CIOCNIREA – MIRCEA CĂRTĂRESCU

Într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise

receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită

îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape

statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brâuri albe şi roz ca o prăjitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, ca daţi cu benzină

arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.
Ciocnirea – analiză literară -
Postmodernismul este curentul cultural care se afirmă în anii optzeci. Daca modernismul se caracterizeaza
prin metaforizarea excesiva, metafore subtile, ermetism, limbaj ambiguu, regandirea temelor din perspectiva
secolul al XX-lea cu accent pe artele poetice si pe drame existentiale; postmodernismul, care se prelungeste
pana in zilele noastre, folosește aceleași metafore insolite (inedite), surprinzatoare, dar limbajul artistic
coboară in strada deoarece sunt folosite exprimări cotidiene,mărci ale oralității; altfel spus, textul
postmodernist aduce in literatura firescul si normalitatea existentei, banalitatea ei; de asemenea, liricul este
contaminat cu epic (lirismul obiectiv), poeții din perioada 1980-2000 fiind atrași de relevarea a ceea ce este
prozaic in existentaomului citadin.Criticul Eugen Simion descrie acest tip original de lirica drept o poezie
comunicativa, evident biografica, realista, o poezie a concretului si un limbaj care pune mare preț pe formele
oralitatii valorifica prozaismul”.
 Trăsăturile literaturii postmoderne: Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu
formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a
unor forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul este conştient că totul s-a scris, că nu-i rămâne decât jocul cu
fragmentele culturale pe care le resemantizează. El respinge mimesisul şi ideea referenţialităţii, preferă
colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse. Citatul
ironic, parodierea modelelor, dialogul intertextual (a prelua un fragment din opera unui scriitor din trecut şi
a-l plasa în alt context) indică presiunea livrescului asupra existenţei.
Este o poezie a realului, bazata pe intertextualitate (citatul din poeții înaintași), metatextualitate (aluziile
culturale inserate in text), bricolajul – colajul de elemente preluare de la poeții înaintași: simboluri, teme,
structuri de exprimare (palimpsestul).Cel mai cunoscut reprezentant al generației optzeciste este Mircea
Cărtărescu (n. 1 iunie 1956) care debutează in 1980 cu „Faruri, vitrine si fotografii”, este coautor al
volumului „Aer cu diamante”- 1982,iar după 1990 publica Levantul, Visul, Rem, Orbitor (proza simbolica).

In poemul"Ciocnirea", din volumul"Totul"(1985), lumea, intrata in declin si dezagregare, sugerează o

regresiune cosmogonica. Este reprezentativa pentru maniera in care poetul îşi construiește discursul liric,
apelând la tehnici inedite, la un limbaj al concretului ce apropie atât de mult poezia de proză.
Teme si motive ale poeziei "Ciocnirea "
•Degradarea tehnica a universului
•Distorsiunea elementelor universului real, provenita din aprinderea acestei "găuri negre",declanșată de
tragerea firului de telefon din priza.
•Tema erotica, prezentata intr-un mod suprareal, prin apropierea caselor, combustia hainelor.
•Moartea, asociata sentimentului de dragoste. Cei doi iubiți devin artefacte in acest univers dominat de
obiectele tehnice, având același sfârșit.
Tema principală a poeziei poate fi considerata iubirea, contopirea celor doi îndrăgostiți într-o singură
ființă, amintind de motivul androginului
Titlul este frapant si denumește metaforic momentul care anticipează comuniunea perfecta dintre membrii
cuplului, atingând perfecțiunea. Poemul este structurat în trei secvențe poetice, prezenţa eului liric fiind
atestată de mărcile lexico-gramaticale de persoana I , definind astfel lirismul subiectiv cu tenta epică, în care
principala figura de stil este enumerația.
În prima secvență, incipitul este o adresare directă către iubita, pe care îndrăgostitul ar fi dorit să o audă la
telefon, dar aparatul murise, ba chiar “duhnea a formol ” si, ca urmare încearcă să afle cauza pentru care
comunicarea este imposibilă („am deșurubat capacul ”). Poetul nu se mulțumește să consemneze acest lucru,
ci îl detaliază si îl analizează ca pe un fenomen inedit.
Discursul liric debutează ex abrupto, cu litera mică, cu o referință temporara vagă: „într-un târziu”, ceea ce
denotă faptul ca dorința de comunicare cu iubita este mult anterioară punerii ei in practică. Relația
îndrăgostiților se afla în impas, comunicarea dintre ei se întrerupsese şi cel care reîncearcă să restabilească
legătura este eul liric, într-un mod cât se poate de banal, prin fapte concrete, cu ajutorul șurubelniței.
Viermii, păienjenii si furnicile, vietăți care populează spațiul imaginar, reprezintă degradarea iremediabilă a
singurului mijloc de comunicare cu persoana iubită. Așadar, pretextul declanșator al unui irepresibil
sentiment de dor este defectarea telefonului, semnul unei maladii suspecte ce invadează lumea. Lumea,
ajunsă in faza tehnicismului sufocant, intră într-un proces ireversibil de descompunere, în ciuda unei
intervenții reparatorii; organicul se răzbună pe lumea tehnică.
Secvența a doua sugerează ideea că spațiul citadin al acestei „ciocniri” erotice este Bucureștiul, însă
imaginarul suprarealității domină de data aceasta concretul de la începutul poeziei. Contururile obiectelor se
deformează, suprafețele se disipează si distanţele se anulează, dinamizate de elanul îndrăgostitului, care
trage de firul telefonului şi apropie, astfel, doua cartiere depărtate din Capitală. Tragerea firului de telefon
apropie nu numai protagoniștii, ci şi cartierele în care locuiesc, într-o mișcare colosală, halucinantă,
sugerând, probabil, forța pe care o dă iubirea îndrăgostitului, puterea acestui sentiment de a schimba lumea,
de a produce răsturnări de neimaginat. Dorința de comunicare dintre îndrăgostiți poate învinge orice
obstacol, poate sfida legile logicii, poate recrea universul înconjurător.
Enumerația este figura de stil prin care sunt înșirate grăbit repere citadine destul de cunoscute în București şi
prin care se muta decorul suprarealist-ironic într-o nota a concretului cotidian, ușor de recunoscut pentru
oricine urmează aceeași traiectorie : „statuia lui c.a.rosetti”, „foișorul de foc”.
Reîntâlnirea explozivă dintre cei doi iubiți se face cu un zgomot de sfârșit de lume:"geamurile plezniră cu
zgomot/ iar noi ne-am trezit faţă-n faţă”.
Ciocnirea este un alt fel de metaforă a iubirii, a îmbrățișării îndrăgostiților care, de această dată, nu se
mai apropie cu teamă si emoție unul de celălalt, ci "se pulverizează" în îmbrățișare, devenind un tot care le
anulează personalitățile : "şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult/ până ne-am îmbrățișat strivindu-ne
buzele/ pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima/ mâncându-ne genele, smalţul ochilor,
coastele, sângele,/ ciobindu-ne șira spinării, arzând ".
In cea de-a treia secvență poetică impetuozitatea se stinge brusc, totul recade in banalul cotidian cu imagini
terne, statice, după ce îndrăgostiții arseseră în flacăra iubirii.
In finalul poemului, fervoarea erotică se transformă în cenușă, iar păianjenii îşi țes din nou pânza, ca la
începutul poeziei, însă de data aceasta în pieptul îndrăgostiților, sugerând imposibilitatea revenirii la
sentimentul erotic.
Apare mitul androginului într-o variantă degradată, simbolurile cenușii şi păianjenul prefigurând si o
moarte a spiritului, care nu mai poate renaște ca in mitul păsării Phoenix.
Imaginea finala, anume „păienjenii si-au făcut plase în coșul pieptului nostru”, face referire la o temă
literara consacrata: iubirea care eternizează spiritele. Cei doi – contopiți androginic într-o singură ființă –
trec împreună chiar şi pragul morții.
Poemul ilustrează, așadar, o criză erotica a cuplului, care trăiește o ultima întâlnire pasională, după care totul
devine „cenușă”, ca semnificație a arderii complete a sentimentului de dragoste. Textul are o puternică
tentă epică, iar procedeul pe care se bazează este cel al enumerării, al aglomerării de obiecte într-o grabă a
cuprinderii totale a realității în poezie. Nu mai putem vorbi, ca la Arghezi, de o "estetică a uratului", ci de o
adevărată estetica a "imediatului", a prezentului,a cotidianului, a lui "aici" şi "acum".
Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, denotativ, procedeele artistice clasice lipsind cu desăvârșire.
Abstracțiunile, imaginile artistice sugestive, muzicalitatea, emoția cu care ne-a obișnuit poezia de dragoste
dintotdeauna lipsesc. Ceea ce frapează este dimensiunea fantastică ce-şi face loc în poezie. In planul realului
se produce o "fisură" care deschide calea tuturor libertăților poetului. Este o dezlănțuire romantică
a imaginației care strivește totul, intr-un pact tacit si implicit cu cititorul, care acceptă jocul. Tot de
romantism ţine si starea de "ardere", de purificare pe care o generează iubirea, luând aspectul unei adevărate
explozii, al unui incendiu care nimicește totul.
Expresivitatea textului poetic se definește prin perfectul compus al verbelor, care sugerează faptul că
acțiunea a avut loc şi s-a finalizat, adică iubirea a existat, dar s-a stins brusc : „am încercat”, „tras”, „am
apropiat”.
Începutul versurilor sau substantivelor proprii nu sunt scrise cu majusculă tocmai pentru a nu focaliza atenția
cititorului; poemul apare ca o înșiruire de gânduri, accentul căzând pe acțiune (prin frecvenţa verbală).
Lirismul subiectiv se confirmă atât prin adresarea directă şi folosirea verbelor şi pronumelor de persoana a-
II-a singular („sa-ti dau”, „casa ta”, „fereastra ta”),cât si prin prezenţa eului liric, argumentată de verbe si
pronume la persoana I singular si plural(„am încercat”, „am deșurubat”, „nostru”)
Lexicul poeziei se particularizează prin cuvinte si expresii colocviale, vocabularul fiind prozaic, transferat
din limbajul cotidian, conotativ. Locuțiunile oralității şi cuvintele cu sens propriu constituie o altă
caracteristică postmodernistă a textului liric , prin care se demitizează sentimentele, trăirile, viața („ne-am
trezit faţă-n faţă”).
La acestea se adaugă utilizarea cuvintelor total nepoetice, ingenios plasate într-o lirica a cotidianului
(„formol”, „șurubelnița” s.a.).
Prozodia este specifică postmodernismului :versurile inegale si versificația se caracterizează prin
ingambament.
Inovația care accentuează valenţa postmodernistă si definește particularitatea creației lui Mircea Cărtărescu
este argumentată de faptul că nu există semne de punctuație şi întreaga poezie este scrisă cu literă mică,
numele proprii de asemenea („c.a.rosetti”, „foișorul de foc ”).
Biografismul si realismul poeziei lui Mircea Cărtărescu reușesc să răscolească semnificații profunde, chiar
în absenţa metaforei şi existenţa prozaismului. Poemul „Ciocnirea” se încadrează „poeziei concretului”, a
denotației, a realului, fiind reprezentativă pentru lirica postmodernistă.