CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să fie un bun
exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitiva etc.
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali,
școlari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță, cei mai importanți în
dezvoltarea unei personalități armonioase. Deci, cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune
baza unei educaţii corecte a copilului. Specialiștii în domeniu susțin că educaţia corectă oferită în
primii 7 ani de viață ai copilului este definitorie pentru formarea lui ca adult. Prin comportament,
prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înţelegem cât de
manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalti. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a
educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. În esenţă, când spunem că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Aşa dar, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de
vedere intelectual, cât și fizic, moral și estetic. Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le
forma copiilor conștiința, caracterul, voința, personalitatea și simțul responsabil, dinainte ca cei
mici să ajungă pe băncile școlilor.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. În primul rând, dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul, îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar
această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Ba chiar, el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de
ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit recomandărilor psihologului, educaţia trebuie adaptată la etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de
exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea
dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani
să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie
altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege
că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. 
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie”), apreciază
recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, la această etapă este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un
1
proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma
copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii
familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este
obişnuit cu bunele maniere. 
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau
cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o
conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi
vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime,
lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul „taci din
gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să
umilească şi să inhibe copilul.

Educaţia copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional.
Crescând şi educând copilul până la 7 ani, este nevoie de a-l învăţa să înţeleagă şi să respecte
regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții, iar părinții la rândul
lor să țină cont de mai multe momente. Reeșind din aceasta, aceste reguli pot fi formulate astfel:
1. Copilul trebuie învăţat să se comporte frumos (bunele maniere se predau cel mai
bine prin puterea exemplului.);
2. Este necesar de a stabili și impune reguli și limite în comportamentul copilului;
3. De a comunica cât mai mult cu copilul - comunicarea este secretul unei relații
solide între părinți și copii;
4. De a-l învăța pe copil să iubească lectura și cărțile (copilului de la o vârstă cât mai
fragedă este indicat de a–i citi povesti, apoi, treptat, de lăsat pe el să le exploreze
până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Copilul trebuie lăsat să se bucure bucure de copilărie (se greșește atunci când
părinții încearcp să facă din colil un geniu înainte de vreme; copilul trebuie lăsat să să
socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin).
6. Este interzis de a abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc. (nu se
permite educația cu „palma la fund”, doar pe disciplină pozitivă);
7. Copilul trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele (doar așa va reuși șă
rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la
agresivitate);
8. Copilul trebuie învățat să spună mereu adevărul! (e lecția care pe care o învață cel
mai bine de la părinț; copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui);
9. Cât mai mult timp petrecut împreună cu copilul – este și aceasta o dovadă că ești
un parinte implicat și devotat (iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul și calitatea
timpului petrecut cu el);
10. Copilul trebuie iubit necondiționat și aceasta el trebuie să o simtă (acest lucru se
demonstrează prin gesturi tandre – sârutări pe frunte, obrajori, îmbrățișări etc.)

Evident, niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere,
acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu
de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi
până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

2
 Privitor la educația primită în familie se pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” se regăsesc:
- Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu
„bună ziua”.
- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi
să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care
vorbeşte.
- Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună,
îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa
şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde,
cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună
creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim:
trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea
drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele
şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie
magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul
lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu
sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul
rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul
care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu
încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe
care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că
toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme
semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui
copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor
întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt
incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul
deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

3
 Cei 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard minim, dar, cumva obligatoriu, în
care trebuie să se încadreze copiii noștri. Între timp, unii părinți care s-au adaptat noilor criterii și
anturaje de viață, renunță la standardele acestea. Cert este că, educația trebuie neapărat să existe,
doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar obligativitatea a devenit nițel desuetă, asa că
la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alții...mai puțin. Cred însă că nu trebuie de făcut
comparații la vârsta de 7 ani, dar este novoie de pus accent pe personalitatea fiecărui copil în
parte. Și anume, copilul trebuie educat și învățat:
- Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o șituație (trebuie să știe ce-i place, ce-
i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa facă, etc.);
- Să știe să își susțină parerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur (să
folosească un limbaj politicos, să nu fie obraznic și să se exprime corect privitor la ceea
ce simte, nu să evite să-și spună părerea);
- Să fie atent și implicat în ceea ce se întamplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva
(începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului,
să nu ignore culoarea roșie a semaforului etc.);
- Să știe sa piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să
câștige cu eleganța (fără a-l umili pe cel care a pierdut).
De asemenea, e important, că independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în
mica copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua
extreme, ori va incerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de
prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri
(evident, pe masura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărârâri în ceea ce-l
privește.
În concluzie: sintagma „cei șapte ani de acasă” ar trebui să implice părinții în mod
definitoriu. E riscant ca altcineva, oricât de bine intenționat ar fi, să facă educație copilului tâu.
„Cei șapte ani de acasă” spun totul despre educația oricăruia dintre noi, pentru că te formează ca
adult, te pregătește pentru viitorul în care tu, la rândul tău, vei face educație copiilor tai. „Cei
șapte ani de acasă” sunt absolut necesari pentru că sunt baza formarii unui adult care să se
integreze perfect în comunitatea din care face parte, care să aibă principii și modele în viață, iar
aceste modele sunt chiar părinții. Iar dacă acești părinți sunt departe, ca și inexistenți, cine poate
suplini rolul lor ? În cazul acesta, „cei șapte ani de acasa” , fundament al educației - prezente și
viitoare – vor deveni un complex pentru cel care se pregătește să devină adultul de mâine, care să
formeze, la rândul lui, adulții responsabili de mai târziu.