Sunteți pe pagina 1din 22

Politica energetică

Politica energetică a Uniunii Europene se bazează pe următoarele direcţii generale:

 Reglementarea în scopul asigurării concurenţei se referă la liberalizarea pieţei


energiei, adică aplicarea regulilor concurenţei asupra monopolurilor existente în domeniul
producerii, transportului şi distribuţiei de energie.
 Integrarea pieţelor de energie presupune cooperarea între autorităţile naţionale pentru
realizarea interconectării sistemelor naţionale de transport.
 Siguranţa alimentării cu energie. Aceasta priveşte atât asigurarea unor resurse
diversificate, cât şi livrările către consumatori. În perspectivă globală, creşterea populaţiei duce
la creşterea necesităţilor vitale de energie.
 Utilizarea eficientă a energiei, în condiţiile liberalizării preţurilor, diversificării surselor
de alimentare către consumatori şi protecţiei mediului.
 Protecţia mediului, ce presupune reducerea ploilor acide şi a emisiilor gazelor cu efect
de seră, prin introducerea celor mai performante tehnologii si creşterea ponderii energiilor
nepoluante.

Evoluţia politicii comune în domeniul energiei

cDupă 1945, guvernele democratice vest-europene au considerat că în reconstrucţia de


după război, un rol esenţial îl joacă energia şi de aceea sectorul trebuie integral controlat de stat.
Industriile au fost naţionalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la soluţia
proprietăţii publice şi/sau a controlului public. Aşa s-au născut, între altele, Electricite de France
şi Gaz de France în 1946, ENEL în 1962 în Italia. Având în vedere rolul dominat al statelor în
politica de energie la acea vreme, primele Tratate al Comunităţilor Europene nu au inclus printre
obiectivele lor, sectorul energetic, ci doar unele componente ale acestuia.
cComunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)înfiinţată prin Tratatul
de la Paris în 1951, creea, de jure, o piaţă comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a
dezvoltat şi spre alte direcţii.
cTratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom),
încheiat la Roma în 1957, îşi are originea în criza petrolului din Suez din 1956. Tratatul şi-a
propus, pe de o parte, reducerea dependenţei faţă de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de
alta, să ofere o contrapondere la dominanţa nucleară a SUA şi URSS ce începuse să se manifeste
la acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naţionale.
cÎn 1964, a fost încheiat un Protocol de Înţelegere între statele membre ale UE pe
probleme de energie. Documentul atrăgea atenţia asupra caracterului global al problemelor
energetice şi asupra faptului că Tratatele Comunităţilor Europene acoperă acest sector într-o
manieră necoordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967,
printr-o Comunicare către Consiliul Miniştrilor, unde indica primele măsuri în construcţia unei
politici comune în acest domeniu.
cCrizele de energie dinanii `70 au adus pe agenda politică europeană o nouă problemă,
şi anume aceea a siguranţei în alimentarea cu energie. S-au iniţiat programe costisitoare pentru
construcţia de centrale nucleare şi s-au alocat subvenţii pentru energiile alternative. S-a creat
Agenţia Internaţională a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare şi a
încuraja diversificarea formelor alternative de energie. În acelaşi timp, modest, au început să
apară politicile naţionale de energie şi agenţiile de implementare. Totuşi, unele intervenţii
planificate în acest mod tradiţional s-au dovedit grăbite sau chiar nefolositoare, de aceea
capacitatea guvernelor de a interveni singure în politica energetică a început să fie pusă la
îndoială. Avocaţii noii abordări deschise către piaţă au început să apară în Regatul Unit şi SUA
încă din anii `70. Anumite structuri de funcţionare care existau izolat, în special în SUA,
reprezentate prin producători independenţi care debitează energie într-o reţea publică, au generat
întrebarea dacă acest tip nu s-ar putea extinde, lărgind numărul actorilor din sector şi încurajând
concurenţa, pentru ca, în viitor, să creeze piaţa liberă.
cLa mijlocul anilor `80, noua gândire a început să câştige tot mai mulţi adepţi. Tabu-
urile controlului de stat asupra sectorului au început să cadă, mai ales sub influenţa a două
fenomene:globalizarea economiei mondiale şi apariţia diferitelor iniţiative guvernamentale de
liberalizare a pieţelor de energie. Globalizarea a adus în discuţie rolul statelor naţiuni, nu în
sensul reducerii, ci al transformării funcţiilor lor şi depolitizării spaţiului naţional pentru unele
sectoare economice. Liberalizarea, ca o consecinţă imediată a globalizării, a implicat în mod
necesar un transfer de responsabilitate de la stat către sectorul privat, concomitent cu preluarea
corespunzătoare a atribuţiilor de reglementare de către agenţiile guvernamentale.
cActul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piaţa unică, dar
energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse
să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naţionale de energie în favoarea
deschiderii către piaţă.
cCarta Europeană a Energiei(1994) este un tratat de drept internaţional, semnat de către
ţările CE şi din afara acesteia, care conţine în anexă TratatulCartei Energiei. Carta şi Tratatul sunt
documente cadru de importanţă juridică, mai ales în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor
comerciale din domeniul energiei.
Tratatul conţine prevederi referitoare la următoarele domenii:
 comerţul cu materiale şi produse energetice;
 tranzitul de materiale şi produse energetice;
 promovarea şi protejarea investiţiilor private, în regim egal;
 reglementarea diferendelor.
Prevederile permit accesul ţărilor din vestul Europei la resursele energetice din est, în
schimbul fondurilor şi al tehnologiilor moderne. Companiile străine au acelaşi statut ca şi cele
naţionale.
cUn alt document strategic deosebit de important este Carta Verde „Către o strategie
europeană privind siguranţa alimentării cu energie" (1995). Comisia Europeană a adoptat acest
document pentru securitatea alimentării cu energie a ţărilor membre ale UE (UE –15), dar şi
pentru perioada viitoare până în anul 2030 – pentru o Uniune Europeană extinsă (UE – 30).
În 1995, ţările membre ale UE importau 50% din necesarul de energie şi, trebuiau luate o
serie de măsuri pentru ca, în următorii 20-30 de ani, importul de energie să nu ajungă la 70% din
necesar. Consumul de energie al Uniunii era în creştere şi tot mai multe produse energetice erau
importate. Rezultatul:creşterea dependenţei şi de aici reducerea securităţii în alimentarea cu
energie.
Carta Verde a schiţat trei probleme majore:
 „dependenţa Uniunii Europene de sursele de energie externă va creşte, iar
extinderea Uniunii nu va schimba situaţia;
 Uniunea Europeană are o capacitate limitată în a influenţa condiţiile de alimentare
cu energie; este esenţial ca UE să poată interveni la partea de consum, în principal
prin promovarea economiei de energie (în clădiri şi în sectorul transporturilor) şi a
energiei regenerabile;
 în prezent, Uniunea Europeană nu este în măsură să răspundă provocărilor
schimbărilor climatice şi să-şi îndeplinească angajamentele, menţionate în
Protocolul de la Kyoto”.
În aceste circumstanţe, Comisia a luat în considerare următoarele aspecte:
a)Situaţia economică şi energetică la scară globală
b)Extinderea UE de la 15 la 30 de state membre. Tendinţele pentru UE – 15 şi UE – 30
erau similare pentru că:
 UE-15 consumă aproximativ 80% din consumul de energie al UE-30;
 Structura energetică a ţărilor candidate va fi similară cu cea a ţărilor membre;
 UE-15 şi UE-30 consumă, în principal, combustibil lichid şi gaz natural.
c) Integrarea pieţei de energie
Liberalizarea pieţei de energie electrică şi gaze naturale este ţinta care conduce la o
economie competitivă şi la creşterea securităţii în alimentarea cu energie. La acea vreme,
2/3 din piaţa de energie electrică şi 80% din piaţa gazelor naturale erau liberalizate.
La sfârşitul anului 2000, în funcţie de gradul de liberalizare al pieţei, se puteau
diferenţia trei grupe de ţări:
 patru ţări cu grad de liberalizare 100% (Germania, Finlanda, Suedia, Regatul Unit);
 zece ţări cu grad de liberalizare între 30% şi 45% (Belgia, Danemarca, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria şi Portugalia);
 Grecia, unde liberalizarea a început în februarie 2001.
Variaţia preţurilor era, de asemenea, evidentă. Preţul mediu al energiei electrice pentru
industrie a fost redus cu 15%, iar în unele ţări, cum ar fi Germania, această reducere era de circa
45%.
Preocupări pentru mediu
Clima s-a schimbat şi încălzirea globală a evoluat în ultimii 25 de ani datorită creşterii
emisiilor de gaze cu efect de seră. UE s-a angajat în cadrul Protocolului de la Kyoto, să reducă
emisiile de CO2 în perioada 2008-2012 cu 8% comparativ cu nivelul anului 1990. Dacă astfel de
măsuri nu ar fi fost adoptate, aceste emisii ar fi crescut cu 5% în perioada 1990 – 2010, cu 12%
între 2010-2020 şi cu 22% între 2020-2030. Trebuie spus că transportul contribuia şi contribuie
încă cu 90% la această creştere.
d)Diversificarea purtătorilor de energie
În 1998, UE a consumat în total 1.436 milioane tone, din care 16% combustibil solid, 41%
combustibil lichid, 22% gaze naturale, 15% combustibil nuclear şi 6% surse regenerabile. Producţia
totală a purtătorilor de energie era de 753 milioane tone (52%). Ţările din Europa Centrală şi de
Est au consumat 285 milioane tone şi au produs 164 milioane tone (58%).

Structura capitolelor din Carta Verde a prefigurat abordarea actuală în ceea ce priveşte
energia în UE:
– Imposibilitatea acoperirii consumului din resurse interne:
 nesiguranţa producţiei de petrol şi gaze;
 declinul producţiei de cărbune;
 abundenţa resurselor regenerabile;
 alimentarea cu energie a UE – „un Gulliver în lanţuri”;
 dependenţa externă.
– Opţiuni energetice discutabile:
 energia nucleară: o sursă de energie controversată;
 cărbunele: un trecut glorios;
 petrolul: încă favorit;
 gazele naturale, o alternativă seducătoare: către o nouă dependenţă;
 sursele noi şi regenerabile de energie: o prioritate politică.

c La 8 martie 2006, Comisia a adoptat o Cartă verdeintitulată „Strategia europeană


pentru o energie sigură, competitivă şi durabilă” (105/2006). Comisia defineşte în acest
document bazele unei politici europene a energiei, care urmăreşte atingerea a trei obiective
principale:
 dezvoltarea durabilă;
 competitivitatea;
 securitatea aprovizionării.

În acest sens, ea deschide dezbaterile în şase domenii prioritare:


 realizarea pieţei interne;
 securitatea aprovizionării, la baza căreia ar trebui să stea principiul solidarităţii între
statele membre;
 instituirea unei configuraţii energetice mai durabile, eficiente şi diversificate;
 combaterea încălzirii climatice;
 un plan strategic pentru tehnologiile energetice;
 politică energetică externă coerentă. Pentru acest ultim domeniu, ea propune, în
special, definirea unor priorităţi în materie de infrastructuri necesare pentru securitatea
aprovizionării Uniunii Europene, stabilirea unui spaţiu de reglementare comun cu
ţările învecinate, în vederea creării unei comunităţi paneuropene a energiei şi
consolidarea dialogului cu ţările furnizoare de energie, precum şi cu ceilalți
consumatori.
De altfel, într-o rezoluţie din 23 martie 2006, Parlamentul European a pus accentul
îndeosebi pe politica externă a energiei. În această rezoluţie, el a îndemnat Uniunea să adopte
aceeaşi atitudine pe scena internaţională şi a subliniat nevoia de a face legătura dintre politica
energetică şi politicile externă şi de securitate. În aceste condiţii, Comisia a prezentat, împreună
cu Secretarul General al Consiliului şi Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de
securitate comună, un document intitulat „O politică externă în serviciul intereselor Europei în
domeniul energetic”.
c La 1 iulie 2006 a intrat în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii energiei. Acesta
creează cea mai mare piaţă internă a energiei din lume, grupând într-un singur bloc
comercial cele douăzeci şi cinci de state membre ale Uniunii Europene şi nouă state şi teritorii
europene apropiate1 (cele două noi state membre ale Uniunii începând cu 1 ianuarie 2007:

1
La 17 decembrie 2007, Comisia a adoptat o propunere de mandate de negociere în vederea aderării Moldovei,
Norvegiei, Turciei şi Ucrainei şi tot atunci Consiliul ministerial al Comunităţii energiei a emis un aviz favorabil
privind candidatura Georgiei la statutul de observator.
Bulgaria şi România; ţările din Balcanii de Vest: Albania, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Muntenegru, Serbia şi Misiunea de administrare
interimară a Naţiunilor Unite în Kosovo). Odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, părţile
trebuie să autorizeze libera circulaţie a electricităţii şi a gazului de-a lungul frontierelor lor, în
schimbul asigurării respectării standardelor de mediu şi comerciale minime.
Comunitatea energiei permite Uniunii Europene să realizeze mai multe obiective
strategice:
 instaurează conexiuni directe cu ţări limitrofe unor rezerve importante din Marea
Caspică şi Orientul Mijlociu;
 extinde standardele ecologice la ţări învecinate Uniunii;
 constituie o bază solidă pentru reforma macroeconomică, asigurând întreprinderilor şi
consumatorilor o aprovizionare energetică durabilă şi sigură.
c La 7 august 2006, Comisia a adoptat un Raport 443/2006 privind punerea în aplicare
a orientărilor pentru reţelele transeuropene de energie (RTE–E) în perioada 2002-2004. În
acest raport, Comisia a subliniat necesitatea continuării obiectivului de concentrare a ajutoarelor
pe proiectele prioritare şi nevoia, din ce în ce mai urgentă, a unui sprijin politic sub forma unei
„etichete RTE–Energie”, pentru a determina adeziunea publicului. Această idee a fost integrată
în noile orientări adoptate la 6 septembrie 2006 pentru RTE–E (Decizia 1364/2006/CE), în care
au fost identificate 42 de proiecte de interes european, în scopul obţinerii unui sprijin comunitar
prioritar, atât politic, cât şi financiar.
Planul prioritar de interconectare a RTE–E a fost adoptat în ianuarie 2007 şi are ca
obiectiv accelerarea realizării efective a proiectelor de interes european. El propune cinci
măsuri:
 stabilirea de ţinte pentru acţiunea comunitară;
 îmbunătăţirea coordonării;
 propunerea unei abordări regionale;
 accelerarea procedurilor de autorizare;
 orientarea mijloacelor de finanţare, în special a celor provenind de la Banca Europeană
de Investiţii.
Se estimează că aceasta va fi în măsură să joace un rol major în integrarea mai
puternică a pieţelor comunitare ale gazului şi electricităţii.
c La 30 noiembrie 2006, a avut loc la Astana, în Kazahstan, Conferinţa ministerială
privind energiadin cadrul „iniţiativei de la Baku”, care reuneşte ţările Uniunii Europene şi
guvernele regiunilor de la Marea Caspică şi Marea Neagră. Conferinţa a adoptat o foaie de
parcurs pentru energie. Punerea în aplicare a acesteia va pregăti terenul pentru un cadru juridic şi
de reglementare global, care va reglementa o piaţă energetică comună integrată între Uniunea
Europeană şi regiunile în cauză, bazată pe acquis-ul comunitar.
c La 14 decembrie 2006, după depunerea instrumentelor de aderare, Euratom a devenit
parte la două convenţii ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA):
 pe de o parte, convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear: aceasta
urmăreşte consolidarea cooperării internaţionale, prin introducerea unor dispoziţii în temeiul
cărora informaţiile cu privire la accidentele nucleare trebuie să fie comunicate cât mai curând
posibil statelor care sunt sau care pot fi afectate fizic, astfel încât consecinţele radiologice
transfrontaliere să poată fi menţinute la minimum;
 pe de altă parte, convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear: aceasta
instituie un cadru de cooperare între statele participante şi AIEA pentru a facilita acordarea unei
asistenţe rapide în cazul unui accident nuclear sau al unei situaţii de urgenţă radiologică, în
scopul de a atenua consecinţele acestora.
c La 10 ianuarie 2007, Comisia a propus un Pachet integrat de măsuri în domeniul
energiei şi al schimbărilor climatice în scopul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi al
consolidării siguranţei energetice şi a competitivităţii Uniunii.
În Comunicarea 1/2007 intitulată „O politică în domeniul energiei pentru Europa”,
Comisia a pledat în favoarea unei politici energetice comune de aprovizionare a Europei cu o
energie competitivă şi durabilă, ale cărei puncte forte sunt:
 combaterea schimbărilor climatice;
 promovarea competitivităţii prin intermediul unui cadru de reglementare favorabil;
 limitarea dependenţei Uniunii Europene de importurile de gaze şi petrol.
În cadrul acestei comunicări, Uniunea Europeană şi-a stabilit obiectivul ambiţios de
reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, precum şi de a nu se limita
la acesta (până la 30% pentru aceeaşi perioadă) în cadrul unui acord internaţional. Comunicarea
a insistat pe:
 promovarea energiilor regenerabile şi îmbunătăţirea eficienţei energetice;
 finalizarea pieţei interne a energiei electrice şi a gazului;
 importanţa unei politici energetice externe coerente;
 necesitatea solidarităţii interne şi externe dintre statele membre.
cConsiliului European de la Bruxelles (8-9 martie 2007) a pus bazele unei politici
energetice europene şi a stabilit o serie de angajamente, obiective obligatorii şi proceduri:
 în materie de schimbări climatice, un angajament independent al Uniunii de reducere a
gazelor cu efect de seră cu cel puţin 20% până în 2020, în raport cu 1990, precum şi un
angajament de a ajunge la o reducere a emisiilor cu 30% în cazul în care alte ţări industrializate
se angajează să realizeze reducerea emisiilor similare;
 în ceea ce priveşte piaţa internă a gazului şi a energiei electrice, necesitatea de a asigura
o separare efectivă a activităţilor de aprovizionare şi de producţie, pe de o parte, şi de gestionare
a reţelelor , pe de altă parte (decuplare);
 în ceea ce priveşte energiile regenerabile, obiectivul obligatoriu de 20% până în 2020, cu
o parte minimă de 10% pentru biocombustibili în ansamblul consumului de benzină şi motorină
în Uniune.
c La 5 iulie 2007, Comisia a adoptat Comunicarea 386/2007 intitulată „Către o Cartă
europeană a drepturilor consumatorilor de energie” prin care UE se angajează să garanteze
luarea în considerare a intereselor consumatorilor.
c La 10 iulie 2007 este adoptat Raportul cu privire la măsurile de liberalizare a pieţei de
energie, care stipulează:
 „trecerea de la un furnizor la altul reprezintă cea mai eficientă modalitate de promovare a
investiţiilor în infrastructură, accesului noilor companii la reţea, dar şi a unei pieţe cât mai
deschise;
 nivelul de separare este insuficient în unele ţări;
 diferenţa dintre sectoarele de gaz şi energie îngreunează opţiunile de separare în ceea ce
priveşte gazul”.
c La 26 septembrie 2007, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie intitulată „Către o
politică externă europeană comună în domeniul energiei”. Acesta solicită elaborarea, la nivel
european, a unei politici externe comune în domeniul energiei care să contribuie în mod
semnificativ la garantarea securităţii energetice în toată Uniunea Europeană, urmărind în mod
constant realizarea obiectivului unei politici durabile la nivel internaţional. De asemenea, acesta
prevede că, pe termen mediu, Comisia va proceda la recunoaşterea competenţei instituţionale de
negociere a acordurilor-cadru ale Uniunii cu ţări terţe în materie de aprovizionare energetică.

Principalele resurse şi tipuri de energie şi legislaţia europeană specifică ce le reglementează

Cărbunele

Este o resursă energetică cu o contribuţie majoră la siguranţa în alimentare cu


energie, dar are un impact negativ asupra mediului datorită emisiilor de gaze cu efect de seră
degajate în procesul de producţie al energiei. Pe viitor însă sunt speranţe că noile tehnologii vor
putea reduce cu până la o treime emisiile datorate utilizării acestei resurse.
Reglementările Uniunii Europene în domeniul cărbunelui cuprind rezoluţii şi decizii. Cele
mai importante dintre acestea sunt:
- Rezoluţia Comitetului de Avizare a Politicii Energiei.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECO asupra Politicii Cărbunelui în
Comunitate.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECO asupra programului de lucru în domeniul
combustibililor solizi.
- Decizia 14/1964 a Înaltei Autorităţi CECO asupra documentelor contabile şi de
afacericare trebuie întocmite pentru verificarea preţurilor.
- Decizia 443/1972 a Comisieiasupraalinierii preţurilor de vânzare a cărbunelui pe
piaţa comună.Decizia se aplică agenţilor de vânzare din industria cărbunelui. În fiecare dintre
aceste agenţii, alinierea preţurilor se poate face numai până la o cantitate stabilită de către acestea
la nivelul anului calendaristic precedent.
- Decizia 3632/1993 a Comisiei destabilire a regulilor Comunităţii în ceea ce priveşte
ajutorul statului către industria de cărbune.
- Rezoluţia Comitetului Consultativ al CECOpentru evaluarea de către Comisia
Europeană a măsurilor adoptate de către statele membre în favoarea industriei miniere din aceste
state.
- În 2003, UE a lansat Programul de cercetare al Fondului de cercetare pentru cărbune şi
oţel, care a fost revizuit prin Decizia 393/2007.
- La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o comunicare intitulată „Producerea de
energie durabilă din combustibili fosili: obiectiv după anul 2020 – emisii apropiate de zero la
arderea cărbunelui”. Recunoscând importanţa combustibililor fosili şi a rolului esenţial al
cărbunelui în materie de securitate a aprovizionării cu energie, aceasta subliniază necesitatea de a
asigura compatibilitatea utilizării acestora cu obiectivele dezvoltării durabile, precum şi politica
în materie de schimbări climatice.

Petrolul
Este o resursă a cărei utilizare în scopuri energetice şi de transport implică probleme de
mediu, cum ar fi poluarea aerului şi a apei.
Cererea de produse petroliere este şi va fi în creştere. În aceste condiţii, criteriile impuse
de protecţia mediului vor determina o orientare pronunţată spre produse petroliere curate (cu
grad mare de rafinare).
Legislaţia comunitară se concentrează asupra aspectelor privind:
 stocurile;
 impozitarea;
 protecţia mediului.
Astfel:
- Principala directivă privind menţinerea stocurilor minime de ţiţei şi produse
petroliere este Directiva 414/1968, amendată de Directiva 425/1972 şi de Directiva 93/1998.
a) În conformitate cu aceste directive, statele membre vor adopta câteva legi,
regulamente sau prevederi administrative cu scopul de a menţine în Comunitatea Europeană
permanent stocurile de produse petroliere la un nivel corespunzător fiecărei categorii de produs
petrolier şi anume: cel puţin egal cu consumul intern mediu zilnic pe ultimele 90 de zile din anul
calendaristic anterior. Stocurile vor fi puse la dispoziţia statelor membre pentru a putea depăşi
oricând dificultăţile de resurse petroliere. Statele membre se vor asigura că au puterea legală de a
controla utilizarea acestor stocuri în orice circumstanţe. Pe de altă parte, statele membre se vor
asigura de disponibilitatea acestor stocuri şi vor stabili aranjamente menite să identifice,
contabilizeze şi controleze aceste stocuri.
- Directiva 238/1973, intitulată "Măsuri pentru reducerea efectelor dificultăţilor în
aprovizionarea cu ţiţei şi produse petroliere", prevede ca ţările membre ale Uniunii Europene să
poată învesti autorităţile competente cu dreptul de a adopta măsuri speciale în cazul crizelor de
aprovizionare. Astfel de măsuri sunt: crearea unor rezerve de urgenţă, impunerea de restricţii de
consum, controlul preţurilor.
- Decizia 706/1977 privind impunerea unor limite de consum în Comunitate, în cazul
unor dificultăţi în aprovizionarea cu ţiţei şi produse petroliere, prevede ca limitarea consumului
de energie să se facă global, pentru ansamblul ţărilor Uniunii Europene, cu până la 10% din
consumul normal, iar cantitatea de ţiţei economisită în acest fel să se repartizeze între ţările
membre.

Următoarele acte normative reglementează transparenţa preţurilor:


- Reglementarea 2964/1995privind înregistrarea importurilorşi livrărilor de ţiţeiimpune ca
orice import de ţiţei să fie declarat de autorităţile statului în care se află importatorul. Ţările membre
înaintează periodic Comisiei Europene informaţii sintetice privind aceste operaţii. Informaţiile sunt
accesibile tuturor statelor membre.
- Decizia 280/1999se referă la o procedură de informare şi acces la costurile ţiţeiului
livrat şi la preţurile produselor petroliere la consumator.

Nivelul accizelor este tratat în:


- Directiva 81/1992 şi Directiva 82/1992, precum şi Directiva 12/1992. Acciza minimă
impusă la benzină, de exemplu, este de 337 euro/1.000 litri şi este neschimbată din 1992.
- Directiva 60/1995 stabileşte marcarea vizuală, în scopuri fiscale, a unor produse
petroliere.
Gazul natural
La fel ca şi celelalte două resurse tratate anterior, utilizarea gazului natural are un
impact negativ asupra mediului (particule, fum, ploi acide, gaze cu efect de seră). Acesta se
poate reduce prin folosirea gazului curat, cu conţinut scăzut de sulf şi de carbon, prin utilizarea
tehnologiilor cu înaltă eficienţă energetică şi prin reducerea cererii de energie (termoizolarea în
construcţii). Utilizarea gazului în cogenerare va dubla producţia de energie electrică pe bază de
gaz din Uniunea Europeană.
Piaţa internă a gazului şi a energiei electrice:
– Directiva 30/1998 defineşte condiţiile pieţei interne a gazelor naturale:
 firmele din sector trebuie să funcţioneze pe baze comerciale;
 separarea activităţilor din domeniu şi contabilitate separată;
 acces negociat sau reglementat la sistemul de transport şi distribuţie. În situaţii
deosebite, cum ar fi criză de resurse, obligaţii publice prioritare ş.a., accesul la
sistem poate fi refuzat.
Deschiderea pieţei, prevăzută pentru august 2000, a fost stabilită la 20%. În martie 2001,
Comisia Europeană a propus amendarea directivelor care guvernau piaţa de gaze şi electricitate,
astfel ca până în 2005 toţi consumatorii, inclusiv cei casnici, să-şi poată alege furnizorii de gaze
şi electricitate.
– În cadrul pachetului său din 10 ianuarie 2007, Comisia a inclus o
comunicare intitulată „Perspective privind pieţele interne ale gazului şi energiei electrice”.
Aceasta atrage atenţia asupra stării actuale a pieţei interne. Raportul final 2 al anchetei sectoriale
în materie de concurenţă a demonstrat că numeroase obstacole în calea liberei concurenţe, în
special obstacole în materie de acces la infrastructuri, lipsa de investiţii în interconexiuni şi
concentrarea în mod excesiv a pieţelor, nu au permis crearea unei pieţe a gazului şi energiei
electrice cu adevărat concurenţiale.
– În cadrul unei rezoluţii din 10 iulie 2007 privind perspectivele
pieţei interne a gazului şi energiei electrice, Parlamentul European s-a pronunţat în favoarea
separării patrimoniale a reţelelor de energie de alte activităţi ale operatorilor energetici, în
calitate de instrument de promovare a investiţiei în infrastructuri, a unui acces echitabil la reţea
pentru noile state membre, precum şi a transparenţei pieţei.
– La 19 septembrie 2007, Comisia a adoptat un pachet de
propuneri legislative al căror obiectiv a fost finalizarea creării pieţei interne a energiei
electrice şi a gazelor naturale. Aceasta a propus:
 modificarea Directivelor 54/2003/CE şi 55/2003/CE privind normele comune pentru
piaţa internă a energiei electrice şi, respectiv, pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale;
 un regulament de instituire a unei Agenţii pentru cooperarea autorităţilor de reglementare
din domeniul energetic;
 modificarea regulamentelor nr. 1228/2003 şi nr. 1775/2005 privind condiţiile de acces la
reţea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică, respectiv de acces la reţelele pentru
transportul gazelor naturale.
Aceste propuneri au vizat:
 separarea efectivă a activităţilor de aprovizionare şi de producţie, pe de o parte, de
gestionarea reţelelor, pe de altă parte;
 armonizarea ulterioară a competenţelor autorităţilor de reglementare naţionale din
domeniul energetic şi consolidarea independenţei acestora;

2
COM (2006) 851
 stabilirea unui mecanism independent pentru cooperarea între autorităţile de reglementare
naţionale;
 crearea unui mecanism care să permită gestionarilor de reţele de transport să
îmbunătăţească coordonarea gestionării şi securităţii reţelelor, schimburile transfrontaliere şi
exploatarea reţelelor;
 o transparenţă sporită în materie de funcţionare a pieţelor energiei.

Transparenţa preţurilor la gaz natural şi electricitate pentru consumatorii


industriali face obiectulDirectivei 377/1990. Întreprinderile furnizoare trebuie să comunice de
două ori pe an, la Oficiul Statistic al Comunităţii Europene, preţurile şi mecanismul de formare.
Oficiul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor, iar în cazul în care apar
neconcordanţe, poate cere detalii autorităţii naţionale.

Energia electrică

Una dintre cele mai importante directive din domeniul energiei electrice a fost Directiva
92/1996 - Piaţa internă a energiei . Pregătirea implementării directivei, după intrarea în vigoare, a
durat doi ani. Obiectivele acesteia erau:
 siguranţa alimentării cu energie;
 stimularea concurenţei;
 protecţia mediului.
Mijlocul prin care trebuia să se realizeze aceste obiective era promovarea pieţei unice
europene a energiei.
Primele încercări de liberalizare a pieţei energiei s-au făcut prin două directive anterioare
privind transparenţa preţurilor energiei electrice şi a gazelor naturale şi tranzitul resurselor de gaz şi
energie electrică. Acestea au ajutat la evidenţierea diferenţelor de costuri din industria europeană a
energiei şi la conturarea deciziei politice de a continua reforma în acest sector.
Principalele prevederi ale Directivei 92/1996 se refereau la:
 Producerea energiei electrice. Începând cu februarie 1997, orice nouă capacitate de
generare intră în competiţie deschisă cu ceilalţi producători de pe piaţă, în urma unei proceduri de
autorizare sau de licitaţie.
 Sistemul de transport. Operatorul sistemului de transport trebuie să fie independent şi
să asigure servicii nediscriminatorii. Totuşi, se pot impune unele priorităţi în procedura de
dispecerizare pentru energia produsă prin tehnologii nepoluante.
 Sistemul de distribuţie trebuie să fie neutru faţă de consumatorii alimentaţi.
 Separarea şi transparenţa evidenţei contabile pe fiecare activitate: generare,
transport, distribuţie fără subvenţii încrucişate.
 Accesul terţilor la reţea se poate face prin procedurile de acces reglementat, acces
negociat sau cumpărător unic.
 Obligaţii de serviciu public. De exemplu, se poate impune o prioritate a capacităţilor
de producere din surse regenerabile sau cu cogenerare.

În 2003, această directivă a fost înlocuită de Directiva 54/2003. Prevederile ei au fost


preluate de legile referitoare la energie din ţările Uniunii Europene. Piaţa liberalizată a înlocuit
pieţe naţionale de tip monopol, bazate pe o singură companie integrată vertical, îndeplinind toate
atributele serviciului public de alimentare cu energie electrică.
 Concurenţă şi deschidere. Directiva introduce concurenţa în activitatea de producţie şi
în cea de furnizare. Ea permite şi susţine construcţia de capacităţi de producţie în UE, în baza
unei proceduri de autorizare sau de licitaţie. În domeniul furnizării energiei electrice, conform
noii Directive consumatorii casnici pot deveni eligibili din 1 iulie 2007.
 Accesul liber la reţea. Atât activitatea de producţie, cât şi consumul, depind esenţial de
accesul la reţelele de transport şi distribuţie. În consecinţă, atât producătorii, cât şi consumatorii
trebuie să beneficieze de accesul nediscriminatoriu la reţele. În vederea evitării actelor de
favorizare, Directiva a impus separarea operatorilor de reţea de activităţile deschise concurenţei:
producţie şi furnizare.
 Autorităţile de reglementare sunt entităţi specifice separate şi independente atât faţă de
guverne, cât şi faţă de industria de profil. Sunt prevăzute norme pentru asigurarea transparenţei
actului decizional şi pentru asigurarea independenţei autorităţilor faţă de guverne. Modul de
organizare a autorităţilor şi definirea competenţelor reprezintă libera opţiune a fiecărui stat, dar,
în general, acestea sunt responsabile de acordarea licenţelor, reglementarea accesului la reţea şi
soluţionarea eventualelor dispute.
 Separarea („Unbundling”).În timp ce producţia şi furnizarea sunt destinate concurenţei,
activităţile de transport şi distribuţie reprezintă monopoluri naturale. Directiva 92/96 impunea
separarea acestora de producţie şi furnizare, această separare prevenind subvenţionarea
încrucişată a activităţilor concurenţiale din profitul realizat de activităţile de reţea. Separarea
poate fi: contabilă, prin management, legal şi prin proprietate. Noua Directivă 54/2003 a impus
separarea legală a activităţilor de transport şi distribuţie. Începând cu data de 1 iulie 2004 va fi
legal separată activitatea de transport, iar de la 1 iulie 2007 cea de distribuţie.
 Consumatorii: „captivi” şi „care au posibilitate de alegere”) eligibili). Până în 2007,
vor coexista două tipuri de consumatori: consumatori „captivi”, repartizaţi unui furnizor şi
achiziţionând energia la un tarif reglementat şi consumatori „eligibili”, liberi să-şi aleagă
furnizorul, cu care negociază preţul energiei.
 Preţul energiei. Preţurile la consumatorul final sunt formate din trei componente,
determinate respectiv de: concurenţa pe piaţa de energie electrică, reglementarea Autorităţii
Naţionale de Reglementare şi politica fiscală a Guvernului.
Prima reprezintă costul energiei ca marfă, a cărei producere şi furnizare sunt deschise
concurenţei. Cea de a doua componentă este tariful de transport, nivelul său fiind determinat de
serviciile furnizate de operatorul de reţea. Tariful de transport pentru energie electrică pentru
marii consumatori are o componentă de capacitate şi una variabila. Cea de a treia componentă
este reprezentată de taxe. Ponderea acestor trei componente în preţul final diferă de la ţară la ţară.
Chiar şi în condiţiile libertăţii de tranzacţionare între participanţii la piaţă din ţări diferite,
preţurile nu pot deveni egale, capacităţile transfrontaliere limitate restricţionând aceasta
egalizare.

În vederea armonizării şi integrării fizice a pieţelor naţionale prin rezolvarea tuturor


problemelor ce nu sunt adresate de Directiva 54/2003 a fost creat în 1998 Forumul European de
Reglementare cunoscut sub numele de „Forumul de la Florenţa”. Cele mai importante
probleme se referă la tranzacţiile transfrontaliere, în particular tarifarea acestor schimburi şi
alocarea şi managementul capacităţilor de interconexiune aflate în deficit. În acest cadru, a fost
semnat un acord în privinţa înlocuirii taxelor naţionale pentru export, import sau tranzit cu un
mecanism supranaţional de compensare pentru operatorul sistemului de transport ce găzduieşte
aceste schimburi. Acest mecanism de compensare a fost adoptat în martie 2002 (1 Euro/MWh) şi
modificat în ianuarie 2003 (0.5 Euro/MWh).

Energia termică

Principalele acte legislative ale Uniunii Europene din domeniu sunt:


– Directiva 170/1978 privind performanţa instalaţiilor de
încălzire în clădirile cu altă destinaţie decât cea industrială.
– Directiva 42/1992 privind randamentul noilor cazane de apă
caldă cu combustibil lichid sau gaze naturale (în gama 4-400 kW).
– Directiva SAVE 76/1993 privind limitarea emisiilor de dioxid de
carbon prin îmbunătăţirea eficienţei energetice.Această directivă este de mare importanţă şi ea
prevede:
 certificarea energetică a clădirilor;
 măsura şi plata consumurilor reale la încălzire casnică, apă caldă etc.;
 finanţarea investiţiilor prin colaborare cu terţe părţi;
 clădiri noi cu izolaţie termică obligatorie;
 verificarea instalaţiilor termice cu peste 15 kW;
 audituri de eficienţă a energiei în întreprinderi industriale.
Recent, Comisia a propus un nou proiect de directivă care urmăreşte îmbunătăţirea
eficienţei energetice a clădirilor cu 22%, până în anul 2010.

Energia nucleară
În Tratatul Euratomse recunoaşte că energia nucleară reprezintă o resursă esenţială
pentru dezvoltarea şi revigorarea industriei. În aceste condiţii, s-a încercat crearea condiţiilor
necesare dezvoltării unei industrii nucleare ce trebuia să furnizeze noi surse de energie,
conducând la modernizarea proceselor tehnologice şi contribuind la prosperitatea populaţiei.
Pentru realizarea acestor scopuri, Comunitatea Europeană a încercat să:
1. promoveze cercetarea şi asigurarea diseminării informaţiilor tehnice;
2. stabilească standarde de siguranţă uniforme pentru protecţia sănătăţii muncitorilor şi a
publicului în general şi să asigure aplicarea acestora;
3. faciliteze investiţiile şi să asigure construirea de instalaţii de bază necesare dezvoltării
energiei nucleare în Comunitate;
4. asigure ca toţi utilizatorii din Comunitate să primească regulat şi echitabil combustibil
nuclear;
5. asigure ca materialele nucleare să nu fie destinate altor scopuri decât celor dorite;
6. exercite dreptul de proprietate conferit faţă de materialele fisionale respective;
7. asigure accesul la cele mai bune facilităţi prin crearea unei pieţe comune de echipament şi
materiale specializate, prin deplasarea liberă a capitalului pentru investiţii în domeniul energiei
nucleare şi prin crearea de locuri de muncă în Comunitate;
8. stabilească relaţii cu alte ţări şi organizaţii internaţionale care vor grăbi progresul în
utilizarea energiei nucleare.

Tot în legătură cu legislaţia în domeniu, există două Rezoluţii, din 1975 şi 1992, care
promovează dezvoltarea unei culturi comune de securitate nucleară în cadrul Uniunii
Europene. Importanţa securităţii nucleare a fost subliniată şi în Agenda 2000 şi pentru multe
ţări, în cadrul Parteneriatelor de Aderare.

La 20 noiembrie 2006, Consiliul a adoptat Directiva 117/2006 privind supravegherea şi


controlul transferurilor de deşeuri radioactive şi combustibili nucleari uzaţi, care a avut ca
scopasigurarea unei protecţii adecvate. Directiva a simplificat procedura existentă pentru
transferul de deşeuri radioactive între statele membre. Ea a garantat coerenţa cu celelalte
dispoziţii comunitare şi internaţionale, în special cu Convenţia comună privind siguranţa
gestionării combustibilului uzat şi siguranţa gestionării deşeurilor radioactive, la care
Comunitatea a aderat la 2 ianuarie 2006.
În ianuarie 2007, Comisia a elaborat o Comunicare privind programul nuclear cu
caracter informativ care trece în revistă investiţiile realizate în domeniul energiei nucleare pe
parcursul ultimilor zece ani şi descrie aspectele economice legate de generarea energiei nucleare,
impactul acesteia asupra bilanţului energetic, precum şi condiţiile acceptării acesteia de către
societate. Comisia a subliniat că fiecare stat membru are libertatea de a decide dacă să utilizeze
sau nu energia nucleară. Aceasta indică faptul că însuşi domeniul energiei nucleare poate deţine
un rol important în bilanţul energetic al Uniunii Europene, însă este esenţial să se continue
soluţionarea problemelor în materie de siguranţă şi securitate.
În martie 2007, Comisia a adoptat Comunicarea 124/2007 intitulată „50 de ani de la
Tratatul Euratom”. Aceasta subliniază contribuţia adusă de Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice la progresul ştiinţific şi la existenţa unui nivel înalt de radioprotecţie în Uniune.
Conform Comisiei, tratatul a fost şi continuă să fie sursa unei legislaţii comunitare semnificative.
La 26 noiembrie 2007, a fost inaugurat la Bratislava, Forumul european privind
energia nucleară. El reuneşte diferitele părţi implicate care vor analiza, în cadrul unei dezbateri
ample şi deschise, posibilităţile şi riscurile energiei nucleare. Forumul se va întruni de două ori
pe an sub egida Republicii Cehe şi a Slovaciei, sub răspunderea Comisiei.

cSecuritatea energetică şi siguranţa instalaţiilor


În Comunicarea 844/2006 privind Programul nuclear cu caracter informativ, Comisia a
propus crearea unui grup la nivel înalt care să reunească autorităţile naţionale de reglementare
nucleară, pentru a elabora un demers comun şi norme europene în domeniul siguranţei şi
securităţii nucleare.
În aceeași direcţie, Comisia a adoptat Comunicarea 847/2007 intitulată „Către un plan
european strategic pentru tehnologiile energetice”, în care a scos în evidență rolul-cheie al
tehnologiilor energetice, subliniind provocările în domeniul politicii energetice şi anume:
securitatea aprovizionării, schimbarea climatică şi competitivitatea.
În februarie 2007:
 Consiliul a adoptat Regulamentul (Euratom) nr. 300/2007 de stabilire a unui
instrument pentru cooperarea în materie de securitate nucleară, care urmăreşte promovarea
unui nivel ridicat de securitate nucleară şi de protecţie radiologică, precum şi punerea în aplicare
a unor controale de securitate eficiente.
 Comisia a adoptat un document de lucru care oferă un cadru actualizat în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a controalelor de securitate nucleară în cadrul Uniunii şi descrie
principiile generale ale acestei abordări. Documentul a făcut obiectul unor consultări detaliate
între experţii statelor membre. Finalizat în 2007, documentul va servi ca bază pentru activităţi
ulterioare în domeniul controalelor de securitate.
La 17 iulie 2007, Comisia a adoptat Decizia 530/2007 de creare a unui Grup de nivel
înalt pentru siguranţa nucleară şi gestionarea deşeurilor radioactive. Acest grup de nivel înalt
va oferi consiliere şi asistenţă Comisiei pentru elaborarea progresivă a unei viziuni comune şi,
eventual, a unor norme europene noi în domeniul siguranţei instalaţiilor nucleare şi în cel al
gestionării sigure a combustibilului iradiat şi a deşeurilor radioactive.

cPC 7 Euratom
În urma acordului interinstituțional din 17 mai 2006 privind cadrul financiar pentru
perioada 2007-2013, Comisia a adoptat, la 24 mai 2006, Decizia 1982/2006 referitoare la cel de-
alşaptelea Program Cadru al Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) pentru
activităţi de cercetare şi de formare în domeniul nuclear (2007-2011).
PC7 Euratom a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 şi va fi finalizat la
31 decembrie 2011. Acesta vizează activităţi de cercetare privind energia de fuziune, fisiunea
nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.

cCentrul Comun de Cercetare (CCC)


Pe lângă sprijinul strategic pe care îl asigură Comisiei şi statelor membre prin
intermediul activităţilor sale nucleare, CCC îndeplineşte, de asemenea, obligaţiile privind
cercetarea şi dezvoltarea care îi revin în temeiul Tratatului Euratom. Obiectivele acestor
activităţi sunt dezvoltarea şi colectarea cunoştinţelor în domeniul energiei nucleare şi furnizarea
datelor şi sprijinului ştiinţific şi tehnic esenţial pentru siguranţa, securitatea şi controlul
sistemelor nucleare.
Pentru a realiza aceste obiective, programul nuclear al CCC pentru 2006 a abordat o
gamă largă de activităţi:
 cercetarea fundamentală privind actinidele;
 datele şi măsurile nucleare;
 monitorizarea radiaţiilor şi măsurarea radionuclizilor din mediu;
 sănătatea şi medicina nucleară;
 gestionarea combustibililor uzaţi şi a deşeurilor;
 siguranţa reactoarelor şi a ciclului combustibilului şi controlul de securitate nucleară şi
de neproliferare a armelor nucleare.
În mai 2006,Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a devenit parte integrantă a
acordului cadru privind colaborarea internaţională în domeniul cercetării şi dezvoltării
sistemelor de energie nucleară din generaţia a IV-a (Acordul cadru GIF). Iniţiativa „Generaţia
a IV-a” se sprijină pe anumite concepte de sisteme de energie nucleară care să poată fi exploatate
într-un mod care să permită o aprovizionare cu energie competitivă şi fiabilă, răspunzând
preocupărilor în materie de siguranţă, deşeuri şi proliferare nucleară, precum şi de percepţie a
energiei nucleare de către public. Puternica sa dimensiune internaţională a transformat CCC în
agentul de punere în aplicare a acordului cadru pentru Euratom.

cITER (Reactorul Termonuclear Experimental Internaţional)


Pe termen lung, fuziunea nucleară deschide perspectiva unei aprovizionări aproape
nelimitate cu energie curată. Datorită progreselor realizate în decursul ultimilor ani, cercetarea şi
dezvoltarea în domeniul energiei de fuziune au atins un punct în care progresul efectiv spre
demonstrarea producţiei de energie durabilă pornind de la fuziunea nucleară pare posibil.
Reactorul termonuclear experimental internaţional, o importantă instalaţie
experimentală care trebuie să demonstreze fezabilitatea ştiinţifică şi tehnică a producerii de
energie prin fuziune, constituie o etapă decisivă pentru atingerea principalelor obiective ale
programului european şi ale altor programe mondiale referitoare la fuziune.
La 21 noiembrie 2006, reprezentanţii celor şapte părţi participante la negocierile
ITER (China, Coreea de Sud, Statele Unite, India, Japonia, Rusia şi Uniunea Europeană) au
semnat, la Paris, acordul care permite demararea oficială a construirii ITER.
La 27 martie 2007, Consiliul a adoptat Decizia 198/2007 de înfiinţare a întreprinderii
comune europene pentru ITER şi pentru dezvoltarea energiei de fuziune. Întreprinderea
comună va gestiona contribuţia Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) la
organizaţia internaţională ITER pentru energia de fuziune.
Misiunea esenţială a întreprinderii comune va fi de a achita obligaţiile extinse ale
Uniunii cu privire la reactorul termonuclear experimental internaţional, în cadrul unei
colaborări cu industria europeană şi cu organismele de cercetare, în scopul de a furniza
componentele necesare construirii ITER şi de a gestiona contribuţia financiară a Uniunii
Europene la proiect, care va proveni, în principal, din bugetul comunitar. Pe termen lung,
întreprinderea comună:
 va pune în aplicare în mod progresiv un program de activităţi care vizează construirea
unui reactor de fuziune experimental (DEMO) şi a instalaţiilor conexe, inclusiv a Centrului
internaţional de iradiere a materialelor de fuziune (IFMIF);
 va avea o structură managerială redusă, care va răspunde de activităţile sale şi va asigura
transparenţa acestora. Activităţile sale vor completa celelalte părţi ale programului integrat
european de cercetare privind energia de fuziune, puse în aplicare în laboratoarele naţionale de
fuziune din statele membre şi din Elveţia, care este ţară asociată începând din 1979, sub egida
Euratom.
Valoarea indicativă globală a resurselor considerate necesare pentru întreprinderea
comună este de 9.653 miliarde de euro (din care 1.717 miliarde pentru perioada 2007-2011).

Energiile verzi (regenerabile)

Prin energii verzi sau surse regenerabile de energie se înţeleg: hidroenergia, energia
solară (captată cu panouri solare sau celule fotovoltaice), eoliană, geotermală, cea produsă de
valuri şi maree, biomasă, etc., iar într-o accepţiune mai largă se includ şi deşeurile cu potenţial
de valorificare energetică.
– Dacă în anii `70 energia verde era considerată o utopie, astăzi, sursele de energie
regenerabilă, sunt unanim recunoscute în UE ca fiind alternativa prietenoasă, din punct de
vedere al mediului, la formele de energie convenţionale, conducând la reduceri de emisii de
CO2, dependenţa redusă de importuri, dezvoltarea de noi industrii şi crearea de noi locuri de
muncă.
– La începutul anilor `90 a devenit clar că, pe lângă eforturile depuse timp de mai mult
de treizeci de ani pentru dezvoltarea tehnologiilor energetice regenerabile prin programe
comunitare pentru cercetare, demonstraţie şi inovare, era necesar un cadru politic care să
combine măsurile legislative şi de susţinere pentru creşterea şi stimularea penetrării pieţei
energiei regenerabile.
– În1997, Comisia a adoptat Carta Albă privind sursele regenerabile de energie:
„Energie pentru viitor: sursele de energie regenerabilă” care prevedea:
 atingerea unui nivel de 12% al contribuţiei surselor regenerabile la necesarul de energie
până în 2010 (fără considerarea centralelor hidro mari);
 fiecare ţară să-şi stabilească o cotă-ţintă şi să prezinte rapoarte anuale ale progresului
înregistrat;
 "comerţul" cu cote de energie din surse regenerabile între ţările membre să fie permis
numai dacă ambii parteneri au realizat pragul de 5% din surse regenerabile;
 certificarea energiei "verzi";
 planificare şi aprobări rapide;
 acces prioritar la reţea.
În Carta Albă, Comisia a reunit atât obiectivele de politică energetică ale Comunităţii, cât
şi instrumentele de realizare a acestora. Au fost identificate trei obiective cheie în politica
energetică:
 îmbunătăţirea competitivităţi;
 securitatea resurselor;
 protecţia mediului.
Promovarea surselor regenerabile de energie se identifică, astfel, ca un factor important în
realizarea acestora.
În acelaşi timp, majoritatea statelor membre au introdus măsuri de susţinere a surselor
regenerabile de energie (SRE) şi programe corespunzătoare, stabilind planuri şi obiective ţintă pe
termen mediu şi lung. Proporţia SRE în consumul energetic diferă în statele membre, de la mai
puţin de 1% până la peste 25%.
– În anul 2000, Comisia a adoptat Carta Verde privind securitatea aprovizionării care a
avertizat că UE importă 50% din necesarul de energie şi dacă nu se iau nici un fel de măsuri
această cifră va creşte în următorii 20-30 ani la 70%.
– În anul 2001, Comisia a adoptat Directiva privind promovarea electricităţii produse
din surse de energie regenerabilă (Directiva RES-E) care propunea stabilirea unui cadru în
vederea creşterii ponderii electricităţii din surse de energie regenerabilă de la 14% la 22,1%din
consumul brut de electricitate până în anul 2010.
Directiva RES-E oferă o definiţie largă a surselor de energie regenerabilă. Acestea
includ:
 hidro-energia (mare şi mică);
 biomasa (solidă, biocombustibilii, gaze de la gropi de gunoi, gaze de la staţiile de
tratare a apelor reziduale şi biogazul);
 energia eoliană;
 energia solară (fotovoltaică, termică, electrotermică);
 energia geotermală;
 energia valurilor şi a mareei.
Incinerarea deşeurilor generale a fost exclusă, dar fracţiunea biodegradabilă a deşeurilor
poate fi considerată drept regenerabilă. Categoria discutabilă de parte biodegradabilă din
deşeurile incinerate în măsura în care se respectă ierarhia deşeurilor a rămas. Mai mult, energia
de la hidrocentralele mari (peste 10 MW) este şi ea inclusă. S-a convenit tacit că aceasta va fi
luată în consideraţie în vederea îndeplinirii obiectivelor, dar nu va face obiectul măsurilor de
susţinere.
– În 2002, a fost adoptată Directiva privind performanţele energetice ale clădirilor ca
suport pentru realizarea unui potenţial de economie de circa 22% până în anul 2010 la energia
utilizată la încălzire, aer condiţionat, apă caldă şi iluminare.
– În anul 2003, a fost adoptată Directiva privind biocombustibilii lichizi care propunea
mărirea ponderii biocombustibililor utilizaţi în transporturi de la 0,6% la 5,75% până în 2010.
– Directiva de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea produselor
energetice şi electricităţii, adoptată în 2003, a extins aplicabilitatea sistemului UE de taxe
minime pentru produsele energetice, de exemplu din surse de energie regenerabilă.
– La 8 februarie 2006, Comisia a propus o strategie a Uniunii Europene pentru
biocombustibili, ale cărei trei obiective principale au în vedere:
 promovarea biocombustibililor în cadrul Uniunii şi în ţările aflate în curs de
dezvoltare, garantând faptul că producerea şi utilizarea acestora nu au efecte negative asupra
mediului înconjurător şi contribuie la atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona;
 pregătirea utilizării pe scară largă a biocombustibililor, în special prin îmbunătăţirea
rentabilităţii acestora printr-o cultivare optimizată a materiilor prime specializate;
 realizarea de studii cu privire la oportunităţile de care beneficiază ţările în curs de
dezvoltare de a se implica în producția de biocombustibili.
– La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o foaie de parcurs pentru sursele de energie
regenerabile intitulată: „Energiile regenerabile în secolul XXI: construirea unui viitor mai
durabil”3. Aceasta propune stabilirea unui obiectiv obligatoriu, impus prin lege, de 20% pentru
ponderea deţinută de energia regenerabilă în cadrul consumului de energie din Uniunea
Europeană până în 2020, precum şi un nou cadru legislativ pentru promovarea şi utilizarea
acestor surse de energie în Uniune.

În vederea ilustrării efectelor potenţiale ale iniţiativelor politice specifice în domeniul


energiei regenerabile, Comisia finanţează un program exerciţiu numit TERES. Studiul TERES
II este construit pe unul din scenariile dezvoltate anterior în Raportul Comisiei Europene privind
Energia până în 2020, dar merge mai departe adăugând diferite condiţii politice pentru energia
regenerabilă pentru a forma trei noi scenarii. Aceste scenarii prevăd o contribuţie a surselor
regenerabile de energie în consumul total de 9,9% - 12% până în 2010. Potenţialul tehnic,
totuşi, este mult mai mare. Diferitele scenarii ilustrează clar că SRE pot aduce o contribuţie
importantă în furnizarea de energie în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, energia
regenerabilă, ca parte a ansamblului de energie, este foarte sensibilă la schimbările politice.
Principalele avantaje

Eficienţa energetică

Creşterea eficienţei energetice are o contribuţie majoră la realizarea siguranţei


alimentării, dezvoltării durabile şi competitivităţii, la economisirea surselor energetice
primare şi la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Legislaţia UE privind eficienţa energetică s-a ocupat mai întâi de produsele individuale

3
– Înainte de anul 2000, se referea la cerinţele minime de eficienţă energetică şi de
certificare a unei varietăţi de produse – plus un acord voluntar cu fabricanţii de automobile
(Acordul “ACEA”).
– După anul 2000, Uniunea a continuat cu legislaţia eficienţei energetice pentru
produse individuale, stabilind cerinţe de eficienţă pentru stabilizatorul de curent (o componentă a
lămpilor fluorescente) şi noi cerinţe de certificare pentru frigidere, congelatoare, aparate de aer
condiţionat şi cuptoare electrice casnice.
În acelaşi timp, s-a început adoptarea legislaţiei eficienţei energetice care se ocupă de
eficienţa energetică în construcţii şi cogenerare.
– Importanţa acordată în Uniunea Europeană activităţilor de utilizare eficientă a energiei
este subliniată şi de Comunicarea 247/2000“Plan de acţiune pentru îmbunătăţirea eficienţei
energetice”. Documentul evidenţiază politicile şi măsurile necesare pentru înlăturarea
obstacolelor în valorificarea potenţialului de economisire a energiei încă existent în Uniunea
Europeană, estimat la circa 18%:
 măsuri de integrare eficientă a energiei în alte programe şi politici europene, altele
decât cele privind energia;
 măsuri de întărire pe orizontală a eforturilor Comunităţii privind eficienţa energiei;
 noi măsuri şi politici coordonate.
– Începând cu anul 2003 Comisia a propus:
 o Directivă cadru privind eco-proiectarea produselor care utilizează energie, care ar
trebui să facă posibilă stabilirea unor cerinţe minime de eficienţă sau promovarea acordurilor
voluntare în acest domeniu.
 stabilirea unui obiectiv al eficienţei energetice pentru Uniunea Europeană - prin lege.
Directiva Serviciilor Energetice solicită ţările membre să diminueze cantitatea de energie
distribuită consumatorilor finali cu 1% pe an;
 un set complet de măsuri în vederea instituirii unei noi politici energetice europene
menite să combată schimbările climatice şi să stimuleze securitatea şi competitivitatea
sectorului energetic al UE. Una din aceste măsuri vizează îmbunătăţirea eficienţei energetice
până la 20% în perioada 2008-2020. Totodată, complexitatea problemelor legate de producerea,
transportul şi consumul energiei a crescut odată cu acutizarea problemelor globale de mediu şi de
epuizare a resurselor naturale.
– În iunie 2005, Comisia a publicat Cartea verde privind eficienţa energetică,care şi-a
propus:
 reducerea consumului de energie cu 20%;
 reducerea preţului final pentru echipamentele cu o bună eficienţă energetică şi pentru
tehnologiile care utilizează energii regenerabile;
 realizarea unor inovaţii majore în domeniile transportului şi construcţiilor, sectoarele
cu cel mai mare consum energetic;
 angajarea UE şi a statelor membre în derularea de politici convergente menite să
promoveze eficienţa energetică, schimbul de bune practici şi difuzarea de tehnologii mai bune,
precum şi în campanii de informare şi de stimulare în rândul gospodăriilor şi al consumatorilor;
 derularea unor acţiuni de informare şi de instruire, care nu ar trebui să se limiteze
numai la profesioniştii din sectorul energetic.
– La 19 octombrie 2006, Comisia a adoptat un Plan de acţiune pentru eficienţa
energetică. Acesta urmăreşte exploatarea potenţialului de îmbunătăţire a eficienţei energetice
de peste 18%, care se presupune că ar exista în continuare în Uniune, confruntat cu barierele
comerciale care împiedică o difuzare satisfăcătoare a tehnicilor destinate creşterii acestei
eficienţe şi recurgerea la o utilizare eficientă a energiei. Comisia a propus:
 măsuri de integrare sporită a eficienţei energetice în acţiuni şi programe comunitare
care nu au legătură cu energia, precum politica regională şi urbană, fiscalitatea şi preţurile
energiei, cercetarea şi tehnologia;
 reorientarea măsurilor comunitare care au dat rezultate bune, precum şi noi acţiuni şi
măsuri comune şi coordonate.

c O categorie importantă de directive priveşte certificarea eficienţei energetice. Prin


certificarea eficienţei energetice a unui aparat se înţelege validarea de către organismul de
certificare abilitat în acest scop a informaţiilor înscrise pe eticheta modelului de aparat
pregătit să fie oferit la vânzare/închiriere.
Directiva 75/1992 obligă la etichetarea, din punct de vedere al eficienţei energetice, a
aparaturii electrocasnice şi la existenţa unei fişe cu informaţii detaliate (de exemplu,
greutatea, nivelul de zgomot, consumul de apă etc.) ce însoţeşte aparatul supus vânzării. Ea
are mai multe directive asociate specifice:
– Directiva 42/1992 privind cerinţele de eficienţă pentru cazanele de apă caldă noi
funcţionând cu combustibili lichizi sau gazoşi.
– Regulamentul privind eco-etichetarea880/1992careîşi propune să ajute la reducerea
poluării prin încurajarea agenţilor economici să participe la o acţiune voluntară de eco-
etichetare a produselor, pentru încurajarea producerii şi utilizării tehnologiilor curate care reduc
impactul asupra mediului pe tot ciclul de viaţă al produsului şi pentru informarea populaţiei cu
privire la impactul asupra mediului pe care îl au produsele.
– Directiva 2/94privindaparatele frigorifice.
– Directiva 12/95 privind maşinile electrice de spălat rufe.
– Directiva 13/95 privind uscătoarele electrice de rufe.
– Directiva 57/96referitoare lacerinţele de eficienţă energetică la frigidere,
congelatoare sau combinaţii ale acestora.
– Directiva 60/96 privind maşinile de spălat rufe cu uscător încorporat.
– Directiva 17/97 privind maşinile electrice de spălat vase.
– Directiva 11/98privindlămpile de iluminat.
– Reglementarea 2422/2001 cu privire la un program comunitar
de certificare a eficienţei energetice pentru aparatura de birou.

În prezent, în Uniunea Europeană există două sisteme de etichetare a aparatelor


electrocasnice, în funcţie de eficienţa lor energetică:
 eticheta obligatorie care clasifică becurile,
autoturismele şi majoritatea aparatelor electrocasnice de la A la G: A
reprezintă o eficienţă maximă, iar G o eficienţă minimă. De curând s-
au introdus calificările A+ şi A++ pentru frigidere şi aparatele de
aer condiţionat. Sistemul de la A la G le dă consumatorilor o idee despre
cât de multă energie consumă aparatele, dar, cu toate acestea,
sistemul este deja depăşit de noile tehnologii.
 eticheta „eco“ (cu simbolul floare), care este o schemă voluntară de încurajare a
companiilor în comercializarea produselor şi serviciilor ecologice şi care permite consumatorilor
să identifice aceste produse şi servicii.

cRegulamentul tehnic şi strategic emis prin Rezoluţia Consiliului European şi bazat pe


noua abordare a standardizării şi armonizării tehnice stabileşte următoarele principii:
 armonizarea legislativă este limitată la cerinţele esenţiale care plasează
produsele pe piaţa comunitară; aceste cerinţe trebuie satisfăcute pentru produsele care
beneficiază de libera circulaţie în Comunitate;
 specificaţiile tehnice ale produselor satisfac cerinţele esenţiale impuse în
directive, cerinţe care se vor regăsi şi în standardele armonizate;
 aplicarea standardelor armonizate sau a altora rămâne voluntară, iar producătorul
poate să aplice şi alte specificaţii tehnice cu condiţia respectării cerinţelor esenţiale;
 produsul fabricat în acord cu standardele armonizate beneficiază de prezumţia
de conformitate cu cerinţele esenţiale.

c În 2001, Comisia a adoptat Directiva 226/2001 privind promovarea eficienţei energetice


în construcţii. Obiectivul de la bază al acestei directive a fost de a promova îmbunătăţirea
performanţelor energetice ale clădirilor din UE.
Ţinând cont de rotaţia redusă a clădirilor cu o durată de viaţă de 50 până la 100 de ani, era
clar că potenţialul cel mai ridicat pentru îmbunătăţirea performanţelor energetice pe termen scurt
şi mediu se afla în fondul imobiliar actual. Directiva a creat un cadru care trebuia să ducă la o
mai bună coordonare a legislaţiei ţărilor membre în acest domeniu. Totuşi, aplicarea în practica a
acestui cadru a rămas, în principal, responsabilitatea fiecărei ţări membre. Directiva a acoperit
patru elemente principale:
 stabilirea unui cadru general al unei metodologii comune pentru calcularea
performanţelor energetice integrate ale clădirilor;
 aplicarea unor standarde minime de performanţă energetică la clădirile noi şi la anumite
clădiri existente atunci când acestea sunt renovate;
 programe de certificare pentru clădirile noi şi cele existente pe baza standardelor de mai
sus şi afişarea publică a certificatelor de performanţă energetică şi a temperaturilor interioare
recomandate şi a altor factori climatici relevanţi în clădirile publice;
 verificarea şi evaluarea specifică a instalaţiilor de cazane şi de încălzire/răcire.
Această directivă a fost completată, în 2002, cu raportul intitulat "Eficienţa utilizării
energiei în clădiri", care prevedea ca facturile pentru încălzire şi apă să fie calculate după
consum. Altfel spus, consumatorii ar trebui să fie mai informaţi cu privire la energia consumată
şi la sectoarele în care ar putea face economii.

cÎn ceea ce priveşte tehnologiile energetice:


 La 10 ianuarie 2007, Comisia a adoptat o comunicare intitulată „Către un
Plan european strategic privind tehnologia din domeniul energetic” unde s-a subliniat
necesitatea unei schimbări radicale în favoarea inovării în domeniul tehnologiilor energetice
europene, pornind de la cercetarea fundamentală şi până la cucerirea pieţei, pentru a accelera
dezvoltarea şi implementarea tehnologiilor durabile, curate, eficace şi cu un nivel redus de
carbon.
 La 22 noiembrie 2007, Comisia a prezentat un plan strategic european
pentru tehnologiile energetice (planul SET). Planul SET vizează, în principal, accelerarea
dezvoltării şi implementării viitoarelor tehnologii cu un nivel redus de carbon.

1. Viitorul politicii energetice a Uniunii Europene

Prognoza pentru dezvoltarea diferiţilor purtători de energie este:


 Combustibili solizi. Producţia de combustibili solizi în statele membre bazată
pe criterii economice nu are perspectivă. În prezent, costurile lor de producţie sunt de 4-5 ori
mai mari decât preţurile mondiale. Evoluţia viitoare depinde de dezvoltarea tehnologiilor care
vor contribui la o utilizare mai uşoară a acestor combustibili (gazeificare) şi vor reduce efectul
negativ asupra mediului. Viitorul combustibililor solizi poate fi susţinut numai în cadrul
securităţii alimentarii cu energie a UE.
 Combustibili lichizi. Dependenţa de import poate creşte la 90% în jurul anului
2020. Pentru a diminua această dependenţă, eforturi şi acţiuni substanţiale sunt necesare pentru
a înlocui aceşti combustibili cu alţii şi pentru a reduce consumul lor, în special în transporturi,
unde a fost înregistrată o creştere de la 18% în anul 1973 la 50% în anul 2000. Dependenţa de
import va forţa economia europeană să se adapteze şi să reflecte asupra creşterii preţurilor
petrolului.
 Gazul natural. Rezultatul înlocuirii combustibililor solizi cu gaze naturale,
precum şi creşterea consumului vor determina creşterea riscului importurilor pe termen lung, în
special considerând că 41% din import este din Rusia şi 30% din Algeria. Este necesară
diversificarea geografică a alimentării cu gaze naturale, în special alimentarea cu gaze naturale
lichefiate. De asemenea, angajamente pe termen lung cu marii furnizori, cum ar fi Rusia, sunt
necesare.
 Energia nucleară. Viitorul energiei nucleare este nehotărât. Dezvoltarea
viitoare a acesteia necesită consens politic. Soluţii satisfăcătoare şi transparente trebuie găsite
pentru deşeurile radioactive. Închiderea centralelor nucleare deja existente este prevăzută după
atingerea duratei de viaţă (în medie 40 de ani). Energia nucleară este foarte importantă pentru
independenţa în alimentarea cu energie şi pentru reducerea impactului negativ asupra mediului,
mai ales datorită reducerii emisiilor de CO2. Prin urmare, UE ar trebui să susţină tehnologiile
nucleare şi, în special, noile reactoare.
 Surse de energie regenerabilă. Sursele de energie regenerabilă au un potenţial
semnificativ. Ţinta UE este asigurarea cu ajutorul surselor regenerabile a 12% din consumul total
de energie în anul 2010 (în scenariul realist probabilitatea efectivă de realizare este de 6,7% în
anul 2010 şi de 7,7% în anul 2030). Dezvoltarea resurselor regenerabile are nevoie de suport
financiar, legal şi promoţional.

În martie 2007, liderii Uniunii Europene au ajuns la concluzia că trebuie să dezvolte o


politică integrată în domeniul energiei şi a protecţiei mediului înconjurător cu scopul de a
reduce consumul de combustibili fosili (ce reprezintă o resursă naturală epuizabilă), de a pune
în aplicare modalitatea de economisire a energiei şi de a pune la punct metode alternative de
producere a energiei electrice.
În prezent, 80% din nevoia de energie a Uniunii este susţinută de combustibili fosili –
gaze naturale, petrol şi cărbune, din care o mare parte este importată, făcând astfel ca Uniunea
Europeană sa fie deosebit de vulnerabilă la potenţialele reduceri ale ofertei sau la creşterea
preţurilor pe plan internaţional. În acest sens, s-a ajuns la concluzia că o serie de măsuri trebuie
luate până în 2020 pentru a răspunde mai bine nevoilor consumatorilor şi pentru a proteja mediul
înconjurător. Legislaţia propusă are la bază principiul „20/20/20 până în 2020” şi ea urmăreşte:
- economisirea a 20% din consumul de energie previzionat pentru 2020;
- creşterea până la 20% a surselor energetice regenerabile (energie solară,
eoliană, biomasă) în totalul consumului de energie;
- creşterea, cel puţin, până la 10% a biocombustibililor până în 2020, cu condiţia
ca biocombustibilii de „a doua generaţie” din culturi neagricole să devină disponibili pentru
comercializare;
- un angajament independent al UE de a reduce cu cel puţin 20% emisiile de gaze cu
efect de seră până în 2020, în comparaţie cu nivelurile din 1990 şi obiectivul unei reduceri de
30% până în 2020, sub rezerva încheierii unui acord internaţional cuprinzător cu privire la
schimbările climatice;
- realizarea unei pieţe energetice interne care să aducă beneficii în mod real şi
eficient pentru fiecare persoană şi companie în parte;
- o mai bună integrare a politicii în domeniul energie cu alte politici, cum ar fi
politica agricolă şi cea comercială;
- o mai bună cooperare internaţională.