O scrisoare pierduta

-relatia dintre 2 personaje-

Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care dramaturgul se substituie

naturii, creand personaje si locuri noi, facand din vis realitate, pentru a aduce in
fata spectatorului o lume inedita. Actorii sunt cei care dau viata personajelor
plasmuite de dramaturg, un adevarat Demiurg care creeaza viata din nimic.
In comedie, unde intentionalitatea artistului este aceea de a starni rasul,
personajele surprind defecte ale fiintei umane, fiind realizate, de aceea, prin linii
caricaturale ingrosate.
“O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, in
care autorul construieste o adevarata galerie tipologica de personaje cu punct de
plecare in teatrul classic. Reprezentativa pentru viziunea despre lume a
dramaturgului este relatia dintre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache, urmarita
pe tot parcursul textului.
In primul rand, conflictul principal al piesei este unul exterior si consta in
lupta pentru puterea politica, pentru obtinerea functiei de deputat, intre cele doua
tabere adverse: cea aflata la putere, care sustine candidatura lui Tache Farfuridi, si
opozitia, reprezentata de gruparea intelectualilor din redactia ziarului “Racnetul
Carpatilor”, care il sustine in alegeri pe avocatul Nae Catavencu. Acest conflict
principal este particularizat prin altele secundare, intre care se remarca cel dintre
Zoe si Stefan Tipatescu. Femeia incearca sa il convinga pe Tipatescu sa-l sustina
in alegeri pe Catavencu, astfel incat aceasta sa nu faca publica scrisoarea, iar
imaginea ei de femeie onorabila sa fie patata. Cele doua personaje sunt construite
prin discrepanta dintre esenta si aparenta, diferenta dintre pretentii si adevarata
realitate proiectand personajele in ridicol, in niste situatii de un comic savuros.
In al doilea rand, modalitatile de caracterizare a celor doua personaje sunt
cele consacrate de textul dramatic: directe si indirecte. Trasaturile de caracter ale
actantilor reies indeosebit din gesturile lor, din fapte sau atitudini. Dialogul, ca
mod de expunere principal in textul dramatic, devine o forma prin care
personajul nu numai comunica, ci, mai ales, se comunica. Originalitatea lui
Caragiale se reflecta in individualizarea personajelor prin onomastica si prin
limbaj. De pilda, prenumele prefectului face trimitere la personalitatea marcanta a
lui Stefan Cel Mare, in timp ce numele sau, derivat cu cel mai banal sufix din
onomastica romaneasca “-escu”, il plaseaza in anonimat. Astfel, prin onomastica,
Caragiale surpinde discrepanta dintre pretentiile de persoana publica autoritara
ale prefectului si caracterul sau alb, usor influentabil, lasandu-se condus de
sentimentele pe care le are fata de Zoe.
Statutul social al celor doua personaje este surprins inca din “Lista cu
Persoanele”, plasata la inceputul piesei. Cititorul afla ca Stefan Tipatescu este
prefectul judetului, asdar unul dintre stalpii puterii locale, cel mai important
personaj in organizarea procesului electoral. Puterea sa, autoritatea sunt doar niste
aparente, in realitate, comportamentul sau fiind unul influentabil, dictat de
sentimente. Despre Zoe aflam ca este “sotia celui de mai sus”, Nevasta lui Zaharia
Trahanache, cu opt ani mai tanara decat acesta. Este singurul personaj feminin
intr-o lume a politicului, dominata de barbati. Plasarea numelui sau la finalul listei
ar putea sugera lipsa de importanta a acestui personaj. In realitate, Zoe reuseste sa-i
manipuleze pe toti barbatii din jurul sau: se arata “simtitoare” fata de Zaharia
Trahanache, pe Tipatescu il santajeaza sentimental, determinandu-l sa-l sustina in
alegeri pe Catavencu, iar acestuia din urma ii accepta, in finalul operei, scuzele,
consolandu-l ca mai exista “camere” unde mai poate candida.
Din punct de vedere psihologic, relatia dintre cele doua personaje este
realizata pe baza antitezei dintre caracterul alb al lui Tipatescu si cel puternic al
lui Zoe. In aceasta relatie de cuplu, Tipatescu reprezinta planul afectelor, iar Zoe,
pe cel al rationalului. Caracter usor influentabil, prefectul cedeaza rugamintilor
femeii pe care o iubeste, acceptand sa-l sustina in alegeri pe contracandidatul
politic. Tipatescu se autovictimeaza, sustinand ca si-a sacrificat cariera la centru
“de dragul partidului si al lui Zoe”. De fapt, el este un adaptat la lumea in care
traieste, complicandu-se in confortul pe care-l asigura functia de prefect. Impulsiv,
trece de la o stare de calm detasat de amenintari la adresa lui Catavencu. In schimb,
Zoe, mult mai rationala, reuseste sa tempereze comportamentul impulsiv al
amantului sau, mai ales atunci cand acesta ii cere sa fuga impreuna, feriti de ochii
lumii.
La fel ca toate personajele din treatul lui Caragiale, atat Zoe, cat si Stefan
Tipatescu au un comportament ce ii plaseaza in sfera imoralitatii. Intentia
scriitorului este aceea de a surprinde moravurile societatii romanesti. Imbatat de
propria putere, prefectul intelege sa conduca judetul ca pe propria mosie. In acest
sens, el dispune, mai intai, arestarea, si apoi eliberarea lui Catavencu, fara vreun
temei legal. De asemenea, nici el si nici Zoe nu au mustrari de constiina pentru
relatia lor adulterina. Femeia este preocupata sa salveze aparenta, scopul ei fiind
acela de a impiedica publicarea scrisorii de amor care i-ar putea periclita imaginea
de femeie onorabila.
Relatia intima dintre cele doua personaje, dragostea pe care si-o poarta,
reiese, inainte de toate, din continutul scrisorii pe care prefectul i-o adreseaza
Zoei: “Scumpa mea Zoe, diseara venerabilul se duce la intrunire. Eu trebuie sa stau
acasa, pentru ca astept depese de la Bucuresti, la care trebuie sa raspunz pe data.
Nu ma astepta, prin urmare, ci vino tu la mine, cocoselul tau care te adora si te
saruta de o mie de ori. Fanica”. Fata de Zoe, Tipatescu se crede irezistibil, iar
limbajul utilizat de acesta este de un comic savuros.
Scena VI din Actul al II-lea devine, de asemenea, reprezentativa pentru a
surpinde relatia dintre cele doua persoanje. Zoe joaca o adevarata comdie a
slabiciunii feminine, pentru a-l determina pe Tipatescu sa-l sustina pe Catavencu:
“Daca ambitia ta, daca nimicurile tale politice le pui mai presus de rusinea mea, de
viata mea, atunci lasa-ma! Sa mor…”. In cele din urma Tipatescu cedeaza in fata
rugamintilor si se retrage in umbra femeii pe care o iubeste, recunoscandu-i, astfel
superioritatea: “Esti candidatul Zoii, esti candidatul lui nenea Zaharia prin urmare
si al meu”, ii va spune el lui Catavencu.
In concluzie, relatia dintre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache ramane
reprezentativa pentru viziunea autorului care a recus la principiile estetice ale
realismului si clasicismului, pentru a surpinde imaginea societatii romanesti din a
doua jumatatea a sec al XIX-lea