Reglarea nervoasã si

umoralã a activitãţii Cuprins

urinei

Elev
Cadar Adelina Loredana
Clasa Laborator 1
Rinichiul.................................... ........................................................pag 3

Nefronul.................................... ........................................................pag 5

Cãile de formare ale urinei................................................................pag 5

Vezica urinarã.......................... .........................................................pag 6

Uretra....................................... .........................................................pag 7

Urina........................................ .........................................................pag 8

Fiziologia aparatului excretor ..........................................................pag 8

Formarea urinei..................................................................................pag 9

Reglarea formãrii urinei. .................................................................pag 13

Micţiunea. ..........................................................................................pag 14

Anatomia functionala si conexiunile nervoase ale vezicii urinare.....pag 15

Inervaţia vezicii urinare......................................................................pag 15

Tranportul urinei prin uretere............................................................. pag 16

Aplicații în patologia rinichiului și a cailor urinare ..........................pag 17

Concluzie............................................................................................pag 18

Bibliografie.........................................................................................pag 20

Rinichii

2
 Rinichii sunt așezați profund în cavitatea abdominală, simetric de o parte și de alta a
coloanei vertebrale, în regiunea lombară. Ei se proiectează de la nivelul ultimelor două
vertebre toracale, până la vertebra a treia lombară, rinichiul drept fiind situat ceva mai jos, cu
aproximativ o jumătate de vertebră față de cel stâng, din cauza prezenței ficatului în partea
dreaptă.

Rinichii ocupă o lojă proprie, loja renală, delimitat de o fascie fibroasă, fascia renală,
care prezintă o porțiune prerenală și alta retrorenală.În interiorul lojei renale se găsește un
strat de grăsime , grăsime perirenală, care învelește rinichii.În afara lojei se găsește un alt
strat de grăsime, grăsime pararenală, mai groasă posterior.Atat grăsimea prerenală cât și cea
pararenală au rol protector împotriva traumatismelor din regiunea lombară.
Rinichii au forma asemănătoare cu cea a unui bob de fasole, de culoare brun-roșcată,
lungime de aproximativ 12 cm, lățime de 6 cm și grosime de 3 cm, greutatea medie a fiecărui
rinichi este în jur de 120 gr.Rinichiului i se descriu două fete, două margini și doi poli.Fețele
rinichiului sunt una posterioară și una anterioară.Fata anterioară este convexă și are raporturi
diferite în dreapta și în stânga, în dreapta vine în raport cu ficatul, cu duodenul,cu colonul
ascendent, cu unghiul colic drepr și cu ansele intestinale, în timp ce în stamga vine în raport
cu splină, stomatul, coada pancreasului , cu colonul descendent , cu unghiul colic stâng. Fața
posterioară este tot comvexă și are raporturi cu peretele posterior al cavității abdominale
format de mușchii psoas și pătrarul lombar.Marginilie sunt una externă și una internă.
Marginea externă este convexă iar cea internă este concavă. Polii rinichiului sunt unul inferior
și unul superior.Polul superior vine în raport cu glandă suprarenală.

3
 Structura rinichiului

Rinichiul este alcătuit din doua parti: capsula renala și parenchimul ( țesutul renal).
Capsula renala se prezinta sub forma unui înveliș fibro-elastic, care acoperă țoață suprafață
rinichiului și care adera la parenchimul subiacent. Parenchinul renal este alcătuit din doua
zone: o zona centrala, numita medulara, o zona periferica , numita corticala. Medulara
prezinta, pe secțiune, niste formațiuni de aspect triunghiular , numite piramidele lui
Malpighi.În număr de 7 până la 14, ele sunt orientate cu baza spre periferie , către corticala și
cu vârful spre centru, către hilul renal. Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite și poarte
numele de papile renale. Suprafață fiecărei papile este perferata de un număr variabil de
orificii(15-20) care alcătuiesc aria ciuruita. Prin aceste orificii se scurge urina prin tubii
colectori Bellini în calicele renale mici. Corticala prezinta pe secțiune formațiuni de aspect
triunghiular numite piramidele Ferrein, în număr de 300-500 pentru fiecare piramida
Malpighi.

Nefronul

4
 Nefronul reprezintă unitatea anatomica și funcțională a rinichiului .Numărul nefronilor
este mai mare, mai mult de un milion pentru fiecare rinichi.În alcătuirea unui nefron intra
doua parti:capsula Bowman și un sistem tubular. Capsula Bowman reprezintă porțiunea
inițială a nefronului.Ea este situata în corticala și are forma unei cupe cu pereți dubli,
reprezentând doi poli: un pol vascular și un pol urinar. Sistemul tubular esre situat în
continuarea capsulei Bowman, este alcătuit din mai multe segmente care în totalitate măsoară
3-4 cm.Astfel sunt un tub contort proximal, ansa henle și tubul confort distal.

Cãile de eliminare ale urinei

Căile urinare sunt unele intrarenale și altele extrarenale.Cele intrarenale sunt reprezentate de
calicele renale mici, calicele renale mari și o parte din bazinet. Căile extrarenale cuprind
partea dinspre vârf a bazinetului, ureterul vezica urinara și uretra Calicele renale mici sunt
situate în vârful piramidelor Malpighi. Numărul lor este de 7-14. Ele se unesc în trei calice
renale mari: superior, mijlociu și inferior. La rândul lor calicele renale mari se unesc și
formează bazinetul. Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat a cărui porțiune
bazala este situata în rinichi și aparțin cailor urinare intrarenale. Ureterul este un organ tubular
lung de 25-30 cm care se întinde oblic în jos și sore medial de la vârful bazinetului până la
vezica urinara. Este un organ primitiv retroperitoneal care prezinta doua porțiuni: o porțiune
abdominala și o porțiune pelviana. Vascularizația uterului este asigurata de arterele uterale,

5
care, în porțiunea superioara vin din artera renala , iar în cea inferioara din arterele vezicale.

Vezica urinarã
Este un organ musculo-cavitar, fiind porțiunea cea mai dilatata a cailor urinare. Ea
acumulează urina, care se elimina în mod continuu prin uretere și o evacuează în mod
discontinuu, ritmit, de 4-6 ori în 24 de ore, prin actul micțiunii. Vezica urinara este așezată în
pelvis pe care îl depășește în sus atunci când este plina. La adult are forma globuloasa,
prezentând doua fete, doua margini, o baza și un vârf orientat în sus.Fetele sunt una anterioara
și una posterioara. Fata anterioara se găsește înaintea simfizei pubiene. În fata anterioara
vezicala și simfiza pubiana se delimitează un spatiu prevezical. Fata posterioara are raporturi
diferite la bărbat și la femeie. La bărbat vine în raport cu rectul , de care este despărțită un
peritoneu care formează aici fundul de sac retrovezical. La femeie , vezica urinara vine în
raport posterior cu uterul , intre cele doua peritoneul formând fundul de sac vezico-uterin.

6
 Vascularizatia vezicii urinare este asigurata de arterele vezicale, din artera iliaca
interna si de vezicala superioara, din partea permeabila a arterei ombilicale.Limfa este
colectata de vasele limfatice care urmeaza traiectul venelor si ajung in ganglionii iliaci.

Uretra

Uretra este un conduct care , la bărbat are o lungime medie de 14-16 cm, iar la femeie
de 4-5 cm..Reprezintă segmentul evacuator al aparatului urinar prin care urina este eliminata
din vezica urinara în timpul micțiunii. La bărbat este un organ comun atât aparatului urinar ,
cât și celui genital, servind pentru mictiunie și pentru ejaculare, și are un lumen mai îngust. La
femeie, uretra este un organ care servește numai la eliminarea urinei din vezica urinara și are

un lumen mai larg. Uretra la femeie

Uretra la barbat

7
 Urina

Urina este un lichid secretat de către nefroni (unități funcționale ale rinichiului), care
se scurge pe căile urinare excretorii (calice, bazinete, uretere) și se acumulează în vezica
înainte de a fi evacuata prin uretra. Urina este un lichid galben-pai sau de culoarea
chihlimbarului, limpede în momentul emisiei ei, cu un miros specific și ușor acida. Ea este
constituita din apa, în care sunt dizolvate substanțe minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu
sub forma de cloruri, sulfați, fosfați) și organice (uree, creatinina, acid uric, acizi aminati,
enzime, hormoni, vitamine), și conține globule roșii și globule albe în cantitate mica (mai
puțin de 5 000 pe mililitru). Volumul urinei excretate este cuprins în mod normal intre 0,5 și 2
litri în 24 ore, dar variază în funcție de vârstă subiectului, de cantitatea de lichide absorbite, de
alimentație, de activitatea fizica, de climat etc. Glomerulul, prima parte a nefronului,
elaborează urina primara prin filtrarea sângelui; aceasta urina este apoi transformata în tubul
renal, a doua parte a nefronului, prin fenomene de reabsorbție (recuperarea unei parti din apa,
din sodiu etc.) și de secreție, în urina definitiva, a carei cantitate și compoziție variază astfel
încât mediul interior al corpului să rămână constant. Urina joaca deci un dublu rol: eliminarea
deșeurilor că ureea, creatinina și, de asemenea, a unui mare număr de medicamente și de
toxice, pe de o parte, menținerea constantei mediului interior al organismului mulțumită unei
reglări a cantităților de apa și de săruri minerale care se elimina, pe de alta parte.

Fiziologia Aparatului Excretor

Principalele organe care îndeplinesc funcţia de excreţie a substanţelor neutilizabile sau

dăunătoare organismului sunt rinichiul şi pielea. Rolul principal al aparatului urinar este
formarea şi eliminarea urinei.

Rinichiul are doua functii majore : de a excreta cea mai mare parte a produsilor finali
de metabolism si organismului, de a controla concentratiile majoritatii constituientilor
organismului, ei contribuind astfel la mentinerea homeostaziei si a echilibrului acido-bazic al
organismului.

Cei doi rinichi contin impreuna 2 milioane de nefroni, fiecare nefron fiind apt sa
produca urina.

Nefronul este alcatuit din glomer, ce are asociate arteriolele aferenta si eferenta si din
tunul renal. Glomerul este alcatuit din capsula Bowman si 20-40 de anse capilare , adapostite
de acestea.

8
 Tubul renal incepe cu capsula Bowman si se
continua cu tubul proximal;acesta este urmat
de ansa Henle, tubul distal, tubul colector
cortical si corpul colector medular.

Presiunea în circulația renala

În arterele arcuate, presiunea sângelui este de aprox 100 mm Hg, iar în venele ce drenează
sângele este în final 8 mm Hg.Zonele principale de rezistenta sunt: arterele renale mici,
arteriola aferenta și arteriola eferenta. La nivelul globumerului, presiunea este de aprox 60
mm Hg, iar în capilarele peritulare 13 mm Hg. Formarea urunei este rezultatul următoarelor
procese: filtrarea glomerulara, reabsorbtia și secreția tubulara.

Formarea urinei
Urina se formează prin trei mecanisme: filtrarea glomerurală, reabsorbţia tubulară şi secreţia
tubulară.

A. Filtrarea glomerulară

Este un proces fizic pasiv care are loc la nivelul glomerurului Malpighi. Aici, endoteliul
capilarelor glomerurale împreună cu foiţa viscerală a capsulei Bowman formează o membrană
ultrafiltrantă (filtrul renal), cu pori de dimensiuni foarte mici. Prin filtrul renal trec toate
componentele plasmei cu excepţia proteinelor. Cea mai mare moleculă ce poate traversa
filtrul renal este hemoglobina, cu masă moleculară 68.000. Albuminele plasmei care au o
masă moleculară de 70.000, nu traversează membrana ultrafiltrantă. Lichidul rezultat se

9
numeşte filtrat glomerular (urină primară) şi are o compoziţie foarte asemănătoare cu plasma
sangvină din care provine (plasmă deproteinizată). În fiecare minut se formează 125 ml urină
primară; în 24 de ore prin cei doi rinichi se filtrează 180 ml plasmă.

Filtrarea glomerulară este rezultatul jocului dintre forţele favorabile filtrării şi ale celor
opozante. Singura forţă favorabilă filtrării este presiunea hidrostatică a sângelui din capilarele
glomerurale (70 mmHg), fiind cea mai mare presiune hidrostatică din întreg teritoriul capilar
al organismului, datorită emergenţei aproape perpendiculare, din aortă, arterele renale, cât şi
ramificării după un traiect scurt a acestora la care se adaugă calibrul mai redus al arteriolei
eferente decât al arteriolei aferente. Forţele opozante filtrării sunt presiunea coloid-osmotică a
proteinelor plasmei (25 mmHg) şi presiunea capsulară (15 mmHg).

Presiunea efectivă de filtrare va fi tocmai diferenţa dintre presiunea hidrostatică şi suma

presiunilor opozante.

P.ef. = P.h. - (P.os. + P.caps.) = 70 - (25 + 15) = 30 mmHg.

Debitul urinii primare depinde direct de mărimea presiunii efective de filtrare, iar aceasta
depinde de mărimea presiunii sângelui la nivelul capilarelor glomerurale. Când presiunea
hidrostatică din capilare scade sub 40 mmHg, formarea urinii încetează şi se instalează anuria.
Când presiunea hidrostatică din capilare creşte, are loc o creştere al debitului urinii primare.
Dar, fiecare nefron posedă mecanisme de autoreglare a presiunii hidrostatice capilare,
menţinând-o, constant în jur de 70 mmHg, chiar dacă tensiunea în arterele renale variază de la
80 la 200 mmHg. Această relativă autonomie a presiunii de filtrare se realizează prin
constricţia sau dilataţia arteriolelor aferente şi eferente; astfel, constricţia arteriolelor aferente
şi dilatatrea celor eferente scade presiunea efectivă de filtrare, iar constricţia arteriolelor
eferente şi dilataţia celor aferente creşte presiunea efectivă de filtrare.

10
 B. Reabsorbţia tubulară

Reabsorbţia tubulară se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi proximali şi distali, a ansei

lui Henle şi a tubilor colectori. Prin reabsorbţie, celulele tubilor uriniferi selectează şi reţin din
urina primară, toate substanţele necesare organismului (glucide, lipide, aminoacizi,
polipeptide, săruri minerale, apă, vitamine etc.) şi lasă să treacă substanţele toxice şi
nefolositoare (acizii nevolatili, uree, acid uric, creatinină etc.).

Mecanismele de reabsorbţie sunt pasive şi active. Transportul pasiv se face conform

legilor fizice ale difuziunii şi osmozei, conform gradientelor de concentraţie osmotice în
vederea egalizării concentraţiilor; se face fără consum de energie din partea celulelor tubulare.
Transportul activ are un caracter selectiv şi se efectuează cu consum de energie, deoarece o
substanţă este deplasată de la o concentraţie mică spre o concentraţie mare. Transportul activ
poate fi limitat de o capaciatate maximă de transport (Tm) sau transport activ nelimitat.

C. Secreţia tubulară

Secreţia tubulară are loc la nivelul tubilor contorţi distali şi completează compoziţia urinii
finale. Prin acest mecanism rinichiul secretă activ unele substanţe toxice (amoniac,
creatinină), unii ioni (K+, H+) precum şi unele medicamente. Secreţia de amoniac glutaminei
în acid glutamic şi NH3. Acidul glutamic este transportat prin sânge la creier unde leagă
amoniacul cerebral transformându- se în glutamină, care trece în sânge şi la nivelul rinichilor
se desface din nou şi aşa mai departe. Prin secreţia de H+ şi de K+, rinichiul intervine în
menţinerea echilibrului acido bazic al mediului intern. Astfel rinichii pot forma o urină cu pH
foarte variabil (de la 7,8 în alcaloze până la 4,4 în acidoze); rinichiul absoarbe câte un ion de
Na+ pentru un ion de K+ sau H+ excretaţi. Secreţia de K+ şi reabsorbţia de Na+ sunt
stimulate de hormonii mineralocorticoizi.

11
Compoziţia şi proprietăţile urinii

Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore se numeşte diureză. Ca urmare a celor trei

procese ia naştere urina definitivă cu o compoziţie mult diferită de cea a plasmei sanguine,
ca în tabelul următor

12
Se constată că din urină lipsesesc substanţele importante pentru organism cum sunt: glucidele,
proteinele şi lipidele; după cum deşeuri metabolice ca ureea, acidul uric, creatinina sunt în
urină în concentraţii mai mari decât în plasmă. O altă categorie de substanţe eliminate prin
urină în funcţie de concentraţia lor plasmatică o reprezintă cationii şi anionii (Na+, K+, Ca2+,
Mg2+, Cl-). Dintre proprietăţile urinei reţinem pH-ul urinar între 4,5-8, limitele largi atestând
rolul rinichiului în menţinerea echilibrului acido-bazic; la o alimentaţie predominant vegetală
pH-ul devine alcalin iar la o alimentaţie bogată în proteine reacţia urinii devine acidă.
Densitatea 1.005-1.035 scade paralel cu creşterea diurezei. Culoarea se datoreşte pigmenţilor
biliari. Mirosul caracteristic se datoreşte amoniacului.

Reglarea formãrii urinei

Cantitatea şi compoziţia chimică a urinii variază în funcţie de echilibrul homeostatic al
organismului prin mecanisme de reglare neuroumorale.

Reglarea nervoasă se realizează prin intermediul nervilor vegetativi simpatici şi

parasimpatici. Rolul cel mai important îl joacă sistemul nervos vegetativ simpatic, a cărui
excitaţie slabă contractă arteriolele eferente şi creşte presiunea efectivă de filtrare şi deci şi
diureza; o excitaţie mai puternică simpatică contractă arteriolele aferente şi diureza scade.

Reglarea umorală este mult mai evidentă. Hormonul antidiuretic (ADH sau
vasopresina) se eliberează când creşte presiunea osmotică a mediului intern (în caz de
pierdere de lichide prin transpiraţie, ingestie redusă de lichide sau exces de sare
înalimentaţie); acţionează asupra tubului contort distal şi a tubilor colectori, unde determină
creşterea absorbţiei facultative de apă şi creşterea concentraţiei urinii.

Reabsorbţia tubulară de Na şi secreţia de K sunt stimulate de hormonii

mineralocorticoizi (aldosteronul).

Când tensiunea arterială scade şi se produce scăderea debitului circulator renal,

aparatul juxtaglomerular secretă renina care are două efecte:

- acţionează direct asupra arteriolei aferente dilatând-o;

13
- determină hidroliza unei proteine plasmatice şi eliberarea unui polipeptid cu efect
vasoconstrictor foarte puternic (angiotensina I şi II) care produce constricţia arteriolei
eferente; ca urmare presiunea efectivă de filtrare se menţine ridicată.

Micţiunea
Actul de evacuare a vezicii urinare se numeşte micţiune şi este de natură reflexă.

La nivelul papilelor renale, urina se adună în calice şi bazinet, iar de aici prin mişcări
peristaltice este transportată în lungul uretrelor spre vezica urinară. Pe măsură ce în vezică se
acumulează noi cantităţi de urină, pereţii acesteia se relaxează progresiv, mărindu-i
capacitatea; în acest mod se pot acumula 200-300 ml urină fără ca presiunea din interior să
crească.

Peste această cantitate, presiunea din vezică se ridică, declanşând reflexul de micţiune

Acest reflex este iniţiat de baroreceptorii din peretele vezicii urinare; excitantul
specific fiind creşterea presiunii din interiorul vezicii cu peste 18 cm apă.

Stimulii nervoşi generaţi de receptori se transmit pe căi aferente senzitive spre centrii
micţiunii din măduva sacrată şi spre scoarţa cerebrală, provocând senzaţia conştientă de
necesitate. Centrii micţiunii sunt localizaţi în măduva sacrată şi aparţin de sistemul nervos
parasimpatic. Comanda micţiunii pleacă de la centrii pe căile eferente parasimpatice ale
nervilor pelvici care determină relaxarea sfincterului uretral neted (intern) şi contracţia
muşchiului detrusor (al pereţilor vezicii urinare).

Astfel are loc micţiunea prin reflex involuntar la animale şi la copiii mici.

Prin educaţie la om actul micţiunii poate fi controlat voluntar; dacă condiţiile nu

permit, micţiunea poate fi împiedicată prin contracţia sfincterului uretral extern, care este un
muşchi striat supus voinţei. În acelaşi timp are loc o relaxare a suplimentară a vezicii urinare
sub acţiunea centrilor simpatici din măduva lombară care comandă relaxarea muşchilor netezi
ai peretelui şi contracţia sfincterului uretral intern determinând o scădere a presiunii din
vezică şi sistarea pentru un timp a senzaţiei de necesitate. Prin conlucrarea mecanismului
reflex şi al controlului cortical voluntar, vezica urinară poate acumula până la 600 ml urină,
după care micţiunea se produce chiar şi împotriva voinţei. În mod normal omul are 4-6
micţiuni în 24 de ore.

14
 Anatomia functionala si conexiunile nervoase ale vezicii urinare
Vezica urinara este o cavitate cu pereti alcatuiti din musculatura neteda, formata din
doua parti: corpul care este cea mai mare parte a vezicii, in care se acumuleaza urina si colul,
care este o prelungire sub forma de palnie a corpului, continuandu0se in jos cu
uretra.Muschiul neted vezical este cunoscut sub numele de detrusor. Fibrele sale musculare se
orienteaza in toate directiile si, atunci cand se contracta, poate creste presiunea vezicala pana
la 40-90 mmHg.Pe peretele posterior al vezicii urinare, imediar deasupra colului vezical, intra
cele doua uretere. La locul de intrare al ureterelor aceastea trec oblic prin detrusor si apoi inca
1-2 cm pe cub mucoas vezicala, inainte de a se deschide in vezica urinara.

Muschiul colului vezical este denumit adeseori si sfincter intern.Tonusul sau natural
impiedica in mod normal patrunderea urinei la nivelului colului vezical si al uretrei
posterioare oprind astfel golirea vezicii inainte ca presiune sa atinga pragul critic.

Uretra posterioara strabate diafragma urogenitala care contine un strat muscular numit
sfincterul extern al vezicii urinare. Acest muschi este un mushi scheletic controlat voluntar
spre deosebire de sfincterul intern care este in intregime muschi neted. Sfincterul extern este
controlat de catre sistemul nervos si poate prevenii mictiunea chiar si atunci cand controlul
involuntar tinde sa o initieze.

Inervatia vezicii urinare

Inervatia principala a vezicii urinare provine de la nervii pelvici care transmit impulsuri de la
maduva spinarii prin intermediul plexului sacrat in special de la nivelul segmentelor S2-S3
medulare. Nervii pelvici sunt nervi mixti, continand atat fibre senzitite cat si fibre motorii.
Fibrele senzitive sesiseaza in special gradul de tensionare al peretelui vezical. Semnalele de
intindere de la uretra posterioara, sunt deosebit de intense si sunt responsabile de initierea
reflexelor care determina golirea vezicii urinare. Fibrele motorii din nervii pelvici sunt fibre
parasimpatice. Acestea se termina in ganglionii din peretele vezical, apoi detrusorul este
inervat de fibre nervoase postganglionare scurte. In afara de nervii pelvici, mai exista fibrele
motorii catre musculatura scheletica transmise pe calea nervilor rusinosi pana la nivelul
sfincterului vezical extern. Aceste fibre somatice inerveaza si controleaza voluntar muschiul
striat al sfincterului extern.

15
 Tranportul urinei prin uretere
Ureterele sunt mici tuburi musculare netede care incep in pelvisul fiecarui rinichi si coboara
pana la vezica urinara. Pe masura ce urina colecteaza in pelvis, presiunea din pelvis creste si
initiaza o contractie peristaltica ce se raspandeste de-a lungul ureterului pana la vezica
urinara. Unda perisaltica poate deplasa urina impotriva unui obstacol cu o presiune de pana la
50-100 mmHg. Transmiterea undei perisaltice se produce probabil datorita unui potential de
actiune care se propaga de-a lungul muschiului neted sincitial al peretelui ureteral. Stimularea
parasimpatica poate creste iar stimularea simpatica poate scadea frecventa undelor perisaltice
si, probabil, pot afecta si intensitate contractiei.

In portiunea inferioara, ureterul penetreaza oblic vezica urinara. Ureterul trece cativa cm sub
epiteliul vezical, astfel ca presiunea intravezicala comprima ureterul, prevenind refluzul urinei
in ureter in timpul mictiunii, cand presiunea din vezica urinara creste foarte mult.

16
 Aplicații în patologia rinichiului și a cãilor urinare
Pietre la rinichi, incontinenta urinara, cancer la prostata, lipsa libidoului… Toate
aceste stari patologice, benigne sau maligne, iti afecteaza zilnic sanatatea si calitatea vietii.
Unele din ele provoaca simptome precum durere, urinare frecventa, altele sunt doar extrem
de stanjenitoare.

Litiara urinara(pietre la rinichi) înseamnă formarea de calculi în căile urinare. Exista

calcului de urați, de oxalați, de fosfați. Prezenta lor se manifesta cel mai adesea prin dureri
paroxistice intense în regiunea lombara (calica renala) și prezenta de sânge vizibil în urina.
Uneori pot bloca scurgerea urinei prin căile urinare. Metodele moderne de tratament au
introdus ultrasunete pentru fărâmarea calculilor urinari în fragmente foarte mici care pot fi
eliminate prin urina.

Uretrita este inflamația uretrei, cel mai adesea apărută în cursul bolilor cu transmitere
sexuala ( boli venerice). Dintre ele cele mai răspândite este uretrita gonococica. Produse o
secreție purulenta, usturimi mari la micțiune, iar la femei se asociază cu vulvo-vahinita
gonogocica, provocând o scurgere vaginala bogada în gonococi.

Prostata-Dupa 45 de ani, aproape toti barbatii traiesc cu spaima cancerului de

prostata. Ereditatea, alcoolul, alimentatia plina de E-uri, dar, mai ales, ignorarea semnalelor
de alerta fac ca, in ultimul timp, sa asistam la o adevarata “epidemie” a temutei boli. Si asta,
in ciuda faptului ca este cancerul care se vindeca in 90% din cazuri, cu conditia sa fie
diagnosticat precoce.

17
 Concluzie
Rinichii sunt așezați profund în cavitatea abdominala, simetric de o parte și de alta a
coloanei vertebrale, în regiunea lombara. Ei se proiectează de la nivelul ultimelor doua
vertebre toracale, până la vertebra a treia lombara, rinichiul drept fiind situat ceva mai jos, cu
aproximativ o jumătate de vertebra fata de cel stâng, din cauza prezentei ficatului în partea
dreapta.

Rinichiul este alcătuit din două părți: capsula renală și țesutul sau parenchimul renal.

Nefronul reprezintă unitatea anatomica și funcțională a rinichiului. În alcătuirea unui

nefron intre doua parti: corpusculul renal și tubul urinifer (sistemul tubular).

Căile urinare sunt reprezentate de:

• calicele renale mici;

• calicele renale mari;

• bazinet;

• ureter;

• vezica urinară;

• uretra.

Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi și confluează în trei
calice renale mari: superior, mijlociu și inferior. La rândul lor, calicele renale mari se unesc și
formează bazinetul. Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi
și cu vârful spre ureter. Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care unește vârful bazinetului
cu vezica urinară. Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, fiind porțiunea cea mai
dilatată a căilor urinare. Ea acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere, și
o evacuează în mod discontinuu ritmic, de 4-6 ori în 24 de ore, prin actul micțiunii. Vezica
urinară este așezată în pelvis și are o formă globuloasă. Uretra este un conduct care, la bărbat,
e mai lungă decât la femeie. Ea este segmentul evacuator al aparatului urinar, prin care urina
este eliminată din vezică în timpul micțiunii. La bărbat, este un organ comun atât aparatului
urinar, cât și celui genital, servind pentru micțiune și pentru ejaculare. La femeie, uretra este
un organ care servește numai pentru eliminarea urinei din vezică; este prevăzută cu un sfincter
intern, neted, la joncțiunea/legătura cu vezica urinară, și cu un sfincter extern, striat.

Rinichii sunt principalele organe ale excreției. Aceștia elimină prin urină substanțele
toxice nefolositoare și o parte din sărurile din sânge, împreună cu o cantitate de apă.
Vascularizația rinichiului este foarte bogată. Artera renală (provine din aorta abdominală) se
împarte în ramuri care pătrund între piramidele renale, formează apoi mici ,,arcuri" la baza
piramidelor, la limita dintre corticală și medulară; din divizarea acestora în corticală provin
arteriolele aferente care se capilarizează formând fiecare câte un ,,ghem" de capilare, numit
glomerul. În fiecare rinichi se găsesc cam 1 milion de nefroni, ,,unități de curățire" a sângelui,
la nivelul cărora se formează urina.

18
 Formarea urinei este un proces complex care se desfășoară în trei faze:

• filtrarea glomerulară;

• reabsorbția tubulară;

• secreția tubulară.

Eliminarea urinei- Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin
contracția musculaturii înspre vezica urinară unde se acumulează. Când aceasta se umple
(300-400 ml), musculatura pereților ei se contractă și urina este eliminată, prin uretră, la
exterior (are loc micțiunea). Rinichii intervin în menținerea echilibrului mediului intern. De
exemplu, când mănânci foarte sărat, rinichiul elimină surplusul prin urină, mențînând astfel
concentrația normală a sărurilor în sânge. Dacă bei prea multă apă, rinichiul elimină surplusul.
Dacă bei apă puțînă, se mărește reabsorbția ei pentru a nu modifica conținutul de apă al
plasmei sanguine.

Pentru o viață sănătoasă, consumați minimum 2 litrii de lichide în fiecare zi!

În concluzie, pentru a funcționă totul într-o armonie perfectã beţi apa

19
 Bibliografie

Anatomia si fiziologia omului – Compediu – Cezar Th Niculescu, Bogdan Voiculescu,

Cristian Nita

Anatomia si fiziologia umana – Crin Marcean, Mihaela Alexandru

Fiziologia umana – Gh. Badiu, I. Teodorescu Exarcu

https://www.academia.edu/34334076/ANATOMIE_%C5%9EI_FIZIOLOGIE_UM

20