Dacia literara

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, poate, cea mai agitată şi bogată perioadă de
transformări social-culturale, culminând cu revoluţia de la 1848, prin care lupta pentru emancipare
socială şi naţională a antrenat toate cele trei provincii româneşti. Etapa cuprinsă între anii 1830 şi 1860,
în care a avut loc o riguroasă activitate culturală şi o intensificare a ideii de unire a ţărilor române, este
cunoscută în literatură sub denumirea de perioada paşoptistă.
În această epocă de avânt al culturii, literatura română a cunoscut o dezvoltare deosebită prin
contribuţia unor scriitori pătrunşi de idealul eliberării şi unităţii naţionale, care au preţuit frumuseţile
patriei şi folclorul,satirizând totodată viciile orânduirii feudale şi participând activ la lupta socială, la
evenimentele politice ale vremii. În operele lor au împletit romantismul cu clasicismul, în spiritul marilor
valori ale literaturii universale.
Perioada paşoptistă a fost reprezentată în literatură prin scriitori aparţinând celor trei provincii
româneşti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo în Moldova; Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicoale Bălcescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie
Bolintineanu în Ţara Românească; Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Mureşanu în Transilvania.
Presa, aflată la începuturi, s-a manifestat printr-o amplă activitate publicistică. Primele ziare au fost: la
Bucureşti – „Curierul românesc” (1829), sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu; la Iaşi – „Albina
românească” (1829), din iniţiativa lui Gheorghe Asachi; la Braşov – „Gazeta de Transilvania” (1838),
având în frunte pe marele cărturar ardelean George Bariţiu.
La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista „Dacia literară”, din iniţiativa şi sub conducerea lui
Mihail Kogălniceanu (1817-1891), fiind „întâia revistă de literatură organizată” (G. Călinescu). „Dacia
literară” este aşadar prima revistă literară, în jurul căreia s-a manifestat un curent naţional-popular şi
prin care s-au afirmat primii noştri scriitori moderni.
În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu, în vârstă de numai 23 de ani, publică articolul-
program sub titlul „Introducţie”, în care evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi
orientării literaturii româneşti şi care este considerat primul manifest al romantismului românesc. (Pe
plan european, programul romantismului a fost trasat în Franţa, de Victor Hugo, în „Prefaţa” de la drama
„Cromwell” – 1827).
Structura revistei.
– prima parte va cuprinde „compuneri originale” ale scriitorilor colaboratori;
– a doua parte va reproduce articole din alte publicaţii;
– a treia parte se va ocupa de critica operelor nou apărute;
– partea a patra, având un titlu special – „Telegraful Daciei” – va conţine informaţii despre cărţile în curs
de apariţie, despre evenimente culturale sau despre scriitori, adică „tot ce poate fi vrednic de însemnat
pentru publicul român”.
Articolul-program intitulat „Introducţie” începe cu succinte referiri la publicaţiile vremii, care, în
afară de politică, de ştiri administrative şi de câteva informaţii locale, acestea nu conţin nimic despre
literatură.

De aceea, Kogălniceanu s-a gândit că este momentul să iniţieze „o foaie” care să se

îndeletnicească „numai cu literatura naţională” şi în care să poată fi publicate „cele mai bune scrieri
originale”. Pune la dispoziţie paginile revistei „Dacia literară” tuturor scriitorilor din cele trei provincii
româneşti, „fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”, ambiţia sa fiind să apară „producţiile
româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
Mihail Kogălniceanu trasează principalele direcţii pe care să le urmeze scriitorii pentru a putea
crea o literatură naţională, ţelul mărturisit al marelui om de cultură fiind acela ca „românii să aibă o
limbă şi o literatură comună pentru toţi”, asigurând scriitorii că operele originale vor beneficia de o
critică obiectivă, „vom critica cartea, iar nu persoana”.
Kogălniceanu condamnă deprinderea de a imita literaturi străine, fără nici o legătură spirituală
cu specificul românesc, de aceea el consideră că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă,
pentru că omoară în noi duhul naţional”, iar traducerile unei opere de valoare din literatura universală
„nu fac o literatură”. El militează cu avânt pentru crearea de opere autohtone, deoarece operele literare
trebuie să păstreze spiritul original şi simţirea românească, ca fiind „însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi”. Argumentele lui Kogălniceanu se referă la subiecte inspirate din istoria zbuciumată a
neamului românesc, din folclorul nepreţuit şi din frumuseţile patriei, care pot constitui oricând cele mai
originale izvoare de inspiraţie pentru scriitori.
Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam şi ţară, Dacia, idealul
de unire al românilor fiind sugerat destul de transparent.
Mihail Kogălniceanu are concepţii iluministe, rămânând, de altfel, celebră faza prin care
îndeamnă pe toţi românii să-şi cunoască originile şi identitatea spirituală prin întoarcerea către trecutul
istoric al neamului din care provin: „Întrebaţi dar istoria, şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde
mergem”. El nu se rezumă însă numai la îndemnuri teoretice, ci, pentru a pune la dispoziţia scriitorilor
material documentar şi tipăreşte „Letopiseţele Ţării Moldovei” ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron
Costin şi Ion Neculce. Acestea au constituit principalele surse de inspiraţie pentru scriitorii epocii, ca
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Al. Odobescu etc.
Cu o apariţie scurtă în timp, ianuarie-iunie 1840, revista „Dacia literară” a fost suprimată de
către domnitorul Mihail Sturdza, după numai trei numere. Cu toate acestea, în paginile sale au apărut
scrieri valoroase şi au publicat scriitori ce vor intra în patrimoniul literaturii române. În numărul I al
revistei a apărut prima nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi. Alţi scriitori au
găsit aici găzduire pentru operele lor, cum ar fi pagini de proză sub semnăturile lui Vasile Alecsandri şi
Mihail Kogălniceanu, poezii de Grigore Alexandrescu (printre care „Anul 1840”), şi C. Stamati, fabule de
Alex. Donici, precum şi articole despre frumuseţea poeziei populare şi a obiceurilor folclorice româneşti.
Articolul-program „Introducţie” al reviste „Dacia literară” ar putea fi sintetizat prin câteva
direcţii principale trasate de Mihail Kogălnicenanu:
– Creşterea interesului pentru crearea unei literaturi române, prin realizarea de „compuneri originale”,
de producţii româneşti „fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”;
– Înlesnirea colaborării scriitorilor din toate ţinuturile româneşti în paginile revistei, „fieştecarelea cu
ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”;
– Realizarea unei limbi şi literaturi unice, deoarece este foarte important ca „românii să aibă o limbă şi o
literatură comună penrtu toţi”;
– Combaterea imitaţiei altor literaturi, deoarece „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă,
pentru că omoară în noi duhul naţional”;
– Traducerile operelor din alte literaturi să fie ale celor de valoare, deşi „traducţiile însă nu fac o
literatură”, ba, mai mult, sunt „ucigătoare a gustului original”;
– Păstrarea specificului naţional în opera literară, a originalităţii creaţiei, care constituie „însuşirea cea
mai preţioasă a unei literaturi”;
– Folosirea surselor de inspiraţie din istoria poporului român – „istoria noastră are dstule fapte eroice”
– , din frumuseţile patriei – „frumoasele noastre ţări sunt destul de mari” – şi din folcor – „obiceiurile
noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”;
– Afirmarea criticii literare obiective, „critica noastră va fi nepărtinitoare, vom critica cartea, iar nu
persoana”, precum şi a unei critici de direcţie;
– Scriitorii sunt datori să contribuie prin operele lor la împlinirea idealului tuturor românilor, Unirea
Principatelor.
Curentul naţional-popular „Dacia literară” reuneşte cele mai strălucite personalităţi literare ale epocii,
care vor determina dezvoltarea ulterioară a literaturii române.

Junimea si revista Convorbiri literare

Junimea nu este numai un curent cultural și literar, ci și o asociație; desigur ea nu a luat naștere
printr-un act formal și nu a avut forma instrucțională a societății academice române întemeiată în
aceeași perioadă în București. Ea este în același timp și o comunitate. Apariția ei se datorează afinității
viu resimțite a întemeietorilor. În octombrie 1863 se întâlnesc la lași cinci tineri înapoiați de curând de la
studii din străinătate.
Maiorescu s-a aflat de un an în Iași și remarcase interesul ieșenilor pentru cultură. Patru dintre
întemeietori aparțineau aristocrației locale ce intrase în contact cu civilizația Apusului. Pogor și Rosseti
se formaseră la școlile Franței, Carp și Negruzzi studiaseră la universitățile din Germania. Titu Maiorescu
învățase atât în Franța cât și în Germania. Cei cinci tovarăși sunt hotărâți să se manifeste după
priceperile lor. Încep o serie de conferințe publice menite să revigoreze viața culturală ieșeană,
diminuată prin mutarea capitalei la București. Aceste prelecțiuni se desfășoară neîncetat timp de 17 ani.
Vechea deviză franțuzească, potrivit căreia „entre qui veut, reste qui peut” este adoptată de societate.
Prin darul moldoveanului Cassu, nepotul lui Pogor și prin cotizațiile membrilor Junimea intră în posesia
unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația întemeiază și o librărie pusă sub supravegherea
lui Pogor, dar disparută și ea după o scurtă funcționare. Existența tipografiei facilitează apariția revistei
Convorbiri literare și a unor lucrări: Despre scrierea limbii romane de Titu Maiorescu, Aritmetica lui
Melic, traducerile doamnei Emilia Maiorescu după Shiller și traducerile lui Carp după Shakespeare.Încă
de la început Junimea pune problema ortografiei românești, problemă foarte acută datorită disputelor
cu latiniștii ardeleni. Este perioada trecerii de la alfabetul chrilic la cel latinesc.În ședintele ținute la
Pogor și la Maiorescu se discută problemele de limbă, se recitesc poeții români în vederea publicării unei
antologii și se fixează sumarele revistei. Convorbiri literare păstrează urmele activității Junimea, lectura
revistei reface viața spirituală ieșeană și nu numai, și etapele pe care le-a străbatut.

Etapele revistei Convorbiri literare

I. Prima etapa e de la înființare până în 1874, anul în care Titu Maiorescu se mută la București și este
ministru al instrucțiunii publice. Este epoca în care se pun bazele estetice și se stabilesc principiile
sociale. În această perioadă provoacă cele mai multe adeversități, mai ales cu latiniștii care voiau
ortografia etimologică. E și perioada succeselor prin aderarea lui Alecsandri și descoperirea lui Eminescu,
de asemenea se poartă polemicile cu Constantin Dobrojeanu Gherea.
II. A doua etapă ține din 1874 până în l885. Ședintele de la lași sunt dublate de cele ținute la București în
diversele locuințe ale lui Maiorescu, de exemplu în casa de pe strada Mercur numarul 9, Alecsandri
citește Fântana Blanduziei, Ovidiu și Despot Vodă, iar Ion Luca Cazgiate O noapte furtunoasă. Operele lui
Creangă și ale lui Vasile Conta apar în Convorbiri literare. În l885 Iacob Negruzzi se strămută la București
luând cu sine și revista. Se intensifică polemicile cu socialiștii, în special cu Sofia Nădejde și Constantin
Dobrojeanu Gherea.
III. A treia etapă este din 1885 până în 1900. Această etapă constituie apogeul societății și al revistei.
Drumul prin Convorbiri literare inseamna drumul spre universalitate. Pe lângă vechii membri ai grupării
apar alții noi: Grigore Antipa, Simion Mehedinți, Ion Bogdan, Petre Missir. Așadar se lărgesc sferile de
activitate.

Structura morală a Junimii prezintă o serie de caracteristici distincte:

1. Spiritul filosofic este cea dintâi caracteristică. Junimiștii sunt oameni de idei generale mai mult decât
specialiști. Iacob Negruzzi amintește de plăcerea „spirituală a Junimii pentru filosofie” ca și repulsie
pentru studiiie istorice. Nu argurnente istorice ci speculația filosofică stă la baza criticii junimiștilor.
Încurajează formarea unui tânăr filosof, iar pentru aceasta Eminescu este trimis la studii la Berlon
urmând să se întoarcă profesor de filosofie la Universitatea din lași. Cultul gândirii abstracte este la mare
căutare, iar în cercul societății se formează conceptul unei poezii filosofice.
2. Spiritul oratoric este a doua tresatură a societății. Numeroase dccumente din epocă dovedesc
succesul lui Titu Maiorescu și efectele speciale pe care le abținea din „jocul bărbiei și a mâinilor”.
Dizertația filosofică este una din cele mai importante idei, pe care Junirnea le aduce în literatura
română.
3. Gustul clasic și academic rcprezintă a treia trăsătură a societății. Oamenii de formații umaniste,
forrnați în universitățile străine și buni cunoscători ai literaturii clasice și moderne sunt înclinați în a
judeca operele după canoane. Fiecare epocă are câte un poet clasicizant, întrucât clasicismul avea mare
căutare între junimiști. Nu sunt închise nici porțile romantismului, astfel apar traduceri din poeții
romantici francezi, Victor Huga, Alfred Vigny, Lamartine. Naturalismul și simbolismul nu au trecere, deși
s-au făcut eforturi, Pogor, traduce din Baudelaire. De la naturaliști era preferat Ibsen cu piesa Casa cu
păpuși sau Nora.
4. Ironia. Cunoscuta zeflemea junimistă cualizează (se unește) împotriva junimiștilor. În felul acesta
Junimea este pe departe o societate de admirație morală. În momentele puțin fericite, prozatorii și
poeții grupului își primesc verdictul de la cei apropiați. Din pricina fanteziei foarte mari, pe care o
dovedeau în povestiri, Negruzzi căpăta porecla „Carul cu minciuni”. Lambrior, Paul, Tasul erau numiți
„cei trei români”. Grupul celor care nu participau la discuții, ci numai ascultau era numit „Caracuda”,
avându-l în frunte pe matematicianul Culianu. Nimic nu afla iertare în ochii lor. Discuțiile cele mai
interesante erau întrerupte cu câte o glumă, mai muli sau mai puțin sărată. Alături de Carp, Pogor era
ironistul cel mai acerb. Când Teodor Rosseti găsește numele societății, Pogor oficiază taina botezului,
întrebând de trei ori dacă „S-a lepădat copilul de Satana pedanterismului?”. Toți ceilalți răspundeau în
cor „S-am lepădat!”. S-a mai zis că Maiorescu nu avea spirit.
5. Spiritul critic: O cercetare a poeziei din 1867; Comediile domnului Caragiale.

Titu Maiorescu (15.02.1840-18.06.1917)

Titu Maiorescu este fiul unui profesor ardelean stabilit la Craiova, apoi la Brasov. Face studii
stralucite, mai intai colegiul la Viena, apoi urmeaza stiintele juridice si filozofia in Germania si isi da
doctoratul la Paris. Dupa aceea, Maiorescu se stabileste in orasul Iasi. Se remarca repede prin talentul
pedagogic si prin cultura si face cariera universitara ca profesor de filozofie. in paralel practica
avocatura, iar apoi intra in politica (la conservatori), fiind in mai multe randuri ministru ori senator.
Totodata, Maiorescu initiaza societatea literara Junimea, unde se aduna elita culturii romanesti.

Prin scrierile sale si prin revista "Convorbiri literare", creeaza un spirit critic si traseaza
principalele directii in dezvoltarea literaturii din a doua jumatate a secolului al XlX-lea.
A scris studii de lingvistica, filozofie, estetica si critica literara. Dintre acestea, amintim O
cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, Directia noua in poezia si proza romana, Comediile
d-lui I. L. Caragiale, Eminescu si poeziile lui.
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867
1867 (studiu de estetica si critica literara)

1. Acest studiu pune bazele esteticii literare.

2. Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata in forma sensibila.

3. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul si forma.
4. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor.
5. Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil sugestive.
Tema
Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese literatura autohtona in 1867.

Subiectul
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra literaturii prin care
criticul aduce in prim-plan exemple valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata informa
sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul).
Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin care intelege continutul, si
conditiunea materiala, prin care denumeste forma artistica.
Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant bine construit, iar forma
operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil
elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia).

Comentariul
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O cercetare critica asupra poeziei
romane de la 1867 are in intentie formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De
aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele
shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin
aprecieri si judecati estetice fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in
intentie sa compromita nulitatile literare, opace la analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are
inclinatie spre catalogari definitive si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de
epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple din productiuni adevarat
poetice apartinand unor nume de referinta din literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar
si unor scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu,
Alexandrescu.
Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura noastra. Maiorescu
expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in
timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde
idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a
artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod subtil idei;
convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator.

Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes. Trimiterile
eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in memoria cititorului studiile clasice, pe
care este intemeiata cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este cuvantul,
Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si continutul, numind forma conditiune
materiala, iar continutul - conditiune ideala. Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele ei imagini
sensibile infantazia auditorului. De aceea ideea artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci,
spune el, tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o
nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte
prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe
schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi la starea
eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul artei
isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste
reguli concrete. Astfel, conditiu-nea materiala se realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa
concretizeze obiectul artistic. In opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur
in imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat limbii, ceea ce
face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al poeziei.
Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi elaborate
retoric. intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant, respectiv capabil sa
incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata
vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel,
folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia receptorului.

Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua
si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa
uimeasca si sa ramana totodata credibila.
Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform princpiului horatian {ut
pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului
sentimente si idei,adica un continut.

In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea poetica
este totdeauna un simtamant sau o pasiune. in viziunea lui exista trei semne caracteristice ale afectelor,
iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si
in declansarea si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea
ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica,
obiectul artistic poate fi comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni
crescande, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub
colori neobisnuite.
Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare alerta: O mai mare
repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre
toate ni-l prezinta spaima, cu prodicioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei.
Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului.
 Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul
informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie
in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in
care literatura noastra moderna isi cladea temelia.

Eminescu și poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul
morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene.
Așadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător și cuceritor al operei eminesciene).
Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părți: prima parte se referă la viața poetului, (vizează
„omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).
Prima parte, consacrata vietii poetului
Criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la
Botoșani, a studiat la Cernăuți, Viena și Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de
care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea a fost moștenită ereditar
(doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viața sa plină de excese (abuz de
tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a acestei boli și nu factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca trăsături definitorii inteligența, memoria
extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de cunoștințe), cultura excepțională (cunoscător
al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul
constant pentru nou, pentru teoriile științifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor și
al gloriei; simplitatea pe care o dovedește în discuția cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de
cunoaștere, dar nefericit în plan familial, neînțeles de societate.
Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost unul nativ ( ține deci de structura
interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei și a lipsurilor cu
care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând și
oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit același pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul
eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-și plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul
metafizic, izvorât din conștientizarea nedreptăților sociale, politice, dar mai ales din conștientizarea
tragismului condiției umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism
nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui Eminescu.
Partea a doua, consacrată operei poetului
Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare
genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al conținutului de idei, socotit novator în
literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în
raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o face inconfundabilă este bogăția ideilor filosofice și
frumusețea limbajului, „semnul celor aleși” (ți-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a
exprima exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, științifice, mitologice care se
regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura excepțională a acestuia. Evidențiază talentul excepțional
dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea
ideilor
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia
imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greșit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur
instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
 Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea
acestor rime este indiscutabilă. El însuși identifică trei tipurti de rime:
• rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu
e”).).
• Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic, neliterar - („nalte” cu
„încalte”)
• Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu
„Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază
sonetele eminesciene, „Glossa” și „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalității liricii poetului de la
Ipotești o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Mușatini). Laudă înteresul acestuia pentru
folclor și faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecțiune
aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată mai târziu,
arătând că „pe cât se poate omenește prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va
începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naște
toată poezia secolului următor).