Rolul educației în procesul de construcție națională a României

interbelice

Identitatea națională se află în strânsă legătură cu conștiința națională niciuna neputând exista
fără cealaltă. Identitatea națională reprezintă un ansamblu de caracteristici asupra cărora cad
de acord locuitorii unui teritoriu statal cum ar fi limba sau interesele care devin comune cu
ale statului.
În procesul de definire a naturii și originii națiunilor s-au formulat de-a lungul timpului mai
multe teorii: selecționalismul, voluntarismul, primordialismul și perenialismul.
Conform selecționalismului o națiune nu ar putea fi formată decât dintr-un neam pur din
punct de vedere biologic, unul în care membrii ar avea aceeasi rasă.
Voluntarismul sustine ideea conform căreia grupul etnic își asumă o anumită identitate, dar
națiunea posedă în plus o conștiință politică legată de viața istorică a poporului.
În perioada postbelică s-au remarcat primordialismul și perenialismul.
Primordialismul consideră națiunea drept un organism cu caracter fix și neșters imprimat
membrilor de la naștere de care ei nu se pot desprinde niciodată.
Perenialismul împarte comunitățile etnice în două categorii: continue și recurente. În cazul
celor continue viața istorică a unei comunități etnice s-ar datora unui context istoric favorabil
pe când în cazul celor recurente acestea își pot estompa până la dispariție legăturile specifice,
fiind recuperate la nivelul elitei abia în epoca modernă prin intermediul discursului cultural
naţional conceput de un grup restrâns de intelectuali.
Educația a jucat dintotdeauna un rol destul de important în cadrul unui stat, demonstrându-se
pe parcursul timpului că un sistem educațional bine pus la punct poate produce în interiorul
unei colectivități statale o solidaritate națională mult mai puternică de tip cultural, urmărind
întotdeauna să integreze mari valori și cunoștințe umane universale dispunând de un model
funcțional adaptat timpului istoric, nevoilor și obiectivelor unui Stat.
În procesul de construcție națională a României interbelice, educația a jucat un rol de o
importanță majoră, deoarece școala a fost primul și principalul instrument de răspândire a
valorilor mentale, a regulilor comportamentale, dar și cel mai în masură mediu de modelare a
identităților individuale și comunitare.
Înainte de Primul Război Mondial, respectiv a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, sistemul
educațional din cele două Principate avea nevoie de formarea unei elite locale românești fapt
ce a dus la instituirea unor mari centre universitare în perioada anilor 1860. Spre final de
secol XIX, chiar dacă în 1864 fusese instituționalizată Legea învățământului primar, gradul
de analfabetism era destul de ridicat ( peste 70 % per total), astfel că în acest context s-a făcut
remarcată o personalitate care și-a pus ampremta asupra învățământului românesc: Spiru
Haret. El a realizat că învățământul românesc avea nevoie de reforme pentru a putea fi
modernizat și adaptat nevoilor tot mai conștientizate la nivel politic. Haret era de părere că o
societate predominant agrară și țărănescă trebuia modernizată din interior către instituțiile
adecvate, iar una dintre aceste instituții era școala care a fost concepută de Haret drept un
mijloc fundamental al unor transformări în mediul țărănesc. Spiru Haret și-a concentrat
atenția asupra unor reforme de modernizare ce cuprindeau legi cum a fost cea a
învățământului secundar și superior sau s-a semnalat necesitatea extinderii rețelei
educaționale, Haret dorind să ofere școală chiar și celor mai îndepărtate cătune. Dacă în
perioada antebelică a fost remarcat rolul educației în ceea ce privește modelarea maselor, în
perioada interbelică se vor prelua și suplimenta aceste idei și bineînțeles adaptându-le
nevoilor proiectului de construcție națională românească.
În perioada interbelică, proiectul de construcție a identității și conștiinței naționale a ridicat
Școala la rangul de instituție morală esențială, alături de Biserică și Armată. În principiu
școala avea rolul de a face unificarea sufletească națională și de readucere la națiune a celor
înstrăinați de ea. Pe lângă asta, învățământul interbelic s-a concentrat și în jurul ideii de patrie
pentru că prin intermediul școlii avea să fie modelat sufletul națiunii române întregite.
Această conștiință națională, aceste sentimente și interese comune celor ce alcătuiesc un
popor, urmau sa fie construite în școală.
În perioada interbelică s-a făcut remarcată o personalitate importantă și anume Constantin
Angelescu care a avut un program foarte amplu de extindere a rețelei școlare pe tot teritoriul
țării, dar mai ales în mediul rural el concentrăndu-se asupra a trei lucruri: să formeze cetățeni
conștienți, cu aceleași idealuri; să organizeze învățământul astfel încât să fie adaptat nevoilor
practice ale Statului și a acordat o atenție importantă contribuției pe care învățământul
românesc o putea avea în domeniul culturii și științelor universale. A optat pentru o nivelare
în ceea ce privește învățământul din Vechiul Regat, Bucovina, Transilvania și Basarabia
tocmai pentru a proteja această unitate națională. S-a concentrat pe integrarea țăranului român
în sistemul școlar pentru că prin educației i se putea ridica starea socio-economică, a optat
pentru rezolvarea decalajelor din nivelurile de alfabetizare din toate provinciile. Tot
Angelescu a pus în aplicare idealul lui Spiru Haret și anume de a extinde rețele de școlarizare
cat mai mult în mediul rural, s-au a susținut extinderea masivă a dimensiunilor corpului
didactic. S-a promovat ideea de românizare a personalului prin reducerea numărului de
posturi minoritare.
După 1918, în învățământul românesc au existat unele probleme legate de statutul limbii
materne și anume în sistemul public de stat trebuia să li se ofere tuturor cetățenilor
învățământ primar în limba proprie cu atât mai mult cu cât zona era cu populație minoritară.
Astfel că primele patru clase se făceau în limba maternă introducăndu-se ore suplimentare de
familiarizare cu limba română. Apoi următoarele trei clase se făceau în limba română, iar
limba minoritară devenea limbă de studiu. Cadrele didactice trebuiau să folosească doar
limba română la cursuri, singurul moment în care era permisă folosirea limbii imperiale era
atunci când părinții nu cunoșteau deloc limba română. Dar în multe zone profesorii nu se
puteau înțelege cu elevii decât folosind limbi minoritare astfel că în ciuda constrângerilor ce
li se aplicau, în 1930 încă existau mulți profesori minoritari ce nu cunoșteau sau nu foloseau
limba română în clasă.
Un aspect care a afectat destul de mult minoritățile etnice a fost reintroducerea examenului de
bacalaureat care trebuia dat în limba română, iar mulți dintre ei picau deoarece nu cunoșteau
destul de bine limba statului. Una dintre aceste minorități afectate a fost cea ucraineană care
avea un procent de 3,2% din totalul cetățenilor români protrivit studiului de caz asupra
minorității ucrainene din România realizat de Florin Răzvan Mihai. În acest studiu de caz este
prezentată evoluția sistemului de învățământ în provincia Bucovina și nu numai. Conform
acestui studiu de caz procesul de transformare a sistemului de învățământ a început prin
adoptarea limbii române ca limbă de predare și trecerea în proprietatea statului a unor școli
private sau desființarea altora astfel a crescut numărul școlilor românești în defavoarea celor
ucrainești și cu mari eforturi în 1927 s-a reușit românizarea tuturor școlilor ucrainene din
Bucovina. Studiul limbii române era obligatoriu, iar pentru tinerii învățători care doreau să
lucreze pe perioadă de 4 ani în zonele cu minorități existau și anumite facilități cum ar fi
sporuri salariale de 50% și prime de deplasare. În ceea ce privește învățământul particular
situația s-a clarificat abia în 1925 când minimul constituirii unei astfel de școli era de 10 elevi
per clasă și putea cuprinde școli de copii mici, școli primare și de grad secundar. La ciclul
primar particular programa școlară a statului era obligatorie. În ceea ce privește învățământul
secundar aici erau admiși doar elevii care terminau cele patru clase ale ciclului primar, iar în
ceea ce privește procesul de românizare acesta s-a realizat pe etape: s-a introdus limba
română care se folosea la toate clasele în predarea materiilor precum istoria, geografia și
gimnastica.
În cazul Basarabiei, cât timp a fost sub ocupația Imperiului Rus aceasta nu a avut parte de
școli românești sau de posibilitatea studiului limbii române în școlile de Stat rusești. Așa că
imediat după ce au ieșit de sub ocupația rusă basarabenii și-au stabilit ca limbă de predarea
limba poporului. După Unire, activitățile de alfabetizare românească a cadrelor didactice au
fost introduse de timpuriu, de altfel se organizau și cursuri de reînvățare a limbii române
pentru profesorii moldoveni. Din 1920 s-a introdus și predarea gramaticii limbii române. În
ceea ce privește conversația, elevilor li se recomanda să folosească limba română. În
Basarabia ponderea elevilor români era mai mare în liceele pedagogice, în rest cei mai mulți
elevi rămâneau cei de alte naționalități. Învățământul în Basarabia era afectat și de starea
precară a infrastructurii pentru că degeaba construiau școli dacă nu rezolvau problema căilor
de transport. Ei aveau săli de clasă, dar nu aveau drumuri, lemne de încălzit sălile sau
materialele didactice. Dintre toate provinciile, Basarabia era cea mai săracă, acest lucru
resimțindu-se si în calitatea slabă a corpului didactic, care preocupat de propria-i
supraviețuire se concentra foarte puțin pe misiunea educațională. Pe lângă toate acestea,
basarabenii erau obișnuiți să primească de la Stat materialele didactice, dar din pricina
situației precare existentă în tot Regatul, Statul nu putea face asta. În cazul învățătorilor de
altă limbă se organizau cursuri de vară în cadrul cărora studiau limba și literatura română,
istoria și geografia României care se finalizau cu un examen. Dacă îl picau trebuiau să reia
cursul în vara următoare, iar dacă îl picau în mod succesiv aceștia erau înlăturați din
învățământ.
În concluzie educația a jucat un rol foarte important în procesul de construcție a națiunii
românești, a unui „toți ca unul”. Prin sistemul educațional se insufla elevilor sentimentul
datoriei, a iubirii de patrie și Tron, a fost construită conștiința națională a viitorului cetățean
și s-a realizat o unificare sufletească între toți locuitorii Statului.