TIMPURILE LITURGICE

1. Introducere. Timpul ca dimensiune a vieţii Bisericii

Viata omului se scurge in timp, intre cele două termene sau hotare fatale ale ei: naşterea şi
moartea. Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadru firesc al vieţii omului. In conceptia
creştină timpul a fost creat odată cu lumea «Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore» (Lumea
n-a fost făcută în timp, ci odată eu timpul), zice Fericitul Augustin 1.
Din punct de vedere teologic, Hristos-Mîntuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al
Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Inainte de El, istoria se îndrepta spre El,
era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După întruparea Lui a început
vremea plinirii («plinirea vremii», Efes, I, 10). El dă adevăratul continut al istoriei, e veşnic prezent în
timp, ca Dumnezeu întrupat, ca Unul Care a fost în acelaşi timp «în mormînt cu trupul, în iad cu sufletul,
în rai cu tîlharul...» şi Care acum « sus şade lîngă Tatăl şi cu noi este în chip nevăzut...» (Liturghierul,
rugăc unea dinainte de îmgărtăşire). Deoarece El este veşnic prezent în Biserică şi istorie. memorialul
liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi
contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează pe cele din viitor (eshatologie). In marile sărbători
ale Mîntuitorului (Crăciun, Paşti etc.) devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate,
devenim contemporani cu ele. Fiecare act divin din iconomia mîntuirii a avut lac odată, într-un anumit
moment al istoriei, dar s~e oferă, devine continuu prezent în taine, în misterul liturgic. «In vremea aceea
(in illo tempore)» de la începutul fiecărei pericope evanghelice citite la Liturghie reprezintă timpul sfintit,
veşnicul prezent (acum) din dimensiunea liturgică a timpului 2.
Deşi în fond timpul este o noţiune abstractă, fund indivizibil, omul a simtit nevoia să-1
concretizeze şi să-1 măsoare, adică să-1 împartă printr-un şir de mişcări succesive şi subdiviziuni
periodice (care se succed la termene regulate), în care să se înca,dreze atît viata sa gospadărească
(materială) cît şi cea religioasă. Acestea sînt consemnate în calendarul de care ne servim pentru măsurarea
şi divizarea timpului şi despre care vom vorbi în cele ce urmează.

2. Ce este calendarul ? Cunoştinţe elementare de astronomie şi cronologie

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi subdiviziunile lui. Termenul de
calendar vine de la cuvintul latinesc kalendae (de la καλω= a chema, a convoca, lat. calare sau calere),
prin care romanii indicau în general prima zi a fiecărei luni, cînd toţi cetăţenii erau chemaţi (convocaţi) in
adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoştinţă, prin viu grai, lucruri de interes public-
cetăţenese.
Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simtit-o oamenii de a-si fixa în timp sărbătorile
religioase şi de a introduce o regularitate periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică. Ele se întemeiază pe
mişcarea astrelor pe bolta cerească, şi mai ales a lunii şi a soarelui, cei doi luminători ai cerului, făcuţi de
Dumnezeu şi puşi de El «să fie semne, să deosebească timpurile anului, zilele şi anîi», precurn zice Cartea
Sfîntă (Facere I, 14. - Cf. şi Sirah XLIII, 1-12). În legătură cu traiul şi ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate
mijlocie de măsură a timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre clouă treceri consecutive
ale soarelui la meridian sau cît tine o rotatie completă a pămîntului în jurul axei sale. Ca orice unitate de
măsură, ziua solară medie are .5i ea multiplii şi submultiplii ei, şi anume :
a) Orele (ceasurile), minutele şi secundele de timp : ziua e împărt:ită în 24 ore, ora in 60', minutul în 60" ;
b) Săptămîna, adică intervalul de tîmp dintre două faze consecutive ale lunii de pe cer : dintre luna nouă şi
primul pătrar, sau de la pătrarul prim la lună plină, de la lună plină la pătrarul ultim ş.a.m,d., interval care
durează aproximativ şapte zile ;
c) Luna lunară (ori sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie lunii de pe cer să facă o rotaţie
completă în jurul pămîntului şi sâ revină la aceeaşi fază: de la lună nouă la lună nouă, de la lună plină la
lună plină, adică aproximativ 29 1/2 zile (exact : 29 zile, 12 ore, 44 minute şi 2, 9 sec.) ;
d) Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care pămîntul face o rotaţie completă în
jurul soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinoctiul de primăvară. Ca şi
ziua solară, anul tropic este în legătură cu ocupaţiile omului, readucînd in aceeaşi ordine anotimpurile. El
are aproximativ 365 de zile şi 1/4, sau mai exact: 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45-46 secunde.
Deoarece anul tropic nu se compune dintr-un număr exact de zile, n-a putut fi luat ca unitate de
măsură, pentru că atunci ar fi trebuit ca una din zile să aparţină la doi ani consecutivi. De aceea s-a adoptat
ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic, care în fond e un an conventional, obtinut din anul
tropic prin înlăturarea fractiunii de zi. Şi deoarece anul civil nu coincide exact cu cel tropic (astronomic),
s-a căutat să se aducă din timp în timp corectări calendarului, în diferite moduri, pentru a se restabili
coincidenta anului civil cu anul astronomic. Aşa s-a născut problema calendarului. Greutatea de care se
izbeşte adică orice calendar sau orice sistem de înregistrare şi de măsurare a timpului este să se găsească o
modalitate sau o formulă, după care anul civil calendaristic, care e întrebuinţat în uzul zilnic şi care
operează numai cu zile întregi, să fie adus în acord cît mai mult cu anul tropic sau ceresc. Cea mai bună
formula calendaristică va fi deci aceea care va izbuti să facă aşa ca durata anului calendaristic sâ
echivaleze cit mai mult posibil cu durata exactă a anului ceresc sau tropic.
Cele mai vechi popoare cunoscute în istorie au avut calendare lunare, adică şi-au întocmit
calendarele după mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pămîntului. Astfel, primul calendar egiptean a avut la
bază anul lunar de 354 zile (12 luni a 29 1 2 zile). Grecii şi romanii aveau şi ei la început tot un calendar
lunar, adică organizat după mersul lunii ; la ei luna calendaristică avea aceeasi durată cu luna lunară, adică
începutul ei coincidea, pe cît era cu putinţă, cu luna nouă. Un asemenea calendar folosesc şi acum
musulmanii din Asia şi Africa (arabii, iranienii, indonezienii ş.a.), în viaţa lor religioasă. Alte popoare (ca,
de exemplu, evreii) întrebuintează un calendar mixt (lunaro-solar).
Egiptenii au fost cei dintîi la care s-a folosit un calendar solar, adică bazat exclusiv pe mişcarea aparentă
a soarelui pe bolta cerească, adică de fapt pe mişcarea de revoluţie a pămîntului. El a fost însă perfecţionat
de romani, prin calendarul iulian, care stă la baza cronologiei moderne.

3. Originea calendarului creştin şi structura lui

Calendarul de care se serveşte astăzi atît toată lumea creştină, cît şi multe din popoarele necreştine
civilizate, este de origine romană (păgînă). El e alcătuit, la anul 46 a.Hr., de astronomul alexandrin
Sosigene, pe vremea împăratului roman Iuliu Cezar, pentru care a şi fost numit calendar iulian. Sosigene
a întocmit cel dintii calendar solar stiinţific, adică un calendar bazat numal pe mersul aparent al soarelui şi
pe cunoaşterea exactă a mişcării corpurilor ceresti, conform datelor ştiinţei astronomice, care era pe atunci
în floare la Alexandria. Prin reforma calendaristică aplicată atunci in cuprinsul imperiului roman,
Sosigene, cunoscînd durata exactă a anului tropic, a restabilit mai întîi coincidenţa anului civil cu cel
astronomic; apoi a stabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 zile; iar pentru că diferenta, de 5
ore, 48 minute şi aproape 46 secunde, cu care durata anului solar (tropic) depăseste pe cea a anului civil
sau calendaristic, in patru ani face aproape o zi, el a hotărît să se adauge cite o zi in plus la fiecare patru
ani. La fiecare patru ani vom avea deci cite un an de 366 zile, numit an bisect (de la lat. bissextilis). În
felul acesta, coincidenţa (echivalenta) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după
fiecare 4 ani, sau 4x365 zile + 1 = 1461 zile.
Totodată, Sosigene a păstrat împărţirea anului in 12 luni, dar acestea sînt simple diviziuni arbitrare
(convenţionale), căci durata lor nu are nimic de a face cu mersul lunii de pe cer; dintre acestea, unele au
cite 30 zile (şi anume: aprilie, iunie, septembrie si noiembrie), altele cite 31 zile (şi anume: ianuarie,
martie, mai, iulie, august, octombrie şi decembrie), iar una singură (februarie, care pe atunci era ultima
lună a anului) avea numai 28 zile în anii obişnuiţi (ordinari sau comuni) şi 29 zile în cei bisecţi (din 4 in 4
ani). Denumirile lunilor anului şi ale zilelor săptămînii, păstrate în limba noastră, sînt toate de origine
latină, aceleaşi care erau întrebuintate pe vremea romanilor, cu excepţia sâmbetei, de provenienţă iudaică
(sabat), dar venită la noi tot prin filiera latină (sabbatum).
In calendarul astfel alcătuit de către Sosigene, echinocţiul de primăvară (adică unul din cele două
momente din cursul anului cînd ziua este egală cu noaptea) cădea atunci la 24 martie, iar inceputul anului

2
era socotit la 1 martie, fiind apoi mutat, peste putin timp, la 1 ianuarie .1
Calendarul acesta, întocmit de Sosigene şi întrebuintat in imperiul roman incepînd cu anul 46 a.Hr., a fost
moştenit si de creştini, care au introdus în el sărbătorile specifice creştine şi sistemul de împărţire a lu nilor
în săptămîni (grupe de câte şapte zile), moştenit de la evrei, înlocuimd astfel octada romană (grupa de opt
zile) şi sistemul romanilor de numerotare inversă a zilelor lunii prin împărţirea lor în calende, ide şi none.

4. Defectul originar al calendarului iulian. Îndreptarea lui în Apus

Calendarul iulian astfel întocmit de Sosigene, socotind anul mediu de 365 şi 1/4 zile (365 zile şi 6 ore),
neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-15 secunde pe an), cu care anul civil sau calendaristic era de
fapt mai lung decît cel tropic sau astronomic şi cu care deci calendarul rămânea în urmă faţă de acesta, în
fiecare an. Această mică diferenţă, imperceptibilă într-o viaţă de om, creşte cu timpul şi devine per-
ceptibilă in perioade mai mari de timp: în 128 de ani ea se ridică la o zi, în 384; la trei zile, şi aşa mai
departe. Prin urmare, la fiecare 128 ani, anul civil al calendarului iulian rămînea în urma celui astronomic
cu o zi, iar la fiecare 384 ani cu 3 zile. Această diferenţă, mărindu-se mereu cu timpul, a început să fie
observâtă mai ales datorită serbării Paştilor, a cărui dată - variabilă de la un an la altul - este legată pe de o
parte de un termen solar fix, şi anume echinoctiul de primăvară, iar pe de alta de o dată variabilă, şi anume
luna plină de primăvară (sau pascală), adică prima lună plină de după echinoctiu. (Despre data Paştilor şi
variaţia ei in primele trei secole vezi mai pe larg la cap. despre sărbătoarea Paştilor).
În felul acesta, de ex., echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase la 24 martie, peste 384
ani (adică pe vremea Sinodului I ecumenic) ajunsese să cadă la 21 martie. Părinţii Sinodului de la Niceea
(325), care s-au ocupat între altele şi de problema uniformizării datei Paştilor, au observat acest lucru şi au
hotărît ca pe viitor să se considere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de 21 martie, dar fără să ia
alte măsuri de prevenire a întîrzierii pe viitor. De aceea, după 128 ani de la Sinodul I ecumenic echinoctiul
real de primăvară a căzut la 20 martie al calendarului iulian, ,după alţi 128,ani la 19 martie ş.a.m.d.
În sec. XVI, diferenta dintre echinacţiul real (astronomic) de primăvară şi cel ipotetic (21 martie al
calendarului iulian) ajunsese la 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală, deci şi data
Paştilor. Această greşeală a calendarului iulian, semnalată Inca din secolele XIII şi XIV de către
calendariştii apuseni şi răsăriteni. (ca Roger Bacon, Nichifor Gregoras, Issac Arghiros, Gheorghe Ghemist
Pleton şi Nicolae Cusanus), a fost îndreptată în Apus, prin reforma «gregoriană» a calendarului, realizată
(din initiativa Sinodului din Trident) sub papa Grigore XIII la 1582, cu concursul astronomului italian
Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat mai întîi cele 10 zile, cu care anul civil rămăsese în urma celui
astronomic, ziua de 5 octombrie 1582 devenind 15 octombrie. Astfel, s-a readus, în 1583, echinocţiul real
de primăvară la 21 martie, cum era în epoca Sinodului I ecumenic. În al doilea rînd, s-a hatărît ca, de aci
înainte, dintre anii bisecţi seculari (1600, 1700, 1800 etc.) să rămînă bisecti numai cei care se împart exact
la patru, iar ceilalţi să fie socotiti comuni (de 365 zile) ; de ex., 1600 şi 2000 vor fi bisecti, pe cînd 1700,
1800 şi 1900 rămîn comuni. Astfel, prin suprimarea, din cînd în cînd, a zilei a 366-a din anii bisecţi, se
asigura pentru o perioadă mai mare de timp (cel putin pentru 3400 de an!) coincidenta anului civil cu cel
astronomic.
Îndreptarea calendarului prin reforma «gregoriană» a fost aplicată treptat (în cursul secolelor XVI-
XVIII), de toate Bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus, calendarul astfel îndreptat fund apoi
adoptat chiar de unele state asiatice şi africane necreştine, ca Japonia (1873), China (1912), Turcia (1926),
Egipt (1928) ş.a.

5. Îndreptarea calendarului în Răsărit

Bisericile ortodoxe n-au acceptat însă reforma gregoriană din sec. XVI, pentru motive de ordin

1
Amintirea timpului când prima lună a anului era martie s-a menţinut până azi in denumirile ultimelor patru luni, din
calendarul de azi, care indică ordinea lor numerică din vechiul calendar roman: septembrie, octombrie, noiembrie şi decem-
brie - lunile a şaptea, a opta, a noua şi a zecea.

3
confesional, socotind-o o unealtă disimulată a propagandei şi a tendintei catolice de prozelitism. Ele au
mentinut mai departe calen'darul neîndreptat, care de aici înainte se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin
opozitie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. De la 1582 înainte, creştinătatea s-a împărţit deci în
două mari grupe pe tema calendarului: Biserica apuseană pe de o parte şi cea răsăriteană-ortodoxă de alta,
mărindu-se cu încă unul numărul de pînă aici al deosebirilor şi al motivelor de controversă dintre ele. Cu
timpul, diferenţa dintre cele două calendare - care la sfîrşitul secolului XVI era de 10 zile - a continuat să
crească, încît după 1900 ea a ajuns să fie de 13 zile.
Dar, începînd de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă după primul război mondial, stilul nou a fost
adoptat oficial în viata civilă din toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi U.R.S.S în 1918, in
Serbia şi România în 1919, în Grecia la 1923. Atît faptul acesta cât şi nevoia de uniformizare a
calendarului în toate domeniile vieţii publice, a făcut ca şi Bisericile ortodoxe să reflecteze la îndreptarea
calendarului lor (religios sau bisericesc); de aceea, la Congresul interortodox ţinut la Constuntinopol în
anul 1923, s-a hotărît îndreptarea calendarului şi in Bisericile ortodoxe, suprimîndu-se diferenţa de 13 zile,
cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat şi asigurîndu-se coincicienta anului civil cu cel
astronomic, printr-un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecţi, mult mai bun decit cel gregorian,
deoarece el asigură coincidenta anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c.
44.000 ani). Dar recomandările Congresului au rămas să fie aplicate de fiecare Biserică ortodoxă
autocefală în parte, la momentul oportun, adică atunci cînd împrejurările vor fi favorabile aplicării
îndreptării calendarului. De aceea, pînă acum au admis şi întrebuinţează calendarul îndreptat următoarele
Biserici:
 Patriarhia ecumenică din Constantinopol;
 Bisericile din Grecia şi Albania;
 Arhiepiscopia Ciprului;
 Biserica ortodoxă din Polonia;
 Patriarhia Antiohiei;
 Biserica Ortodoxă Română; - octombrie 1924
 Patriarhia Alexandriei (1928)
 Mitropolia ortodoxă din Cehia şi Slovacia (autocefală de la 8 decembrie 1951)
 Biserica ortodoxă din Finlanda (adoptase stilul nou încă din 1917)
 Biserica din Bulgaria (la 20 dec. 1968).

Au rămas deci cu stilul vechi (calendarul iulian neîndreptat) Bisericile din Patriarhia Ierusalimului,
Biserica Rusă, Ucraineană şi Biserica din Serbia, la care se adaugă călugării din mînăstirile de la Athos.
Exemplul acestora a încurajat pe credincioşii disidenţi de la noi şi din alte Biserici, care ţin încă stilul
vechi, numiţi stilişti sau calendarişti. Din pricina lor, chiar Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul
îndreptat au hotărît prin consens să serbeze Paştile şi toate sărbătorile legate de el ca dată, după Pascalia
veche, adică odată cu Bisericile rămase la calendaral iulian neindreptat (a se vedea mai pe larg despre
aceasta la capitolul despre sărbătoarea Paştilor).

6. Situatia actuală a creştinătăţii din punctul de vedere al calendarului bisericesc

Din punctul de vedere al calendarului pe care îl întrebuînţează lumea creştină se află deci astăzi
împărţită în trei mari grupe :
a) Bisericile ortodoxe care întrebuinţează înca stilul vechi sau calendarul iulian neîndreptat, eronat, rămas
cu 13 zile în urmă: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului ;
b) Bisericile apusene (catolice şi protestante), care întrebuinţează stilul nou, sau calendarul îndreptat prin
reforma gregoriană, aplicată integral (atît pentru sărbătorile cu date fixe cit ai pentru cele cu date va-
riabile);
4. Dintre anii seculari (2000, 2100, 2200 etc.), vor rămîne bisecti numai cei a căror cifră, împărtită cu 9, dă rest 2 sau 6,
ceilal#i fiind socotiki comuni ; de ex., 2000 şi 2400 slat ani bisecti, pe cînd 2100, 2200, 2300, 2500 etc. sînt comunii.

4
c) Între acestea, o situaţie intermediară o au Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat după
recomandările Conferintei interortodoxe de la Constantinopol 1923 (între care şi Biserica Ortodoxă
Română) şi care folosesc un calendar mixt, adieă stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe şi Pascalia pe
stil vechi pentru sărbătoriLe cu date mobile, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase la stilul
vechi.
Uniformizarea creştinătăţii ortodoxe în această privinţă nu se va putea face decît atunci cînd cele
trei Biserici ortodoxe autocefale rămase cu stilul vechi se vor hotărî şi ele să adopte calendarul îndreptat
conform datelor exacte ale ştiinţei astronomice, calendar folosit acum nu numai de tot restul lumii
creştine, ci de aproape toată lumea civilizată.
După ce am văzut astfel calendarul sau sistemul actual de măsurare şi împărţire a timpului, cu
diferitele lui subdiviziuni, sistem folosit astăzi in mai toată lumea civilizată, să vedem mai departe
instituţiile (rînduielile) de cult, prin care Biserica creştină ortodoxă a reglementat viata religioasă a
credimcioşilor ei în cadrul calendarului crestin. Şi deoarece viaţa omului şi a înstitutiilor se măsoară de
obicei în ani, in cele ce urmează vom vorbi de fapt despre anul bisericesc şi diferitele lui subdiviziuni
(perioade liturgice, sărbători, posturi etc.).

BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. Ene Branişte, Problema unificării calendarului liturgic in Bisericile ortodoxe, Ort., an. 1955, nr.
2, p. 181-216 (cu bibliografie la sfirşit).
Pr. Prof. Dr. Sp. Cîndea, Necesitatea unitătii pascale creştine, in MA, an. 1965, nr. 4-6, p. 371-418.
P. Couder c, Le calendrier, Paris, 1916, (col. «Que sais-je ?»).
Pr. V. Gheorghiu, Noţiuni de Cronologie calendarisiică şi calcul pascal, Bucureşti, 1935.
I. I onaşcu şi Fr. Pa1, Elemente de Cronologie, in «Documente privind Istoria României». Introducere,
vol. I, Bucureşti, 1956.
R. Janin, La reforme du Calendrier dans les Eglises orthodoxes, in rev . aL'Unite de 1'Eglise», IV, 1934, p.
169-174.
P r. Dr. At. Negoiţă, Calendarul, fn MB, an. 1964, nr. 1-3, p. 9--26; an. 1965, nr. 1-3 5i 4-6.
D. P. 0ghitky, Problema calendartilui bisericcsc (în rus.), în «Boyesloskia Trudî» (Moscova), t. V (1968),
p. 109-116.
Prof. I. F. Polak, Timpul şi Calendarul, trad. din limba rusă de E. Sestopali, Bucureşti, 1949 (Col. aŞtiinta
pentru toti», 38).
A. Sacerdoteanu, Introducere in Cronologie, Bucureşti, 1943.
...................