Arta in

perioada
Arta românească în secolele XIX, XX ne dezvăluie transformările apărute în
arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul
modernist și în România. Astfel în arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia
națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare
cât mai plăcută. Putem aminti arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru
Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și ai
viziuni artistice fiind realizate nenumărate capodopere artistice. Numeroși sculptori realizează
sculpturi în piatră, lemn sau modelaj precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Wladimir
Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura ne aduce o întreagă paletă de schimbări
majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris, la München sau în București încearcă
să-și definească propriul stil de lucru îmbinând elemente ale modernismului cu cele ale
tradiționalismului. În domeniu picturii întâlnim foarte mulți artiști români cum ar fi: Ștefan
Luchian, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe
Petrașcu, Theodor Pallady și alții.

În secolul al XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se

pune accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca medievală la
epoca modernă. Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat elementele orientale și
occidentale, dând artei românești o imagine pitorească. România face legături directe și cu țări
precum Franța și Italia de unde tinerii ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică
în timpul revoluției din 1848. Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate
determinând un efort de sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri.
Asimilarea în ritm accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor
fenomene specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed
într-un ritm rapid fără a mai urma evoluția normală. V. Florea, în lucrarea „Arta românească
modernă”, afirmă în legătură cu acest fenomen:

„Zămislirea noilor forme de artă este adesea șovăielnică. În virtutea inerției, multe
forme vechi dăinuie și după ce și-au pierdut fondul de odinioară, în timp ce forme noi se impun
fără a dobândi și conținuturi corespunzătoare, fără a fi pe deplin asimilate și adaptate la
condițiile specifice locale.” Dintre curentele artistice de proveniență din Apus, primul curent va
fi neoclasicismul, chiar dacă uneori va avea influențe ale academismului. După apariția
neoclasicismului, își vor mai face simțită prezența și alte curente occidentale, diminuând simțitor
decalajul în timp față de arta Apusului.