Sunteți pe pagina 1din 3

Poezia „Lacustră” prezintă atmosfera dezolantă caracteristică universului

liric bacovian.

Titlul este simbolic, lacustra este o locuinţă temporară, nesigură, construită


pe apă, susţinută de piloni din lemn. Aici cuvântul semnifică faptul că eul liric
simte pericolul agresiunii lumii exterioare de care se izolează, devenind în
felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.

>> poezia LACUSTRĂ de G. Bacovia


Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, al cărui teoretician este
Jean Moreas, prin manifestul literar „Le symbolisme”, în care vorbeşte despre
o artă care va fi împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că poezia trebuie să
sugereze doar şi nu să descrie. Curentul literar şi estetic a apărut ca reacţie
împotriva parnasianismului, romantismului şi a naturalismului, promovând
conceptul de poezie modernă, care este definită ca „arta de a simţi”.
Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din lumea înconjurătoare îi
corespunde un sentiment, o stare care poate fi exprimat şi explicat prin
simboluri.
Apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, în poezii domină atmosfera sfârşitului, de
aceea viziunile poetice ating domeniul suprarealităţii, al iraţionalului. Astfel,
poezia încearcă să găsească o cale între realitate şi suprarealitate prin
simboluri, corespondenţe şi sugestii. Poeţii îşi manifestă preferinţa pentru
imagini imprecise, confuze prin care se transmit diverse senzaţii, impresii,
stări ale spiritului. Starea poetică este caracterizată prin decadenţă, astfel
sentimentele şi stările sugerate sunt: tristeţea, suferinţa, deznădejdea, frica,
delirul, nevroza, plictisul, splin-ul, apăsarea singurătăţii, spaima de moarte
sau de neant, izolarea, oboseala psihică, monotonia. Principalele teme şi
motive simboliste reprezintă aceste stări şi atitudini poetice, de aceea se
preferă teme ca condiţia poetului nefericit, lumea oraşului sufocant, moartea
văzută ca descompunerea lumii, natura dezolantă, apocaliptică, amorul
defunct, singurătatea, evadarea spre mari depărtări sau tărâmuri misterioase.
Aceste teme sunt ilustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi ploaia sau apa,
materia aflată în descompunere, iubita moartă, amurgul, frigul, vântul, metale
preţioase sau instrumente muzicale. O trăsătură definitorie a poeziei
simboliste este muzicalitatea, realizată prin enumeraţii, repetiţii, refrene sau
prezenţa unor instrumente muzicale. O mare inovaţie din punct de vedere
prozodic este cultivarea versificaţiei libere, ceea ce corespunde muzicalităţii
interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor simboliste,
culorile redând stări profunde, emoţii puternice.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet
vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al
sensibilităţii, un spirit decadent, un poet al marilor tristeţi. Lirica lui
evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la
distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica,
delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Bacovia
este parcă poetul coborât în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii,
strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul lumii; poezia lui este
sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure. Bacovia
îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe
stranie, inimitabilă.
Tema poeziei este singurătatea, sentiment care îi cauzează frică, disperare,
deoarece totul se descompune sub acţiunea apei, a ploii. Apa, motivul central
al operei, în mod obişnuit este un element vital, dar la Bacovia este elementul
care descompune materia, provocând frica de nefiinţă. La nivel formal, poezia
cuprinde patru catrene, cu compoziţie circulară datorită simetriei create de
prima şi ultima strofă care sunt aproape identice ceea ce conferă monotonia.
La aceasta se adaugă valoarea stilistică a repetiţiei, sugerând obsesia,
apăsarea sufletească. Imaginarul poetic se organizează în jurul a două
simboluri: ploaia, care sugerează descompunerea materiei şi a spiritului şi
produce starea de tristeţe, monotonie şi de nevroză respectiv lacustra ce
simbolizează o lume limitată.
în primele versuri eul liric solitar se contemplă pe sine în rezonanţă cu
solitudinea unei nopţi cosmice, a unui sfârşit de lume, unde totul este în
descompunere lentă sub acţiunea terifiantă a apei. Impresia de
descompunere evoluează din plan exterior spre interior „De-atâtea nopţi aud
plouând / Aud materia plângând”.
Plânsul universal al materiei creează elului liric viziunea unui spaţiu lacustral,
unde totul e dominat de apă. Ploaia parcă ţine de o veşnicie, „de-atâtea
nopţi”, iar această impresie de nesfârşit atrage după sine incapacitatea eului
de a se elibera de starea depresivă, disperată, rămânând în continuare
singur.
Următoarea strofa prezintă o imagine halucinantă: universul înconjurător,
cuprins de apă alunecă în acvaticul primordial şi produce regresiunea eului
liric. Umiditatea scândurilor marchează transformarea lumii exterioare într-un
spaţiu al spaimei, al halucinaţiei în care el a rămas singur, neputincios în faţa
apei distrugătoare. Somnul devine un coşmar deoarece poetul resimte
agresiunea fizică a apei „în spate mă izbeşte un val”. Podul este ultimul
refugiu în faţa acestei agresiuni, însă acesta nu este tras, poetul simţindu-se
lipsit de apărare, de siguranţă.
însingurarea este şi mai adâncă în a treia strofa unde sintagma „un gol
istoric” sugerează pe de o parte urmările acţiunii distructive ale ploii, pe de
altă parte este sugestia pustietăţii sufleteşti a eului liric. Parcă timpul şi
spaţiul sunt şi ele descompuse, devin infinite, creând un puternic sentiment
de monotonie, care treptat devine obsedant.
Prăbuşirea piloţilor aduc sugestia pierderii definitive a ultimului refugiu, a
ultimului sprijin, astfel neliniştea, frica devin din ce în ce mai adânci.
Ultima strofa este reluarea aproape identică a primei strofe, astfel fiind
accentuat sentimentul de apăsare, de monotonie, de frică şi de singurătate.
Locuinţele lacustre nu-i oferă linişte, siguranţă pentru că sunt şi ele elemente
ale descompunerii, deci ale morţii. Totul se află în moarte lentă şi în faţa
acestor imagini de coşmar poetul este singur. Versul „Tot tresărind, tot
aşteptând” conţine două verbe la modul gerunziu care exprimă o stare de
durată, de permanenţă.
Poezia „Lacustră” exprimă, într-o manieră inegalabilă strigătul disperat al
poetului rămas singur într-o lume de coşmar. Această creaţie a lui Bacovia
devine o elegie fiind expresia artistică a stării de solitudine, a prăbuşirii
sufleteşti, a deznădejdii, stări care „au încremenit într-o expresie simplă,
vibrând în infinit”.

S-ar putea să vă placă și