Sunteți pe pagina 1din 4

LUCIAN BLAGA – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Modernismul denumește curentele apărute la  Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea
sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent
în câteva literaturi naționale precum și în literar/cultural sau într-o orientare tematică
domeniul artelor. Moderniștii sunt de fapt
doritorii de schimbare în opoziție cu adepții Modernismul e o mişcare culturală, artistică, ideatică
stărilor existente (tradiționaliști).
apărută ca o reacţie împotriva tradiţiilor academice şi
E. Lovinescu definește inițial termenul prin istorice, caracterizată prin introducerea unor idei şi concepţii
înglobarea simbolismului, a poeziei de după noi asupra expresiei artistice.. Atitudinea modernistă este,
război și a „curentelor extremiste” (vezi
prin definiţie, antiacademică, anticonservatoare şi împotriva
avangardismul) apoi aplică termenul doar
literaturii nontradiționaliste postbelice. tradiţiei.

Modernismul este descris cel mai bine prin Poet, filosof, Lucian Blaga este creatorul a două
opera poeților din a doua jumătate a secolului universuri distincte şi transpune în lirică două concepte
al XIX-lea și anume: Edgar Allan Poe, Charles
filosofice originale: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea
Baudelaire (primul teoretician al
modernismului), Arthur Rimbaud, Stephane paradisiacă. Cunoaşterea luciferică are ca scop potenţarea
Mallarme, Paul Valery, Paul Eluard, Eugenio misterului în timp ce cunoaşterea paradisiacă de tip logic,
Montale, T.S. Eliot etc. raţional are ca scop luminarea misterului, reducerea lui.
Poezia modernă se caracterizează prin:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din
-ermetism (limbaj încifrat) seria artelor poetice moderne interbelice (Testament – Tudor
Arghezi, Joc secund – Ion Barbu) şi deschide volumul
-ambiguitate a exprimării
Poemele luminii din 1919. E o artă poetică, fiindcă e o
-utilizarea limbajului neologic și tehnic poezie ce prezintă  idei despre menirea poetului în univers,
-sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
viziunea sa despre lume și rolul artei
sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor
-elitism sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin
-sinceritate, coborârea poeziei în realitatea imaginile artistice puternice, violente, starea de neliniște și
concretă, apropierea ei de contingent impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu
ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile
-fragmentarism (discontinuitate – la nivelul
expresiei şi limbajului) prozodice: măsură variabilă, vers liber, ingambament
(„Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în
-se face apel la funcția simbolică a limbajului,
adâncimi de întuneric…”) și prin noutatea metaforei
apar simboluri personale
(misterul este sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului
-noutatea metaforei ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea).
-înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă,
 Prezentarea a două imagini artistice/idei poetice din
ingambament
textul studiat, relevante pentru tema şi viziunea despre
-Îmbinarea în imagini a concretului cu lume
abstractul
Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare
artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta este de tip
luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume
specifică autorului. Ideea cunoașterii se construiește în primul
rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în
urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna, care
prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește
tainele lumii. Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga,
enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor
universului: cunoaşterea luciferică sau cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradisiacă, cea care
descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”).

 Ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru

tema şi viziunea despre lume (imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie sau de simetrie, motive poetice,
laitmotiv, figuri semantice, prozodie, etc.)

Titlul poeziei este analitic alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, care evidenţiază ideea cunoaşterii
luciferice. Folosirea pronumelui personal de persoana I singular „EU” în poziţie iniţială, sugerează asumarea de
către creator a rolului de protector al misterelor lumii, atitudine ce izvorăşte din iubire. Verbul cu forma
negativă „Nu strivesc” accentuează ideea de adept al cunoaşterii luciferice şi exprimă refuzul categoric al
cunoaşterii paradisiace. Imaginea perfecţiunii este relevată prin metafora „Corola de minuni a lumii” care
conţine motivul literar al cercului, prin care se sugerează absolutul, întregul, misterul şi perfecţiunea lumii.

Incipitul conţine reluarea titlului, accentuându-se astfel ideea poetică. Discursul liric se concentrează pe
motivele misterului şi luminii. Lumina simbolizează cunoaşterea şi iubirea pe care poetul le nutreşte pentru
tainele lumii.

Compoziţional textul poate fi structurat în trei secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele
personal de persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de şapte ori în poezie. Aceasta
conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de
persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea
tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este
dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe
unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii,
ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar
mormintele trimit înspre moarte. Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând
conceptul cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin
rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea
luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația
artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor,
distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor. Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în
sens conclusiv, enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi
buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se
realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul.
Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text
sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu
strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura variabilă
(între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers
în următorul care va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”

La nivel morfosintactic pe lângă repetarea pronumelui personal „eu” observăm folosirea verbelor la
modul indicativ, timpul prezent care indică plasarea eului liric într-o relaţie bine definită, sigură şi reală cu
lumea. Conjuncţia „şi” e prezentă în text de zece ori şi conferă cursivitate discursului liric, repetarea ei între
elementele din ultimul vers sugerează aşezarea pe acelaşi plan a elementelor universului.

La nivel lexico-semantic observăm terminologia abstractă, câmpul semantic al misterului e conturat cu


ajutorul metaforelor revelatorii (nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles).
Limbajul artistic e pus în relaţie cu ideile filosofice.

Ca o concluzie putem afirma că poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii e o artă poetică modernă
în care interesul poetului e deplasat de la principiile tehnicii poetice spre relaţia poet - lume şi poet – creaţie.