Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

TEMĂ DE SEMINAR LA ISTORIA ARTEI

Anul III Sem. II

Coordonator: Student:Iordache

Lect. univ. dr. Cristian Mănguță (Mihai) Daniela

Târgoviște

2020
UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

TEMA 1: PERSONALITATE

- Michelangelo Buonarrotti -

(1475-1564)

Coordonator: Student:Iordache

Lect. univ. dr. Cristian Mănguță (Mihai) Daniela

Târgoviște

2020
Michelangelo Buonarrotti
(1475-1564)

Pictor, sculptor și arhitect, Michelangelo Buonarrotti a fost o personalitate remarcantă în


istoria artei, lăsând în urma sa unele dintre cele mai importante lucrări. El a avut o carieră de
peste 70 de ani, împărțită între orașul său natal, Florența, unde a lucrat pentru puternica familie
de Medici și Roma, unde a lucrat în slujba papalității. Deși el este considerat, în primul rând
sculptor, cea mai faimoasă lucrare a sa este pictura realizată pe plafonul Capelei Sixtine. Ultimii
20 de ani ai vieții sale i-a dedicat, arhitecturii, în special reconstruirii bazilicii Sf. Petru din
Roma. Atât în pictură, cât și în sculptură Michelangelo a demonstrat o măiestrie inegalabilă în
redarea figurilor umane și o profundă spiritualitate prin care se reflectă propria lui credință. Mulți
dintre contemporanii săi l-au adorat, numindu-l „divinul Michelangelo”, iar lucrările sale au avut
o puternică influență asupra artei în Europa.
Michelangelo di Lodovico Buonarrotti Simone s-a născut la data de 6 martie 1475, la
Caprese, un orășe aflat în apropiere de Florența (60 km), în vremea când tatăl său era primarul
acelui oraș și al orașului învecinat. După ce îi expiră mandatul de primar, familia Buonarrotii se
întoarce în orașul natal, Florența, iar micul Michelangelo este abandonat într-o localitate
învecinată, Settignano, unde familia moștenise o proprietate. A fost crescut de o doică care era
fiică și soție de pietrari, îndeletnicire pentru care locul respectiv era celebru. De aici și afirmația
lui Michelangelo, că „a supt de la sânul doicii odată cu laptele și dălțile și ciocanele cu care își
realizează lucrările”, aceasta fiind una din explicațiile referitoare la dragostea artistului pentru
sculptură.
Michelangelo îmbrățișează cariera de artist împotriva voinței tatălui său, care a făcut tot ce
a putut pentru a-i suprima înclinațiile artistice, deoarece în aceea perioadă, arta era considerată o
formă de lucru manual și nu era demnă pentru un nobil. La vârsta de 6 ani tatăl său, îl înscrie la
Școala de Gramatică din Francesco da Urbino, unde tânărul Michelangelo învață să scrie, dar
sătul de greacă și latină, reușește să obțină consimțământul tatălui său de a se dedica artei.
Faptul că nu a putut să-i schimbe înclinațiile pentru artă, l-a convins pe tatăl său să renunțe și să-i
permită lui Michelangelo, să devină ucenic în atelierul pictorului Dominico Ghirlandaio. Dar
timpul petrecut în atelierul pictorului este scurt, deoarece în anul următor se mută la o academie
condusă de Bertoldo di Giovanni, elev al lui Donattelo, specializat în sculptura în bronz, și
sponsorizată de Lorenzo de Medici, capul celei mai puternice familii din Florența și guvernatorul
orașului. Singura informație legată de sculptură este aceea în care tânărul Michelangelo este
acceptat la Grădina din San Marco, Florența (care nu mai există în zilele noastre), unde exista o
colecție impresionantă de statui antice, colecționate de Lorenzo de Medici, care mai era numit și
Lorenzo Magnificul. Lorenzo este impresionat de talentul lui Michelangelo, îl ia să locuiască la
reședința familiei Medicii, unde îl tratează pe acesta ca pe un fiu adoptiv. Multe informații
despre formarea lui Michelangelo ca sculptor, începând de la daltă până la stăpânirea deplină a
acestei arte, nu există. Se pare că nu există nici o mărturie că tânărul artist ar fi fost înscris la un
atelier de sculptură sau în orice altă comunitate de acest gen.
Însă știm că de la frații Ghirlandaio, Michelangelo învață să deseneze, copiind operele
marilor maiștrii florențini cum ar fi Giotto și Masaccio, dar și operele unor maiștrii străini. Aici
s-a apropiat pentru prima dată de tehnica frescelor datorită fraților Ghirlandaio care erau ocupați
în acea perioadă cu decorarea Catedralei Santa Maria Novella.
După moartea lui Lorenzo de Medici, Florența cunoaște o perioadă tulbure, iar
Michelangelo părăsește orașul, vizitează Veneția și Bologna și spre finalul anului 1495 se
reîntoarce la Florența.
La 21 de ani, Michelangelo realizează deja câteva lucrări impresionante, dar acestea erau
de dimensiuni reduse. Abia în timpul primei sale șederi la Roma, Michelangelo realizează lucrări
la scară mare. El realizează statuia de marmură a lui Bacchus, pentru cardinalului Raffaele
Riario, care nu și-a mai dorit sculptura, dar care ulterior este achiziționată de către bancherul
Galli,un om influent la Roma, care deținea o casă cu o grădină, un adevărat anticariat în aer liber,
deoarece era un colecționar al operelor de artă antice și moderne. Tot pentru Galli, Michelangelo
realizează o altă operă cunoscută de sursele antice ca Apollo sau Cupidon, care se mai numea și
Copilul arcaș. Galli este cel care i-a înlesnit comanda operei Pieta, un grup statuar ce o reprezintă
pe fecioara Maria plângând peste trupul inert al lui Hristos, comandată de cardinalul francez Jean
Bilheres de Lagraulas. Pieta, a fost considerată încă de la început o capodoperă, consacrându-i
numele printre contemporanii săi. Sculptura Pieta este prima comandă romană de mare
importanță, și totodată, unica operă pe care apare semnătura artistului, gravată pe fâșia care
traversează pe diagonală bustul Fecioarei, unde se poate citi: „MICHELANGELUS
BONAROTUS FLORENT(INUS) FACIBAT”. Artistului i se cere să picteze Înmormântarea,
care însă rămâne neterminată, deoarece acesta se reîntoarce la Florența. La scurt timp după
reîntoarcerea sa la Florența primește o comandă să realizeze o statuie uriașă din marmură, ce
avea să-l reprezinte pe David. Acestă statuie de măsura 4,3m înălțime, face parte dintr-o serie de
lucrări ce vor urma să înfrumusețeze catedrala orașului Florența. Statuia lui David i-a consacrat
reputația lui Michelangelo în Florența, într-un mod mai ferm decât Pieta.
La scurt timp după ce a finalizat David, Michelangelo primește o altă comandă importantă
din partea guvernatorului Florenței, o pictură imensă pentru Palazzo Vecchio, reprezentând
Bătălia de la Cascina, în care Florența a învins Pisa. Această pictură urma să formeze un pandant
împreună cu Bătălia de la Anghiari, realizată de Leonardo da Vinci, pentru aceeași încăpere, dar
pereți opuși. Colaborarea dintre cei doi artiști se anunța interesantă din multe puncte de vedere,
dar mai ales că era bine cunoscut faptul că între cei doi nu exista simpatie și totuși trebuiau să
lucreze împreună, în același timp, pictând pereți opuși. Amândoi artiști au pregătit schițe pentru
realizarea respectivelor fresce, dar nici unul dintre artiști nu și-a terminat proiectul. Da Vinci
abandonează Bătălia de la Anghiari, după ce experimentele sale cu o tehnică neobișnuită
eșuează, iar Michelangelo deși a făcut schițe superbe pentru Bătălia de la Cascina, nu apucă să
înceapă pictura deoarece este chemat la Roma de Papa Iulius al II-lea. Acesta inițiază o vastă
politică culturală, înconjurându-se de cei mai mari artiști contemporani ca Rafael, Michelangelo,
Bramante. Acțiunile întreprinse de papa Iulius al II-lea fac ca Roma să devină capitala culturală a
Italiei, răpintu-i Florenței supremația de simbol al civilizației renascentiste. Acesta comandă o
serie de opere grandioase printre care reconstrucția Catedralei San Pietro, iar în interiorul noii
catedrale, dorește să-i fie așezat un monument funerar grandios. Michelangelo primește comanda
pentru realizarea acestui monument funerar și petrece un timp la una din carierele de marmură de
la Carrara, unde supraveghează lucrările de tăiere ale marmurei folosită pentru realizarea
monumentului funerar care trebuia să cuprindă 40 de personaje. Dar Iulius al II-lea și-a pierdut
interesul pentru fabulosul monument funerar, dar îi încredințează lui Michelangelo să picteze
plafonul Capelei Sixtine de la Vatican. Această lucrarea a fost considerată de o frumusețe și o
grandoare supraomenească, iar Michelangelo a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari
artiști.
După moartea Papei Iulius al II-lea, vine la putere un nou Papă Leon al X-lea, care era un
urmaș al familiei Medici, iar Michelangelo revine la Florența unde se afirmă pentru prima dată și
ca arhitect. Prima comandă pe care i-o încredințează noul papă este completarea fațadei Bisericii
San Lorenzo, rămasă neterminată, dar și această lucrare rămâne neterminată până în zilele
noastre. În 1520, Papa Leon al X-lea îi solicită artistului să realizeze în interiorul bisericii, o
capelă de familei, modelată lângă prima capelă mausoleu, anexată de familia de Medici, acea
Sacristie veche construită de Brunelleschi. Din această comandă se naște una dintre cele mai
faimoase opere ale lui Michelangelo, Sacristia Nouă din San Lorenzo.
În 1534, revine la Roma, unde va lucra în slujba papalității și nu se mai reîntoarce la
Florența. Papa Clement al VII-lea îi încredințează realizarea unei picturi a Învierii pentru altarul
Capelei Sixtine, dar papa moare, iar noul Papă Paul al III-le îi comandă să picteze fresca cu
Judecata de Apoi pe același perete.
Ultimii 20 de ani ai vieții sale a lucrat în special pentru papalitate, ca arhitect, timp în care
a realizat și două picturi de mari dimensiuni la Vatican, pentru Capela Paulină - Convertirea Sf.
Paul și Martiriul Sf. Petru. Din 1546, s-a dedicat construirii bazilicii Sf. Petru din Roma, care
este până astăzi cea mai mare biserică a creștinătății.
Michelangelo s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, la 18 februarie 1564, lăsând
instrucțiuni conform cărora dorea să fie înmormântat la Florența, în biserica Sfintei Cruci.
Michelangelo a fost întotdeauna o persoană deosebit de religioasă, iar lucrările sale emană
adesea o spiritualitate profundă, iar personajele din Judecata de Apoi, sunt masive și
amenințătoare, niciunul dintre ele neavând grația celor din Capela Sixtină, iar cele din Capela
Paulină sunt și mai înfricoșătoare. Ducea o viață destul de cumpătată, în ciuda prosperității de
care dispunea. Era extrem de devotat muncii sale, preferând să doarmă cât mai puțin,să mănânce
și să doarmă încălțat ca să nu piardă timp, iar dorința sa de a reprezenta trupul uman în toată
splendoarea sa l-a împins pe artist să profaneze morminte pentru studiul anatomiei prin disecții
pe cadavre. În operele sale de început, artistul s-a concentrat pe redarea grandorii și frumuseții
corpului uman, accentuând mai târziu partea spirituală. Michelangelo a fost o importantă sursă
de înspirație pentru mulți artiști din toate timpurile. Numărul de desene realizate de
Michelangelo este destul de mare, deși acesta a ars un număr însemnat de desene, schițe și studii,
ca nimeni să nu poată vedea eforturile făcute pentru a atinge perfecțiunea. Desenele constituie o
atracție, fiind evident că pentru Michelangelo, desenul este deosebit de important ca sursă
primară a oricărui proces de creație, dar mai ales pentru faptul că acordă o poziție centrală
personajelor umane în toate operele sale. Prin studierea corpului uman cu cele mai complexe
mișcări, cu torsiunile sale, întotdeauna gata să facă o mișcare eliberatoare, artistul găsește modul
de a exprima într-o manieră sublimă dorință de depășire a limitei materiale și a tensiunii către o
dimensiune spirituală a omului, punctul culminant al acesteia fiind atins de Tinerii din Capela
Sixtină, dar și în sculpturile Sclavilor.
Personajele lui Michelangelo sunt extraordinar de frumoase, fie că sunt picturi sau statui,
care au fost mai curând inspirate de sufletul și de mintea umană, decât de proporțiile fizice ale
trupului. Niciun alt artist nu a dominat atât de categoric toate cele trei arte vizuale majore:
pictura, sculptura și arhitectura, fiind unul dintre cei mai mari desenatori. Printre cele mai
faimoase lucrări ale sale se numără tavanul Capelei Sixtine, statuia de marmură a lui David și
imensa cupolă a bazilicii Sf. Petru din Roma, reprezentând importante lucrări din cultura
internațională.
În ciuda faptului că stăpânea foarte bine tehnica focalizării, Michelangelo prefera lucrurile
îndrăznețe și ample, precum frescele. Nu a fost interesat de picturile anecdotice sau ornamentale,
criticând pictura flamandă contemporană pentru detaliile ei meticuloase, considerând că astfel de
picturi sunt pentru femei.
Ca o capodoperă inclusă într-o alta, Crearea lui Adam a devenit unul din punctele de
referință ale artei din Vestul Europei. Dintre toate imaginile de pe plafonul Capelei Sixtine,
această este considerată cea mai mare realizare a lui Michelangelo. Trupul perfect al lui Adam
este lipsit de vlagă, nefiind adus la viață, iar deasupra sa plutește, în ceruri Dumnezeu, înconjurat
de mantia-I învolburată și de îngeri. Adam stă cu o mână sprijinită pe genunchiul îndoit, iar
Dumnezeu își întinde mâna puternică astfel, încât degetele lor aproape se ating. Spațiul dintre
degetele lor este cel care creează tensiune. Efectul vizual a fost adesea comparat cu acela al unui
curent electric, de parcă energia divină ar trece prin acel spațiu pentru a da viață ființei umane.
Adam își privește Creatorul, iar chipul, expresia, contururile și musculatura trupului său sunt
indescriptibil de frumoase. Perfecțiunea fizică reflectă perfecțiunea spirituală, arătând că acesta a
fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că încă nu căzuse în păcat. Adam înainte de
izgonire, este văzut ca un Hristos. Lângă coapsa lui Adam, se vedea unul dintre tinerii care se
află în colțurile panourilor narative. Cornul abundenței, umplut cu frunze de stejar și ghinde, este
una dintre multele trimiteri la stejarii, care apar în scenele ilustrate pe tavan. Aceștia fac referire
la numele de familie al papei Iulius al II-lea - della Rovere. Dumnezeu, Creatorul Suprem este
redat sub forma unui personaj puternic, cu părul cărunt și barbă lungă. Privirea Sa este reflectată
de îngerii adunați în jurul mantiei sale. Un lucru important, care nu este remarcat îl reprezintă
brațul Său care este prezentat dezgolit, imagine ce amintește de citatul biblic „Și cui i se arată
brațul Domnului?”. Picioarele conturate precis ies din mantia Creatorului și par colaje aplicate pe
fundal albastru.
O altă lucrare deosebită este Sfânta Familie (Doni Tondo). Tondo, înseamnă rotund în
limba italiană și este utilizat pentru a descrie picturile rotunde. Este singura pictură de acest gen
pe care Michelangelo a terminat-o și de aceea i se acordă o atenție deosebită. Se crede că rama
este originală și poate fi creată chiar de artist. Această lucrare a fost admirată pentru măiestia
liniilor utilizate pentru a reda un grup atât de complex. Deși a fost supusă unui studiu detaliat,
unele lucruri din pictură au rămas neclare. Personajul Iosif îi dă Fecioare Pruncul, într-un mod
ciudat. Bordura de piatră care străbate pictura, separă Sfânta Familie de restul personajelor și
sugerează o grădină împrejmuită, care era un simbol frecvent al virginității Fecioarei. Floarea de
lângă bordura de piatră este, o aluzie la profeția despre Iisus, din Vechiul Testament, Isaia 53:2
„El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.”
Tinerii din fundal stau sau se apleacă peste grupul de stânci. Forma acestora ar putea fi o referire
la luna care apare pe blazonul Maddalenei Strozzi, soția lui Agnolo Doni.
Judecata de Apoi din Capela Sixtină este cea mai mare pictură din lume în perioada în care
a fost realizată, fiind comandată de Papa Paul al III-lea. Această frescă imensă ocupă întregul
perete de est al capelei și are peste 300 de personaje, într-o compoziție reprezentând sfârșitul
lumii. Înconjurat de sfinți, cu mama Sa lângă El, Hristos judecă morții. Hristos ridică mâna
dreaptă într-un înfricoșător gest de osândire, în timp ce mâna Sa stângă îi cheamă pe cei
binecuvântați spre El. Îngerii poziționați în două zone semicirculare în partea superioară a
picturii, poartă instrumentele patimilor lui Hristos: stâlpul pe care a fost biciuit și crucea pe care
a fost răstignit. Un barcagiu demonic, aflat în partea dreaptă, îi conduce pe cei damnați în iad.
Este Chiron, personajul din mitologia greacă, ce apare și în Divina Comedie a lui Dante, lucrare
apreciată și de Michelangelo. Printre sfinții prezenți cu instrumentele patimilor lor, se află Sf.
Bartolomeu, care a fost jupuit de viu și al cărui chip este un autoportret al artistului.
Crucificarea Sf.-ului Petru este ultima pictură realizată de Michelangelo și reprezintă
martiriul Sfântului Petru, conducătorul discipolilor lui Hristos, care a fost condamnat la moarte la
Roma, când creștinii erau persecutați de împăratul Nero. Sf. Petru a cerut să fie crucificat cu
capul în jos, deoarece a considerat că nu este demn să moară în același fel în care a murit Hristos.
A fost destul de dificil pentru artiști să picteze un personaj cu capul în jos, cu demnitate.
Michelangelo a evitat această problemă și a reprezentat crucea în momentul în care era ridicată,
dându-i posibilitatea să redea Sfântul într-o postură eroică. Trupul masiv al Sfântului formează
centrul picturii, celelalte personaje fiind dispuse în jurul său, ca parte a unei roți gigantice, ce se
rotește. În partea dreaptă un grup de soldați călăresc, cu chipurile pline de neliniște și curiozitate,
printre alte emoții. Bărbatul cu turban seamănă cu Michelangelo tânăr, iar personajul de lângă
acesta ar putea fi prietenul său Tommaso Cavalieri. Personajul masiv, trist, din dreapta, pierdut
în gânduri, se crede că este un autoportret al lui Michelangelo. Femeile aflate în fundal, tremură
îngrozite de scena martiriului și una dintre ele își duce vălul spre ochi. Sfântul Petru se uită direct
spre privitori, cu o expresie acuzatoare, dar hotărâtă, ca pentru a ne aminti că este piatra de
temelie pe care Hristos și-a construit Biserica.
Lucrările lui Michelangelo sunt găzduite de marile muzee ale lumii, dar cele mai multe
lucrări au rămas în Italia, unele chiar în locul pentru care au fost create.

S-ar putea să vă placă și