Curs 6 – LMA II, sem.

II

Limba de lemn

Bibliografie
 Thom, Françoise, Limba de lemn, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993 (selectiv).
 Zafiu, Rodica, Limbaj şi politică, [Bucureşti], EUB, 2007, p. 29-102.

1. Etimologie → lb. rusă (în traducere exactă, „limbă de stejar”). Vezi și expresia fr. langue de bois,
engl. newspeak (G. Orwell – 1984).
2. Definiție: Subsistem lingvistic caracterizat prin clișeizare maximă și transparență minimă, impus,
de regulă, de un regim totalitar (nazist, comunist) și difuzat ulterior prin repetare, cu scopul de a
impune o anumită ideologie/autoritate, prin anihilarea gândirii maselor.
3. Scurt istoric: Rădăcinile limbii de lemn → în a doua jum. a sec. al XIX-lea, la filosofii ruși. În
Rusia, limba de lemn a cunoscut 3 faze:
 faza leninistă: limba devine instrument de luptă politică, pt. instituirea și impunerea puterii
comuniste. La început, a fost acceptată din snobism, apoi de frică. S-a răspândit ca un surogat
cultural în rândul unei populații analfabete → cursurile de alfabetizare = cea mai bună ocazie
de a difuza limba de lemn. Trăsături: patos revoluționar, incitare la acțiune, imprecații, lexic
preluat din terminologia militară.
 faza stalinistă și poststalinistă: control absolut exercitat de putere → îndoctrinare ideologică
prin intermediul limbii de lemn. Trăsături: dispare patosul revoluționar, înlocuit de
seninătatea falsă a sloganului, de clișeizare și manipulare.
 faza perestroikistă (în rusă, perestroika „reconstrucție”): discursul oficial nu mai deține
monopolul. Trăsături: o etapă logoreică1, dar defensivă, în care încep să pătrundă anglicisme
și termeni creștini.
În România → 2 etape ale limbii de lemn:
 faza Gh. Gheorghiu-Dej (1948-1965);
 faza N. Ceaușescu (1965-1989).
4. Forme de manifestare a limbii de lemn în România:
 o formă de aparat (directive, acte oficiale);
 ca infrastructură a altor tipuri de discurs:
→ acaparează complet lbj. publicistic al vremii (false reportaje);
→ intră și în osatura literaturii proletcultiste2 (realismul socialist);
→ se identifică frecvent cu discursul politic.
5. Interacțiunea funcțiilor limbajului:
Funcția expresivă/emotivă: Emițătorul → foarte rar specificat în limba de lemn, este un Emițător
suprapersonal (reprezentant al poporului/Partidului).
Funcția conativă: Receptorul este adesea neprecizat sau, când e precizat, e un Receptor suprapersonal
(poporul, forțele progresiste etc.).
Funcția referențială: Referentul este fie falsificat, fie inventat (retorica cifrelor). Presupune
menținerea discursului la un nivel general, abstract și vag, susținut de pron. și adj. pron. nehot.
Funcția referențială devine o funcție incitativă, prin îndemnul la acțiune (Să facem totul pentru
propășirea țării!).
Funcția fatică este foarte solicitată, mai ales la nivel oral: menținerea contactului dintre Emițător și
Receptor se realizează (și) prin intermediul elementelor nonverbale (mimică, gestică) și paraverbale
(intonație, accent).
Funcția metalingvistică → deturnată de la intenția primară: ea nu mai explicitează codul, ci îl impune,
prin apoziții clișeizate de tipul: Cel mai iubit fiu al țării, tov. N. Ceaușescu...
Funcția poetică → inventar de figuri de stil clișeizate (catacreze): epitete hiperbolice, metafore
rudimentare, enumerații, repetiții (inclusiv pleonastice), tautologii.
6. Trăsături generale ale limbii de lemn:
1
Se desfășoară în timpul lui Gorbaciov, ultimul președinte al URSS, poreclit „Vorbărețul”.
2
Literatura „la comandă”, care preamărea clasa muncitoare și Partidul Comunist.

1
6.1. Nivelul fonetic → relevant doar în cazul comunicării orale: elemente nonverbale (mimică,
gestică), paraverbale (accent, intonație), posibile forme corupte dpdv fonetic (pretini).
6.2. Nivelul lexico-semantic
 o limbă fără personalitate stilistică → se copiază lb. rusă din per. sovietică:
→ calcuri lexicale de structură: proletcultism, zi-muncă, Gostat etc.;
→ calcuri semantice: celulă (de partid), cerc (imperialist);
→ calcuri sintactice: a sluji cauzei păcii;
→ calcuri frazeologice: muncă de răspundere, coexistență pașnică.
→ traduceri libere: plan cincinal, gazetă de perete, activ de partid.
 axiologizare a limbajului: cuvintele sunt preinterpretate ideologic → majorității cuvintelor li
se modifică/falsifică sensul;
 utilizarea extinsă a antonimiei;
 maniheismul: ideea unei lumi divizate în tabere adverse, aflate într-o luptă continuă;
 lexic împrumutat din registrul militar (vezi și metafora luptei);
 dominat de o serie de metafore conceptuale3:
→ metafora luptei/războiului: luptă, victorie, atac, rană; a lupta, a ataca, a răni;
→ metafora drumului/călătoriei: drum, cale, călătorie, a parcurge, a merge, a înainta etc.;
→ metafora organismului vegetal/uman (inclusiv metafora familei): mlădițe, muguri,
putregai; Cel mai iubit fiu, Marele Frate, frații noștri etc.;
→ metafora edificiului (a construcției/deconstrucției): edificiu, temelie, ruine, a construi
(socialismul);
→ metafora operei (artefacte): Am înfăptuit o operă de importanță majoră;
→ metafora sportului: a ridica ștacheta, a preda ștafeta, a prinde în ofsaid etc.
6.3. Nivelul morfologic (morfematic)
6.3.1. F l e x i u n e a n o m i n a l ă:
 stil scientoidal (are elemente comune cu lbj. științific – nominalizare, impersonalizare –, dar
nu se confundă nicidecum cu acesta);
 frecvența substantivelor: substantivizarea → tradusă prin:
→ reculul circumstanțialelor, înlocuite prin prep.+ subst. (Dacă se dezvoltă o nouă
tehnologie,... → Prin dezvoltarea unei noi tehnologii...);
→ frecvența subst. abstracte (progres) și a infinitivelor lungi (creștere, dezvoltare);
→ înlocuirea verbelor cu structuri verbo-nominale → analitism: a (se) reflecta → a-și găsi
reflectarea; a (se) rezolva → a-și găsi rezolvarea;
 dacă subst. este cel mai mare dușman al verbului 4, adj. este cel mai mare dușman al subst.
(blestemul superlativului);
 frecvența adj. la superlativ (contribuie la crearea patosului) și la comparativ (inclusiv de
măsură progresivă), cu modalul comparativ omis: rezultate din ce în ce mai bune/ tot mai
bune...
6.3.2. F l e x i u n e a p r o n o m i n a l ă:
 pron. și adj. pron. nehot.: tot(ul), orice, oricine;
 absența deicticelor5: prin evitarea verbului, se evită referirea la elementele situației de
comunicare: pron. eu → înlocuit de pron. noi, care nu mai are rolul de identifcare a
Emițătorului, ci doar de a-l opune pe acesta celorlalți (noi vs. ei).
6.3.3. F l e x i u n e a v e r b a l ă:
 preferința pt. construcții pasive și impersonale;
 utilizarea abundentă a imperativului și a tuturor formelor lingvistice menite să exprime
ordinul, îndemnul, necesitatea → stilul impersonal se confundă cu cel voluntarist: trebuie să,
se impune să, este necesar să, să facem totul! (conjunctiv cu val. de imperativ).

3
Metafore care presupun proiecții dintr-un domeniu-țintă abstract într-un domeniu-sursă concret.
4
P. Valery: Majoritatea verbelor exprimă lucruri adevărate, în timp ce subst. sunt paradisul construcțiilor
sintactice false.
5
Elem. care fixează cadrul acțiunii: loc, timp, protagoniști ai situației de comunicare.

2
6.4. Nivelul sintactic
 redundanță maximă → prolixitatea stilului: se spune de mai multe ori același lucru, prin
sinonimie sau apoziție → se transmite foarte puțin în foarte multe cuvinte („beție de
cuvinte”);
 mecanismul textului este cumulativ (multe enumerații, părți de propoziție de același fel,
apoziționări);
 false coordonări;
 topică emfatică de tipul predicat – subiect sau cu antepunerea atributelor adjectivale față de
regent (se asociază cu o formă de superlativizare: mărețe realizări);
 construcții sintactice noi → calcuri sintactice după rusă (verbe construite cu Dativul, în locul
Acuzativului prepozițional).
6.5. Nivelul stilistic
 o limbă foarte omogenă dpdv stilistic, care nu diferă nici de la o epocă la alta, nici de la o țară
la alta;
 dacă stilul = amprenta Emițătorului asupra limbii utilizate, atunci limba de lemn reprezintă un
nonstil → nu respectă niciuna dintre trăsăturile generale ale stilului:
→ ≠ claritate (retorică a vagului);
→ ≠ concizie (stil „balonat”6, prolix);
→ ≠ precizie (prin evitarea verbului, în favoarea substantivului, care scutește de precizarea
elementelor situației de comunicare);
 figuri retorice clișeizate:
→ metafore (conceptuale);
→ hiperbolă;
→ eufemism;
→ tautologie/pleonasm.

6
Fr. Thom.