererea principală, din declarațiile martorilor audiați rezultă că


relațiile dintre soți s-au deteriorat datorită comportamentului violent al pârâtului față de reclamantă,
pe care a lovit-o în mai multe rânduri, de față și cu cei doi minori. Pârâtul a avut un astfel de
comportament nu numai în familie, ci și în societate, chiar în spitalul în care era internată D.M.,
fetița celor doi, neținând cont de bună-cuviință și de situația în care se află minora.
Deși pârâtul a încercat să plaseze vina deteriorării relațiilor conjugale asupra
reclamantei, acuzând-o de o relație extraconjugală, afirmând că există suspiciuni, întrucât a fost
văzut un tânăr venind la locuința pârâților când pârâtul era plecat în altă localitate la muncă, instanța
constată probele administrate nu confirma acest aspect, tânărul despre care au relatat martorii
propuși de pârât fiind solicitat de mai multe persoane pentru efectuarea unor transporturi cu căruța.
S-a reținut, în schimb, că reclamanta a fost supusă unor suferințe reale din partea
pârâtului, încă de acum 3 ani, ceea ce face ca nemulțumirea pârâtului față de lipsa unei afecțiuni din
partea reclamantei și plecarea ei de acasă să fie insignifiantă și neintemeiată.
Întrucât relațiile dintre soți sunt grav vătămate, iar comportamentul soțului pârât este
un real pericol pentru reclamantă, dar și pentru copii, deoarece pârâtul nu a evitat ca aceștia să asiste
la violențe, acest lucru urmând a se răsfrânge asupra sănătății psihice și morale a copiilor.
Având în vedere cele reținute, această căsnicie nu poate fi menținută cu prețul
sănătății fizice și psihice și chiar al vieții reclamantei. Prin urmare, instanța a considerat cererea
principală ca fiind intemeiată, a admis-o și a pronunțat desfacerea căsătoriei din culpa soțului pârât.
Referitor la cererea de încredințare spre creștere și educare a copiilor minori, din
probele administrate se reține că minorii locuiesc cu reclamanta în domiciliul mamei reclamantei, în
com. R, jud. V, unde sunt condiții bune de viață.
Reclamanta se preocupă îndeaproape de minori, în special de minora D.M.M., în
varstă de 3 ani, care este grav bolnavă și necesită îngrijire permanentă. Reclamanta este ajutată în
creșterea copiilor de mama și fratele reclamantei.
Minorul D.I.C., în varstă de aproximativ 7 ani, frecventează grădinița într-o localitate
învecinată, transportul fiind efectuat cu autobuzul școlar. Din declarația sa aflată la fila 37, instanța
reține că acesta este atașat de mama sa, fiind totodată afectat de comportamentul violent al tatălui
prin aceea că un copil nu ar trebui să cunoască aspecte urâte din viața adulților. În acest sens este și
opinia psihologului care l-a intervievat și care a concluzionat în raportul de evaluare că minorul are
nevoie de un climat familial sigur, armonios și nonconflictual. Este cunoscut, de asemenea, faptul
că părinții constituie un model pentru copii, iar pârâtul nu constituie un model pozitiv pentru
minori, mai ales pentru minorul I.
În ceea ce privește susținerea pârâtului că minorul este obișnuit cu bunicii pârâtului,
acest aspect nu impiedică încredințarea copilului către mama sa, deoarece relația cu aceasta nu a
fost ruptă, iar la vârsta sa, minorul are o capacitate mare de adaptare, astfel cum a opinat și
psihologul.
Pe de altă parte, împlicarea pârâtului în creșterea, educarea și întreținerea copiilor nu
a fost semnificativă în timpul conviețuirii. Faptul că, după plecarea reclamantei din domiciliu,
pârâtul le-a dus copiilor alimente și o vacă, face parte din obligația sa de părinte și nu atrage după
sine o recompensă.
La luarea deciziei de încredințare a copilului, instanța trebuie să aibă în vedere, drept
criteriu esențial, interesul superior al minorului, reglementat de art. 32 din Legea nr. 272/2004
privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care statuează că minorul are dreptul de a fi
crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială,
potrivit cu însușirile sale, spre a-l face folositor societății. Sunt esențiale atașamentul minorilor fată
de reclamantă, preocuparile reclamantei pentru soarta lor, nevoia de siguranță, afecțiune și
stabilitate. De asemenea, trebuie precizat că nu este în interesul celor doi frați să fie despărțiți,
spre a fi încredințați câte unul fiecarui părinte.
În consecință, pentru considerentele expuse, instanța a admis cererea și a încredințat
minorii reclamantei, spre creștere și educare.
De asemenea, instanța a obligat pârâtul să contribuie la întreținerea, creșterea,
educarea și învățătura minorilor D.M.M. și D.I.C., prin plata unei pensii de întreținere calculată la
nivelul venitului minim net pe economie, în cota de 1/4, conform art.94 din Codul familiei (întrucât
nu realizează venituri constante din muncă), în cuantum de 152 lei lunar, adică 76 lei pentru fiecare
minor, de la data formulării cererii, 21.06.2010, până la majoratul acestora sau până la intervenirea
altei cauze legale de modificare sau stingere a acestei obligații.
Totodată, instanța a dispus ca reclamanta să revină la numele anterior căsătoriei, acela
de D.
Referitor la cererea reconvențională, pentru considerentele avute în vedere la
admiterea cererii de încredințare a minorilor către reclamantă, instanța a respins cererea
reconventională formulată de către pârât.
Pârâtul nu va fi însa lipsit de dreptul de a menține legaturi personale cu minorii,
potrivit dispozițiilor art. 43 și art. 101 C. fam., art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului.
Instanța atrage însa atenția părinților să evite certurile și orice situație tensionantă în
prezența copiilor, acest lucru afectând caracterul lor și însăși relația copiilor cu părinții.
Cu privire la cheltuielile de judecată, conform art. 274 Cod procedura civila, a obligat
pârâtul, aflat în culpa procesuală, să plătească reclamantei suma de 539 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

 CONCLUZIILE PRIVIND SOLUȚIA PRONUNȚATĂ DE INSTANȚĂ


Această speță reflectă complexitatea problemelor de drept ridicate în soluționarea
cauzelor în care sunt implicați minori, în principal din perspectiva ocrotirii interesului superior al
acestora, pe care Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014, republicată și actualizată în
2016 îl ridica la rangul de principiu, prin intermediul articolului nr. 6 alineatul (1) lit.a).
Modalităţile de desfacere a căsătoriei reprezintă diferitele căi prin care soţii pot pune
capăt căsniciei lor. Astfel, aceştia se pot adresa instanţei de judecată, notarului public ori ofiţerului
de stare civilă pentru a solicita desfacerea căsătoriei lor. Alături de acestea mai există desigur
separarea în fapt a soţilor, modalitate care însă nu produce efecte juridice, iar din punct de vedere
legal căsătoria acestora valabil încheiată continuă să existe. Cunoaşterea acestor modalităţi este
esenţială pentru ca soţii să înţeleagă atât procedura de desfacere a căsătoriei cât şi posibilităţile pe
care aceştia le au la îndemână pentru a obţine desfacerea căsătoriei într-un timp cât mai scurt, mai
puţin costisitor şi mai puţin traumatizant.
Consimţământul soţilor reprezintă un concept a cărui importanţă depinde de
modalitatea de desfacere a căsătoriei aleasă de către soţi, reprezentând voinţa acestora, liber
exprimată şi neviciată de a pune capăt căsătoriei lor.
Până la data de 1 octombrie 2011, materia divorţului era reglementată în Codul
Familiei, adoptat prin Legea nr.4 din 4 ianuarie 1954, în Capitolul 4 – Desfacerea
căsătoriei,articolele 37-44. De la această dată, Codul Familiei este abrogat prin Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, astfel că toate reglementările
referitoare la persoane şi relaţiile de familie se regăsesc în cuprinsul acestuia, în Cartea a II-a –
Despre familie, Capitolul VII – Desfacerea căsătoriei, articolele 373-404 şi Cartea a VII-a –
Dispoziţii de Drept internaţional privat, Capitolul 2 – Familia, Secţiunea 1 – Căsătoria,
3.Desfacerea căsătoriei, articolele 2597 – 2602. În cadru Codului de procedură civilă, Cartea VI-
Proceduri speciale, Capitolul VI – Divorţul, prin articolele 607-619 se regăsesc normele referitoare
la procedura divorţului.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, procedura
divorţului era reglementată de art. 37 şi urm. Codul familiei, şi de art. 607 şi urm. Cod procedură
civilă.
Pe scurt, desfacerea căsătoriei se putea realiza: “prin acordul părţilor, la cererea
ambilor soţi; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi erau grav vătămate
şi continuarea căsătoriei nu mai era posibilă; la cererea aceluia dintresoţi a cărui stare de sănătate
făcea imposibilă continuarea căsătoriei” – art. 37 din Legea nr.4/1953. Divorţul putea fi pronunţat
din vina unuia dintre soţi sau din culpă comună (vina ambilor soţi).
În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, noul Cod civil
păstrează acelaşi registru ca şi vechea reglementare. Articolul 379 reiterează divorţul din culpa
unuia dintre soţi sau din culpă comună.
Legiuitorul creează şi posibilitatea ca soţul nevinovat de producerea divorţului să solicite
soţului vinovat despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei. Astfel, art. 388 din
Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statuează: “Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie
prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prindesfacerea căsătoriei, poate cere
soţului vinovat să îl despăgubească.” Admiterea unei astfelde cereri este, bineînţeles, condiţionată
de dovedirea acestui prejudiciu, prejudiciu care trebuiesă fie cert şi să fi fost determinat de
desfacerea căsătoriei.
Mergând mai departe cu prezentarea efectelor divorţului în noua reglementare,
observăm că la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei.
În lipsa unui acord în acest sens, păstrarea numelui poate fi încuviinţată de instanţă, numai dacă
există motive temeinice în interesul unuia dintre soţi sau în interesul superior al copilului, în speța
prezentată, reclamanta solicitând revenirea la numele anterior.
Revenind la celelalte efecte juridice ale divorţului, constatăm că şi în noua
reglementare, instanţa care soluţionează divorţul se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra
raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii minori din căsătorie. Referitor la acest
aspect,menţionăm că primează interesul superior al minorului.
În lumina dispoziţiilor art. 397-403din noul Cod Civil, în ceea ce priveşte exercitarea
drepturilor părinteşti, se observă că legiuitorul oferă o abordare inedită. Se introduce conceptul de
autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinţi chiar
şi ulterior desfacerii căsătoriei.
Cu toate acestea, reţinând dispoziţiile art. 398 din Legea nr. 287/2009, “…dacă există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăște ca autoritatea
părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.”
Aşadar, observăm că dispare noţiunea de încredinţare a minorului ca urmare a
divorţului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare.
Totodată, prin sentinţa de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi asupra
locuinţei minorului, care va fi la părintele cu care locuieşte “în mod statornic”, sau dacă până la
desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, la unul dintre ei, bineînțeles ţinând seama de
interesul superior al copilului.
În continuare, dispoziţiile art. 401 din Legea nr. 287/2009 reiterează atât dreptul
părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta cât şi posibilitatea sesizării
instanţei de judecată cu o cerere în acest sens în situaţia în care există neînţelegeri. În conformitate
cu prevederile art. 402 şi art. 499 din Legea nr. 287/2009, prin sentinţă de divorţ, instanţa va stabili
contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională ale copilului. Aceste obligaţii se vor executa în natură.
Se păstrează şi posibilitatea stabilirii unei pensii de întreţinere în bani în favoarea
minorului prin sentinţa de divorţ, în situaţia în care se probează că părintele nu îndeplineşte această
obligaţie de bună voie.
Valoarea pensiei de întreţinere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă
procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru
doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii” – art. 529 al. (2)din Legea nr. 287/2009.
Aşadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumţia că părinţii onorează de bună voie cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Numai în situaţia în care se
dovedeşte că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns
de către instanţa de judecată, la plata unei pensii în bani.
Concluzionand, în reglementarea noului Cod civil – art. 373 lit.b), art.379-380, se
poate pronunţa divorţul din culpă atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Elementul de noutate este
adus, însă, de posibilitatea pronunţării divorţului chiar dacă în totalitate culpa aparţine
reclamantului.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cursul procesului permit instanţei, în
prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soţi în destrămarea căsniciei. Cu toate că divorţul
nu intervine exclusiv cu titlu de sancţiune îndreptată împotriva soţului ori a soţilor vinovaţi, ci
deopotrivă ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de nesuportat pentru cel puţin unul dintre
soţi, stabilirea sau repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admisibilităţii cererii de divorţ,
precum şi al efectelor desfacerii căsătoriei.

S-ar putea să vă placă și