1

SOCIETATEA ROMÂNĂ DE MINISATERUL PUBLIC ASOCIAŢIA

PARCHETUL DE PE
CRIMINOLOGIE LÂNGĂ ÎNALTA PROCURORILOR
CURTE DE CASAȚIE ȘI
ŞI DE CRIMINALISTICĂ DIN ROMÂNIA
JUSTIȚIE

2
 REVISTA DE CRIMINOLOGIE,

CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE

STUDII

Nr. 3/2016

ISSN 1454 – 5624

ISSN-L 1454 - 5624

COORDONATOR
 Prof. Univ. Dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU
Preşedinta Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică

COLEGIUL DE REDACŢIE

3
  Prof. univ. dr. AUGUSTIN LAZĂR
 Conf. univ. dr. EMILIAN STĂNIŞOR
 Lector univ. dr. ORTANSA BREZEANU
 Av.NORA FRAJ-BOUSLIMANI
 Conf. univ. dr. FLORIAN GHEORGHE
 Conf. univ. dr. GHEORGHE MOCUŢA
 Lector univ. dr. DORINICA IOAN
 Lector univ. dr. ANA BĂLAN
 Lector univ.dr. FLORIN STELIAN BOBIN
 Prof. univ. dr. VALERIAN CIOCLEI
 Conf. univ. dr. SORIN ALĂMOREANU
 Conf. Univ.dr. NICOLETA BUZATU
 Prof. univ. dr. CONSTANTIN SIMA
 Conf. univ. dr. GEORGE MIRCEA
BOTESCU
- Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie
- Preşedinte Executiv al Societăţii Române de
Criminologie şi Criminalistică
- Institutul de Cercetări Juridice al Academiei
Române
-Avocat la Curtea de Apel din Paris
si Membru în Consiliul Ştiinţific al Societăţii
Internaţionale de Criminologie
- Universitatea Hyperion Bucureşti
- Cercetător asociat la Institutul de Cercetări
Juridice al Academiei Române
- Consilier în Ministerul Justiţiei
-Vicepreşedinte „Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică”
Parchetul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti
- Universitatea din Bucureşti
- Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
- Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Bucureşti
- Procuror Şef Serviciu, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Universitatea Bucureşti

REDACTOR ŞEF

- Secretar general al Societăţii Române de

 VASILE TEODORESCU
Criminologie şi Criminalistică
Pentru a asigura şi aspectul unitar estetic al revistei, rugăm autorii să ne trimită lucrările
tehnoredactate la calculator cu litere de tipul şi mărimea celor publicate deja în revistă (respectiv Times New
Roman 10) şi păstrând dimensiunile aşezării în pagină (2,5 cm margine sus, jos, stânga, dreapta). Fotografiile,
tabelele diagramele şi alte reprezentări grafice este preferabil să fie color.
Rugăm ca lucrările să aibă în preambul un rezumat de câteva fraze şi dacă se poate să fie şi traduse în
limba engleză sau franceză. Evident că aşteptăm cu interes spre publicare şi articole integral traduse într-o
limbă de circulaţie internaţională.

Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa: Vă

Vasile Teodorescu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
B-dul Libertăţii nr. 14, sector 5, Bucureşti, cod 050706
Telefon: 021/311.89.33/1070, 021/319.39.28
Fax: 021/311.34.16
E-mail: vasileteodorescu11@yahoo.ro, redacţie@criminologie.ro, dumiru_iuliana@mpublic.ro

mulţumim.
Tehnoredactare computerizată

REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE

Nr. 3 /2016

CUPRINS

Pag.

4
Cucu Lenuța - Consumul de droguri - efecte și metode preventive 6
George Mircea Botescu - Conferinţa internaţională „ Metode şi tehnici criminalistice folosite la
investigarea criminalistică a infracţiunilor de corupţie asimilate sau
conexe „ ………………………………………….

CRIMINOLOGIE

Vasile Lăpăduși - Alocațiunea de deschiderea lucrărilor Conferinței 28

Dimitrie Bogdan Licu - Alocațiunea la Conferința sus-menționată 31

Dan Voinea - Unele considerații privind constatarea infracțiunilor flagrante de corupție 32

Vasile Lăpăduși
Constantin Drăghici - Prevenirea și combaterea corupției ca fenomen social 35

M. Gheorghiță - Modelul criminalistic al infracțiunilor de corupție 40

Dragu Andrei - Strategii de prevenire și combatere a criminalității ”gurelelor albe” 45

Aura Marcela Preda
Vasile Lăpăduși - Unele aspecte despre fenomenul de corupție 53
Ramona Dobreanu
Șatalan Daniel
Rafayl Ciesla - Observații privind componentele raportului de expertiză 57
Sorin Alămoreanu
Golubenco Gheorghe - Noțiunea ”cunoștințe specializate” în dreptul procesual penal al României 60
Chiotici Dragoș și Republica Moldova
Alexei Barbăneagră - Modalități de realizare a medierii în domeniul penal în Uniunea Europeană 65

Alecu Gheorghe - Unele considerații privind evoluția medierii în România pe diferite paliere 73
Tudor Vasilica Leontina juridice
Cristina Vieru - Logistică și asistență socială în cazuri umanitare. Studiu de caz: Siria și criza 80
Mircea Botescu refugiaților. Terorismul. Statul Islamic

CRIMINALISTICĂ
Tudorel Butoi - Expertiza psiho-legală în sindromul stresului postvictimal traumatic 105
(SSVP-T)

PENOLOGIE

Asavei Raluca - Modelarea personalității umane în închisoare 107

Mircea Botescu

CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTIQUE ET PENOLOGIE

No. 3/ 2016

TABLE DE MATIÈRES

5
 Pag.

Cucu Lenuța - La consommation de drogues – effets et méthodes de prévention 6

George Mircea Botescu - La conférence internationale « Méthodes et techniques utilisées dans
l’enquête criminalistique des infractions de corruption assimilées ou
connexes »

CRIMINOLOGY

Vasile Lăpăduși - Allocution d’ouverture des travaux de la Conférence 28

Dimitrie Bogdan Licu - Allocution à la conférence précitée 31
Dan Voinea - Quelques considérations sur la constatation des infractions flagrantes de 32
Vasile Lăpăduși corruption
Constantin Drăghici - Prévention et lutte contre la corruption comme un phénomène social 35

M. Gheorghiță - Le modèle criminalistique des infractions de corruption 40

Dragu Andrei - Les stratégies visant à prévenir et combattre la criminalité « en col blanc » 45
Aura Marcela Preda
Vasile Lăpăduși - Certains aspects sur le phénomène de la corruption 53
Ramona Dobreanu
Șatalon Daniel
Rafayl Ciesela - Notes sur le rapport d’expert composants 57
Sorin Alămoreanu
Golubenco Gheorghe - La notion de « connaissances spécialisées » dans le droit processuel de la 60
Roumanie et la République de Moldavie
Alexei Barbăneagră - Les moyens d’accomplir la médiation en matière pénale dans l’Union 65
Européenne
Alecu Gheorghe - Quelques considérations sur le développement de la médiation en Roumanie 73
Tudor Vasilica Leontina à divers niveaux juridiques
Cristina Vieru - Logistique et assistance sociale dans les cas humanitaires. Étude de cas: la 80
Mircea Botescu Syrie et la crise des réfugiés. Le terrorisme. L'État Islamique

CRIMINALISTICĂ
Tudorel Butoi - L’expertise psycho - légale dans le syndrome du stress post traumatique de 105
la victime (SSVP-T)

PENOLOGIE

Asavei Raluca - Modélisation de la personnalité humaine en prison 107

Mircea Botescu

CRIMINOLOGY, FORENSICS AND PENOLOGY MAGAZINE

No. 3 / 2016

CONTENT
Pag.

6
 CRIMINOLOGY
Cucu Lenuța - Drug consumption – effects and preventive methods
- International Conference “Forensics methods and
George Mircea Botescu techniques used in forensics investigation of
assimilated or connected corruption offences” 6
…………………
-
Vasile Lăpăduși - The opening speech of the Conference works 28

Dimitrie Bogdan Licu - The speech at the above-mentioned Conference 31

Dan Voinea - Some considerations with regards to finding flagrant

Vasile Lăpăduși corruption offences 32
Constantin Drăghici - Prevention and combating corruption as social
phenomenon 35
M. Gheorghiță - Forensics model of the corruption offences 40

Dragu Andrei - Prevention and combating criminality strategies of the 45

Aura Marcela Preda ”white collars”
Vasile Lăpăduși - Some aspects regarding the corruption phenomenon 53
Ramona Dobreanu
Șatalon Daniel
Rafayl Ciesela - Observations regarding the expertise report 57
Sorin Alămoreanu
Golubenco Gheorghe - The notion of ”specialized knowledge” in the criminal
procedure law of Romania and the Republic of
Moldavia 60
Alexei Barbăneagră - Means of achieving the mediation in the criminal
matters in the European Union 65
Alecu Gheorghe - Some considerations regarding the evolution of
Tudor Vasilica Leontina mediation in Romania on different legal levels 73
Cristina Vieru - Logistics and social assistance in humanitarian cases.
Mircea Botescu Case study: Syria and the refugees crisis. Terrorism.
The Islamic State 80

CRIMINALISTICĂ
Tudorel Butoi - Psycho-legal expertise in the syndrome of postvictimal 105
traumatical stress (SSVP-T)

PENOLOGIE

Asavei Raluca - Shaping/modeling of the human personality in vail 107

Mircea Botescu

7
 CONSUMUL DE DROGURI – EFECTE ŞI METODE DE PREVENIRE

Cucu Lenuta Asistent Social

Absolvent al Masterului PCCDI
Coordonator stiintific
Conf.Univ.dr. George-Mircea Botescu
Masterul de Prevenire si Combatere a Consumului de Droguri Ilicite
Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala
Universitatea din Bucuresti

CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................................................................6
CAPITOLUL 1 EFECTELE CONSUMULUI DE DROGURI...........................................................................................7
1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE.......................................................................................................................7
1.2. CLASIFICAREA DROGURILOR...........................................................................................................................8
1.3. TIPURI DE DROGURI ŞI EFECTELE ACESTORA...........................................................................................10
CAPITOLUL 2 PREVENIREA CONSUMULUI DE DROGURI....................................................................................14
2.1. ASPECTE GENERALE ALE PREVENIRII CONSUMULUI DE DROGURI…................................................14
2.2 FACTORI DE RISC ŞI FACTORI DE PROTECŢIE ÎN CONSUMUL DE DROGURI.......................................15
2.3. ETAPE ALE PROGRAMELOR DE PREVENIRE A CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI.........................18
CAPITOLUL 3 CERCETARE...........................................................................................................................................19
CONCLUZII.......................................................................................................................................................................26
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................................................27

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au consumat diferite substanțe care le afectează percepția,
simțurile, modul de a reacționa. Inițial, aceste substanțe erau obținute din plante. Ulterior, pe măsură ce
cunoașterea științifică, în special în domeniile chimiei, fizicii, bilogiei, medicinei, a progresat, au apărut noi
substanțe, derivate ale celor naturale sau complet sintetice.
În ceea ce privește consumul, tendința internațională, europeană și națională este de creștere, nu una
spectaculoasă, dar totuși creștere a numărului utilizatorilor. Motivele pot fi multiple: existența grupurilor de
interese a celor care comercializeză droguri și care încearcă să își atragă cât mai mulți adepți, resursele materiale
și umane limitate alocate de stat activităților de prevenire și tratament, deficitul de concepție tradus prin cercetări
izolate ale fenomenului și ale căror rezultate nu au fost oricum suficient valorificate pentru a adopta deciziile
politice adecvate.
Consumul de droguri reprezintă o problemă socială, de interes naţional şi internaţional. România a
devenit, din ţară de tranzit, ţară de consum, fenomenul aflându-se în expansiune. În acest context, Guvernul
României şi-a asumat lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri ca o prioritate.

8
 Datorită amplitudinii și gravității sociale a fenomenului, în toate țările au fost adoptate măsuri
legislative și s-au constituit organisme internaționale și naționale care se ocupă de cunoașterea, explicarea și
gestionarea problemei consumului de droguri: UNODC, EMCDDA, ANA.
Politica actuală, la nivel internațional și național este aceea de întărire a rolului prevenirii, acestă
ativitate presupunând un efort financiar substanțial inferior celui alocat pentru tratament și combatere.
Studiile efectuate până în prezent în țara noastră nu și-au propus o abordare comprehensivă a
fenomenului, ci au explorat zone particulare. Lipsește o explorare sistematică care să pună în discuție într-o
manieră solidară cunoașterea, atitudinile, comportamentele și factorii contextuali care favorizează sau blochează
consumul de droguri. Aceste arii au jalonat propriul nostru demers de cercetare.
Lucrarea de faţă, abordează pentru o mai bună înţelegere a cadrului teoretic şi conceptual, o serie de
concepte de bază în domeniu, completată de descrierea principalelor tipuri de droguri, utilizarea şi efectelor
acestora în plan fiziologic şi psihologic şi modalităţilor de tratament în primul capitol.
Cel de-al doilea se referă la aspecte privind prevenirea consumului de droguri, prin abordarea unor
aspecte generale ale prevenirii consumului de droguri, prezentarea unor factori de risc şi protecţie în consumul
de droguri iar în final, prezentarea etapelor privind programele de prevenire a consumului ilicit de droguri.
Cel de-al treilea capitol este dedicat cercetării. Cercetarea a fost realizată prin efectuarea unor activităţi
specifice de cercetare, la sediul CAIA-ANIT, realizând un număr de patru studii pe o serie de subiecţi, provenind
din medii sociale relativ diferite, cu scopul de a evidenţia efectele consumului de droguri precum şi o serie de
terapii privind recuperarea.

CAPITOLUL 1

EFECTELE CONSUMULUI DE DROGURI

Necesitatea cunoaşterii efectelor consumului de droguri, atât de consumatori cât şi de cei care aplică
terapii în vederea educării pacienţilor, reprezintă un subiect de mare actualitate care poate sta la baza adoptării
unor politici de reducere şi prevenire precum şi a unui „ lanţ complex de intervenţie medico-socială prin servicii
de tratare şi recuperare”1.

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pentru o bună înţelegere a conceptelor cu care vom lucra în continuare ne propunem pentru început să
definim noţiunea de drog. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte drogul ca fiind „substanță toxică
medicamentoasă folosită la prepararea produselor farmaceutice sau stupefiant” 2.
Kramer şi Cameron, în Manualul despre dependenţele de droguri, defineşte drogul ca fiind “orice
substanţă care, introdusă într-un organism viu poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestui” 3.
În literatura de specialitate întâlnim o serie de multe alte definiţii asupra dogului. În aproape toate
contextele observăm că termenul drog este asociat cu expresii de tip dependenţă sau capabil de a genera
dependenţă. Astfel, putem afirma că, în accepţiunea noastră drogul poate fi definit ca o substanţă care creează
dependenţă sau este capabil de a genera dependenţă.
O altă abordare în demersul nostru de delimitare a conceptelor uzitate în cadrul lucrării sunt cele
specifice conceptelor de consum, abuz şi dependenţă.
Termenul de consum semnifică utilizarea, uzul sau consumul unei substanţe care nu produce „efecte
medicale, sociale, familiale etc.”4 prin care trebuie să înţelegem „un consum izolat, episodic fără toleranţă sau
dependenţă”5.
Abuzul este definit în Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind „lipsă de măsură; tot ce
depășește limitele normale; exces. ~ de medicamente”6. O altă abordare o întâlnim în cadrul Colegiul Regal de
Psihiatrie Britanic ca fiind “orice consum de droguri care dăunează sau ameninţă cu deteriorarea sănătăţii
fizice sau mentale sau a bunăstării sociale a individului sau a societăţii, în general” 7. Din cele două definiţii
observăm că abuzul poate fi definit ca un consum excesiv prin cantitate, depăşind limitele acceptate şi care are
ca finalitate degradarea sănătăţii individului.
1
Dr. Sanda Luminiţa MIHAI, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti 2005, p.2
2
http://www.dex.ro/drog, accesat la data de 03.03.2016
3
Diana Şerban (Miloşovici), Teză de doctorat, p.13
4
Diana Şerban (Miloşovici), Teză de doctorat, p.14
5
Ibidem
6
http://www.dex.ro/abuz
7
www.rcpsych.ac.uk

9
 Dependenţa este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind „stare de intoxicație
cronică rezultând din absorbția repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a
continua această absorbție”8. O altă abordare o întâlnim în Standardele sistemului naţional de asistenţă
medicală, psihologică şi socială din România care definesc dependenţa ca fiind „ nevoia imperioasă sau
persistentă a persoanei de a continua consumul de droguri, în scopul obţinerii unei stări de bine sau pentru a
evita starea de rău generată de întreruperea acestuia”9.
Dependenţa este definită în literatura de specialitate în trei moduri: fizică, psihică şi socială.
Toate trei au în comun comportamentul final al dependentului – obţinerea şi consumul de droguri.
Dependenţa fizică (neuroadaptare), se caracterizată prin necesitatea de a menţine anumite niveluri
determinate ale unui drog în organism. Principalele sale componente sunt: toleranţa şi sindromul de abstinenţă
acut.
Dependenţa psihologică este determinată de dorinţa irezistibilă (starea de craving) de a repeta
comportamentul de administrarea drogului pentru:
a) “a obţine trăirea efectelor plăcute, de recompensă şi/sau de evadare (sedare, euforie,
halucinaţii) şi/sau
b) evitarea răului care se simte în absenţa consumului substanţei respective” 10
Dependenţa socială este determinată de necesitatea de a consuma drogul ca semn al apartenenţei la
un grup social care îi oferă individului un semn clar de identitate personală. Abandonul consumului substanţei
poate genera individului grave crize relaţionale capabile să provoace reînceperea consumului, cu scopul de a-şi
restabili echilibrul social în care se simţea “confortabil”.

1.2. CLASIFICAREA DROGURILOR

Clasificarea drogurilor este fosrte variată şi criteriile de clasificare sunt multiple, întâlnindu-se,
astfel, mai multe tipuri de clasificări.
Conform DSM IV11 drogurile se împart în 10 categorii:
 Alcoolul;
 Amfetamine sau simpatomimetice cu acţiune similară;
 Cafeină;
 Cannabis;
 Halucinogene;
 Inhalante;
 Nicotina;
 Opiacee;
 Phencyclidină;
 Sedative, hipnotice sau anxiolitice.
După efectele lor asupra sistemului nervos central, se clasifică în:
 Depresive: alcoolul, opiaceele, barbituricele şi tranchilizantele;
 Stimulente: majore (amfetamine, cocaina), minore (nicotina);
 Perturbatoare: halucinogene, cannabisul, inhalantele, droguri de sinteză.
În funcţie de origine lor, drogurile se împart în:
 Naturale: obţinute din plante: opiul şi opiaceele, cannabisul, frunzele de coca, alte
plante.
 Semisintetice - realizate prin procede chimice pornind de la o substanţă naturală –
heroina şi LSD-ul;
 Sintetice - elaborate în întregime prin procedee chimice – morfina, metadona,
mescalina, amfetamine, ecstasy-ul.
După regimul juridic al substanţelor:
Licite (substanţe a căror fabricare şi administrare sunt supuse controlului) – tutun, alcool.
Ilicite (substanţe total interzise) – droguri.

8
http://www.dex.ro/dependenta
9
Apud p. 22
10
Apud p.25
11
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric Association, trad.rom. Aurel Romilă
et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.

10
 Luând in considerare efectele asupra tonusului organismului, substanţele considerate droguri se pot
clasifica în :

Psiholeptice (diminuează tonusul)

Care acţionează asupra Hipnotice Barbiturice

vigilenţei
Non-barbiturice

Care acţionează asupra Neuroleptice Fenotiazine

umorului
Rezerpine

Butirofenone

Acţionează asupra vigilenţei Tranchilizante Procalmadiol

şi umorului
Diazepoxid

Psihoanaleptice (cresc tonusul)

Stimulante ale vigilenţei Amfetamine şi derivaţi

Stimulante ale umorului Antidepresive Diazepinice

Inhibitori ai MAO

Psihodisleptice (tulbură tonusul)

Halucinogene sau onirogene Mescalina

Lisergamida

Psilocibina

De asemenea, există o clasificare care ţine seama de efectul drogurilor asupra dispoziţiei
organismului, clasificând drogurile în :
Efect principal Substanţă
Opiul şi derivaţii acestuia
Droguri depresive Hipnotice, sedative şi tranchilizante
Alcool
Coca şi cocaina
Cofeina şi băuturile care o conţin
Droguri stimulante
Amfetamina şi derivaţi
Tutunul
Dietilamida acidului lisergic (LSD)
Peyote (care conţine mescalină)
Ciuperci halucinogene
Droguri psihodelice Compuşi sintetici halucinogeni (DMT, DET, DPT,
STP).
Canabis şi derivaţi (cu acelaşi principiu activ: D-9-
Tetrahidrocannabinol).
Tipul de dependenţă şi toleranţa funcţie de tipul de droguri:

Tipul de droguri Dependenţă Dependenţă fizică Toleranţă Altele

psihică
Alcoolul Variază între Variază între Moderată Toleranţă
crescută şi intensă crescută şi intensă încrucişată cu
barbituricele

11
 Halucinogenele De la zero la Nu există Nu există toleranţă
moderată în funcţie cronică, ci
de substanţă toleranţă acută

Amfetaminele Variabilă, dar Scăzută sau nulă Există pentru Prezenţa psihozei
uneori intensă anumite efecte, dar în timpul
nu şi pentru altele consumului

Barbiturice Variabilă, adeseori Marcată, poate Mai puţin marcată Toleranţă

intensă ajunge să fie foarte decât în cazul încrucişată cu
gravă morfinei. alcool, cloral,
Incompletă şi paraldehid etc.
variabilă
Canabisul De la moderată la Scăzută sau nulă Banală Nu există un
puternică sindrom de
abstinenţă
caracteristică
Cocaina Puternică Nu există Nu există Se produce în unele
cazuri o
sensibilizare faţă de
efectele drogului
Solvenţii volatili Variabilă în funcţie Variază de la foarte Variabilă, descrisă Toleranţă
de produs dedusă la intensă de exemplu pentru încrucişată a unor
toluen solvenţi cu alcoolul

Opiaceele Intensă Gravă şi se Marcată Toleranţă

stabileşte rapid încrucişată cu
droguri înrudite

1.3. TIPURI DE DROGURI ŞI EFECTELE ACESTORA

Amfetamina este un compus sintetic înrudit cu efedrina, alcoloid natural care se găseşte în plante
din familia Efheedracee. Acestea, măresc viteza de reacţie a corpului, fac inima să funcţioneze mai repede,
pompând adrenalina în corp. A fost utilizat ca drog militar între cele două războaie mondiale pentru a le mări
soldaţilor viteza de reacţie precum şi o energie ridicată. Sub influenţa acestora, o persoană pare energic, euforic,
vorbăreţ, sigur de sine, atent iar pupilele sunt dilatate.
Dependenţa de amfetamine este similară cu cea a dependenţei faţă de cocaine. Ambele substanţe au
efecte psihoactive şi simpatomimetice asemănătoare, dar în cazul amfetaminelor durata este mai mare. Pe temen
scurt, amfetamina sulfat generează o extraenergie cuprinsă între 6-10 ore, existând un risc sporit de dependent
psihologică. Pe termen lung, consumtorii riscă afectarea inimii, a vaselor de sânge şi deasemenea pot dezvolta
crize de halucinaţii, dezilizii şi paranoia. Există de asemenea şi o formă de amfetamină denumită metamfetamină
care este din ce în ce mai mult utilizată. Efectele sunt similar, dar efectele durează până la 39 de ore şi este
considerate mai puternică şi produce o dependent mai mare.
Abuzul de amfetamine duce la certuri în familie în timp ce individual este intoxicat.
Canabisul
Cannabis sativa este «termenul latinesc pentru cânepa plantată. Din punct de vedere istoric,
consumul de canabis este atestat încă din perioada preistorică când a fost numit “tatăl medicinei chineze”în
timpul dinastiei Nung în anul 2327 Î.H.. A fost de asemenea indispensabil în India în anul 200 Î.H. şi în lumea
arabă din secolul al X-lea. Canabisul poate fi considerat prima plantă cultivată de oameni în alte scopuri decât
cele alimentare.
La mijlocul secolului XIX, canabisul a fost prescris pentru orice afecţiune, începând de la gonoree la
tetanos, dar după ce a fost recunoscut ca drog de abuz, Marihuana Tax Act 1937 consumul acestuia a fost
interzis. Cultivarea şi consumul pe scară largă au precedat descoperirea faptului că THC, prototip canabinoid,
exercită multe dintre efecte centrale prin legarea de receptorii canabinoid-1 din sistemul nervos periferic şi
central şi prin legarea de receptorii canabinoid-2 de celulele imune.
Din această plantă se pot obţine diverse forme de droguri care pot fi consumate oral sau fumate
(marijuana, haşiş, sensimilla).
Marijuana este alcătuită din frunzele, tulpinele, seminţe şi flori uscate ale cânepei sub forma unui
amestec de culoare verde, maro sau gri.
Haşişul sau hash, este o răşină obţinută din florile plantei femele. Este preparată prin fierberea
plantei sau prin colectarea răşinei de pe frunzele de canabis. Uleiul de haşiş sunt forme mai puternice de

12
marijuana. În medicină de foloseşte ca narcotic şi analgezic, în mod special în dureri gastrice. Consumul
îndelungat conduce la toxicomanii grave, cu halucinaţii şi delir furios, ducând uneori chiar la demenţă.
Sensimilla reprezintă de asemenea o altă formă puternică de marijuana. Aceasta este o plantă
nepolenizată descoperită de un grup de cultivatori din California.
Efectele canabisului includ efecte negative asupra funcţiilor cognitive, diminuarea memoriei pe
termen scurt, creşterea sensibilităţii corporale, distorsiuni temporale,. Uneori, efectele consumului de marihuana
pot fi în contradicţie cu personalitatea şi scopurile persoanei, ducând la reacţii negative extreme.
De asemenea, consumatorii de marihuana prezintă o scădere a metabolismului bazal cerebral.
Intoxicaţia cu marihuana alterează percepţia timpului. Pentru milioane de adolescenţi care consumă marihuana,
efectele cumulative asupra intelectului şi caracterului lor aflate în dezvoltare îi vor lăsa pe mulţi foarte
nepregătiţi pentru provocările vieţii de adult. Luaţi în considerare potenţialul educaţional şi de angajare al unei
persoane tinere care are o memorie compromisă, abilitate limitată de a face faţă stimuluilor multiplii şi recaderi
în motivaţie. Pierderea potenţialului uman şi costurile ulterioare ale societăţii vor continua să fie substanţiale.
Halucinogenele
Substanţele halucinogene sunt un grup de substanţe care produc modificări în ceea ce priveşte
percepţiile (mai ales cele vizuale), de la distorsiuni şi iluzii până la adevărate halucinaţii. Subiecţii care prezintă
halucinaţii induse de consumul acut de halucinogene sunt conştienţi de faptul că acestea sunt provocate de
substanţa respectivă, menţin simţul realităţii, ceea ce nu se întâmplă în cazul halucinaţiilor schizofrenicilor.
În prezent, halucinogenele sunt clasificate în Lista I a Convenţiei cu privire la Substanţele
Psihotrope (Viena, 21.02.1971), un loc rezervat pentru acele substanţe pe care Organizaţia Naţiunilor Unite le
consideră ca fiind foarte periculoase pentru sănătatea publică şi cărăra le lipseşte o utilitate terapeutică
recunoscută.
Clasificarea cel mai des utilizată ia în considerare asemănarea acestora cu neurotransmiţătorii
cerebrali:
Structură chimică relaţionată cu serotonina: indolalchimanine
 Derivaţi ai acidului lisergic:
- Amide ale acidului lisergic (ergina) şi isolisergic (isoergina).
- Dietilamida acidului lisergic (lisergida, LSD-25).
 Triptamide substituite:
- Psilocibina, psilocina.
- Bufotenina, DMT şi DET (origine sintetică)
- Beta-carbolina: alcaloizi ai harmala (harmina, harmalina, harmalol).
- Ibogaina.
- Acidul ibotenic şi muscimol
Structură chimică asemănătoare cu cea a catecolaminelor: fenieltilamine
 Mescalina, elemicina şi miristicina.
 Fenilizopropilamine:
- Metoxiamfetamine: 2-CB, PMA, TMA, DOM/STP.
- Metilendioxiamfetamine: MDMA, MDA, MDE.
Altele
 Aricicloalchilamine:
- Fenciclidina (PCP)
- Ketamina.
 Derivaţi atropinici : atropina, hiosciamina şi escopolamina.
 Salvinorina A..
 Canabinoide.

DMT, LSD, MDA, PMA, PCP, TMA şi STP(DOM) sunt droguri sintetice fabricate pentru piaţa de
droguri în laboratoare de tip clandestine. Drogurile care nu sunt caracterizate halucinogene pot avea efecte
halucinogene surprinzătoare şi neaşteptate.
Efectele pot varia în funcţie de natura experienţei. Printre acestea putem enumera: relaxarea,
agitaţia, pupilele dilatate sau mişcări necoordonate12.
Stimulentele
Istoria drogurilor de sinteză a început în anii ’60 când un grup de chimişti au sintetizat 3,4-
metilenodioximetamfetamina sau MDMA. Aceasta fusese descoperită în 1912 şi patentată în 1914 de compania
Merck care căuta un vasoconstrictor, însă nu a fost comercializată niciodată. În anii ’50, în diverse sesiuni de
exerciţii militare, armata nord-americană a experimentat şi această substanţă pentru posibila utilitate în război,
constatându-se potenţialul toxic al acesteia în cazul mai multor specii de animale. În anii ’60, a început să fie
12
Georgescu, Daniela, Moldovan Ana-Maria, Cicu, Gabriel, Despre droguri, Editura Concordia, Arad, 2007, p.20

13
utilizată ca drog psihoactiv iar, în anii ’70, au apărut primele studii cu privire la efectele acesteia.
Redescoperitorul MDMA a fost chimistul Alexander Shulgin care a sintetizat sute de amfetamine şi care a scris
două
cărţi despre sinteza feniletilaminelor (PHIKAL) şi indolaminelor (THIKAL).
 Derivaţi ai fentanilului:
- Alfa-metilfentanil (China White)
- 3-metilfentanil
Opioide de sinteză  Derivaţi ai petidinei:
- 1-metil-4-fenil-4-propionoxipiperidina (MPPP)

Derivaţi amfetaminici
Analogi ai fenciclidinei
(Arilciclohexilamine)
Derivaţi ai metacualonei
Alte droguri
 Feniletilamine de sinteză
- Metamfetamina (speed)
- 2, 4, 5 – trimetoxiamfetamina (TMA – 2)
- Para – metoxiamfetamina (PMA)
- 4 – metil – 2, 5 – dimetoxiamfetamina (DOM, STP)
- 3, 4 – metilenodioxiamfetamina (MDA, pildora del amor)
- 3, 4 – metilenodioximetamfetamina (MDMA, ecstasy, Adam, XTC)
- 3, 4 – metilenodioxietilamfetamina (MDEA, Eva)
 Alţi derivaţi amfetaminici
- Aminorex şi 4 – metilaminorex
- Metcatinona sau efedrona (cat, goob)
 Fenciclidina (PCP sau praful îngerilor)
 Ketamina
 Meclocuolona
 Nitrometacualona
 Gammahidroxibutirat (GHB sau ecstasy lichid)

Psihostimulentele produc senzaţii de alertă, stimulare, îmbunătăţirea randamentului intelectual şi de

executare a sarcinilor manuale, senzaţii de hiperenergie, de diminuare a oboselii, a somnului, a senzaţiei de
foame. Se poate spune că produc o excitare sau o stimulare a sistemului nervos central.
Clasificarea psihostimulentelor
Psihostimulentele includ în principal substanţele descrise în tabelul de mai jos.
Amfetamine
Amfetamina
Dextroamfetamina
Metamfetamina (speed, ice, crystal, crystal meth)
Efedrina (ecstasy verde, herbal ecstasy)
Amfetamina şi
Catinona şi catina
derivaţii acesteia
Metilfenidatul şi Pemolina (utilizate pentru deficitul de atenţie)
Fenilpropanolamina (anorexigen, decongestionant nazal)
Anorexigene: Fenfluramina, Dexfenfluramina, Fentermina,
Fenproporex, Clobenzorex, Aminorex, Amfepramona
(dietilpropion), Fenmetrazina, Mazindol.
Amfetamine entactogene (derivaţi metilenodioxi)
3,4-metilenodioxiamfetamina (MDA, pildora del amor)
3,4-metilenodioximetamfetamina (MDMA, ecstasy, Adam, XTC)
3,4-metilenodioxietilamfetamina (MDEA sau MDE, Eva)
N-metil-1-(3,4-metilenodioxifenil)-2 butamina (MBDB)
Droguri de sinteză
Amfetamine halucinogene (derivaţi metoxi)
(sau designer drugs)
4-bromo-2,5-dimetoxiamfetamina (DOB)
4-metil-2,5-dimetoxiamfetamina (DOM, serenity-tranquility-peace
sau STP)
2,4,5-trimetoxiamfetamina (TMA-2)
Parametoxiamfetamina (PMA)
Cofeina
Metilxantine Teobromina
Teofilina

14
 Nicotina
Cocaina

În unele foruri ştiinţifice, MDMA şi derivaţii acesteia sunt incluşi în aşa-numitele club drugs, cu referire
la consumul acestora în ambiente muzicale. În acest grup sunt incluse şi GHB, ketamina şi Rohipnolul
(flunitrazepam).
Consumul prezent extins al drogurilor de sinteză (cunoscute sub denumirea de pilule) pe piaţa ilegală
pare a fi început în anul 1985, în Ibiza. În anul 1987, consumul de ecstasy a fost asociat cu localurile cu muzică
acid. Din acel moment consumul de ecstasy, de Eva sau de pilula dragostei a fost asociat cu petrrecerile (rave,
festivaluri tehno, afters) şi muzica electronică cu ritm repetat (acid, house, tehno, dance). Sunt substanţe care se
consumă la sfârşit de săptămână, în medii festive şi în compania prietenilor. La fel cum se întâmplă şi în cazul
altor droguri, este obişnuită utilizarea în aceeaşi sesiune de consum a mai multor substanţe. Cel mai frecvent se
consumă pastile împreună cu canabis, alcool şi tutun. Mai puţin frecvent se asociază cu cocaină, metamfetamină
şi, mai rar, cu halucinogene.
Drogurile de sinteză se prezintă de obicei sub formă de comprimate cu culori şi simboluri evocatoare,
care reproduc subiecte de actualitate sau mărci. Uneori se vând de asemenea sub formă de capsule. Se
administrează pe cale orală prin înghiţire deşi unii consumatori inhalează pulberea capsulelor. El acabado
farmaceutic în majoritatea cazurilor este foarte bun.
Conţinutul pastilelor nu este întotdeauna cel sperat. Adeseori consumatorul asociază pasilele cu
diferitele culori, forme. Conţinutul acestora este variabil, conţinutul mediu de MDMA al unei pastile fiind de
75-100 mg. Uneori, pastilele pot conţine amfetamine halucinogene sau derivaţi mai periculoşi. Metamfetamina
se prezintă sub formă de pulbere pentru a fi inhalată (speed inhalat) sau sub formă de cristale pentru fumat (ice
sau crystal). Atât amfetamina cât şi metamfetamina pot fi injectate pe cale intravenoasă, uneori fiind combinate
cu heroină. Amfetamina şi drogurile de sinteză sunt elaborate în laboratoare clandestine cu ajutorul precursorilor
chimici, majoritatea laboratoarelor fiind localizate în ţări occidentale, mai ales în Olanda şi Spania. Consumul
de amfetamine este în creştere în întreaga lume.
Efectele recompensatoare ale amfetaminelor sunt influenţate de calea de administrare, deoarece
anumite căi (de exemplu, administrarea pe cale intravenoasă) produc apariţia imediată a stării de euforie.
Consumul de stimulente poate fi clasificat de la consum scăzut la doze crescute şi de la pattern de
consum scăzut la un pattern de consum cronic sau binge. În funcţie de dozaj, pattern şi durata consumului,
stimulentele pot produce multe stări cu caracteristici clinice diferite. Consumul în dozele moderate până la
dozele crescute poate produce intoxicaţia cu stimulente. Persoana intoxicată poate prezenta semne de
hiperconştientizare, hipervigilenţă, hipersexualitate şi agitaţie psihomotorie. Persoana intoxicată trebuie să fie
monitorizată de personalul medical până când simptomele intoxicării dimiuează. Dacă intoxicaţia nu scade la
nivelul minim în 24 de ore, ar putea fi prezentă starea maniacală şi poate fi necesar tratamentul pentru tulburarea
maniacală.
În cazul dozajului crescut cu durată extinsă de administrare, stimulentele pot produce o stare de
confuzie mintală şi de excitare cunoscută sub denumurea de stimulant delirium, asociată cu stare de dezorientare,
confiuzie, anxietate şi teamă. În cazul prezenţei deliriumului, sunt necesare precauţii medicale extreme, deoarece
aceste simptome ar putea indica supradoza la stimulente. În timpul consumului de stimulente în doze crescute,
observate adesea în episoadele binge, persoanele pot experimenta psihoze induse de stimulente, caracterizate
prin iluzii, gândire de tip paranoid şi comportament compulsiv stereotipal. Pacienţii cu iluzii necesită o
monitorizare clinică atentă şi pot necesita tratament cu neuroleptice pentru ameliorarea psihozei.
Diagnosticul intoxicaţiei acute cu stimulente, conform DSM IV, este fundamentat pe următoarele
simptome:
“1.Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative semnificative clinic (euforie sau
aplatizare afectivă, hipervigilitate, anxietate, tensiune sau stare coleroasă, comportamente stereotipe, deteriorarea
judecăţii şi a funcţionării socioprofesionale).
2. Cel puţin două din următoarele semne :
 tahicardie sau bradicardie;
 dilataţie pupilară;
 presiune sangvină crescută sau scăzută;
 greaţă sau vomă;
 proba pierderii în greutate;
 agitaţie sau lentoare psihomotorie;
 scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, aritmii cardiace;
 confuzie, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă”.13
13
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric Association, trad.rom. Aurel Romilă
et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.

15
 Efecte ale consumului de consumul de amfetamine
Neurotoxicitatea indusă de aceste substanţe se defineşte ca schimbare structurală sau funcţională nocivă
cauzată de produse chimice, substanţe farmaceutice sau droguri în sistemul nervos central.
În urma unei doze neurotoxice de MDMA apar anumite schimbări, unele dintre ele acute şi care se
recuperează în 24 de ore şi, altele, care apar ceva mai târziu şi care se extind pe perioade lungi de timp şi sunt
considerate cronice. Neurotoxicitatea se observă doar atunci când MDMA este administrat pe cale parenterală
sau orală, dar nu se produce în cazul în care MDMA este este administrat direct (intracerebral) în zonele afectate.
Acest fapt sugerează că substanţa neurotoxică ar fi un metabolit al MDMA, serotonina sau dopamina.
Hipertermia indusă de amfetamine pare a juca, de asemenea, un rol. Astfel, creşterea temperaturii ambientale
creşte toxicitatea şi pentru a descreşte se diminuează.
Există ipoteze cu indică o posibilă creştere a prezenţei patologiei psihiatrice la consumatorii de ecstasy,
însă datele sunt puţine şi nu în totalitate concludente. Au fost descrise depresii, tulburări psihotice, tulburări
cognitive, episoade de bulimie, dificultăţi în controlul impulsurilor, atacuri de panică şi fobie socială.
De asemenea, consumul recreativ de ecstasy a fost asociat cu anumite deficite de memorie. Atunci
când, în diverse studii, au fost comparate persoanele ce consumau recreaţional ecstasy cu grupuri de control
(subiecţi neconsumatori) a fost semnalată existenţa unei relaţii între istoricul consumului de ecstasy şi pierderea
memoriei imediate (evocarea cuvintelor, idei). Nu se cunoaşte dacă aceste tulburări temporare sau definitive,
reversibile sau ireversibile.
În plan somatic, amfetaminele produc aritmii cardiace şi o vasoconstricţie periferică puternică,
constricţie nazală, extremităţi reci , hemoragii meningiene şi convulsii rezistente la tratament care se întâlnesc
frecvent înainte de deces. Amfetaminele produc decesul prin hemoragii cerebrale, pulmonare şi stop
cardiorespirator. Decesele pot surveni în caz de intoxicaţie cu ecstasy, ca urmare a unei deshidratări asociate cu
hipertermie malignă şi rabdomioliză. În afara acestor tulburări apar şi efecte mai benigne: greaţă, sudoraţie ,
midriază, tremurături.
În plan psihic apar anxietatea, agitaţia psihomotorie cu confuzie, ideile delirante, simptome de tip
paranoid, amnezie, disforie şi psihoze (având similitudini cu schizofrenia datorită halucinaţiilor tactile
manifestate prin furnicături şi senzaţii de corp străin sub piele).

CAPITOLUL 2
PREVENIREA CONSUMULUI DE DROGURI

2.1. ASPECTE GENERALE ALE PREVENIRII CONSUMULUI DE DROGURI

Prevenirea, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române defineşte prevenirea ca fiind o acţiune
de „a atrage cuiva atenția asupra consecințelor (negative ale) unor acțiuni; a informa în prealabil; a avertiza, a
prevesti”14. Plecând de la această definiţie, au fost dezvoltate două modalităţi de abordare:
 “prima şi cea mai evidentă este reducerea şi, dacă este posibil, eliminarea posibilităţii ca un astfel de
eveniment să apară.
 cea de-a doua constă în reducerea posibilităţii de apariţie a unor evenimente nocive ulterioare în legătură cu
prima abordare, cu toate că aici ne putem afla în fata unei alternative: aceea ca evenimentul nociv să fie
acelaşi la care ne-am referit deja (situaţie tipică în cazul transmiterii bolilor infecţioase terţilor), sau să se
refere la un eveniment diferit dar la fel de nociv (cazul supradozei la consumatorii de heroină) 15”.
Programul de prevenire este considerat ca fiind „un ansamblu de demersuri relaţionate între ele pentru
a împiedica apariţia unei probleme de dependenţă, adică, pentru a evita sau a întârzia uzul şi abuzul de
diverse droguri şi deoarece comportamentul consumatorului de droguri este influenţat de factori de risc
multipli şi intercondiţionaţi, programele de prevenire trebuie centrate pe componentele care să permită
reducerea factorilor de risc şi, în acelaşi timp, stimularea factorilor de protecţie” 16.
De asemene, o altă abordare în fenomenul combaterii consumului de droguri se referă la trei nivele
prevenţie17:

14
https://dexonline.ro/definitie/prevenire
15
Apud Diana Şerban (Miloşovici), Teză de doctorat,, ABRAHAM, P (coord)., CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN,
A. M., (2004) Prevenire şi consiliere antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
16
Diana Şerban (Miloşovici), Teză de doctorat, p.174
17
Sanda Luminiţa Mihai, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti 2005, p. 132

16
 a) prevenţia primară – care are ca scop principal evitarea iniţierii consumului de droguri;
b) prevenirea secundară – are rolul de a diminua consecinţele negative ale consumului după ce
acesta a fost iniţiat;
c) prevenirea terţiară – având ca rol principal reabilitarea, urmărind reducerea deficitului
funcţional datorat evoluţiei cronice.
Majoritatea programelor de prevenire conţin următoarele componente:
1. Cognitiv : Informare cu privire la droguri şi riscurile asociate consumului acestora. Informare cu
privire la prevalenţa consumului diverselor substanţe pentru a demitiza percepţia conform căreia
consumul este un comportament "normal".
2. Imaginea de sine şi autodepăşirea: Cum se formează imaginea de sine
3. Luarea de decizii: Dezvoltarea unei gândiri cu valenţe critice. Dezvoltarea abilităţilor de adoptarea
responsabilă a deciziilor. Învăţarea tehnicilor persuasive
4. Control emoţional: Dezvoltarea copingurilor de a face faţă anxietăţii.
5. Antrenarea abilităţilor sociale: Abilităţi de comunicare, comportamentul asertiv, abilităţi de a face
faţă presiunii grupului.
6. Toleranţa şi cooperare
7. Intervenţia în familie: Dezvoltarea abilităţilor de comunicare în familie. Strategii pentru stabilirea
normelor şi limitelor în familie. Dezvoltarea potenţialului individual al copiilor.
Tipologia prevenirii consumului de droguri în funcţie de obiectivele urmărite în timpul
prevenţiei sunt următoarele:

 Prevenirea utilizării drogurilor, dacă evenimentul care trebuie evitat este uzul de droguri, această
abordare având marele inconvenient de a considera implicit orice uz al oricărui drog ca fiind
întotdeauna un eveniment nociv, ceea ce presupune pentru mulţi a adopta o atitudine ideologică, apriori
şi incompatibilă cu ştiinţa.
 Prevenirea abuzului de droguri are avantajul de a introduce în cadrul conceptului de abuz şi
dependenţa de droguri, supradoza, consumul în situaţii de risc propriu sau pentru alţii. În plus,
semnificaţia abuzului include deja faptul că acest uz este nociv.
 Prevenirea uzului non-medical de droguri este o abordare ce presupune faptul că oricare ar fi uzul de
substanţe, în afara unui context medical, acesta este nociv, ceea ce înseamnă, în consecinţă, că oricare
uz recreativ sau social de droguri, în orice moment şi la orice vârsta, trebuie definit ca fiind nociv.
 Prevenirea uzului necorespunzător de droguri presupune, implicit, că există un uz corespunzator şi
un uz necorespunzător, şi în consecinţă o autoritate care trebuie să fie capabilă să arate persoanelor
aparţinând diferitelor categorii de vârstă ceea ce trebuie sau nu să facă.
 Prevenirea dependenţei de droguri este un obiectiv corect definit, urmare a faptului că există criterii
internaţionale obiective pentru diagnosticul dependenţei. Totuşi, această expresie nu include multe
evenimente nocive care ar trebui luate în considerare, în special cele mai grave, pentru care dependenţa
nu este o condiţie necesară: supradoză, accidente, violenţă şi afecţiuni asociate.
 Prevenirea consecinţelor negative asociate consumului de droguri este cea mai adecvată şi corectă
formulă cu referire la domeniul de intervenţie, având în vedere că expresia nu implică judecăţi de
valoare, nu conţine incorectitudini conceptuale şi permite o diferenţiere suplimentară în funcţie de tipul
de consecinţe care se încearcă a fi evitate.
2.2 FACTORI DE RISC ŞI FACTORI DE PROTECŢIE ÎN CONSUMUL DE DROGURI

Prin complexitatea sa, fenomenul drogurilor a generat apariţia unor multitudini de studii orientate pe
cauze, efecte, riscul comportamentelor adictive precum şi studii orientate pe domeniul prevenţiei, care abordează
factorii favorizanţi ai consumului dar şi factori inhibitori care induc scăderea consumului de droguri.
Factorii de protecţie şi risc îi întâlnim în literatura de specialitate 18 grupaţi în patru categorii,
astfel:individuali, familiali, din mediul educaţional şi de la nivelul comunităţii. De asemenea, este recomandat
ca identificarea şi evaluarea lor să se ţine seama, în egală măsură, de toate aceste categorii dar în mod special
atunci când se elaborează programele şi strategiilor de prevenire.

18
Hawkins J.D., Catalano R.F., and J.Y., Miller, (1992), Risk and protective factors for alcohol and other drug problems in
adolescence and early adulthood: implications for substance abuse prevention, Psychological Bulletin, vol 112, nr. 1, p.64-
105

17
 O serie de autori adaugă o altă categorie de factori, la nivelul grupului de egali. Din analiza studiilor
internaţionale, rezultă că influenţele acestor factori sunt diferite în funcţie de contextul socio- cultural în care se
manifestă şi de modul de combinare a lor19, astfel:
 factori de risc a căror influenţă este remarcată numai în prezenţa altor factori,
 factori de risc care acţionează în raport cu interacţiunile factorilor de protecţie,
 combinarea mai multor factori creşte riscul de comportament abuziv.
Studiile în domeniu, arată că eficienţa strategiilor de intervenţie este determinată de perspectiva
abordării factorilor de risc şi protecţie cu accent pe întărirea factorului de protecţie care să conducă la reducerea
factorilor de risc precum şi la modul de expunere la aceştia.
În continuare vom prezenta cei mai importanţi factori de risc şi de protecţie, în raport cu nivelul la care
se manifestă.
2.2.1. Factori de risc şi de protecţie la nivel individual
Caracteristici fiziologice.

O serie de cercetări în domeniu au adus în atenţie că o serie de elemente genetice, neurologice sau
neurochimice pot duce la generarea consumului abuziv de droguri. De exdemplu, consumul de cannabis de către
persoanele diagnosticate cu schizofrenie sau alte tipuri de psihoze reprezintă un risc în evoluţia bolii şi a
dependenţei de droguri.
Caracteristici ale personalităţii.
O serie de specialişti în domeniu confirmă existenţa unei relaţii direct proporţionale între tulburările de
personalitate şi consumul de droguri, precum: anxietate, deficite de atenţie, depresie, tulburări de personalitate.
Alte studii arată că riscul de adoptare a comportamentului adictiv apare la momentele critice de
tranziţie din viaţa individului, când persoana în cauză se confruntă cu noi provocări emoţionale, psihologice,
sociale. De exemplu primul moment îl reprezintă vârsta pre/şcolară când copilul părăseşte pentru prima dată
mediul securizant al familiei, urmate de alte provocări odată cu admiterea în liceu, în facultate şi mai târziu
momentul de integrare socio- profesională.
Convingeri şi credinţe.
Riscul de a consuma droguri apare şi în cazul persoanelor care reduc la minim costurile posibile ale
consumului în comparaţie cu efectele pozitive (euforice) imediate ale consumului.
Atitudini şi comportamente antisociale sau delincvente timpurii determină riscul apariţiei unor
probleme la pubertate, adolescenţă cu efecte pe termen lung în viaţa adultă.
Vârsta de debut a consumului cu cât este mai mică cu atât intensitatea şi frecvenţa consumului şi
problemele asociate vor fi mai mari (Hawkins et al. 1992).
Factorii de protecţie individuali reprezintă capacităţile individului de a internaliza valori, norme,
cerinţe care împreună formează, menţine şi dezvoltă comportamente prosociale, dezirabile şi pe baza cărora
individul conştientizează pericolul drogurilor şi adoptă atitudini de refuz legate de consumul lor. De asemenea,
capacităţile individuale de rezolvare a problemelor reprezintă un factor important de protecţie exprimat în
termeni de atitudini pozitive asupra vieţii, abilităţi de rezistenţă la stress, autocontrol, autopercepţie pozitivă, etc.
2.2.2. Factori de risc şi de protecţie la nivel familial
O atenţie deosebită se remarcă în diversele cercetări legată de importanţa familiei şi a rolului ei
determinant în experimentarea drogurilor de către copii, tineri şi adulţi. Astfel studii medicale şi pe gemeni
asociază istoricul dependenţei de alcool/ cocaină/ alte droguri ale părinţilor cu riscul dezvoltării unui
comportament adictiv la descendenţi.
Climatul familial carenţial caracterizat prin dezordine, relaţii intrafamiliale diluate, îndeplinirea
inadecvată a rolurilor familiale, promiscuitate, etc. determină la copil incapacitatea de a-şi forma şi dezvolta
abilităţi necesare în obţinerea autonomiei şi independenţei şi mai târziu viitorul tânăr adult, incapabil să
depăşească situaţiile dificile de viaţă, va percepe consumul de droguri ca o soluţie la dificultăţile cu care se
confruntă.
Atitudini familiale pozitive faţă de consumul de tutun, alcool sau droguri influenţează tânărul în
deciziile sale de a consuma droguri. Apar situaţii în care părinţii aprobă experimentarea drogurilor sau în care
părinţii ignoră problema drogurilor deoarece au credinţa oarbă că propriul copil nu va manifesta dorinţa sau
intenţia de a consuma droguri.
Relaţiile negative dintre generaţii pot să influenţeze percepţiile membrilor familiei legate de creşterea şi
educaţia copiilor, iar lipsa abilităţilor parentale în gestionarea normelor de viaţa familială pot orienta copilul/
adolescentul şi mai târziu tânărul adult spre o subcultură a consumatorilor de droguri.

19
European Monitoring Centre for Drugs and Drug Addiction, (2010), Prevention and Evaluation Resources Kit (PERK),
Luxembourg: Publications Office of the European Union, p.30- 33

18
 Lipsa de control şi supraveghere în mediul familial se constituie în factori de risc care pot fi reduşi şi
prin formarea la copil/ adolescent/ tânăr a deprinderilor de comunicare intrafamilială.
În comparaţie cu factorii de risc familiali se conturează factorii de protecţie familiali, astfel:
cultivarea ataşamentului afectiv pozitiv şi reciproc între părinţi şi copii; norme familiale şi modele de viaţă
pozitive, gradul de implicare a părinţilor în viaţa copiilor, controlul parental corespunzător şi aplicarea
consecventă a disciplinei, modele de educaţie pertinente legate de riscurile consumului de droguri.
2.2.3. Factori de risc şi de protecţie la nivel individual mediului educaţional
La nivelul mediului educaţional formal (şcoală, liceu, facultate) factorii de risc se definesc în termeni
de: dificultăţi şcolare, eşec şcolar, absenteism şi abandon şcolar, lispsa abilităţilor sociale de adaptare la
cerinţele şcolii, percepţii greşite legate de asocierea la comportamente problematice ale colegilor, cum ar fi şi
consumul de droguri licite şi ilicite.
Studiile internaţionale indică că în grupul de egali, prezenţa tinerilor cu risc ridicat faţă de consumul de
droguri pot avea influenţe negative accentuate asupra membrilor grupului. O situaţie dificilă apare şi la tânărul
care este pentru prima dată lipsit de supravegherea parentală odată cu intrarea în mediul universitar. Acest mediu
caracterizat prin provocări şi presiuni îi solicită răspunsuri, care uneori pot lua şi forma consumului de alcool şi
droguri, iar în cazul celor care au experimentat mai devreme drogurilor există riscul de a dezvolta noi
comportamente adictive, ca rezultat al accesului la noi oferte de droguri.
Factorii de protecţie din mediul şcolar/ liceal şi universitar se coagulează în construirea şi menţinerea
unei relaţii de ataşament pozitiv cu mediul educaţional, recunoscută sub diverse forme: aderarea tânărului la
cultura mediului academic, stimularea interesului spre a obţine performanţe în pregătirea sa profesională, oferta
de oportunităţi pentru petrecerea timpului liber într-un mod constructiv (evenimente şi activităţi culturale,
sportive, de iniţiativă
2.2.4. Factori de risc şi de protecţie la nivel mediului social
Factorii de risc la nivelul comunităţi sunt diferiţi, de la cei referitori la droguri şi comercializarea lor
până la reglementări şi norme sociale, respectiv caracteristici ale situaţiei sociale a individului. În opinile
specialiştilor din domeniul drogurilor se acceptă că cele mai incisive influenţe vin dinspre:
Anturajul sau grupul de egali şi apartenenţa la subcultura drogurilor reprezintă factori de risc în
experimentarea drogurilor de către tânăr. Tendinţele de consum sunt într-o relaţie directă dimensiunea şi
intensitatea interacţiunilor cu membrii grupului.
Disponibilitatea drogurilor la nivelul grupului de egali şi la cel al comunităţii, cum ar fi: comerţul cu
ţigări şi alcool, traficul liber de droguri legale, consumul de alcool şi ţigări în casă sau în grupul de prieteni,
toleranţa crescută a comunităţii, contribuie la apariţia dependenţa de alcool şi nicotină.
Accesul facil la medicamentele psihotrope fără prescripţie medicală, eliberate de farmacii sau procurate
prin intermediul egalilor, membrilor familiei sau a altor persoane permite consumul lor într-un alt scop decât cel
medical. Totodată consecinţele grave ale comportamentelor abuzive sunt generate şi de combinarea substanţelor
psihotrope între ele sau cu alcool, comercializat ca aliment.
Reglementări juridice cu privire la producerea şi comercializarea drogurilor, la norme sociale
favorabile uzului şi abuzului de droguri, lipsa controlului sunt alte condiţii favorabile riscului de a dezvolta
comportamente negative.
Publicitatea prin media audio- vizuală şi scrisă pentru consumul de alcool, ţigări, medicamente, alte
substanţe psihotrope crează o cultură a drogurilor, chiar şi un trend care promovează ideea că numai astfel se
obţine mai uşor succesul, popularitatea în rândul egalilor şi atractivitatea sexuală.
Deprivarea economică şi deprivarea socială îl plasează pe tânăr în poziţii inferioare atunci când el
manifestă dorinţa de ataşament faţă de un grup social, motiv pentru care el se va orienta spre grupuri delictogene
care sunt favorabile consumului de droguri şi care îi oferă oportunităţi de „prestigiu” şi recunoaştere a
individualităţii lui.
Factorii de protecţie la nivelul comunităţii care pot contracara factorii de risc sociali se focalizează pe
dezvoltarea şi întărirea abilităţilor sociale în rezolvarea problemelor, menţinerea unor valori prosociale
pozitive, participarea activă la activităţile structurilor socializatoare.
Cunoaşterea factorilor de risc şi de protecţie este necesară şi din perspectiva genului, apartenenţei
etnice, sau religioase. În acest sens, cercetările din spaţiul anglo-saxon demonstrează că adolescenţii şi tinerii de
sexul masculin primesc mai multe oferte de droguri şi la grupe de vârstă în scădere.
Însă specialiştii, în unanimitate, recunosc că nu în mod obligatoriu tinerii care sunt supuşi la factori de
risc vor dezvolta comportamente de risc, în sensul cosumului de droguri. Dar cu toate acestea, un procent redus
de persoane vor depăşi graniţa dintre ce este legal şi ce este ilegal şi vor adopta un comportament abuziv de
droguri.
De asemenea factorii de risc şi de protecţie vor acţiona sinergic, de exemplu tânărul care este supus
stresului, are un suport familial diluat şi nu deţine competenţe de învăţare poate să se afle într-o situaţie de risc.
La rândul lor, tânărul cu risc ridicat în a abuza de droguri pot fi determinat în decizia sa de a nu iniţia un
asemenea comportament adictiv/ abuziv, prin utilizarea acelor variabile familiale, individuale şi de mediu, care

19
pot reduce impactul riscurilor şi prin întărirea nivelurilor factorilor de protecţie şi care în final conduc la
consolidarea abilităţilor de rezistenţă în faţa riscului de a consuma droguri în mod abuziv 20.

2.3. ETAPE ALE PROGRAMELOR DE PREVENIRE A CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

Programele şi proiectele de prevenire a consumului ilicit de droguri trebuie să fie elaborate în

concordanţă cu etapele ciclului de proiect.
Pasul 1: Analiza nevoilor şi identificarea populaţiei de risc reprezintă primul pas al unei intervenţii
preventive eficiente şi corecte. De obicei, factorii de risc şi de protecţie nu sunt particularizaţi în funcţie de zona
geografică, dar există şi factori specifici anumitor situaţii, arii geografice sau grupuri sociale care sunt relevanţi
în planificarea unui program sau intervenţii preventive. Evaluarea nevoilor trebuie corelată percepţiei populaţiei
ţintă, dar şi percepţiilor, atitudinilor şi opiniilor decidenţilor politici şi grupurilor profesionale relevante în
programele de prevenire.
Astfel, este nevoie de cunoaşterea prevalenţei consumului de droguri, a percepţiei şi atitudinii
populaţiei cu privire la acest consum, precum şi de identificarea valorilor culturale asociate uzului de substanţe
în mediul respectiv.
Pasul 2: Stabilirea scopurilor prevenirii trebuie să răspundă următoarelor întrebări:
 Ce se doreşte a se obţine prin implementarea programului?
 Ce comportamente sunt dorite a fi modificate?
 Asupra căror domenii se va realiza acţiunea directă sau indirectă?
 Care va fi acţiunea fiecăruia dintre nivele implicate?
Pasul 3: Stabilirea obiectivelor generale şi specifice
Următoarea etapă a elaborării unui rpogram de prevenire constă în determinarea obiectivelor generale şi
specifice ale intervenţiei. Obiectivele specifice trebuie definite clar, astfel încât atingerea lor să fie în termenele
prevăzute. Participarea grupului ţintă la determinarea obiectivelor este fundamentală în procesul evaluării
iniţială, în elaborarea programului de prevenire şi în evaluarea finală a acestuia.
Pentru a fi eficace, proiectele de prevenire trebuie să conţină obiective specifice care să fie SMART –
specifice, măsurabile, să poată fi atinse/ realizabile, să aibă resurse umane şi materiale adaptate nevoilor şi să fie
planificate în timp. De obicei, obiectivele specifice sunt corelate cu factorii de risc şi de protecţie.
Pasul 4: Planificarea si identificarea metodelor, tehnicilor şi strategiilor este o etapă în care sunt
stabilite strategiile ce se vor folosi pentru a obţine participarea tuturor elementelor identificate a fi necesare în
paşii anteriori, respectiv:
 Stabilirea metodelor, tehnicilor şi strategiilor de schimb ce vor fi utilizate pentru obţinerea
obiectivelor şi scopurilor propuse.
 Formarea persoanelor şi grupurilor ce vor acţiona ca agenţi de prevenire direcţi.
 Verificarea adecvării dintre obiectivele şi scopurile planificate şi strategiile propuse pentru
realizarea lor.
Cunoscând deja asupra cărei probleme vom interveni, în ce zonă geografică, ce populaţie ţintă am ales
şi ce obiective avem în vedere, acesta este momentul stabilirii metodelor şi procedurilor pe care le vom utiliza.
Alegerea metodelor trebuie să vizeze următoarele aspecte:
 Realizarea unei acoperiri maxime a populaţiei obiectiv definite.
 Obţinerea unei eficacităţi maxime cu privire la obiectivele alese.
 Realizarea acestora cu cel mai mic cost posibil.
 Ajustarea intervenţiilor propuse tinând seama deprincipiile etice.
Alegerea metodei trebuie să se bazeze pe datele disponibile cu privire la eficacitatea acesteia, în special
pe testarea acesteia în medii culturale asemănătoare celui în care dorim să intervenim.
Metodele şi tehnicile potenţial utilizabile în prevenire sunt foarte numeroase, ele variind în funcţie de
domeniul de intervenţie - reducerea ofertei, cererii, detectarea/orientarea precoce sau reducerea consecinţelor
negative.
Pasul 5: Identificarea resurselor presupune identificarea resurselor umane şi materiale de
care este nevoie pentru atingerea fiecăruia dintre obiective, realizarea unei analize exhaustive a resurselor umane
si materiale disponibile şi precizarea resurselor necesare a fi considerate în plus faţă de cele existente.

Hawkins J.D., Catalano R.F., and J.Y., Miller, (1992), Risk and protective factors for alcohol and other drug
20

problems in adolescence and early adulthood: implications for substance abuse prevention, Psychological
Bulletin, vol 112, nr. 1, p.64-105

20
 O bună planificare în această arie trebuie să includă o prevedere cât mai clară a obstacolelor potenţiale,
dar şi a măsurilor necesare pentru depăşirea acestora.
În ceea ce priveşte resursele umane, trebuie să facem diferenţa între profesioniştii contractaţi pentru
programul de prevenire şi ceilalţi profesionişti sau voluntari care sunt considerate resurse auxiliare.
Pasul 6: Implementarea programului
După parcurgerea etapelor anterioare este indicat să trecem la faza implementării propriu-zise a
programului sau intervenţiei preventive. Un aspect fundamental al implementării programului este ca aceasta să
aibă o intensitate suficientă pentru a produce schimbări şi, în special, schimbări durabile în variabilele dorite.
Multe dintre presupusele eşecuri ale programelor de prevenire sunt legate de cantitatea şi calitatea intervenţiilor.

CAPITOLUL 3

CERCETARE

3.1. STUDII DE CAZ

Studiul nr.1
Nume: C
Prenume: D
Vârsta: 35 ani
Sex: F
Starea civilă: concubinaj
Motivul întocmirii studiului de caz: consumul de substanţe „legale” şi modalitatea în care aceste substanţe
afectează subiectul.
Date familiale:
- structura şi componenţa familiei: subiectul provine dintr-o familie în care relaţiile dintre membrii sunt reci,
disfuncţionale, dezorganizate afectiv, de condiţie socio-profesională mediu-scăzut;
- tatăl: - C.S. 61 ani;
- mama: C.A. 58 ani;
- concubin: R.C. 53 ani.

61 58

Locuiesc împreună
Relaţie de 5 ani
38 35
52

3 plasament

Legendă genogramă:

21
 Figură 1 Genogramă C.D. (studiul 1)

Atmosfera şi climatul familial:

C. D. dintr-o relaţie de concubinaj are o fetiţă de 3 ani, care în prezent beneficiază de măsura de
protecţie specială – plasament la bunica paternă.
Aceasta are o relaţie destul de tensionată cu membrii familiei. Până la vârsta de 7 ani a fost crescută de
bunici, tatăl este alcoolic, au avut nenumărate incidente în familie, abuzuri verbale şi emoţionale. A fost abuzată
sexual de tatăl său la vârsta de 10 ani. În prezent nu menţine relaţia cu familia, fiind susţinută doar de actualul
concubin şi mama acestuia. Aceasta preferă relaţiile pe termen lung.
Condiţii de locuire:
Locuieşte împreună cu concubinul, într-o garsonieră în mediul urban.
Şcolarizare/profesie:
Nu a terminat liceul, abandonând şcoala în clasa a 9-a. la vârsta de 18 ani a fost vânzătoare la o
cofetărie pe perioada de 1 an, la 23 ani a fost vânzătoare intr-un magazin stil complex pe o perioadă de 2 ani, la
vârsta de 29 ani a fost vânzătoare intr-un magazin de îmbrăcăminte pe o perioadă de 1 an, iar ultimul loc de
muncă este tot vânzătoare.
Starea medicală: în general bună.
Consumul şi efectele acestuia asupra subiectului:
C.D. a început să consume iniţial din nevoia de a uita problemele de acasă şi a face faţă abuzului. A
început cu cannabis, consuma în medie de 2-3 ori pe lună, în timpul consumului şi după acesta avea un sentiment
de satisfacţie şi spunea mereu că este o modalitate de a uita de problemele de acasă şi poate găsi metode mai
interesante şi mai constructive de a trece peste greutăţile cu care se confruntă. După un timp nivelul consumului
a crescut, ajungea să consume chiar în fiecare săptămână, trecând astfel de la consumul ocazional la unul
experimental. Consumul de cannabis nu a mulţumit-o îndeajuns şi a hotărât să mi încerce şi alte stimulente, alte
modalităţi prin care să obţină euforie, satisfacţie, bunăstare sufletească şi modalitatea de a se descurca cu
sentimentele de vinovăţie legate de abuz. Apoi au existat şi alte motivaţii, cum ar fi cele de a merge la serviciu şi
a câştiga bani pentru a-şi cumpăra starea. S-a gândit să încerce amfetamine. A înţeles că amfetaminele produc
efecte euforizante. Nu se hotărâse însă ce modalitate de administrare să folosească. S-a hotărât să încerce
administrarea orală. A încercat combinaţia ci cannabis, s-a simţit foarte bine, totul avea altă culoare, totul era mai
viu, însă brusc a cuprins-o o stare de oboseală, totul parcă se topea în jurul ei, şi parcă şi ea se topea odată cu
lucrurile. Ciudat, se întreba atunci dacă există ceva mai puternic? Poate heroina… şi a decis să încerce heroina.
Credea că a găsit un miracol pentru viaţa sa şi pentru problemele sale. După ce efectul a trecut, a revenit la starea
depresivă care a început să o chinuie. Atunci a decis că trebuie să caute ceva mai puternic care să-i confere o
stare pozitivă pe o perioadă mai lungă. Fără a se gândi prea mult la consecinţe a încercat şi consumul de SNPP.
În urma consumului acestor substanţe, tânăra a devenit paranoică şi violentă, drept pentru care familia a internat-
o nonvoluntar la Spitalul Obregia. În urma încheierii tratamentului psihotrop aplicat aici, tânăra s-a reîntors la
consumul de heroină, ajungând ulterior pe un tratament substitutiv de metadonă în cadrul CAIA-ANIT.
Traumele emoţionale şi psihologice pe termen lung pot fi devastatoare pentru un copil. Atunci când acesta este
abuzat sexual are o varietate de sentimente, gânduri şi comportamente provenite din stres. Când abuzul apare în
familie copilul se poate teme de mânia, gelozia sau ruşinea altor membrii de familie sau poate fi teamă că familia
se va despărţi, dacă se spune secretul pe care îl are. Un copil care este victima abuzului sexual prelungit ajunge
să aibă o stimă de sine scăzută, sentimentul că nu are nici o valoare, să aibă perspectiva asupra sexului
distorsionată. Începe să fie retraşi, să nu aibă încredere în adulţi, prezintă dificultăţi în a forma relaţii cu alţii, unii
dintre ei devin abuzatori, sau au probleme serioase când ajung la vârsta adultă. Acesta este şi cazul lui C.D. care
pentru a-şi regăsi stima de sine şi să se descurce cu sentimentul de vină legat de abuzul sexual şi să înceapă
procesul de depăşire al traumei, aceasta nu a cerut ajutor din partea mamei sau a specialiştilor, a recurs la
consum de cannabis. Relaţia lui C.D. cu mama nu a fost una deschisă, de încredere şi nu a reuşit să-i
împărtăşească suferinţele prin care aceasta trecea. Iar relaţia cu tatăl său nu a fost niciodată una apropiată, fiind
alcoolic, acest comportament a dus la abuz sexual din partea lui când C.D. avea vârsta de 10 ani. Tatăl pe baza
consumului de alcool a generat în familie abuz fizic, psihic şi emoţional. Aşadar, familia ca sistem, nu a
funcţionat în mod propice în cazul lui C.D., având o imagine distorsionată a familiei şi dificultăţi de relaţionare,
astfel instalându-se un puternic mecanism defensiv şi un sistem de insecuritate în relaţie cu familia. Toate aceste
probleme de familie au împins-o pe C.D. să se îndrepte către un grup de prieteni care favoriza consumul. C.D. a
avut o relaţie anterioară cu o persoană de 38 de ani, din care a provenit un copil, de creşterea şi îngrijirea căruia
nu s-a ocupat, beneficiind de măsura de protecţie la mama fostului concubin. În prezent are o relaţie stabilă, de
aproximativ 4 ani, din partea căruia are sprijin atât financiar cât şi moral. Implicit şi familia acestuia o susţine în
demersurile terapeutice pe care aceştia le-au solicitat din partea CAIA-ANIT.
Starea juridică: din punct de vedere juridic, subiectul este o persoană integră, dar din cauza
consumului a încălcat multe norme şi valori sociale.

22
 Motivaţii: a hotărât să se oprească din consumul de heroină şi săruri pentru că din punctul său de
vedere era singura cale prin care putea să aibă tot ce-şi doreşte, inclusiv regăsirea de sine şi totodată regăsirea cu
familia sa.
Obiective de intervenţie:
- dezintoxicare prin internare sau supraveghere permanentă;
- tratament psihiatric medicamentos;
- consilierea subiectului cât şi a familiei sale printr-o terapie experenţială, astfel subiectul îşi poate
exprima liber sentimentele, trăirile şi experienţele prin care a trecut, la fel şi membrii familiei sale;
- refacerea relaţiei cu părinţii, în special cu tatăl său;
- reluarea studiilor, în vederea obţinerii unui post în domeniul creaţiei.

Studiul nr.2
Nume: F
Prenume: D
Vârsta: 33 ani
Sex: M
Starea civilă: necăsătorit
Motivul întocmirii studiului de caz: consumul de substanţe „legale” şi modalitatea în care aceste substanţe
afectează subiectul.
Date familiale:
- structura şi componenţa familiei: subiectul provine dintr-o familie legal constituită cu patru copii, beneficiarul
fiind al treilea născut. Tatăl nu ştie de consum. Fratele şi mama sunt persoanele de suport;
- tatăl: F.M.-67 ani
- mama: F.S.-56 ani
- sora: D.B.- 39 ani. Este căsătorită cu D.D.-39 ani, iar din căsătoria acestora a rezultat doi copii. D.V. de sex
masculin, în vârstă de 10 ani şi un copil de sex feminin în vârsta de 4 luni. Aceasta nu locuieşte cu părinţii şi
implicit nici cu F.D., însă are o relaţie aparent apropiată cu subiectul;
- sora: F.A.-42 ani. Este căsătorită cu F.O. în vârstă de 41 ani, iar din căsătoria acestora a rezultat un băiat în
vârstă de 16 ani. Acesta nu locuieşte cu părinţii şi implicit nici cu F.D., însă are o relaţie aparent apropiată;
- fratele: F.L.-32ani. Este într-o relaţie de concubinaj cu P.C. în vârstă de 35 ani. De menţionat este faptul că şi
acest frate se află în tratament cu metadonă.

67 56

39 41

33 32 35
10 4 luni

Locuiesc împreună

42 41

16
Figură 2 Genogramă F.D. (studiul 2)

23
Atmosfera şi climatul familial: F.D. are o relaţie destul de tensionată cu membrii familiei în special cu tatăl
său. Relaţiile familiale sunt tulburate adesea de faptul că fiecare membru îşi doreşte să profite de spaţiul
personal. Însă apartamentul în care locuiesc nu le permite acest lucru, acesta cuprinzând doar o cameră. Cel mai
afectat de acest lucru este F.D. care, în repetate rânduri alege să-şi petreacă majoritatea timpului la fratele său,
unde se simte mult mai liniştit şi mai liber.

Condiţii de locuire: locuieşte împreună cu familia într-o garsonieră.

Şcolarizare/profesie: a abandonat şcoala în clasa a 8-a şi nu doreşte continuarea studiilor. La vârsta de 15 ani s-
a angajat la o firmă în domeniul construcţiilor, pe o perioadă de 2 ani, la 17 ani a lucrat într-un restaurant
împreună cu tatăl său pe o perioadă de 6 ani. La 27 ani lucrează ca ziler în Austria unde a fost arestat. De la
vârsta de 32 ani şi până în prezent lucrează ca montator de mobilă la firma „Ambianta”.

Starea medicală: este în general bună, uitarea fiind un fenomen destul de frecvent cu care se confruntă, având
adesea şi accese de furie.

Consumul şi efectele acestuia asupra subiectului:

F.D. a început să consume iniţial din curiozitate, împreună cu prietenii, cannabis la vârsta de
15 ani. Locul primului consum a fost în spatele blocului. La 16 ani a debutat cu fumatul de heroină, la intervale
de 2-3 luni, pe care şi-o administra injectabil. La vârsta de 21 de ani a început să manifeste dependenţa. Acesta a
avut mai multe locuri de muncă, specificate anterior. Are o relaţie bună cu mama sa, care ştie de dependenţa
acestuia şi pe care reuşeşte să o ascundă de tată său. Are două surori mai mari, absolvente de studii superioare,
care au o atitudine protectoare faţă de acesta. Prima căreia i s-a confesat a fost sora mai mare, atunci când starea
lui s-a înrăutăţit. Imaginea surorii mai mari este una a perfecţionismului, aceasta fiind o femeie de succes,
absolventă de facultate, un model antitetic pentru el, care nu a reuşit să termine şcoala şi să-şi facă o carieră. La
vârsta de 27 de ani părăseşte ţara unde este arestat pentru tâlhărie. În consumul de heroină nu a avut tulburări
psihiatrice.pe piaţă au apărut multe produse SNPP pe care distribuitorii acestora le prezentau ca fiind leacul
pentru întreruperea consumului de heroină. Aceste produse în schimb, dau o foarte puternică dependenţă psihică
ducând la cantităţi mari de consum şi într-adevăr stopând pentru moment consumul de heroină. Anturajul şi
tentaţia efectului promis au fost principalele motive pentru care F.D. a început să se drogheze.
Ajuns la intoxicaţie, starea de sănătate a început brusc să se deterioreze, iar familia (mama,
fratele şi surorile) au luat măsura internării la secţia de detox din cadrul Spitalului Obregia. Aceştia au recurs la
respectiva decizie, fiind îngrijoraţi din cauza comportamentului paranoic manifestat de tânăr în ultima perioadă:
se simţea în permanenţă urmărit de poliţie, era suspicios cu privire la cei din jur, interpretând greşit intenţiile lor
de a-l ajuta. Întrucât acesta era dependent de heroină, după detoxul de SNPP, a consimţit să urmeze un tratament
substitutiv de metadonă în cadrul CAIA-ANIT.
Starea juridică: din punct de vedere juridic, subiectul a avut condamnare de un an şi şase luni pentru tâlhărie.
Motivaţii: a hotărât să se oprească din consumul de heroină şi SNPP din cauza deteriorării stării de sănătate,
scăderea stimei de sine şi totodată regăsirea cu familia sa.
Obiective de intervenţie:

- dezintoxicarea prin internare sau supraveghere permanentă;

- tratament psihiatric medicamentos;
- consilierea subiectului printr-o terapie experenţială, astfel subiectul îşi poate exprima liber
sentimentele, trăirile şi experienţele prin care a trecut.

Studiul nr.3
Nume: V
Prenume: T.A.
Vârsta: 27 ani
Sex: M
Starea civilă: concubinaj
Motivul întocmirii studiului de caz: consumul de substanţe „legale” şi modalitatea în care aceste substanţe
afectează subiectul.

Date familiale:
- structura şi componenţa familiei: provine dintr-o familie legal constituită.
- tatăl: V.C. – decedat din anul 2009;

24
 - mama: V.E. – în vârstă de 68 de ani, pensionară, este o persoană sociabilă, deschisă care şi-a susţinut
întotdeauna fiul, atât cât a putut;
- fratele: V.I.- decedat în anul 2013;
- concubina: G.N. – 30 de ani.

7Locuiesc
ani împreună

32 6
X X8
Legendă genogramă: 07

Figură 3 Genogramă V. TA. (studiul 3)

Atmosfera şi climatul familial: V.T.A. locuieşte împreună cu mama sa şi cu prietena acestuia. Aceştia sunt
împreună de 7 ani.
Condiţii de locuire: locuieşte într-un apartament de 2 camere unde sunt condiţii bune de locuit.
Şcolarizare/profesie: a absolvit liceul fără a susţine bacalaureatul, abandonând şcoala în favoarea drogurilor şi a
anturajului. La vârsta de 18 ani a lucrat la Coca Cola pe o perioadă de 2 ani. În jurul vârstei de 25 de ani a lucrat
ca dispecer la Auchan, pentru o perioadă de 1 an şi 6 luni, după care a lucrat ca sezonier pe şantier în domeniul
construcţiilor. În prezent nu prestează nici un fel de activitate.
Starea medicală: în general bună.
Consumul şi efectele acestuia asupra subiectului: V.T.A. a început să consume iniţial din curiozitate,
împreună cu prietenii, cannabis, la vârsta de 13 ani. Locul primului consum a fost pe stradă. La 16 ani a debutat
cu fumatul de heroină, ajungând într-o perioadă relativ scurtă la injectabil. În jurul vârstei de 23 de ani a
consumat în mod ocazinal de cca. 4-5 ori cocaină. Consuma în medie de 0,5 gr. Pe zi heroină injectabilă. Cea
mai lungă perioadă de abstinenţă este de 2 ani, fără ajutor de specialitate şi fără nici un fel tratament. În
consumul de heroină nu a avut tulburări psihice. Pe piaţă au apărut mai multe substanţe SNPP, acestea fiind
recunoscute ca dând o puternică dependenţă ducând la un consum foarte mare şi stopând momentan consumul de
heroină. După moartea fratelui său s-a simţit foarte singur încercând astfel sbstanţe SNPP. Ajuns la intoxicaţie,
starea de sănătate a fost brusc afectată, mama sa a luat măsura de internare nonvoluntară la secţia de detox din
cadrul Spitalului Obregia. Întrucât acesta erea dependent de heroină a acceptat să urmeze un tratament
substitutiv de metadonă în cadrul CAIA-ANIT.
Starea juridică: a fost condamnat la un an şi şase luni pentru furt calificat.
Motivaţii: a hotărât să se oprească din consumul de heroină şi săruri pentru că din punctul său de vedere era
singura cale prin care putea să aibă tot ce-şi doreşte, inclusiv regăsirea de sine şi totodată regăsirea cu familia sa.
Obiective de intervenţie:
- dezintoxicarea prin internare sau supraveghere permanentă;
- tratament psihiatric medicamentos;

25
 - consilierea subiectului printr-o terapie experenţială, astfel subiectul îşi poate exprima liber
sentimentele, trăirile şi experienţele prin care a trecut, la fel şi membrii familiei sale;
- reluarea studiilor, în vederea obţinerii unui loc de muncă.

Studiul nr.4

Nume: A
Prenume: V.F.
Vârsta: 32 ani
Sex: M
Starea civilă: necăsătorit

Motivul întocmirii studiului de caz: consumul de substanţe „legale” şi modalitatea în care aceste substanţe
afectează subiectul.
Date familiale:

- structura şi componenţa familiei: provine dintr-o familie în care relaţiile sunt tensionate;
- tatăl: A.G. – decedat;
- mama: A.I. – 45 de ani. Căsătorită cu A.H. în vârstă de 47 ani, iar din căsătoria acestora au rezultat doi
copii gemeni, fată şi băiat în vârsta de 19 ani. Aceştia în prezent locuiesc în Iordania;
- sora: G.R.- 41 de ani. Este divorţată de G.T. în vârstă de 43 ani. Din căsătoria acestora a rezultat o fată
în vârstă de 14 ani, G.S.. Locuieşte împreună cu beneficiarul şi mama lor.

26
 28
Plasament

Încarcerată

X
10

32
47
19
Locuiesc împreună

63
Iordania

45
19

43
14

66
41

Legendă genogramă:

Figură 4 Genogramă A.VF. (studiul 4)

Atmosfera şi climatul familial: A.V.F. are o relaţie de concubinaj cu numita P.O., în prezent încarcerată, iar din
relaţia celor doi a rezultat o fată aflată sub măsura de protecţie specială, în plasament la bunică.
Condiţii de locuire: locuieşte împreună cu mama sa, fiica sa, precum şi cu familia surorii sale, într-un
apartament la bloc format din 4 camere, în m,ediul urban. Condiţiile de locuit sunt bune.

27
Şcolarizare/profesie: abandonând şcoala în clasa a XI-a, datorită anturajului şi părinţilor care le-au obligat să
meargă la muncă. La vârsta de 18 ani a lucrat la Distrigaz, pe o perioadă de 8 ani, la vârsta de 27 ani a lucrat ca
şofer, strângând fier vechi, pe o perioadă de 1 an. Ulterior la vârsta de 28 ani s lucrat ca instalator, pe o perioadă
de 4-5 ani, până la vârsta de 32 de ani când s-a angajat la o firmă de acte auto.
Starea medicală: în general bună, cu uşoare afecţiuni psihiatrice moştenite ereditar de la părinţi.
Consumul şi efectele acestuia asupra subiectului: A.V.F. a început consumul de droguri (cannabis), iniţial din
curiozitate, împreună cu prietenii pe stradă la vârsta de 16 ani. Consuma în medie de 3 ori pe lună, un consum
recreaţional. În timpul consumului şi după acesta avea un sentiment de satisfacţie şi spune mereu că este o
modalitate de a uita de problemele de acasă şi poate găsi metode mai interesante şi mai constructive de a trece
peste greutăţile cu care se confruntă. După un timp nivelul consumului a crescut, ajungând să consume chiar
săptămânal, trecând astfel de la un consum recreaţional la unul experimentat. Consumul de cannabis nu l-a
mulţumit aşa că a trecut la heroină injectabilă. Acesta a mai consumat şi sedative hipnotice (benzo). Consuma
heroina de mai multe ori pe zi, aproximativ un gram, intravenos. Cea mai lungă perioadă de abstinenţă este de 3
zile. Odată cu apariţia pe piaţi a renumitelor săruri care te opresc din consumul de heroină, acesta a început
consumul de săruri. Pe parcursul consumului, atât a heroinei cât şi a consumului injectabil de săruri, la nivelul
cutanat a prezentat numeroase edeme deosebit de grave. Nonvoluntar a fost internat la spitalul Victor Babeş
pentru problemele dermatologice existente şi pentru deteriorarea funcţiilor ficatului. Având comportament
delirant din cauza consumului de săruri, a fost transferat la Spitalul Obregia, secţia dezintoxicare. Tratamentul
psihotrop aplicat aici a reuşit să-l reabiliteze comportamental (stările delirante au dispărut), neputând însă să
elimine dependenţa. Din acest motiv, tânărul a recurs la un tratament substitutiv de metadonă în cadrul CAIA-
ANIT.
Starea juridică: are antecedente penale, fără legături cu infracţiuni la regimul drogurilor , în anul 2006.
Motivaţii: a hotărât să se oprească din consumul de droguri (heroină şi săruri) pentru că din punctul său de
vedere era singura cale prin care putea avea tot ce-şi doreşte, inclusiv regăsirea de sine şi totodată regăsirea cu
familia sa.
Obiective de intervenţie:
- dezintoxicarea prin internare sau supraveghere permanentă;
- tratament psihiatric medicamentos;
- consilierea subiectului printr-o terapie experenţială, astfel subiectul îşi poate exprima liber
sentimentele, trăirile şi experienţele prin care a trecut, la fel şi membrii familiei sale;
- refacerea relaţiei cu părinţii;
- reluarea studiilor, în vederea obţinerii unui post în domeniul creaţiei.

CONCLUZII

Consumul de droguri ilicite, cu toată problematica aferentă – cunoaștere, atitudini,

comportament – este un fenomen real, substanțial, nu periferic social, în expansiune și care ,,acoperă” un
număr tot mai mare din rândul tinerilor.
Există un decalaj între percepția consumului de droguri și consumul efectiv. Putem afirma că
numărul celor care apelează la droguri este mai mare decât declarațiile de consum efective.
Este foarte dificil de a schimba modalitatea de gândire a unei societăţi, dar trebuie ţinut cont de
faptul că oricui i se poate întâmpla să greşească, oricine este supus riscului de a deveni dependent ‚ şi atunci,
credem că suntem datori atât ca societate cât şi ca individ să încercăm să înţelegem şi să ajutăm în
vindecarea acestei boli. Este uşor să arătăm cu degetul către consumatorii de droguri, să-i etichetăm şi să ne
ascundem în spatele uşilor închise, dar dacă acest fenomen va include şi un membru al familiei noastre vom
fi la fel de nepregătiţi cum sunt şi familiile acestora. Aşa cum am arătat şi în cazul subiecţilor, odată
manifestat sprijinul familiei şi al celor din jur, aceştia au reuşit să intre în programele de substituţie şi să
meargă pe drumul cel bun – recuperarea.
De asemenea, cazurile cercetate au relevat faptul că aceste droguri au atât consecinţe pe plan
psihic, cât şi fizic, acestea fiind cauzate de efectul substanţelor atât la nivel dermatologic dar şi neurologic.
La nivel cutanat, efectele acestora pot fi îndepărtate doar prin intervenţii chirurgicale, tratamentele
medicamentoase fiind ineficiente.
În cazurile consumurilor de droguri legale, ieşirea din criză este efectuată prin urmarea unei
dezintoxicări specializate, întrucât aceştia nu mai au contact cu realitatea. Realitatea acestora este foarte
mult distorsionată, întrucât substanţele au un efect ireversebil asupra creierului. În urma detoxului,
subiectului îi este aplicată o medicamentaţie psihotropă. Supravegherea specializată acordată de un
specialist psihiatric, poate duce la depăşirea crizelor psihote pe care le manifestă. Medicamentaţia cât şi

28
 detoxul diferă de la un subiect la altul, în funcţie de particularitatea cazului respectiv. Perioada de
dezintoxicare este cuprinsă, de regulă, între 7 şi 21 de zile, medicamentaţia fiind prescrisă doar de un
psihiatru. Aceasta este mai puternică în primele zile, fiind apoi redusă odată ce evoluţia înregistrată de
subiectul respectiv o permite. După externare, tratamentul medicamentos este menţinut încă o săptămână,
prelungirea acestuia depinde de dorinţa subiectului în cauză.
Dacă organele abilitate cu stoparea fenomenului de apariţie a multitudinilor de substanţe,
aşazis legale, care apar de la o zi la alta, generaţiile ce urmează sunt supuse riscului de a fi mutilate atât fizic
cât şi psihic.
Problema drogurilor, atât în ţara noastră cât şi în plan mondial va fi una de durată, şi este greu
să credem că aceasta va fi complet eradicată datorită multitudinii de factori care stau la baza acestui
fenomen. Este necesar să conştientizăm că asocierea problemelor sociale cu consumul de droguri este un
fapt real, pe care societatea trebuie să-l trateze cu maximă atenţie. Neasocierea factorilor descrişi anterior, va
duce la asocierea curiozităţii tinerilor de a trăi senzaţii de nebănuit, nerealizând că drogul este un tovarăş
perfid şi nemilos în acelaşi timp, care pare că oferă totul dar de fapt acesta îţi ia totul.

BIBLIOGRAFIE
1. ABRAHAM, P. (coordonator) (2005), Dicţionar de droguri, toxicomanii şi dependenţe, Ed. Ştiinţelor
Medicale, Bucureşti
2. ABRAHAM, P.(coord), CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN, A. M., (2004) Prevenire şi consiliere
antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
3. ABRAHAM, P., GEORGESCU, D., MOLDOVAN, A. M., CICU, G., (2007) Ghid de prevenire a
consumului de droguri în rândul adolescenţilor şi tinerilor, Editura Detectiv.
4. ABRAHAM, P, Capcana drogurilor, Editura Detectiv, Bucureşti, 2001.
5. AGENCIA ANTIDROGA, Consejeria de sanidad y consume, Comunidad de Madrid: Memoria 2003.
6. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Prevalenţa consumului de droguri în România. Studiu în populaţia
generală, 2004, publicat 2005.
7. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2010, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2010.
8. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2009, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2009.
9. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2008, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2008.
10. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2007, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2007.
11. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2014, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2014.
12. AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG: Raport Naţional Privind Situaţia Drogurilor 2015, Bucureşti,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2015.
13. MIHAI, Sanda Luminiţa, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti 2005.
14. GEORGESCU, D, MOLDOVAN, A, CICU, G, Despre droguri, Editura Concordia, Arad, 2007.
15. HAWKINS J.D., CATALANO R.F., and J.Y., Miller, Risk and protective factors for alcohol and other
drug problems in adolescence and early adulthood: implications for substance abuse prevention,
Psychological Bulletin, vol 112, 1992.
16. Romilă, Aurel, trad.rom. et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric Association, , Bucureşti, 2003.

17. ŞERBAN(Miloşovici), Diana, Teză de doctorat, 2012

18. PAGINI WEB:
http://www.ana.gov.ro/
http://www.dex.ro/
http://www.rcpsych.ac.uk

29
 CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ ”METODE ȘI TEHNICI CRIMINALISTICE FOLOSITE LA
INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE ROUPȚIE, ASIMILATE SAU
CONEXE”

Col. (r.) prof. VASILE LĂPĂDUŞI – secretar general al A.C.R.

STIMAȚI INVITAȚI ȘI COLEGI

DOAMNELOR ȘI DOMNILOR

Îmi face deosebita plăcere să pot saluta prezenţa dvs. la cea de-a VI-a Conferinţă Internaţională de
Criminalistică, care, de această dată şi-a propus dezbaterea unei teme de interes internaţional, respectiv „Metode
şi tehnici criminalistice folosite în investigarea criminalistică a infracţiunilor de corupţie, asimilate sau conexe”.
Fenomenul corupţiei, ca atare, se regăseşte, în toate perioadele istorice, dar trebuie să precizăm că
niciodată ca, în ultimii ani, el nu a cunoscut o asemenea intensitate. Acest fenomen este complex, fiind o
problemă a subdezvoltării politice, economice, culturale sau morale a unei comunităţi. Cercetările efectuate în
mai multe ţări au demonstrat că corupţia înseamnă utilizarea greşită a resurselor publice de către persoane
oficiale, în scopuri private. În toate ţările lumii, corupţia afectează viaţa tuturor oamenilor, indiferent de
categoria socială căreia îi aparţine.
Mai mulţi oameni de stat au calificat corupţia drept „un cancer”, evidenţiindu-i rolul în terorism, crimă
organizată şi alte fapte antisociale. Secretarul de stat american, John Kenny a numit corupţia „distrugător al
naţiunilor”, subliniind că accentuează „sentimentul disperării”.
Un punct de vedere obiectiv cu privire la corupţie ne-a fost oferit de Centrul Internaţional de Prevenire
a Criminalităţii din cadrul O.N.U., care a stabilit opt tipuri de fapte penale de corupţie, începând cu mita şi
încheiind cu spălarea de bani.
Tot din studiile şi cercetările întreprinse la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană a ieşit în evidenţă că
sistemele descentralizate sunt mult mai coruptibile. De asemenea, descentralizarea este întotdeauna însoţită de
creşterea numărului de persoane care sunt implicate în acte de corupţie.
Şi în România corupţia are rădăcini vechi, aşa cum se ştie, în secolele XVI – XVIII în Ţara Românească
şi Moldova, domnii dădeau „peşcheşuri” domnitorilor otomani, iar cei care lucrau în administraţie primeau
„ciubuc” sau „bacşiş” pentru plata cuvenită pentru un serviciu. În multe cazuri, cetăţenii preferă să dea mită unui
funcţionar public, mai mult de nevoie pentru a grăbi (urgenta) rezolvarea unei anumite probleme. Printre cauzele
care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc şi slăbirea instituţiilor statului datorită ineficienţei instituţiilor
acestuia, degradarea nivelului de trai al indivizilor, lipsa unei reforme la nivel instituţional şi legislativ.

30
 În prezent, avem de a face cu mica corupţie şi marea corupţie. În prima categorie, avem de a face cu
favorizarea unui individ sau un grup de indivizi în detrimentul altora. Cea de-a doua, marea corupţie, are drept
caracteristică principală efectul nociv asupra întregului stat şi cetăţenilor care îl compun.
Din dorinţe de a descuraja corupţia, legiuitorul român a definit-o printr-o serie de fapte cu caracter
penal.
În anul 2000, în contextul negocierilor de aderare a României la U.E., a fost dată Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, decoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Prin măsurile întreprinse, organele îndriduite ale statului român au reuşit să soluţioneze foarte multe
cazuri de corupţie, aşa cum au fost următoarele:
 Două reactoare şi 602 tone combustibil nuclear furate din România, în valoare de 6 miliarde de
euro;
 Portul Constanţa – o mafie de 2,5 miliarde euro anual;
 Afacerea „Motorola”;
 Afacerea „Puma”;
 Dosarul „Tofan”.
Aşa cum se cunoaşte, în decembrie 1989, România era privită ca o ţară cu un viitor promiţător. S-a
crezut că, odată cu căderea comunismului, renunţarea la o economie planificată, centralizată sau de comandă, ar
transforma economia românească într-o piaţă înfloritoare ca în ţările occidentale. Nu a fost aşa, pentru că cei care
au preluat gestionarea economică a ţării s-au preocupat de rezolvarea intereselor personale, acaparând tot ceea ce
era de valoare, au corupt guvernele şi au slăbit statul prin crima organizată. De fapt, bandiţii au lovit în statele
fost comuniste, profitând de slăbiciunea acestora, ca urmare a trecerii la economia de piaţă. Aceştia au început o
adevărată cursă de îmbogăţire, folosind instituţiile statului în favoarea propriilor interese.
Concluzia generală este că fenomenul corupţiei este nedemocratic şi dăunător dezvoltării economice.
Recentul sumit pe tema anticorupţiei, care a avut loc în Marea Britanie a dezbătut cauzele corupţiei şi s-
au făcut o serie de propuneri care să fie în atenţia U.E. şi a ţărilor membre.
Şi Guvernul României a organizat în ziua de 23 august 2016, o dezbatere publică privind Noua
Strategie Naţională Anticorupţie – aşa cum arată premierul Dacian Cioloş în deschiderea dezbaterilor, „strategia
vizează toate instituţiile publice, de la vârful administraţiei publice centrale şi locale care trebuie aplicată”.
Încă de la înfiinţare, Asociaţia Criminaliştilor din România şi-a propus în programele sale să studieze cu
ajutorul specialiştilor problematica legată de corupţie şi cum să acţioneze criminaliştii pentru găsirea celor mai
eficiente metode şi mijloace tehnico-tactice pentru probarea vinovăţiei persoanelor implicate în acte de corupţie.
Pe lângă această temă care se va dezbate în cadrul conferinţei, se vor prezenta şi unele comunicări cu un
conţinut interesant, referitor la probleme de actualitate.
Sumtem convinşi că, comunicările ce vor fi prezentate în aceste două zile, dezbaterile ce vor avea loc,
schimbul reciproc de idei, vor contribui la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre teoretice şi practice care ne vor ajuta
în activitatea viitoare.
În acest context, salutăm, participarea la lucrările conferinţei noastre a cadrelor universitare specialiști
din instituțiile stat6ului de drept, a șefilor serviciilor de criminalistică din Poliția Română, a masteranzilor și
studenților ai unor facultăți de drept.
Suntem onorați să avem oaspeți din străinătate.

31
 CORUPŢIA – TEMA CELEI DE-A 6-a
CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ DE CRIMINALISTICĂ DE LA BUCUREŞTI

COL. ® PROF. VASILE LĂPĂDUŞI

SECRETARUL GENERAL AL A.C.R.

Fenomenul de corupţie este complex şi a apărut din cele mai vechi timpuri, fiind o problemă a
subdezvoltării politice, economice, culturale sau morale a unei comunităţi. Corupţia cunoaşte multiple forme de
manifestare, reprezentând folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu.
Considerăm că, din studiile efectuate, corupţia înseamnă utilizarea greşită a resurselor publice de către
persoane oficiale, în scopuri private.
Cauzele fenomenului corupţie sunt foarte multe şi diferă de la o ţară la alta.
În toate ţările lumii, corupţia afectează viaţa tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială căreia îi
aparţine.
În corupţie este înşelată încrederea populaţiei. Opinia publică îşi simte lezate sentimentele de încredere
pe care le-a investit în diverse instituţii, uneori ajungându-se la acuzarea de corupţi nu doar a celor vinovaţi ci, în
coptare a unor guverne întregi. În general, corupţia generează corupţie.
Un punct de vedere obiectiv cu privire la diferite tipuri de corupţie a fost oferit de Centrul Internaţional
de Prevenire a Criminalităţii din cadrul ONU, care a stabilit opt tipuri de asemenea fapte penale; mita,
delapidarea, furtul şi frauda; escrocheria; şantajul şi camăta; exploatarea unui conflict de interese; traficul de
influenţă; comerţul intern; oferirea sau primirea unui bun sau avantaj ilegal ori a unui comision ilicit; favoritism,
nepotism şi clientelism; contribuţiile politice financiare ilegale; spălarea de bani.
Din unele studii şi cercetări efectuate au scos în evidenţă că sistemele descentralizate sunt mult mai
coruptibile, datorită nevoilor potenţiale ale corupătorului de a influenţa numai un segment al guvernării şi
datorită unui sistem fragmentat care are numai câteva instituţii şi intrumente centralizate care să joace onest.
Descentralizarea este întotdeauna însoţită de creşterea numărului de personae care sunt implicate în acte de
corupţie.
În fostele ţări socialiste, inclusive în România, era scos în evidenţă faptul că existenţa corupţiei era
considerată ca fiind rezultatul decalajului dintre nivelul conştiinţei şi cel al vieţii materiale. Se ignorau
disfuncţiile sistemului supracentralizat, incapabil de a realiza o adecvare normală a scopurilor şi mijloacelor
legitime pentru majoritatea indivizilor. În societăţile democratice abuzul de putere, ca încălcare a legii şi
moralităţii în scopul sporirii resurselor de prestigiu, putere, bogăţie, este o caracteristică a corupţiei politice.
Tranziţia în România este un process care, prin rapiditatea cu care se desfăşoară şi prin mecanismele de
realizare, determină stări de criză ale societăţii. În administraţie, funcţionarul public român este orientat către
deservirea şefului şi nu a publicului. În politică sunt amestecaţi din ce în ce mai mulţi oameni de afaceri care
folosesc politica ca pe un aparat de reglare a funcţionării propriilor lor firme. Cazuistica instrumentată de
structurile specializate, în special darea şi luarea de mită, se regăsesc în toate cauzele complexe, cu pagube mari
în dauna avutului public şi privat, fiind săvârşite de cele mai multe ori de însăşi persoanele care, conform
atribuţiilor de serviciu sunt obligate să asigure respectarea legii.
Pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în România s-au întreprins o serie de măsuri şi s-au adoptat
numeroase acte normative.
În ţările Uniunii Europene, anual, au loc diferite manifestări în legătură cu prevenirea şi combaterea
actelor de corupţie, stabilindu-se măsuri pentru activitatea viitoare. Recent o asemenea manifestare a avut loc în
Marea Britanie la Londra, la care au participat, în prezenţa primului ministru, specialişti şi din Statele Unite ale

32
Americii, punându-se accent pe formele de manifestare ale corupţiei şi contribuţia tuturor structurilor statului în
combaterea acestui fenomen.
Încă de la înfiinţare, Asociaţia Criminaliştilor din România şi-a propus în programele sale să studieze cu
ajutorul specialiştilor problematica legată de corupţie şi cum să acţioneze criminaliştii pentru găsirea celor mai
eficiente mijloace şi metode tehnico-tactice pentru probarea vinovăţiei subiecţilor implicaţi în acte de corupţie.
Pe lângă această temă care se va dezbate în cadrul conferinţei, se vor prezenta şi unele comunicări cu un
conţinut interesant, referitor la problem actuale privind activitatea de înfăptuire a justiţiei.

ALOCUŢIUNEA DOMNULUI DIMITRIE-BOGDAN LICU LA CONFERINŢA

INTERNAŢIONALĂ “METODE ȘI TEHNICI CRIMINALISTICE FOLOSITE ÎN
INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE,
ASIMILATE SAU CONEXE”

Bună ziua, doamnelor și domnilor!

Sunt onorat că am prilejul de a participa la acest eveniment, pe care îl consider deosebit de important și
util în contextul actual, în sensul că se înscrie în eforturile de consolidare a capacităților instituționale de
combatere a infracțiunilor de corupție.
O întrunire a profesioniștilor, a specialiștilor, cum este cea organizată astăzi, este cât se poate de
oportună din punctul nostru de vedere, în condițiile în care combaterea corupţiei este una dintre direcțiile
prioritare de acțiune ale Ministerului Public, iar lupta împotriva acestui flagel prezintă o importanţă deosebită
pentru societatea românească, deoarece corupţia împiedică buna funcționare a instituțiilor și autorităților
publice, erodează încrederea cetățenilor în acestea și aduce grave atingeri funcționării statului de drept.
Corupția poate fi combătută eficient doar printr-o abordare strategică și proactivă, prin colaborarea și
eforturile comune ale tuturor instituțiilor de aplicare a legii, precum și printr-o preocupare permanentă de a
identifica cele mai bune soluții, practici și metode, care trebuie aplicate în activitatea curentă.
În acest sens, este de subliniat faptul că specializarea și pregătirea profesională la cele mai înalte
standarde ale tuturor actorilor implicați în activitatea de combatere a corupției – procurori, polițiști, experți
criminaliști, specialiști IT etc. – este esențială pentru a avea rezultate notabile.
În același context, perfecționarea metodelor și tehnicilor criminalistice este o condiție obligatorie pentru
aflarea adevărului în cercetarea penală a infracțiunilor de corupție, asimilate sau conexe, pentru a clarifica
aspectele care țin de metodele și mijloacele de săvârșire, precum și de împrejurările comiterii faptei.
Totodată, având în vedere atât dezideratul principal al unei cercetări penale – aflarea adevărului - cât și
cerința soluționării cauzelor într-o perspectivă de timp rezonabilă, consider că această conferință este un demers
de substanță, cu consecințe directe asupra eficientizării activității judiciare.
Când spun acest lucru am în vedere două aspecte: pe de o parte, tematica prezentărilor care vor fi
susținute în cursul celor două zile ale conferinței - o tematică extrem de vastă, de actuală și de adaptată la
provocările presupuse de combaterea fenomenului corupției, iar pe de altă parte, convingerea că expertiza și
concluziile care vor fi dobândite nu vor rămâne în această sală, ci vor fi diseminate, astfel încât de ele să
beneficieze cât mai mulți practicieni din sistemul judiciar.
Combaterea cu fermitate a acestui tip de infracționalitate se impune cu atât mai mult cu cât corupția este
identificată ca o vulnerabilitate în Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2015 – 2019, corupţia
vulnerabilizând statul, generând prejudicii economiei şi afectând potenţialul de dezvoltare a țării, buna
guvernanță, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în
instituţiile statului. În plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării
noastre”.

33
 Sondajele de opinie arată că lupta împotriva acestui flagel are o rezonanță foarte mare în rândul opiniei
publice, ceea ce a determinat și o creștere a încrederii populației în justiție.
Totodată, ultimul Raport al Comisiei Europene a remarcat rezultatele pozitive ale autorităților judiciare
în combaterea corupției.
Strategia Ministerului Public este de toleranță zero față de faptele de corupție, iar în acest demers –
pentru a fi eficienți și pentru a obține rezultate notabile – este nevoie de conlucrare, de efortul conjugat al tuturor
autorităților responsabile, de aportul specialiștilor în domeniu. Pe această linie consider că se înscrie și inițiativa
de astăzi.
Sunt convins că schimbul de experiență și de informații, interacțiunile dintre experții în diferite
domenii, dezbaterile pe temele cele mai sensibile din domeniu vor reprezenta un important câștig profesional
pentru toți cei prezenți.
În final, doresc să urez succes lucrărilor conferinței!

Vă mulțumesc pentru atenție!

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND CONSTATAREA INFRACŢIUNILOR

FLAGRANTE DE CORUPŢIE

 CONF. UNIV. DR. GENERAL MAGISTRAT (R) DAN VOINEA

 COL. (R) PROF. VASILE LĂPĂDUŞI

Săvârşirea infracţiunilor flagrante de corupţie justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi
şi judecării acestora. Regulile obişnuite de procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a cosntatării
şi a strângerii neîntârziate a probelor care ulterior ar putea dispare. Condiţiile manifeste în care a avut loc
infracţiunea fac mai uşoară probaţiunea excluzând aproape cu desăvârşire posibilitatea oricăror erori judiciare.
Cunoştinţele despre infracţiune se dobândesc cel mai direct şi convingător prin asistarea la sâvârşirea acelui fapt
sau la cel al consecinţelor ori reacţiunilor imediat produse.
De asemenea, datorită împrejurării că infracţiunile flagrante provoacă o evidentă şi imediată tulburare a
ordinii de drept la care opinia publică reacţionează de îndată, promptitudinea tragerii la răspundere penală se
impune cu atât mai mult.
Terminologia derivă din participiul verbului latin flagro-are (a arde), iar în limba română termenul a
pătruns sub forma neologismului de origine franceză flagrant21. Ab origine, sensul de arzător, înflăcărat este
folosit din vechime în vocabularul juridic, înţelegându-se prin aceasta că infractorul este prins în focul acţiunii
sale, respectiv cum obişnuieşte a se spune, cât încă fapta este „caldă”22.
Noţiunea de infracţiune flagrantă este cunoscută din dreptul vechi. De exemplu, în codul lui
Hammurabi, tâlharul prins în flagrant-delict era pedepsit cu moartea. Tot astfel, Legea a celor XII table distingea
furtul manifest, pentru care prevedea pedeapsa capitală. Concepţia veche dădea o preponderenţă aspectului de
drept penal al infracţiunii flagrante 23, pedepsind faptele penale mai aspru când ele erau săvârşite pe faţă, spre
deosebire de cazul comiterii pe ascuns. Cu timpul, această concepţie a pălit, centrul de greutate al problemei
trecând din dreptul penal în cel procesual24.
În legislaţia modernă, în genertal, nu se mai aplică un tratament juridic penal diferenţiat infracţiunilor
flagrante, descoperirea flagranţei reducând de regulă la prevederea în lege a unor pedepse mai mari. În schimb,
sub aspect procesual penal, capătă importanţă de a se şti în care moment este constatată infracţiunea şi dacă
infractorul a fost prins asupra faptei. În locul dispoziţiilor penale diferenţiate, se recunoaşte din ce în ce mai mult
necesitatea ca pentru infracţiunile flagrante să existe dispoziţii procedurale altele decât cele obişnuite.
Infracţiunea flagrantă este definită şi determinată în trăsăturile ei prin art. 465 C. proc. pen. Este
flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. De asemenea, se consideră
flagrantă şi infracţiunea al cărui făptuitor imediat după săvârşire este urmărit de persoana vătămată, de martorii
oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau
orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

21

22

23

24

34
 Termenul de „săvârşire” din definiţie trebuie interpretat în sensul dat expresiei de art. 144 C. pen., care
arată că prin aceasta se înţelege săvârşirea oricărei din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea lor ca autor, instigator sau complice.
Conceptul legii noastre este foarte larg, îmbrăţişând punctul de vedere unanim acceptat în doctrină, că
infracţiunea flagrantă nu poate fi redusă exclusiv la situaţia prinderii infractorului asupra săvârşirii faptei.
Alături de această flagranţă propriu-zisă sau actuală (dum fit deprehenditur) se admite că şi alte situaţii pe care
legea le indică limitativ, reprezintă împrejurări care pot fi asimilate cu starea de flagranţă propriu-zisă
constituind aşa-numita quasi-flagranţă sau flagranţă recentă (eo loco deprehenditur ubi fit)25.
Diversitatea mare a situaţiilor care în practică pot fi considerate, în condiţiile legii, infracţiuni flagrante,
necesită unele observaţii.
Astfel este demn de menţionat faptul că ipotezele care nu se referă la descoperirea infracţiunii în
momentul săvârşirii au totuşi o legătură temporară cu acest moment, trebuind să se situeze în vecinătatea sa
imediată. Art. 465 C. proc. pen. Foloseşte precizarea că descoperirea infracţiunii urmează a avea loc „imediat
după săvârşire”. Legea nu a fixat în acest cadru o limită obiectivă, determinată printr-un termen. În lipsa unui
barem legal, cel care trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete ale faptei este organul judiciar.
Strigătul public este strigătul de alarmare sau de ajutor pe care îl emit cei prezenţi la săvârşirea
infracţiunii sau aflaţi în apropierea locului comiterii. Strigătul public nu trebuie confundat cu zvonul public
despre săvârşirea unei infracţiuni, care dacă se confirmă, poate duce la sesizarea din oficiu a organului de
urmărire penală. Confuzia nu trebuie făcută nici cu notorietatea publică. Faptul că toată lumea ştie că s-a săvârşit
o infracţiune, ea devenind de notorietate publică, nu face ca fapta să poată fi considerată flagrantă.
În opoziţie cu normele din trecut, actuala reglementare nu a menţinut în determinarea flagranţei condiţia
apropierii spaţiale, ea fiind implicită. Într-adevăr, posibilităţile moderne de circulaţie şi transport permit ca într-
un timp scurt cineva să ajungă la mare depărtare de locul săvârşirii infracţiunii.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, situaţia inversă (găsirea cuiva la locul săvârşirii după trecerea unui
timp mai mare) nu are însă nici o relevanţă sub aspectul stabilirii flagranţei 26. De pildă, infractorul revine după
un interval mai mare de timp la locul infracţiunii pentru a şterge urmele pe care le-a lăsat. Chiar dacă asupra lui
s-ar găsi obiecte de natură a indica participarea lui la infracţiune, fapta descoperită în asemenea condiţii nu poate
fi considerată flagrantă. Conceptul juridic de flagranţă se bazează pe ideea de relaţie între infracţiune şi
infractori27. Starea de flagranţă nu se poate stabili numai în baza elementului obiectiv al faptei, fiind necesară
totodeauna şi prezenţa în relaţie a făptuitorului. În lipsa acestuia infracţiunea nu se consideră flagrantă.
Potrivit art. 465 alin. 3 C. proc. pen., în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante orice persoană are
dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Dispoziţia se justifică pe deplin având în vedere
caracterul manifest28 în care s-au petrecut faptele.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, solidaritatea umană permite, iar obligaţiile cetăţeneşti
impun ca faţă de infractorul care săvârşeşte infracţiunea în asemenea condiţii cei prezenţi să ia măsuri de
prindere, la nevoie chiar de imobilizare şi conducerea în faţa autorităţii 29. În lipsa organelor judiciare, infractorul
poate fi dus în faţa oricărei autorităţi de stat, pentru a fi predat de îndată organelor competente să-l cerceteze.
Aceasta este o stare de fapt obiectiv necesară, care nu trebuie confundată cu celelalte măsuri legale de
privare de libertate a infractorului de către organele competente îndrituite (de exemplu, măsurile de prevenţie,
prinderea făptuitorului de către comandantul navei, în condiţiile art. 215, arestarea condamnatului de către
organele de poliţie în cadrul procedurii de punere în executare a hotărârii etc.).
În cele ce urmează, vom încerca să evidenţiem câteva aspecte procesuale şi practice specifice, precum şi
unele reguli30 speciale în cazul investigării criminalistice a locului săvârşirii unor fapte de corupţie, aşa cum au
rezultat acestea din activităţile de urmărire penală.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă
sunt infracţiuni de consumare instantanee31, ceea ce face ca acestea să nu poată fi uşor constatate în flagrant. Prin
urmare, surprinderea în flagrant nu se realizează pentru a cosntata săvârşirea infracţiunii, ci pentru a constata
primirea banilor sau a altor foloase de către subiectul activ al infracţiunii, momentul fiind situat din punct de
vedere temporal ulterior consumării faptei incriminate de legea penală. Excepţii pot fi întâlnite în practică în
cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite, când prinderea în flagrant poate coincide cu săvârşirea
infracţiunii32.

25

26

27

28

29

30

31

32

35
 Cu alte cuvinte, investigarea locului faptei în cazul infracţiunilor de corupţie poate avea loc cu prilejul
infracţiunii flagrante, activitate plasată, de regulă, în debutul cercetărilor sau într-un alt moment al urmăririi
penale.
Principala activitate efectuată de organele de urmărire penală în cursul unei asemenea proceduri constă
în investigarea locului faptei. Aşa cum se va vedea, într-o asemenea situaţie, rezultatele cercetării sunt
materializate în procesul-verbal de cosntatare a infracţiunii flagrante care, ca mijloc de probă scris, capătă o
valoare probatorie deosebită. Aşa cum am arătat 33, o caracteristică importantă a infracţiunilor de corupţie constă
în caracterul ocult al săvârşirii acestora, determinat de interesul comun al funcţionarului public corupt, dar şi al
persoanei care îl corupe, ca faptele acestora să nu ajungă la cunoştinţa organelor judiciare.
Datorită însăşi naturii lor, modului şi împrejurărilor în care sunt săvârşite, infracţiunile de corupţie sunt
dificil de probat întrucât acestea sunt comise departe de ochii publicului, fără a lăsa prea multe urme materiale şi
fără a fi întocmite sau utilizate înscrisuri. În acest sens, faţă de caracterul limitat al folosirii unor mijloace de
probă clasice, cum ar fi declaraţiile martorilor, înscrisurile sau mijloacele materiale de probă, deseori centrul de
greutate al probaţiunii se mută asupra cercetării la faţa locului, procedeu probatoriu care utilizează, prin
execelenţă, mijloace şi metode ştiinţifice, în primul rând criminalistice, având un grad ridicat de exactitate şi
obiectivitate.
O altă trăsătură distinctivă a investigării locului faptei în asemenea cazuri, constă în faptul că obiectivul
principal îl constituie stabilirea faptelor, pornind de la persoanele vizate, care sunt, în cvasitotalitatea situaţiilor,
cunoscute echipei de cercetare şi nu invers, ca la infracţiunile de omor, spre exemplu, unde de multe ori, scopul
constă în stabilirea exactă a faptelor în vederea identificării, în acest mod, a autorilor infracţiunii.
Ca activităţi premergătoare efectuării cercetării la faţa locului unei fapte de corupţie sunt necesare
stabilirea locului, scopului şi oportunităţii efectuării acesteia, precum şi dacă aceasta va fi inclusă într-un
complex de activităţi procedural penale34.
Aceasta presupune că organele de urmărire penală, fiind sesizate despre pregătirea ori săvârşirea unei
fapte de corupţie, trebuie să recurgă la cosntatarea infracţiunii flagrante numai în situaţia când nu există altă
posibilitate pentru întreruperea ei.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 68 C. proc. pen. este interzis ca acestea să determine o
persoană să săvârşească sau să continue comiterea unei fapte penale în scopul obţinerii unor probe de vinovăţie.
De aceea, ori de câte ori există posibilităţi de prevenire a unei fapte antisociale, organele de urmărire penală au
obligaţia de a lua măsurile pentru a împiedica săvârşirea ei35.
În vederea constatării în flagrant a comiterii unei fapte de corupţie trebuie să se desfăşoare o serie de
activităţi preliminare.
Aprecierea oportunităţii şi necesităţii cosntatării infracţiunii flagrante presupune un mecanism logic ce
are la bază o serie de evaluări referitoare la natura activităţii ilicite ce se desfăşoară ori pe cale de a se desfăşura,
calitatea persoanei ce urmează a fi comise activităţi ilegale, împrejurările în care se comit, modul de operare al
făptuitorilor, numărul lor, activităţile ce le întreprind înainte şi după săvârşirea infracţiunii.
În raport cu particularităţile concrete ale cauzei, se apreciază necesitatea şi oportunitatea constatării
infracţiunii flagrante, se stabilesc momentul şi modalitatea intervenţiei, efectivele necesare, dotarea lor, măsurile
care trebuie luate pentru restabilirea situaţiei anterioare.

33

34

35

36
 PREVENIREA ŞI COMBATEREA CORUPŢIEI
CA FENOMEN SOCIAL
Lector univ. dr. CONSTANTIN DRĂGHICI
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

ABSTRACT:

REZUMAT:
Comunicarea se referă la o serie de aspecte generale şi de ordin juridic privind infracţiunile de corupţie
şi alte fapte conexe.
CUVINTE CHEIE:
Mica corupţie, marea corupţie, termenul de corupţie, şpaga, bacşişul, abuzul administrativ.
I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FENOMENUL CORUPŢIEI:
1) SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CORUPŢIEI:
De-a lungul timpului, corupţia poate fi considerată cea mai veche formă de criminalitate care a însoţit
dezvoltarea societăţii umane până în prezent şi, probabil mult timp de aici înainte. Practic fenomenul corupţiei s-
a născut odată cu societatea, aşa de vechi sunt rădăcinile acestei maladii sociale. Cazul lui Iuda, care, pentru 30
de arginţi, l-a vândut pe mentorul său Isus Hristos, călcând peste propriile convingeri morale şi etice, este unul
dintre evenimentele istorice legat de un caz de corupţie.
Istoria poporului român cunoaşte, de asemenea, numeroase cazuri de corupţie, începând cu trădarea ce a
dus la moartea regelui Decebal, dar şi alte situaţii când pentru obţinerea unor sume de bani, moşii sau funcţii,
voievozii şi domnitorii au fost vânduţi duşmanilor.
În Evul Mediu, oferirea şi primirea de foloase de către funcţionari au fost acceptate ca ceva firesc,
ţinând de o anumită curtoazie. Pe meleagurile noastre, de pildă, bacşişul nu era incriminat, ci doar reprobat,
eventual de normele moralei.
Aristocraţia occidentală din secolele XVII – XVIII considera că funcţiile publice nu reprezentau
propriu-zis o exercitare de responsabilităţi în interesul general al societăţii, ci, proprietatea unor privilegiaţi care
puteau cumpăra aceste funcţii la preţuri foarte mari. În concepţia unor autori, fenomenul de corupţie prezent în
sistemul capitalist, nu reprezintă altceva, decât continuarea năravurilor aristocratice din Evul Mediu. Astfel, se
apreciază că sistemul capitalist, odată cu declanşarea şi amplificarea proceselor de modernizare, a fost factorul
principal care a patentat corupţia în societăţile moderne, spre deosebire de corupţia care exista în societăţile
tradiţionale.
În vechiul drept românesc, corupţia apare incriminată destul de târziu şi limitat, în perioada domniilor
fanariote. Faptele de corupţie constau în daruri făcute de subalterni sau de alte persoane dregătorilor, în dubla lor
calitate de funcţionari şi judecători.
Începând cu perioada fanariotă, moravurile impuse de către demnitarii fanarioţi au înlocuit obiceiurile
austere ale poporului român, conducând la generalizarea corupţiei atât în raporturile cu demnitarii turci, cât şi în
cele dintre funcţionarii români ori între aceştia şi populaţie.

37
 Frecvenţa cazurilor de corupţie a impus unele reglementări penale încă din timpul ultimelor domnii
fanariote, vizând în special actele de corupţie ale judecătorilor sau ale altor funcţionari cu atribuţii de judecători
(ispravnici);
II. DEFINIŢII ŞI CADRUL JURIDIC:
Fenomenul corupţiei este universal şi nu este propriu numai societăţii româneşti. Experienţa
democratică a demonstrat că acest fenomen are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge
beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă liberă, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile
comerciale „licitează prin comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.
Privit la modul general fenomenul corupţiei este omniprezent fiind întâlnit în ţări diferite din punct de
vedere politic, economic sau al dezvoltării sociale. Având în vedere modul în care fenomenul corupţiei afectează
economia şi procesul de luare a deciziilor în viaţa publică şi privată, nu există nici o îndoială în privinţa faptului
că pierderile rezultate din corupţie depăşesc nivelul profiturilor individuale obţinute în urma faptelor de corupţie.
Este important să stabilim de la început definirea cât mai corectă a acestei sintagme, deoarece reprezintă
un demers important. Conform dicţionarului limbii române, cuvântul corupţie derivă din latinescul „corupţi-
anis” şi înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste. În materia dreptului penal, fenomenul
caracterizează o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi
încrederea acordată de societate, primind în schimb bani sau alte foloase.
Corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau
de grup.
Ca act antisocial, corupţia este frecvent întâlnită în toate sferele sociale, mai ales în cea economică,
deoarece favorizează interesele unor particulari, afectând interesele colective prin: însuşirea, deturnarea şi
folosirea resurselor publice în interes personal, ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea
unor tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale.
Esenţa corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau privat.
Corupţia constituie o problemă la nivel mondial şi joacă un rol cheie în menţinerea organizaţiilor
criminale şi în desfăşurarea unei game largi de activităţi infracţionale.
Este considerată de către organizaţiile criminale ca o strategie importantă pentru întărirea mijloacelor
lor de acţiune şi pentru diminuarea eficacităţii serviciilor însărcinate cu aplicarea legii.
1) NIVELURILE CORUPŢIEI:
Strategia de prevenire şi control social al corupţiei ţine seama de existenţa „micii corupţii” şi a „marii
corupţii” fiind adoptate în acest sens măsuri specifice fiecărui nivel de corupţie:
a) Mica corupţie, prin care se înţelege acel sector din corupţie care nu aduce atingere majorităţii
indivizilor unui stat. În această categorie poate fi inclusă corupţia unui cadru medical, a unui
funcţionar, profesor, care prin deciziile lor favorizează un individ sau un grup de indivizi în
detrimentul altora, dar acest gen de nedreptate este limitată în timp şi spaţiu;
b) Marea corupţie, prin care se înţelege corupţia la nivel înalt a unui funcţionar, demnitar, politician,
magistrat etc., şi care are drept caracteristică principală efectul nociv asupra întregii societăţi şi a
indivizilor ce o compun. Urmările acestui gen de corupţie se pot traduce prin costuri suplimentare,
directe sau indirecte, care vor fi suportate în final de toţi contribuabilii.
Marea corupţie este asociată formelor grave de fraudă, extorcării de fonduri, mergând până la
criminalitatea organizată.
În legislaţia anticorupţie din ţara noastră, distincţia dintre cele două niveluri de corupţie are la bază
un sistem complex de factori constând în calitatea persoanei vizate, valoarea sumei sau bunurilor
care formează obiectul infracţiunii de corupţie şi cuantumul prejudiciului material cauzat prin
infracţiunea respectivă;
2) CE ACTIVITĂŢI NU POT FI CONSIDERATE FAPTE DE CORUPŢIE:
a) Bacşişul:
În cazul anumitor profesii liberale, în particular cele prin care se prestează servicii direct clienţilor
(taximetrişti, frizeri, coafori, ospătari, mecanici auto etc.) s-a încetăţenit un anumit obicei, în sensul
că clienţii plătesc un surplus în bani, peste plata serviciilor prestate, în semn de mulţumire faţă de
calitatea serviciilor. Deşi prestatorii acestor servicii în cauză pot abuza de această cutumă
favorabilă, ea nu constituie corupţie;
b) Abuzul administrativ, este situaţia în care un funcţionar public, oficial sau un demnitar abuzează
de calitatea sau funcţia deţinută împotriva intereselor unei persoane, fără ca fapta sa să aibă drept
scop obţinerea unui beneficiu personal, nu constituie corupţie, ci abuz contra intereselor persoanei.
Numai abuzurile care au ca mobil satisfacerea unor interese personale constituie fapte de corupţie
şi atrage sancţiunea penală, pe când pentru abuzul administrativ sancţiunea legală este
administrativă (avertisment, diminuarea salariului, suspendarea din funcţie etc.);

38
c) Neglijenţa, este situaţia în care un funcţionar public, un oficial sau demnitar îşi neglijează sarcinile
de serviciu, prejudiciind o persoană, fără ca fapta acestuia să aibă drept scop obţinerea de beneficii
personale, nu constituie corupţie, ci neglijenţă sau incapacitate administrativă, caz în care
sancţiunea legală este tot administrativă;
d) Eroarea în actul de justiţie:
Dacă un act de natură jurisdicţională al unui procuror sau judecător este greşit sau ilegal, eroarea
judiciară poate fi îndreptată prin intermediul căilor de atac. Această eroare nu poate fi considerată o
faptă de corupţie, decât dacă soluţia eronată a fost motivată de obţinerea unor foloase de către
magistratul în cauză. Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, dacă fapta nu constituie infracţiune, poate
fi catalogată, în cazul magistraţilor, drept abatere disciplinară (art. 99 lit. „h” din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);
e) Incompetenţa, este situaţia în care funcţionarii publici, oficiali sau demnitari ocupă funcţii pentru
care sunt insuficient calificaţi şi nu îşi pot aduce la îndeplinire atribuţiile, adică sarcinile de
serviciu, conform cerinţelor de competenţă şi profesionalism. Eşecul de a îndeplini în bune condiţii
aceste atribuţii de serviciu din cauza incompetenţei nu constituie faptă de corupţie, iar sancţiunea
va fi una administrativă;
3.Principalele forme de manifestare a corupţiei:
a) Corupţia administrativă este cea mai răspândită şi se întinde de la fapta reprobabilă a
funcţionarului public care pretinde o recompensă pentru întocmirea unui act la care este obligat
prin funcţia ce o deţine, până la deturnarea, în interes pesonal, a averii publice, săvârşită de
persoanele aflate în poziţiile cheie ale administraţiei de stat. Ea este întâlnită la nivelul
administraţiei publice centrale şi locale, autorităţilor vamale, instituţiilor din domeniul ordinii
publice şi siguranţei naţionale, precum şi în sectoarele de învăţământ, sănătate, cultură şi
asistenţă socială;
b) Corupţia economică, se manifestă mai intens în principalele sectoare ale economiilor
naţionale, iar în condiţiile extinderii procesului de globalizare afectează şi interesele
economice ale ţărilor puternic dezvoltate. Ea se manifestă prin coruperea managerilor şi
funcţionarilor marilor companii şi condiţionarea de mită şi comisioane, a extinderii prin noi
investiţii în ţările aflate în tranziţie, funcţionarii şi managerii fiind interesaţi de obţinerea unor
profituri personale profitând de nevoia infuziei de capital în ţările cu o economie săracă;
c) Corupţia politică se manifestă mai ales sub forma presiunii şi chiar a şantajului exercitat
asupra funcţionarilor publici pentru a-i determina să adopte anumite decizii ilegale sau la
limita legii. Ea poate viza obţinerea unor avantaje materiale pentru sine sau pentru altul
(favoritism sau nepotism) ori de altă natură. Corupt poate fi atât un politician oarecare, cât şi
un partid politic, în vederea obţinerii unei anumite influenţe asupra pachetului legislativ;
5.Cadrul juridic:
Globalizarea fenomenului corupţiei, diversificarea formelor şi tipurilor corupţiei, precum şi
implicaţiile nefaste asupra sistemelor sociale au impus conceperea şi elaborarea unor atrategii
adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen.
Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, adoptată la Strasbourg în 27 ianuarie 1999
şi ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, evidenţiază faptul că fenomenul corupţiei
constituie o ameninţare pentru democraţie, subminează principiile de bună administrare, echitate şi
justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol
stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii.
Confurntată cu realitatea faptului că nici o ţară nu este imună la faptele de corupţie şi luând în
considerare efectele devastatoare pe care le poate avea acest fenomen asupra instituţiilor statului şi
membrilor societăţii, comunitatea internaţională a adoptat instrumente juridice utile pentru
combaterea şi prevenirea eficientă a actelor de corupţie solicitând să se acorde atenţie atât
sectorului public cât şi celui privat.
Guvernul României are înscrisă printre priorităţile Programului de guvernare combaterea corupţiei
prin măsurile legislative care să determine o reducere efectivă a ariei de manifestare a acestui
fenomen.
Având în vedere compllexitatea şi caracterul nociv al faptelor de corupţie, conexitatea acestora cu o
varietate largă de infracţiuni din sfera macrocriminalităţii economico-financiare şi dificultăţile
semnificative de identificare şi investigare, mai ales în cazul funcţionarilor cu rang înalt,
organismele europene şi internaţionale au recomandat statelor să înfiinţeze instituţii specializate în
lupta împotriva corupţiei.
În ţara noastră, structura de stat specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie a fost înfiinţată
în anul 2002, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional
Anticorupţie. Din punct de vedere instituţional, anul 2006 a marcat finalizarea procesului de

39
 reformă a statului şi funcţiilor acestei instituţii care, sub denumirea de Direcţia Naţională
Anticorupţie (DNA) a devenit structura cu personalitate juridică fiindu-i asigurată independenţa
specifică.
De asemenea, în anul 2000 în contextul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană,
a fost adoptată Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie care defineşte corupţia ca fiind „utilizarea funcţiei, atribuţiilor ori însărcinărilor
primite pentru dobândirea de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pentru sine sau pentru
altul”, cu modificările ulterioare de rigoare.
Infracţiunile de corupţie au fost cuprinse şi în noul Cod penal al României la ar. 289-294 (respectiv
luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, fapte săvârşite de
membrii instanţelor de arbitraj şi fapte săvârşite de funcţionarii străini sau în legătură cu aceştia).
III. FACTORII CARE GENEREAZĂ ŞI FAVORIZEAZĂ CORUPŢIA:
Considerăm că principalii factori care generează şi favorizează corupţia sunt:
1. Amestecul cercurilor politice în afaceri oneroase, direct sau prin intermediari, în scopul obţinerii de
fonduri secrete necesare campaniilor electorale ori destinate îmbogăţirii unor lideri, de aici şi
sintagma „bani pentru partid”;
2. Încălcarea grosolană a principiului separaţiei puterilor în stat şi implicarea factorilor politici în
activitatea jurisdicţională, unii infractori fac parte din clientela politică şi sunt protejaţi de
„patronii” lor, inclusiv prin influenţarea justiţiei;
3. Concentrarea puterilor politice, a bogăţiei şi a prestigiului în mâna unui cerc restrâns de profitori;
4. Înregimentarea funcţionarilor publici în partidele aflate la guvernare şi identificarea acestor
formaţiuni cu statul însuşi. Funcţionarii numiţi de către partidul aflat la guvernare se comportă
precum nişte feudali pe propriile lor domenii;
5. Accesul la putere al unor partide prin fraudarea alegerilor, urmată de recompensarea complicilor;
6. Creşterea birocraţiei partidelor aflate la guvernare umflarea aparatul birocratic pentru a-şi satisface
cât mai mulţi clienţi;
7. Excesul controalelor administrative şi impunerea a tot felul de restricţii comerciale. Partidele aliate
la putere înfiinţează o puzderie de organe de control generatoare de birocraţie şi de control;
8. Existenţa monopolurilor. Lipsa unei concurenţe loiale face ca sectoare întregi din economie să fie
la discreţia unor grupuri monopoliste, dispuse la orice ilegalitate pentru păstrarea privilegiilor;
9. Nepotismul. Ţara noastră aflându-se la porţile Orientului, nu a rupt legăturile de tip gentilic, de clan
sau tribale;
10. Ineficienţa organelor de represiune, determinată de slaba lor instruire, dotare şi remuneraţie, ceea
ce le face coruptibile;
11. Instabilitatea legislativă, dublată de o junglă nedefrişată de acte normative, care se modifică uneori
înainte de a intra în vigoare;
12. Slăbiciunile instituţiilor statului, dispreţuite de către marea masă de cetăţeni;
13. Sărăcia, prăbuşirea nivelului de trai, lipsa oricăror perspective şi inflaţia sunt generatoare constante
de corupţie.
La aceşti factori se adaugă o concepţie mercantilă privind reuşita în viaţă potrivit căreia puterea,
banii, poziţia socială şi competiţia orgoliilor joacă un rol primordial – toate în detrimentul moralei
şi al culturii adevărate.
IV. ACTIVITĂŢI CRIMINALISTICE CE SE ÎNTREPRIND ÎN CAZUL CONSTATĂRII
INFRACŢIUNII FLAGRANTE DE CORUPŢIE:
1) Prezenţa martorilor asistenţi, este obligatorie atunci când constatarea se face de către organele de
cercetare penală.
Prin asistarea acestora la îndeplinirea activităţilor de către organul de cercetare penală se conferă
garanţia imparţialităţii.
În ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie, practica stabilirii martorilor asistenţi înainte de
constatare nu este uzitată datorită necesităţii păstrării confidenţialităţii activităţilor premergătoare
constatării. În cazul acestor infracţiuni, concomitent cu momentul constatării infracţiunii flagrante
se va asigura prezenţa unor martori asistenţi.
O altă dificultate cosntă în aceea că, în anumite cazuri cercetarea locului faptei poate dura un timp
mai îndelungat care implică proceduri de rutină, astfel, încât treptat are loc o scădere a atenţiei şi
interesului martorilor asistenţi pentru activităţile la care asistă. De aceea se impune a le inocula
ideia că au căpătat o poziţie oficială care implică anumite responsabilităţi;
2) Stabilirea activităţii ilicite desfăşurată în momentul constatării:
Perceperea activităţii desfăşurate de către făptuitor în momentul intervenţiei organului de urmărire
penală este de natură să asigure dovedirea existenţei ori inexistenţei infracţiunii, şi în caz afirmativ,
a vinovăţiei autorului, precum şi a stării de infracţiune flagrantă. Pentru aceasta se impune ca

40
 organul constatator să observe şi să noteze ce anume activităţi se desfăşurau în momentul
intervenţiei sale şi persoanele care le-au perceput şi care vor fi identificate şi ascultate pentru a da
relaţii despre faptă şi împrejurările comiterii ei;
3) Prezentarea calităţii şi luarea măsurilor pentru întreruperea activităţii ilicite:
În momentul intervenţiei organul de urmărire penală trebuie să-şi prezinte calitatea şi să indice
unitatea din care face parte, arătând actul doveditor în acest sens. Prezentarea calităţii trebuie făcută
de asemenea manieră încât să fie auzită atât de făptuitor cât şi de persoanele din jur, pentru ca cei
prezenţi să ia la cunoştinţă de faptul că cei care intervin sunt reprezentanţi ai autorităţii de stat, ce
acţionează în virtutea atribuţiilor de serviciu;
4) Identificarea făptuitorului pe baza actelor de identitate pe care le are asupra sa. Atunci când
autorul nu are asupra sa acte din care să-i rezulte identitatea, vor fi menţionate datele declarate de
acesta, procedându-se la verificarea lor cu cele existente în fişele preluate din evidenţele operative;
5) Efectuarea parcheziţiei corporale şi luarea măsurilor cu privire la autor şi la urmele,
obiectele, valorile şi înscrisurile descoperite:
Percheziţia corporală este o activitate importantă care se efectuează cu prioritate, fiind obligatorie
în toate cazurile.
Asupra făptuitorului pot fi găsite obiecte, bunuri, înscrisuri, ori valori ce probează activitatea sa
infracţională, cât şi arme, substanţe, obiecte contondente cu care poate ataca sau încerca să se
sinucidă, ori să-şi provoace vătămări;
6) Cercetarea locului faptei şi fixarea rezultatelor cosntatării infracţiunii flagrante:
Problemele generale pe care trebuie să le lămurească cercetarea locului faptei în cazurile faptelor
de corupţie se axează pe următoarele elemente constitutive ale acestor fapte:
 Identitatea, calitatea şi participaţia persoanelor la săvârşirea faptelor de corupţie;
 Acţiunile şi inacţiunile ilicite ale acestor persoane, inclusiv cele legate de atributele de
serviciu;
 Scopul activităţii infracţionale;
 Banii sau foloasele care constituie obiectul activităţii infracţionale.
În literatura de specialitate s-a apreciat că locul examinat îl constituie:

 Locul unde făptuitorul şi-a desfăşurat nemijlocit activitatea ilicită. De exemplu, locul unde
s-a realizat efectiv remiterea sumelor de bani, obiecte, bunuri, loc care poate fi în incinta
unde făptuitorul îşi desfăşoară activitatea infracţională, un loc sau local public, habitaclul
unui autoturism etc;
 Itinerariul parcurs de făptuitor până în momentul imobilizării;
 Perimetrul din apropierea locului unde făptuitorul a fost surprins ori în care acesta a
ascuns bunurile rezultate din activitatea ilicită.
Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei se vor face prin procesul-verbal întocmit imediat după
terminarea activităţii propriu-zise, de preferinţă în acelaşi loc. În acest proces verbal vor fi consemnate toate
activităţile efectuate în timpul cercetării locului faptei şi constatările făcute.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1) Codul Penal al României;

2) Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare privind prevenirea; descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie;
3) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, denumit
în prezent Direcţia Naţională Anticorupţie;
4) DOBRINOIU VASILE – Corupţia în dreptul penal român – Editura Atlas, Bucureşti 1995 pag. 5;
5) DASCĂLU ION, GHINEA NICOLAE, POPA FLORIN, ŞERBAN CĂTĂLIN – Combaterea
Corupţiei – Editura Sitech, Craiova 2008 pag. 16;
6) DANIEL CRISTI – Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic- Editura CH. Beck – Bucureşti 2009
pag. 34-35;
7) ŞTEFAN CRISTIAN EDUARD – Etică şi deontologic profesională – Editura Sitech, Craiova
2016;
8) DUVAC COSNTANTIN, GINEL POSTOLACHE, VASILE LĂPĂDUŞI „Investigarea
criminalistică a faptelor de corupţie, Curs universitar de masterat” – Asociaţia Criminaliştilor din
România – Bucureşti 2012.

41
 MODELUL CRIMINALISTIC AL INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE

M.Gheorghiță, prof.univ.,dr.habilitat în drept,

Universitatea de Stat din Moldova

SUMARY
Corruption existed starting from the earliest forms of state organization, and even then control and
repression measures were taken. The specific of this vice is that it, not only survived throughout times, but
showed progress, gaining new forms and manifestations. Thus we can see that this scourge has a serious effect
on undermining the authority of the wheels of state, creating, in consequence a social inequity, which is contrary
to the principles of a state of law.
Key words: bribe, corrupt, corrupter, intermediate, extortion, forensic model.

Unul din genurile de infracţiuni care atentează la relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a
organelor administraţiei publice, precum şi a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de stat din Republica
Moldova este corupţia – corupţia pasivă, corupţia activă şi traficul de influenţă (art.324, 325, 326 Codul penal al
RM). Conţinutul acestor infracţiuni presupune darea, primirea şi mijlocirea aşa numitei „mite” sub formă de
bani, hîrtii de valoare, alte bunuri sau beneficii legate de bunuri materiale pentru acţiunile (inacţiunile) săvârşite
în favoarea dătătorului de mită, dacă asemenea acţiuni (inacţiuni) intră în obligaţiunile de serviciu ale persoanei
cu funcţii de răspundere sau această persoană, în virtutea funcţiei pe care o ocupă, poate contribui la asemenea
acţiuni sau poate oferi protecţie sau manifesta toleranţă excesivă.
Deci, datorită complexităţii acestui fenomen, cercetarea infracţiunilor de corupţie, din punct de vedre
criminalistic, are o importanţă deosebită. Organele care se ocupă de combaterea acestui flagel trebuie să
acţioneze prompt, operativ şi cu maximă prudenţă. Pentru a asigura reprimarea şi investigarea corectă a
infracţiunilor de corupţie este necesar de atras o deosebită atenţie asupra metodicii criminalistice de cercetare a
actelor de corupţie.
Specificul cercetării infracţiunilor examinate în calitate de nucleu al corupţiei se explică prin
următoarele:
a) complexitatea elucidării. Corupţia se atribuie la infracţiunile bilaterale, în care lipseşte victima
cointeresată de stabilirea adevărului şi de pedepsirea vinovaţilor. Dimpotrivă, ambele părţi sunt infractori, de
aceea sunt interesate de tăinuirea infracţiunii nu numai de organele de drept, dar şi de martori;
b) nivelul slab de luptă al organelor de drept cu această infracţiune. Practica ne demonstrează că lupta
împotriva corupţiei este concentrată la nivelul de jos al ierarhiei societăţii noastre (despre acest lucru mărturisesc
datele statutului social al celor condamnaţi pentru corupţie);

42
 c) lipsa egalităţii reale dintre persoane în faţa legii (majoritatea persoanelor cu funcţii de răspundere au
imunitate faţă de tragerea la răspundere penală);
d) creşterea nivelului „profesionalismului infracţional” al persoanelor care practică corupţia;
e) toleranţa cetăţenilor faţă de acest fenomen;
f) stabilirea contactelor strânse dintre reprezentanţii capitalului criminal şi funcţionarii de stat care
ocupă funcţii de răspundere;
g) existenţa relaţiilor de rudenie, cumătrism, precum şi intereselor de partid, de clan, etc., dintre
persoanele care mituiesc şi persoanele respective cu funcţii de răspundere. 36
Acest fenomen criminal deosebit de periculos se caracterizează prin fapte unice sau fapte permanente de
„vînzare” a atribuţiilor de serviciu de către persoanele oficiale de diferit rang în schimbul unei recompense
ilegale (sub formă de valori materiale, servicii, bunuri, beneficii şi privilegii, inclusiv a celor cu caracter
nepatrimonial). În acelaşi timp, acest fenomen social acţionează (nu acţionează), conduce la protejarea, la
tolerarea excesivă, la acoperirea unor persoane sau structurilor criminale şi la alte acţiuni în interesul propriu al
persoanei care dă mită sau în beneficiul structurii juridice pe care o reprezintă, inclusiv al unei structuri
criminale.
Fenomenul corupţiei este foarte periculos pentru societate, deoarece el nu numai că duce la degradarea,
la discreditarea aparatului de stat şi subminează autoritatea acestuia în societatea noastră, dar şi exercită o
influenţă nefastă asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieţii (economice, financiar-bancare, politice, sociale,
juridice, etc.).
Sub aspectul conţinutului, corupţia este un fenomen cu caracter sistemic, fiind mult mai grav decît o
luare de mită, care reprezintă doar una dintre manifestările mai frecvent întîlnite ale corupţiei. Corupţia
presupune mituirea sistematică a persoanelor oficiale ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti, care atrage
după sine adoptarea de către aceştia a deciziilor care încalcă legea sau normele nescrise ale societăţii şi aplicarea
lor în beneficiul unei structuri corupte, punerea acestora în dependenţa structurii arătate. Ca urmare, infracţiunile
de corupţie, într-o măsură mai mică sau mai mare, atentează la autoritatea puterii de stat, inclusiv a celei locale.
În general, corupţia porneşte de la deformarea realităţii, cu scopul de a obţine rezultate la care nu se
poate ajunge promovând adevărul şi continuă prin introducerea unui sistem de clientelă, de promovare a rudelor,
prietenilor, aliaţilor politici.37
Dat fiind faptul că fenomenul corupţiei a ajuns deja la scară socială şi constituie o problemă foarte gravă
în societate, organele de drept, la moment nu sunt în stare să se descurce în mod onorabil cu el. Pentru aceasta ar
trebui ca statul şi societatea să acţioneze de comun acord. În acest sens, lupta împotriva corupţiei necesită măsuri
radicale în reformarea organelor menite să asigure această direcţie, apoi şi o legislaţie mai severă pentru faptele
de corupţie, până şi la confiscarea averii corupţionerilor, etc. Necesitatea intensificării pe toate direcţiile a luptei
cu corupţia în Republica Moldova se impune, mai ales din cauza impactului negativ foarte puternic pe care acest
fenomen îl are asupra tuturor păturilor şi categoriilor sociale. 38
La cercetarea acestor infracţiuni deosebit de complicate şi periculoase pentru societate cunoaşterea
modelului criminalistic are un bun avantaj. Anume modelul criminalistic al acestei categorii de infracțiuni
conține toată esența fenomenului de corupție și orientează ofițerul de urmărire penală (procurorul) în ceea ce se
petrece în astfel de cazuri și ce trebuie stabilit în urma cercetării. Ca elemente al modelului criminalistic al
actelor de corupere pot fi nominalizate:
1) datele referitoare la subiecţii actului de corupere;
2) datele cu privire la obiectul infracţiunii;
3) datele despre modalităţile săvârşirii corupţiei;
4) date despre urmele infracţiunii de corupţie;
5) date despre locul şi timpul actului de corupţie;
6) date cu privire la cauzele şi condiţiile săvârşirii actului de corupţie
Datele referitoare la subiecţii actului de corupere. Subiecţi ai infracţiunilor legate de corupţie pot fi
persoane cu funcţii de răspundere, care iau mită, persoane care dau mită şi, în unele cazuri, persoana care
intermediază darea/luarea de mită.
Persoanele care iau mită (corupţii) sunt acele persoane care permanent, temporar sau având
împuterniciri speciale îndeplinesc funcţii de reprezentant al puterii sau care îndeplinesc funcţii organizaţionale-
de dispoziţie sau administrative-economice în organele de stat sau organele administraţiei publice locale, în
instituţiile, întreprinderile, organizaţiile de stat.
Executarea funcţiilor enumerate presupune că ele sunt atribuite persoanelor respective prin lege, prin
actele normative legale, prin ordin sau prin dispoziţia persoanei cu funcţii de răspundere ierarhic superioare.

36
M. Gheorghiță. Tratat de metodică criminalistică. Chișinău,2015, p.354-355
37
V.Dobrinoiu. Corupţia în dreptul penal român. Bucureşti, 1995, p.501.
38
S,Brînză, X.Ulianovschi şi alţii. Drept penal. Partea specială. Vol.II, Chişinău: Cartier, p.618.

43
 Astfel de funcţii pot fi realizate pe parcursul unei perioade anumite de timp sau o singură dată sau pot fi
cumulate cu locul de muncă de bază (de exemplu, membrii consiliului superior al magistraturii, membrii
consiliului superior al procurorilor, membrii colegiului ministerului, etc.).
La reprezentanţii puterii urmează să fi atribuite persoanele împuternicite, în ordinea stabilită de lege, cu
atribuţii de conducere (în raport cu persoanele care nu sunt în dependenţă de serviciu faţă de acestea) sau cu
dreptul de a lua decizii obligatorii pentru executarea de către cetăţeni şi de către organizaţii, indiferent de
apartenenţa lor departamentală.
Funcţiile organizaţionale-de dispoziţie includ conducerea colectivului, selecţia şi repartizarea cadrelor,
organizarea muncii subalternilor, menţinerea disciplinei, aplicare măsurilor de stimulare, de pedeapsă, etc.
La funcţiile administrative-economice se atribuie împuternicirile de conducere şi distribuire a
mijloacelor băneşti de care dispune organizaţia, instituţia respectivă de stat, anumite fonduri materiale la bilanţul
întreprinderii şi de ei depind deciziile privind calcularea salariului, a premiilor, controlul circuitului bunurilor
materiale, etc.
De regulă, persoanele indicate mai sus au studii superioare şi un înalt nivel profesional.
Persoanele care dau mită (corupătorii) de cele mai multe ori ocupă funcţii înalte sau au anumite succese
în business. Aceştia pot fi şi reprezentanţi ai lumii interlope sau oameni de rând. Mulţi dintre cei ce dau mită sunt
buni psihologi, care pot descifra motivarea acţiunilor persoanei cu funcţii de răspundere şi care pot conferi mitei
o formă exterioară legală (de exemplu, să-i propună un „comision” sau „reduceri speciale”).
Subiecţi ai corupţiei sunt şi intermediarii (traficanţii de influenţă) sau mijlocitorii, adică persoanele care
negociază primirea, darea valorilor materiale sau acordarea de servicii etc., apoi transmit nemijlocit banii sau
bunurile materiale persoanelor cu funcţii de răspundere, primesc de la persoana coruptă şi transmit persoanei
corupătoare documentele respective, informaţia, etc.
În cazul unor infracţiuni de acest gen, un element independent al modelului lor criminalistic poate fi
existenţa unui grup destul de organizat de persoane care iau mită, care îşi desfăşoară activitatea într-o perioadă
destul de îndelungată. În aceste cazuri, o mare importanţă criminalistică o au datele despre componenţa şi
legăturile grupării, despre caracterul înţelegerii dintre membrii ei, despre repartizarea rolurilor cu luarea în calcul
a atribuţiilor fiecăruia, despre măsurile de neutralizare a organelor de control şi de urmărire, etc.
Deseori, luarea de mită este legată şi de alte infracţiuni (furtul, evaziunea fiscală, escrocheria, etc.) şi de
activitatea unor grupări criminale organizate. De aceea, când se face evaluarea criminalistică a unor asemenea
cauze, trebuie de studiat dacă în ele nu există semne criminalistice proprii altor infracţiuni sau dacă nu există
cumva nişte relaţii de corupere cu anumite grupări criminale. Aceasta este foarte important pentru a viza nu
numai scopurile criminale cele mai apropiate ale infractorilor, dar şi pe cele mai îndepărtate şi, respectiv, pentru
descoperirea cu succes a tuturor episoadelor activităţii criminale şi pentru aplicarea măsurilor de profilaxie.
Datele cu privire la obiectul infracţiunii. Obiectul actului de corupţie îl constituie, de obicei, orice
valori materiale şi servicii care prezintă un beneficiu material pentru persoana care îl obţine. Cunoaşterea
caracterului şi a particularităţilor acestuia ajută la stabilirea direcţiei şi modalităţilor de descoperire a acestor
infracţiuni. Cunoaşterea particularităţilor obiectului actului de corupere permite de a pătrunde în detaliile
mecanismului acestei infracţiuni, în existenţa anumitor legături între subiecţii coruperii pasive şi coruperii active
şi înţelegerea prealabilă dintre ei sau a cazului estorcării şi modalităţii acestuia. Un subiect corupt poate să nu
aibă nici un interes material pentru serviciile sale, dar poate acţiona în baza altor interese sau obligaţii care au
importanţă pentru o persoană ierarhic superioară sau o structură coruptă.
Practica demonstrează că obiecte ale coruperii pot fi:
- bani, valuta străină, titluri de valori, alte bunuri materiale;
- oferirea diverselor servicii (deschiderea conturilor şi obţinerea creditelor în bănci);
- vînzarea fictivă sau transmiterea imobilului, acţiunilor în diverse societăţi;
- oferirea unor facilităţi, grade, titluri, distincţii;
- sprijinul în crearea întreprinderilor-fantomă, lichidarea acestora şi tăinuirea veniturilor;
- eliberarea (ilegală) de la răspundere administrativă, penală şi altă răspundere;
- organizarea plecărilor în străinătate; aranjarea la studii în instituţii de învăţămînt pregătitoare;
- aranjarea, numirea în funcţie, avansarea pe linie de serviciu;
- elaborarea şi adoptarea proiectelor de legi convenabile pentru structurile cointeresate;
- falsificarea materialelor controlului de audit ale reviziei documentare sau concluziei expertului;
- ajutorul în cumpărarea mărfurilor “angro” prin intermediul magazinelor de firmă ale
întreprinderilor producătoare la preţurile stabilite pentru angajaţii acestor întreprinderi;
- acordarea ajutorului la obţinerea comenzilor de stat, la cîştigarea tendurilor, proiectelor;
- sprijinul în desfăşurarea companiei preelectorale (procurarea hîrtiei pentru editarea producţiei
publicitare, plasarea tirajului la tipografie, contribuirea la difuzarea lui, obţinerea timpului de
efir gratuit, achitarea unor conturi, punerea la dispoziţie a mijloacelor de transport sau a unor
cantităţi de benzină, motorină, etc.).

44
 Datele despre modalităţile săvârşirii corupţiei. Modalităţile săvârşirii actului de corupere, ca şi a altor
infracţiuni comise de persoane oficiale, depind, în mare măsură, de domeniul de activitate în care acestea sunt
săvârşite, de funcţia persoanei care pretinde, primeşte sau acceptă mita şi de atribuţiile acesteia, de ambianţa
generală care s-a stabilit în stat, într-o regiune, ramură sau instituţie concretă, de obiectul mitei, precum şi de
calităţile persoanelor corupte.
Din punct de vedere criminalistic, după modalitatea săvârşirii acesteia, luarea de mită poate fi divizată
într-o serie de tipuri, în funcţie de particularităţile transmiterii mitei, de existenţa vreunei presiuni asupra
persoanei care dă mită din partea persoanei care ia mită şi de caracterul acţiunilor (inacţiunilor) de serviciu ale
persoanei care primeşte mita, de prezenţa unei înţelegeri prealabile între un grup de persoane, de înţelegerea cu
un grup criminal organizat, etc.
Mita poate fi transmisă în mod direct sau prin intermediari (mijlocitori). Mita poate fi dată prin
estorcare (prin presiune) şi fără estorcare (fără presiune). Pornind de la caracterul acţiunilor de serviciu, am putea
vorbi despre mita legată cu săvârşirea unor acţiuni (inacţiuni) ilegale în beneficiul corupătorului, cu săvârşirea
unor acţiuni (inacţiuni) legale în beneficiul persoanei care dă mită. Pornind de la altă clasificare (prezenţa
înţelegerii prealabile), putem vorbi despre mita săvârşită cu înţelegere prealabilă privind primirea ei într-o
anumită formă de la o persoană concretă şi mita cu înţelegerea prealabilă de obţinere a ei în diverse forme pe
parcursul unei perioade de la un anumit cerc de persoane; mita primită în mod sistematic în diverse forme, de la
o grupare organizată.
În funcţie de timpul de transmitere a mitei, de efectuare a anumitor acţiuni (inacţiuni) de către persoana
coruptă, se disting două forme de corupţie:
1) coruperea condiţionată (transmiterea obiectului corupţiei precede efectuarea acţiunilor care îl
interesează pe cel ce dă mită);
2) coruperea-recompensă (răsplătirea sau transmiterea banilor, a bunurilor care se realizează deja după
efectuarea de către persoana cu funcţii de răspundere a acţiunilor în favoarea persoanei
corupătoare).
Există şi alte clasificări ale modalităţilor de corupţie. Astfel, în funcţie de particularităţile de transmitere
a mitei şi de cercul de participanţi, se disting luarea de mită fără ajutorul intermediarilor şi luarea de mită cu
ajutorul intermediarilor. Intermedierea în luarea-darea de mită poate fi convenţional divizată în două tipuri:
1. intermedierea simplă (transmiterea obiectului mitei persoanei corupte) prin intermediul unui
mijlocitor;
2. intermedierea complicată (complexă) (care se exprimă în diviziunea funcţiilor între câţiva
mijlocitori).
În funcţie de existenţa sau inexistenţa anumitor condiţii, presiuni din partea persoanei corupte faţă de
persoana corupătoare, se disting:
1. extorcare de mită;
2. luarea de mită fără şantaj.
În funcţie de caracterul acţiunilor de serviciu (inacţiunilor) persoanei corupte se disting:
1. săvârşirea acţiunilor (inacţiunilor) legale de către corupt;
2. săvârşirea acţiunilor (inacţiunilor) ilegale în folosul persoanei corupătoare.
În oricare dintre cazuri, persoanele corupte, de regulă, se străduiesc să creeze aparenţa unei acţiuni
legale; ei aleg locul transmiterii banilor şi modalitatea de a-i transmite; fac tot posibilul ca să respecte
confidenţialitatea, să asigure lipsa martorilor oculari. Nu rareori actul de corupţie este mascat de primirea aşa-
numitului “ajutor din partea sponsorului” sau a unui împrumut, etc. În afară de aceasta, persoanele corupte
întreprind toate măsurile posibile ca să ascundă urmele infracţiunii – se străduiesc să schimbe cât se poate de
repede banii primiţi în calitate de mită, să procure pe aceşti bani o oarecare avere; distrug documentaţia, notiţele
personale, blanchetele, urmele de mîini rămase pe probele materiale, etc.
Activitatea persoanelor corupătoare în ceea ce priveşte tăinuirea infracţiunii poate să constea în
deschiderea conturilor bancare la purtător; mascarea mitei prin oferire “reducerilor speciale” persoanei corupte
sau membrilor familiei acestuia la achitarea mărfurilor şi a serviciilor; acordarea ajutorului material sau
înmînarea biletului cîştigător al tombolei, loteriei.
Datele despre urmele infracţiunii de corupere. Urme tipice ale corupţiei de cele mai multe ori sunt:
banii, valuta străină, bunurile materiale, cardurile bancare, chitanţele, documentele de contabilitate şi de
înregistrare; conturile personale ale deponentului, facturile serviciilor acordate, cecurile (nota) de plată, biletele
de transport, etichetele mărfurilor, fotografiile acestora, etc.
De asemenea, urmele tipice pot fi reprezentate de urme ale mîinilor pe bani, pe obiectele primite în
calitate de mită, ale încălţămintei, ale automobilului, ale unor substanţe chimice speciale pe corpul şi pe hainele
persoanei corupte, urme formate sub acţiunea contactului cu obiectul mitei.
Printre urmele ideale ale infracţiunii date, importanţă o au informaţiile parvenite de la colegii de
serviciu ai persoanei corupătoare, corupte sau care intermediază acest fapt, de la membrii familiilor lor, precum
şi de la martori întîmplători.

45
 Pentru cercetare, relevantă sub aspect criminalistic este informaţia (urmele) referitoare la datele ce ţin
de exercitarea într-un mod special a obligaţiunilor de serviciu de către persoana coruptă, care are anumite funcţii
de răspundere. Aceste date, de obicei, se pot referi la:
- încălcarea ordinii stabilite de primire şi înregistrare a documentelor, lucrărilor în instituţia
respectivă;
- nerespectarea regulilor consecutivităţii de soluţionare a unor sau altor probleme (de luare a
hotărîrii);
- încălcarea regulilor existente de perfectare a documentelor; efectuare a lucrărilor;
- încălcarea ordinii de pregătire a materialelor şi de examinare a lor;
- încălcarea sau simplificarea ordinii de luare a hotărîrilor;
- nerespectarea cerinţelor în vigoare referitoare la complexitatea prezentării materialelor
necesare pentru luarea deciziei;
- luarea unei decizii ilegale sau neîntemeiate, etc.
Analiza climatului moral-psihologic, a disciplinei de muncă, a principiilor de selectare şi de plasare a
cadrelor într-o instituţie de stat sau în alta, într-un organ al puterii de stat poate mărturisi despre gradul de
corupţie a aparatului de conducere. Asupra acestui fapt pot indica, în special, selectarea şi angajarea cadrelor
după principiul relaţiilor personale; efectuarea sistematică a inventarierilor, controalelor fiscale, sanitare,
antiincendiare, de audit de către unele şi aceleaşi persoane sau firme, etc.
În viaţa privată a persoanei corupte, asupra luării de mită poate indica prevalenţa evidentă a cheltuielilor
faţă de veniturile pe care le are aceasta (dispunerea de imobil, maşină şi alte mijloace de lux, obiecte de valoare
mare, odihnă sistematică în locuri prestigioase peste hotarele ţării, etc.).
Datele despre locul şi timpul săvârşirii actului de corupere. Locul transmiterii obiectului mitei
depinde, întîi de toate, de faptul care este caracterul mitei. Dacă drept obiect al acesteia servesc banii, valuta
străină, alte bunuri de valoare sau averea (proprietăţi), atunci locuri ale transmiterii lot pot fi biroul de serviciu,
apartamentul, automobilul persoanei corupte, scara de bloc unde locuieşte acesta, numărul de hotel, locul stabilit
în stradă sau în parc, transportul public, restaurantul, cafeneaua, barul, cazinoul, etc. Persoanele implicate în
actul de corupţie determină de comun acord locul, timpul şi forma transmiterii mitei, având în vedere anumite
circumstanţe care ar face imposibilă descoperirea infracţiunii.
Trebuie de menţionat că nu întotdeauna infractorii recurg la transmiterea nemijlocită a bunurilor de
valoare, dar şi realizând oferirea mitei pe calea semnării unor acte de acordare a premiilor, a salariilor, a achitării
unei datorii, angajării în statele de personal al întreprinderii, deschiderii unui cont sau oferirii creditului la bancă,
etc.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii de corupţie au o importanţă deosebită pentru confirmarea
ilegalităţii actului dat, având în vedere că toate afacerile legale se produc într-un mod oficial, public şi nu
clandestin.
Date despre cauzele şi condiţiile coruperii. Acţiunile de corupţie au un imbold conştient de a-şi
satisface necesităţile materiale prin săvârşirea unor acţiuni (inacţiuni) sub acoperirea funcţiei ocupate.
Participanţii la actul de corupţie totdeauna au ca scop obţinerea unui profit momentan sau ulterior.
Pentru a primi acest câştig sau primindu-l deja, persoana coruptă ia o decizie sau îndeplineşte anumite
acţiuni (inacţiuni) în interesele altei persoane – corupătorului. În aşa mod ambele părţi (subiecţi) îşi satisfac
interesele materiale. O principală cauză a infracţiunilor de corupţie o constituie lipsa de control ori controalele
formale asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către fiecare funcţionar.
O altă cauză o constituie nedelimitarea concretă a funcţiilor, posibilitatea primirii deciziilor sau
eliberării documentelor fără înregistrarea acestora.
De asemenea ca cauză a corupţiei este dorinţa demnitarilor de a se îmbogăţi, folosind funcţia ocupată.
Şi nu în ultimul rând cauză a corupţiei poate fi atmosfera de lucru în instituţia respectivă şi implicarea în această
activitate infracţională a însuşi conducătorilor, şefilor.
Clarificarea cauzelor şi împrejurărilor care favorizează săvârşirea faptelor de corupţie este de natură să
ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării sarcinii preventive în lupta cu acest fenomen în
societate.
Complexul și succesiunea acțiunilor inițiale de urmărire penală și măsurilor speciale de investigație sunt
determinate de situațiile tipice ale acestei categorii de infracțiuni. 39

39
M.Gheorghiță. Op.citată, p.367

46
 STRATEGII DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A CRIMINALITĂŢII “GULERELOR ALBE”

Dragu Andrei
Coordonator Conf.dr. Aura Marcela Preda

Sutherland a prezentat argumente cu care a demonstrat că infractorii cu „gulere albe” sunt relativ imuni
la condamnarea penală, datorită puterii clasei din care provin de a influenţa justiţia în ceea ce priveşte
implementarea şi aplicarea legii. Această tendinţă afectează nu doar instanţele de judecată din vremurile noastre,
ci, în acelaşi grad a afectat şi instanţele anterioare care au stabilit regulile de procedură ce le-au precedat pe cele
contemporane.40

Ca rezultat al acestei tendinţe de clasă, infracţiunile comise de către cei care aparţin claselor superioare
sunt, în general, tratate diferit de cele comise de persoane care aparţin păturilor sărace ale societăţii. Prin urmare,
ilegalităţile comise de către primii au în mod frecvent ca rezultat faptul că nu are loc nicio anchetă oficială ori
sfârşesc într-o suită de procese civile sau sunt reglementate de diferite comisii aparţinând structurilor statului,
finalizându-se de cele mai multe ori prin dispunerea unor sancţiuni sub forma avertismentelor, a ordinelor de
destituire şi doar rareori cu retragerea licenţei sau cu condamnări la pedeapsa cu închisoarea.
Din această cauză, infractorii cu „gulere albe” sunt, din punct de vedere administrativ, separaţi de
ceilalţi infractori şi, în atare împrejurări, nu sunt priviţi ca nişte infractori reali de către publicul larg, cercetători
sau chiar de către ei înşişi.41
În ultimele decade, fenomenul criminalităţii „gulerelor albe” a cunoscut o recrudescenţă teribilă şi sunt
tot mai mulţi cei care susţin pronunţarea pedepsei cu închisoarea în stabilirea regimului sancţionator aplicabil
infracţiunilor din sfera acestui tip de criminalitate, principalul argument fiind faptul că impactul acestui tip de
infracţiuni este atât de sever încât ar trebui să atragă de la sine pedepse dure, cel puţin comparabile cu cele
aplicabile infracţiunilor convenţionale, stradale. Mai mult, unii infractori din sfera „gulerelor albe” şi-au bazat
întregul succes personal pe respect şi conformism. Prin urmare, închisoarea ar fi o măsură eficientă de
40
Amza Tudor – Criminologie: tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2008, pp. 391 – 392.
41
Ibidem

47
descurajare pentru această clasă de infractori, având un efect mai pronunţat decât cel resimţit de infractorii
obişnuiţi, datorită faptului că stigmatizarea dobândită astfel ar fi resimţită mai puternic de către infractorii din
clasele de mijloc sau superioare 42. Această perspectivă este susţinută şi de propriile mărturii ale infractorilor cu
„gulere albe”, care cel mai mult se tem de pedeapsa cu închisoarea, chiar şi pentru durate mici, de aproximativ
şase luni.

Controlul prin lege

Majoritatea eforturilor de a controla criminalitatea “gulerelor albe” este bazată pe guvernarea dreptului
civil şi pe dorinţa potenţialilor infractori de a respecta regulile cuprinse în acesta. Un număr covârşitor de
sancţiuni pronunţate împotriva corporaţiilor, care nu respectă legislaţia aplicabilă, constă în amenzi
contravenţionale. Agenţiile de control rareori sesizează organele de anchetă, în vederea efectuării urmării penale
şi, dacă se impune, formulării unor învinuiri. Astfel de sesizări sunt, din punct de vedere statistic, anomalii şi
sunt direcţionate, în mod ideal, spre descurajarea actului infracţional al altora.

În timp ce agenţiile de control sunt oarecum obscure pentru majoritatea cetăţenilor, acestea sunt, de
fapt, generatoare de influenţă şi multe lupte politice, cruciale sunt purtate pentru a determina cine ajunge să
conducă agenţiile respective.
Criticii metodei controlului prin lege susţin că impunerea mai multor reguli ar putea, de fapt, creşte
riscul comiterii infracţiunilor din sfera criminalităţii „gulerelor albe”. Astfel, s-a demonstrat că legile prea
numeroase, complexe sau căzute în desuetudine ar determina, în realitate, adoptarea unei atitudini ignorante a
corporaţiilor faţă de acestea şi, deci, încălcarea lor. Mai degrabă, s-ar încerca plasarea responsabilităţii etice atât
pe umerii corporaţiilor, cât şi pe cei ai statului, pentru a încerca reducerea oportunităţilor de conduită
improprie43.

Descurajarea
Descurajarea este unul dintre conceptele dominante în cadrul doctrinei penale şi, deşi, are sens din
punct de vedere intuitiv, este destul de greu să fie demonstrat empiric, practic. Ca un derivat al utilitarismului 44,
şcoala clasică a criminologiei susţine că dacă societatea aplică o sancţiune îndeajuns de severă, certă şi rapidă,
potenţialii infractori vor fi intimidaţi. Utilitarismul argumentează că noi suntem indivizi raţionali care căutăm
maximizarea plăcerii şi minimalizarea durerii. Prin urmare, teoria descurajării susţine că o atitudine dură
adoptată de societate faţă de criminalitate va intimida infractorii.

Deşi se poartă multiple discuţii despre variatele teorii asupra motivaţiei infracţionale, este important de
precizat că intimidarea caută să îi demotiveze pe infractori. În contrast, o soluţie proactivă referitoare la
criminalitatea “gulerelor albe” ar fi accea că trebuie accentuate eforturile aplicate reducerii oportunităţilor de
încălcare a legii.

Ancheta penală

Este extrem de dificil să cercetezi şi să judeci infracţiuni din sfera criminalităţii “gulerelor albe”,
întrucât în comparaţie cu un furt sau un omor, sunt mult mai complexe. Probele sunt strânse foarte greu şi
autorităţile sunt de obicei sesizate după ce organizaţia în cauză a desfăşurat propria anchetă internă. Având în
vedere această perioadă considerabilă de timp, este relativ uşor şă distrugi sau să ascunzi eventualele probe. Mai
mult, organele de poliţie de la nivel local, care se ocupă de cercetarea majorităţii infracţiunilor comise, pur şi
simplu nu sunt pregătite să descopere infracţiuni specifice „gulerelor albe”.
Chiar dacă astfel de infracţiuni sunt depistate şi sesizate autorităţilor, activitatea de cercetare penală este
complexă, laborioasă şi costisitoare. În studiul său despre apărarea folosită în cazul infracţiunilor comise de
„gulerele albe”45, Kenneth Mann a descoperit faptul că avocaţii suspecţilor au o implicare mai timpurie în cauze
civile decât în cele penale. Drept urmare, un obiectiv major al „apărării” este să controleze informaţia.
42
Braithwaite John – White Collar Crime, The annual review of sociology, 1985, pp. 20-25.
43
Ibidem
44
Teorie morală susţinută de reputaţii Jeremy Bentham şi John Stuart Mill, care permite o evaluare a acțiunilor indivizilor și
are două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral – maximizează binele, o regulă de
evaluare a acțiunii morale conform acestui criteriu.
45
Kenneth Mann - Defending White Collar Crime, Yale University Press, New Haven, 1985, pp. 10-13.

48
Investigatori particulari sunt angajaţi să culeagă toate informaţiile pertinente. Clienţii şi alţi potenţiali martori
sunt instruiţi să nu dea nicio declaraţie. Mare parte din acest tip de control are loc înainte de emiterea vreunui
mandat de percheziţie sau a unui mandat de arestare. Mai mult, acuzaţiile pot fi înlăturate în schimbul
„cooperării” unui client. Dacă un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu este încheiat şi dosarul ajunge în
instanţă, avocaţii apărării au în mod normal mai multe resurse să combată acuzaţiile formulate împotriva
clienţilor lor.

Având în vedere cazurile rare de anchetare a infracţiunilor din sfera criminalităţii „gulerelor albe”, în
trecut, strategia principală a procurorilor pare să fie cea a urmăririi viguroase a unui suspect de mare calibru în
speranţa că pedepsele dure vor servi drept exemplu şi vor descuraja viitorii infractori.
În noul secol, asumarea procesului de integrare europeană a forţat autorităţile române să adopte un
pachet legislativ, menit a preveni şi combate eficient această sferă nocivă a criminalităţii. În atare împrejurări, au
fost înfiinţate în cadrul Ministerului Public, Parchetul Naţional Anticorupţie, ulterior reorganizat în Direcţia
Naţională Anticorupţie46 şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism 47, ca
două direcţii specializate în cercetarea infracţiunilor de corupţie, respectiv de criminalitate organizată,
macrocriminalitate economico-financiară, criminalitate informatică şi terorism.

Pronunţarea condamnării

Un rezultat clar al literaturii echivoce axate pe descurajare este procesul de condamnare al infractorilor
cu “gulere albe”. Cu fiecare criză financiară expusă publicului, pedepsele cu închisoarea devin mai mari şi mai
certe, acest tip de infractori riscând ani grei după gratii pentru crearea unor prejudicii astronomice şi
destabilizarea unor importante sectoare din cadrul economiei unei ţări.

Ca o componentă a conceptului de descurajare, se presupune că mărirea condamnărilor va reduce

comportamentul infracţional, deşi nu trebuie să fie omis faptul că puţine cazuri ajung să fie urmărite penal şi
chiar mai puţine să rezulte în condamnări. Având în vedere că probabilitatea descoperirii actului infracţional este
minoră, iar cea a urmării penale şi a condamnării subsecvente chiar mai redusă, nu este de mirare că mai mulţi
infractori cu “gulere albe” nu îşi riscă prea mult libertatea în asemenea circumstanţe.
Paragrafele anterioare descriu un tablou uşor desuet în România contemporană, întrucât, aşa cum
observăm lesne din mass-media, tot mai multe persoane influente din lumea politică sau din mediul de afaceri
sunt trimise în judecată sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni din sfera criminalităţii “gulerelor albe”, iar
judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzei în integralitatea ambelor sale laturi, penală şi civilă, nu ezită a
pronunţa hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare, a căror durata egalizează sau, în unele
cazuri, chiar întrec, durata unor pedepse pronunţate în cazuri de omor. Mai mult, acestor pedepse se alătură şi
confiscarea şi valorificarea tuturor bunurilor provenite din săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii, care se află
în proprietatea condamnaţilor sau a membrilor de familie ale acestora, în natură sau echivalent 48.

Aceste măsuri nu sunt opţionale într-un stat european, ci obligatorii aşa cum Uniunea Europeană nu
omite a reitera cu fiecare ocazie disponibilă: creanţele provenite din săvârşirea de infracţiuni trebuie “încasate”
de către stat prin autorităţile sale specializate, întrucât decât încarcerarea celor vinovaţi nu constituie un mijloc
suficient de descurajare a viitoarelor acte infracţionale de aceeaşi natură şi întindere.

Prevenirea situaţională în criminalitatea „gulerelor albe”

Prevenirea situaţională49 este un concept înrădăcinat în mai multe teorii criminologice, printre care
esenţială este cea a alegerii raţionale, întrucât este cea care afirmă faptul că în centrul rezoluţiei infracţionale se

46
A luat fiinţă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 emisă, în mod ironic după cum istoria recentă ne-a arătat,
de un guvern majoritar P.S.D., condus de premierul Adrian Năstase. Această instuţie este acreditată de majoritatea populaţiei
ca fiind promotorul schimbării clasei politice şi integrării ţării în arealul valorilor vest-europene.
47
Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, structura geamănă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, specializată în
lupta anti-mafia.
48
Pentru mai multe informaţii a se vedea cazurile ICA, RAFO 1 şi RAFO 2, în care inculpaţii Dan Voiculescu, Marian
Alexandru şi Ovidiu Tender au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea care cumulat au depăşit 45 de ani şi faţă de care
instanţa de judecată a dispus confiscarea averilor personale ale acestora şi membrilor familiilor lor până la concurenţa sumei
de peste 120 milioane euro.
49
Concept la fundamentarea căruia şi-a adus aportul şi criminologul canadian Maurice Cusson, avid cercetător al prevenirii şi
combaterii actului deviant.

49
află decizia raţională a infractorului prin care pune în balanţă riscurile şi beneficiile subsecvente săvârşirii actului
criminal.
Acest concept de prevenire situaţională stipulează că este mult mai uşor de a reduce împrejurările
favorabile comiterii actelor deviante, decât de a încerca reabilitarea celor care comit astfel de acte şi, drept
urmare, poate fi rezumat ca ştiinţa de limitare a oportunităţilor infracţionale, folosind mijloace şi metode centrate
asupra anumitor tipuri de infracţiuni bazate pe construirea şi/sau manipularea mediului imediat într-o manieră
permanentă şi sistematică50.

De la bun început, trebuie punctată împrejurarea că reducerea oportunităţilor de săvârşire a actelor

deviante în cadrul organizaţiilor nu este conceptualizată drept intensificarea supravegherii şi nici drept micro-
management, precum cu siguranţă nu este niciuna dintre tehnicile invazive de management ca testarea antidrog
la locul de muncă sau testul de onestitate. Deşi mulţi manageri tind către acest tip de tehnici, există foarte puţină
doctrină care să susţină eficacitatea lor.

De exemplu, pentru a ilustra reducerea oportunităţii de a comite acte deviante, frauda din cadrul Enron
ar fi putut fi evitată dacă consultanţii Arthur Andersen ar fi fost separaţi de auditorii din aceeaşi firmă. Întrucât
trebuie luate în considerare presiunile la care, probabil, a fost supus un auditor începător din partea unui coleg
consultant, cu state vechi în firmă, pentru a aviza favorabil o declaraţie fiscală frauduloasă.

În loc de a spera pentru lideri înzestraţi cu mai multe virtuţi sau, pur şi simplu, alţi membri într-o
organizaţie, reducerea opotunităţilor de a comite acte infracţionale devine mult mai eficientă prin promovarea
conduitei etice. Să luăm drept exemplu NASA care, deşi şi-a schimbat conducerea de nenumărate ori, se menţine
constant ca o organizaţie predispusă la acelaşi tip de dezastru precum cel al navetei Challenger.

Conduita etică
Majoritatea infracţiunilor din categoria criminalităţii „gulerelor albe” este comisă de către persoane
aflate la un nivel managerial sau executiv în cadrul unei organizaţii. Prin urmare, sediul materiei constă în
observarea conduitei etice, manifestate de cei aflaţi în poziţii cheie, întrucât aceştia sunt predispuşi la comiterea
unor asemenea infracţiuni, datorită oportunităţilor ivite prin prisma poziţiilor ocupate 51.
Într-o societate capitalistă, managerii şi corporatiştii nu acordă importanţă dilemelor etice. Dezvoltarea
carierei profesionale a angaţilor este bazată preponderent pe performanţa obţinută în câmpul muncii, în
detrimentul înaltelor standarde etice. Structura capitalistă care solicită maximizarea profitului şi organizaţia
corporatistă, care accentuează termenele limită şi alocarea sarcinilor au creat deseori un spaţiu prielnic practicilor
imorale. Pentru a soluţiona această problemă, liderii corporaţiilor şi cei din cadrul managementului de vârf
trebuie să fie specimene exemplare de etică şi integritate. Un cod explicit de conduită şi etica afacerilor ar trebui
adoptat, astfel încât managerii şi cei din conducerea executivă să fie obligaţi să-l urmeze în integralitatea sa. Mai
mult decât atât, companiile trebuie să dezvolte un climat corporatist în care valorile etice să fie plasate deasupra
tuturor celorlalte52.
Reducerea oportunităţilor de a comite acte deviante în cadrul unei organizaţii este mai mult o cerinţă a
bunului simţ, decât o strategie 53. De exemplu, în organizaţiile mici este facilă separarea îndatoririlor între
angajaţii care autorizează, înregistrează şi au în gestiune sumele de bani şi tranzacţiile aferente. De fapt, multe
dintre organizaţiile mari solicită angajaţilor să îşi ia concediu, raţiunea fiind că un înlocuitor temporar ar trebui
să semnaleze o eventuală conduită improprie.

Iniţiativele corporatiste

Companiile, băncile şi instituţiile financiare ar trebui să joace un rol vital în lupta împotriva
criminalităţii „gulerelor albe”. Băncile comerciale sunt instruite să sporească elementele de siguranţă cu care
sunt prevăzute filele de cec, pentru a preveni înşelăciunile cu cecuri false. Aceste elemente de siguranţă cuprind:
hârtia sensibilă la anumite substanţe chimice, filigranul sau „watermarkul”, cerneala ultravioletă sau cerneala
care se dizolvă în contactul cu apa. Filele de cec sunt tipărite în avans cu menţiuni specifice, destinate să

50
Articol intitulat Situational Crime Prevention, publicat pe www. Criminology.wikia.com., accesat la data de 03.11.2014.
51
Neil Vance – Situational Prevention and the Reduction of White Collar Crime, articol publicat în cadrul sesiunii de lucrări
ştiinţifice, organizate la nivelul Universităţii din Arizona din 11.04.2008, pp. 25-27.
52
Erman M. D., Lundman J. R. – Corporate and Governmental Deviance: Problems of Organizational Behavior in
Contemporary Society, Oxford University Press, United States of America, 1996, pp. 33-46
53
Neil Vance – op. cit., pp. 30-37.

50
protejeze clienţii băncilor împotriva retragerilor frauduloase de numerar, efectuate de terţe persoane. De
asemenea, o metodă bună este şi folosirea plăţii electronice drept alternativă la plata cu cecul.

De exemplu, titularii de conturi sunt încurajaţi să folosească metodele de plată puse la dispoziţie prin
sistemul de Internet banking, dezvoltat de către bănci. Totodată, pregătirea la locul de muncă a personalului este
esenţială în a depista eventualele fraude. Mai mult, pentru a imprima un trend descendent fraudelor referitoare la
folosirea cărţilor de credit, băncile şi instituţiile emitente ar trebui să-şi revizuiască procedurile la o anumită
perioadă de timp. În momentul aprobării cererilor de emitere a unui card de credit, anumite măsuri prudenţiale
trebuie urmate. Anterior aprobării în sine, persoana care a solicitat emiterea unui astfel de card trebuie să se
prezinte personal la bancă, întrucât, sub nicio formă, cardurile bancare nu trebuie să fie emise şi înmânate
persoanelor necunoscute.

Alte măsuri preventive

În această categorie sunt incluse: reducerea oportunităţilor de a comite fraude şi dezvoltarea unui sistem
de audit şi de depistare a fraudelor în companii şi organizaţii prin adoptarea unei serii de măsuri destinate să facă
mai dificilă ascunderea sau comiterea lor54, astfel:

a) întocmirea unei evidenţe contabile şi financiare în mod exact şi precis;

b) dezvoltarea unor grupuri de lucru bazate pe coeziune şi o conducere puternică;

c) monitorizarea tranzacţiilor operaţionale şi de afaceri, precum şi a relaţiilor interpersonale dintre

vânzători, cumpărători, debitori, creditori, agenţi de vânzări, persoane reprezentative şi alţii care constituie
interfaţa tranzacţiilor dintre unităţile financiare;

d) stabilirea unei forme de securitate fizică pentru a proteja valorile organizaţiei, în special banii,
bunurile, uneltele, echipamentul şi alte bunuri fungibile care pot fi, în mod facil, tranzacţionate pe piaţă;

e) să nu se bazeze niciodată pe o singură persoană pentru îndeplinirea unei funcţii importante sau
realizarea unei sarcini vitale;

f) recunoaşterea faptului că separarea obligaţiilor şi controlul dual al funcţiilor de importanţă strategică

sunt sisteme bune de control intern, în vederea prevenirii încercărilor de comitere a diferitelor tipuri de fraudă;

g) evidenţierea informaţiilor referitoare la trecutul personal şi activităţile financiare curente ale

angajaţiilor.
În ceea ce priveşte auditul şi descoperirea fraudelor, auditorii ar trebui să fie capabili să recunoască o
fraudă în momentul în care detectează nereguli în cadrul activităţii lor de rutină, chiar dacă descoperirea
fraudelor nu este principalul motiv pentru activitatea lor. Pe termen lung, un răspuns prompt şi corepunzător din
partea auditorului şi a organizaţiei ar ajuta nu doar la creşterea credibilităţii profesionale, ci şi la evitarea
eventualelor pericole şi prevenirea pierderilor semnificative.

Deşi niciun set implementat de reguli nu se poate lăuda cu reducerea totală a oportunităţilor favorabile
comiterii actelor deviante în cadrul organizaţiilor, decizia de a reglementa strict şi de a preveni comiterea actelor
de criminalitate specifică „gulerelor albe” este una extrem de benefică, menită a majora riscurile aferente
săvârşirii unui act infracţional, a minimaliza împrejurările tentante şi provocative, a reduce atracţia produsului
infracţional şi de a înlătura potenţialele circumstanţe justificative, pe care infractorii le pot invoca în apărarea lor.

Statistici

Cu scopul de a întregi argumentaţia expusă în paginile anterioare, voi prezenta în cele ce urmează mai
multe concluzii ale unor situaţii statistice, menite a exprima, prin claritatea neîndoielnică a cifrelor, întinderea şi
gravitatea fenomenului de criminalitate a „gulerelor albe”. De asemenea, înainte de a începe expunerea propriu-
zisă, trebuie să precizez faptul că statisticile relevate sunt fundamentate pe definiţia acestui fenomen, formulată
de FBI şi care se axează pe tipurile de infracţiuni comise şi nu pe calitatea infractorului.
De câteva decenii FBI foloseşte un sistem numit „Uniformed Crime Reporting”55 sau UCR, menit a
reuni date şi informaţii referitoare la totalitatea infracţiunilor sesizate organelor competente în domeniul de
54
Erman M. D., Lundman J. R. – op. cit., pp. 53-66.

51
aplicare a legii. Acest sistem a fost pionierat în cursul anilor 1920, în aceeaşi perioadă în care Sutherland
dezvolta conceptul său de criminalitate a „gulerelor albe”, oferind o imagine de ansamblu a fenomenului
infracţional la nivelul Statelor Unite ale Americii.
Concluziile desprinse din analiza datelor cuprinse în UCR sunt următoarele:
- tipurile de infracţiuni cuprinse în acest sistem şi specifice criminalităţii „gulerelor albe” sunt
limitate la diverse metode de fraudă, falsuri sau contrafaceri, delapidări, mită etc., întrucât
majoritatea infracţiunilor de acest tip sunt foarte asemănătoare şi într-o continuă dezvoltare a
modalităţilor de comitere;
- din totalul infracţiunilor comise folosind un computer, 42 % sunt infracţiuni din sfera criminalităţii
„gulerelor albe”;
- recuperarea creanţelor provenite din săvârşirea infracţiunilor din această sferă infracţională
cunoaşte cea mai mică rată de succes dintre toate celelalte sfere infracţionale;
- impactul criminalităţii „gulerelor albe” nu trebuie să se rezume doar la inventarierea persoanelor
fizice vătămate în vreun drept legitim, ci trebuie să ia în calcul şi consecinţele negative care se
răsfrâng asupra firmelor, mediilor de afaceri, sectoarelor economice etc., doar astfel putându-se
oferi imaginea de ansamblu a prejudiciului creat societăţii;
- în cazurile în care diferite corporaţii sunt implicate în săvârşirea unor infracţiuni specifice
criminalităţii „gulerelor albe”, iniţierea unei achete penale este o excepţie, regula fiind atragerea
competenţei unor instituţii guvernamentale cu rol de supraveghere şi aplicarea unor sancţiuni
administrative;
- doar 3,8% din totalul infracţiunilor sesizate FBI-ului reprezintă infracţiuni care se pot încadra în
sfera criminalităţii „gulerelor albe”.
În atare împrejurări, adevărata arie şi costul real ale acestui tip de criminalitate sunt necunoscute,
întrucât concluziile statistice ne pot oferi doar o viziune restrânsă a fenomenului. Dar, pe măsură ce cooperarea
internaţională în domeniu va evolua şi noi resurse vor fi alocate prevenirii şi combaterii acestei veritabile
ameninţări la siguranţa naţională a statelor, fenomenul în sine va fi contracarat eficient şi daunele produse pe
deplin reparate.

CONCLUZII

Pentru majoritatea persoanelor, termenul de criminalitate a „gulerelor albe” implică imaginea unui
director executiv viclean care se îmbogăţeşte prin diferite tipuri de fraudă, abuzând de încrederea victimelor sale
pe măsură ce acumulează succesul material mult dorit. Iar această perspectivă nu este una pe deplin eronată,
având în vedere cazurile notorii de criminalitate a „gulerelor albe”, precum Enron, scandalul Bernie Madoff, în
Statele Unite ale Americii sau Fondul Naţional de Investiţii şi Caritas, în plan naţional.

Această prejudecată determină în mod eronat ca persoanele care formează managementul unei
corporaţii să fie asociate cu cei care fac parte din categoria infractorilor cu „gulere albe”. Adevărul, însă, este
mult mai generos şi cinic, în aceeaşi măsură, întrucât indivizi din toate categoriile sociale pot şi chiar săvârşeşc
infracţiuni specifice acestui tip de criminalitate.
În atare împrejurări, nu ne miră caracterul complex al criminalităţii „gulerelor albe” şi spectrul larg al
infracţiunilor componente, precum:
- insider trading se referă la tranzacţionarea acţiunilor unei companii pe baza unor informaţii
confidenţiale, privilegiate, furnizate de către un angajat al acelei unităţi;
- securities fraud sau frauda cu titluri de valoare, acţiuni sau obligaţiuni, implică o formă de
înşelăciune sau de reprezentare falsă a succesului financiar al unei companii, determinând
manipularea pieţei şi putând rezulta în pierderi pentru investitorii astfel induşi şi menţinuţi în
eroare. Ambele tipuri de infracţiuni se regăsesc în textul articolului 244 din Legea 297/2004
privind piaţa de capital care defineşte aceste abuzuri.
- antitrust violations sau violări ale politicii de antitrust se referă la practici anticoncurenţiale care
afectează în egală măsură piaţa liberă şi consumatorul, putând duce la instalarea într-o poziţie
dominantă sau chiar la formarea unui monopol. În plan naţional, Consiliul Concurenţei joacă un rol
activ şi veghează la suveranitatea liberei concurenţe în cadrul economiei de piaţă, nefiind rare
ocaziile în care a intervenit şi sancţionat abuzuri de poziţie dominantă, ca în cazul corporaţiei
americane Hewlett-Packard, sau înţelegeri tip cartel, ca în cazul mai multor jucători de pe piaţa
produselor petroliere care s-au decis să menţină un nivel ridicat al preţurilor în detrimentul
consumatorului;

55
Articol intitulat The Measurement of White-Collar Crime Using Uniform Crime Reporting (UCR) Data accesat în data de
11.03.2015 de pe site-ul www.fbi.gov.

52
 - mita este incriminată şi în Codul Penal românesc prin infracţiunile corelative, darea de mită şi
luarea de mită, fiind probabil cea mai veche formă de corupţie a societăţii umane. Aceasta implică
o relaţie quid pro quo (expresie în limba latină referitoare la schimburi de bunuri, servicii sau
favoruri care se află într-o relaţie de reciprocitate) între două persoane, mituitor şi mituit, în care
primul „cumpără” puterea, influenţa sau o decizie favorabilă aparţinând celui de-al doilea.
- delapidarea este incriminată în articolul 295 al Codului Penal românesc drept acţiunea de însuşire,
folosire sau traficare a bunurilor unei societăţi de către o persoană care le avea în gestiune sau
administrare. Vasta majoritate a privatizărilor societăţilor de stat au acţionat drept paravan pentru
săvârşirea unor astfel de infracţiuni, determinând deznodământul trist al unor importante sectoare
din industria autohtonă, precum metalurgia, siderurgia şi petrochimia, concretizat în cazurile Sidex
Galaţi, Alro Slatina, Combinatul Siderurgic Călăraşi, Uzinele Aro, Uzinele Roman etc.
- spălarea de bani este incriminată prin Legea nr. 656/2002 şi reprezintă disimularea sursei ilicite a
banilor proveniţi din săvârşirea de infracţiuni, pentru a facilita subsecventa lor introducere în
circuitul legal.
- evaziunea fiscală reprezintă un termen generic pentru mai multe infracţiuni financiar-contabile
prevăzute şi pedepsite de Legea 241/2005. Aparent noul sport naţional în România, evaziunea
fiscală înseamnă, pe scurt, nereprezentarea sau reprezentarea eronată din punct de vedere contabil a
operaţiunilor financiare efectuate de către o societate comercială. Fenomenul în sine a atins cote
alarmante în cursul anilor trecuţi, atingînd cota de 16% din PIB, împrejurare care a determinat
includerea de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pe lista scurtă a ameninţărilor la adresa
siguranţei naţionale.
- încălcări ale legislaţiei de protecţie a mediului prin deversarea unor substanţe sau materiale
dăunătoare mediului înconjurător pentru a evita costurile destul de mari necesare distrugerii
acestora sau pentru a facilita desfăşurarea cu celeritate a unor interese ale companiei;
- spionajul economic sau furtul secretului comercial poate fi exemplificat prin acţiuni ca sustragerea
unor documente, planuri sau schiţe referitoare la tehnologii de vârf, diverse prototipuri ori lucrări
ştiinţifice. În cursul anilor 2006 şi 2009, în România, au fost deconspirate două cazuri de trădare
prin transmiterea de secrete şi spionaj, primul referitor la procesul de privatizare al unor societăţi
comerciale ale statului din domenii strategice, iar al doilea referitor la situaţia militară a ţării.
Procesele subsecvente au dus la condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare a foştilor
miniştrii Codruţ Sereş şi Zsolt Nogy pentru săvîrşirea infracţiunilor de trădare prin transmiterea de
secrete şi constituire de grup infracţional organizat.
- bancruta frauduloasă a fost recent introdusă în legislaţia penală autohtonă, în articolul 241 din
Codul Penal, pentru a preveni şi combate frauda la adresa creditorilor, săvârşită de către
administratorii şi asociaţii societăţilor comerciale care, din rea-credinţă, refuză plata datoriilor şi
păstrează banii pentru profitul personal. Infracţiunea incriminează abuzarea de mijlocul legal pus la
dispoziţie de către stat societăţilor comerciale care, aflându-se în imposibilitatea de plată a
datoriilor, solicită declanşarea procedurii de insolvenţă, iar dacă aceasta eşuează, declararea
falimentului.

Pentru un necunoscător al legislaţiei specifice fiecărui domeniu profesional, încălcarea regulilor

guvernatoare poate interveni cu uşurinţă şi comiterea unei infracţiuni cu „guler alb” poate astfel urma. De
asemenea, discrepanţe relativ mari pot apărea şi între culturi diferite. De exemplu, mita este chiar dorită în
relaţiile de afaceri desfăşurate în ţările din Africa, consituind o importantă sursă de venit pentru oficialii acelor
ţări şi nu poartă stigmatul social pus de către societatea occidentală. În Rusia, aproape niciun mare contract cu
autorităţile statului nu este negociat şi încheiat fără ca o mită, redenumită „comision”, să fie dată; odată cu
apariţia ultimelor dosare de mare corupţie din România, devine aparent că încă moştenim modalitatea sovietică
de „negociere”.

După cum am arătat mai sus şi sper că şi în restul prezentei lucrări de licenţă, conceptul de criminalitate
a „gulerelor albe” înglobează o multitudine de infracţiuni care, aparent, sunt diferite, însă care sunt unite prin
modalitatea de săvârşire, anume printr-un modus operandi care implică frauda sau înşelăciunea, o abordare non-
violentă şi oportunitatea generată de poziţia sau ocupaţia infractorului.
Recrudescenţa acestui fenomen ne îndreptăţeşte să ne întrebăm ce anume îi determină pe cei cu “gulere
albe” să comită astfel de infracţiuni. Un motiv este faptul că pentru un astfel de infractor, spre deosebire de cel
convenţional, poate fi greu să-şi imagineze impactul social, emoţional şi material produs de către infracţiune
asupra victemelor sale, datorită esenţialului aspect concretizat în distanţa fizică dintre cei doi. Cu siguranţă
directorii Enron nu s-au gândit nicio clipă la faptul că au riscat şi au pierdut salariile şi fonduriile de pensii a unor
mii de angajaţi proprii sau că vor falimenta nu doar propria companii, ci şi familiile celor care o deserveau.

53
 În realitate, după cum am creionat şi mai sus, efectul produs de o astfel de infracţiune este unul
devastator, cu un prejudiciu uriaş, însă greu de cuantificat, datorită caracterului său extins şi interconectat cu
diferitele structuri sociale. De exemplu, când o companie cade victimă unei fraude, acoperă pierderea suferită
prin creşterea costurilor şi, subsecvent, a preţurilor produselor oferite consumatorilor. Totodată, poate să reducă
salariul propriilor angajaţi sau să-i introducă în şomaj tehnic ori chiar să realizeze concedieri. Acest prim efect
poate continua să se întindă şi asupra acelor angajaţi care, astfel, nu-şi vor mai putea întreţine familiile sau să-şi
plătească ratele propriilor credite acordate de către bănci. Mai mult, aceleaşi bănci vor putea introduce politici
care să îngreuneze obţinerea unui credit, făcându-l astfel mai puţin accesibil pe piaţă, prin urmare inducând
reducerea consumului şi a investiţiilor la nivel de piaţă.

Dacă acest tablou ar fi vizibil tuturor, poate mediul de afaceri s-ar curăţa şi însănătoşi din interior,
reducând şi, ideal, stârpind cu totul criminalitatea « gulerelor albe ». Însă cazurile celebre şi intens mediatizate
de presă sunt doar « vârful icebergului » şi nu trebuie decât să ne impunem un propriu exerciţiu de imaginaţie,
constând în închipuirea traiului într-o ţară în care rata tâlhăriilor ar egala pe cea a evaziunii fiscale, pentru a
realiza cu adevărat discriminarea pozitivă afişată de către publicul larg acestui fenomen infracţional şi
expansiunea cancerigenă manifestată.

Desigur, lupta împotriva criminalităţii « gulerelor albe » nu trebuie să afecteze negativ mediul de
afaceri, ci ar trebui să-l susţină în dezvoltarea sa, în principal prin eradicarea celor care folosesc practici ilicite,
anticoncurenţiale pentru a înregistra profit. De exemplu, societăţile comerciale care respectă întrutotul legislaţia
fiscală în vigoare nu vor putea niciodată să concureze cu firmele care evazionează statul, prin simplul fapt al
diferenţei majore de costuri de producţie şi alte cheltuieli care afectează procesul de formare a preţului final.

Specificitatea criminalităţii „gulerelor albe” constă în ideea că, spre deosebire de criminalitatea
convenţională sau stradală, acest unic şi extrem de nociv tip de criminalitate – criminalitatea celor puternici -
este caracterizat de înaltul statut al infractorilor, de un comportament organizaţional deviant şi de un cocteil sec
de lăcomie, egoism şi dorinţă de putere.

Comportamentul infractorilor cu „gulere albe” este motivat mai degrabă de dorinţa de înavuţire decât
de necesitate, motivaţie susţinută de egocentrismul şi individualismul inerent valorilor societăţii capitaliste.

Structura capitalistă, care solicită succesul material şi maximizarea profitului, cuplată cu existenţa
anumitor viduri legislative, existente în organizaţiile corporatiste şi în instituţiile învestite cu puterea statală, au
condus către o răspândire a criminalităţii „gulerelor albe” în ultimele decade.

Deşi întinderea şi implicaţiile sale sunt deosebit de grave, acest tip de criminalitate este rareori înţeles
pe deplin de către publicul larg. Această împrejurare, potrivit criminologilor, poate fi atribuită faptului că, spre
deosebire de criminalitatea convenţială exemplificată prin omor, tâlhărie şi lipsire de libertate, criminalitatea
„gulerelor albe” este percepută drept mai puţin dăunătoare şi deloc violentă.

Astfel, în trecut, au existat şi unele dovezi potrivit cărora publicul larg era indiferent faţă de acest tip de
criminalitate, însă în prezent, datorită recrudescenţei acestui fenomen infracţional de-a lungul anilor recenţi şi a
mediatizării adecvate la care a fost supus, îngrijorarea publicului şi a guvernelor a devenit vizibilă, determinând
o reacţie normativă pe măsură, destinată a contracara şi, ideal, a stopa această ameninţare la adresa siguranţei
tuturor.

54
 UNELE ASPECTE DESPRE FENOMENUL CORUPŢIE

 Col. (R) prof. VASILE LĂPĂDUŞI – secretar general al A.C.R.

- Expert Criminalist RAMONA DOBREANU
- Inspector Antifraudă ŞATALAN DANIEL
REZUMAT:
Din latină corupţia, „putreziciune”, este un fenomen generalizat care cuprinde toate structurile şi
nivelurile societăţii româneşti. Corupţia se defineşte ca abuz, activ sau pasiv, al funcţionarilor publici în scopul
obţinerii de avantaje financiare private sau de alte beneficii.
Corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ilegale realizate de indivizi în scopul
obţinerii unor avantaje materiale sau morale prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune,
mituire, cumpărare, intimidare.
Cauzele care favorizează apariţia corupţiei.
Actele normative care reglementează prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Categorii de infracţiuni de corupţie, conform Legii nr. 78/2000. Cazuri de corupţie care au avut loc în România.
Despre summitul anticorupţie din Marea Britanie, Guvernul României a organizat o dezbatere privind
marea Strategie Naţională Anticorupţie.
CUVINTE CHEIE:
Definiţia corupţiei; categorii de infracţiuni de corupţie; câteva dintre cazurile de corupţie care au avut
loc în România; Summitul anticorupţie din Marea Britanie; Dezbaterea organizată de Guvernul României privind
noua Strategie Naţională Anticorupţie.
Cu mulţi ani în urmă statele civilizate au incriminat corupţia, sancţionându-i penal pe cei care comit
asemenea fapte.
Mulţi oameni de stat au calificat corupţia drept „un cancer”, evidenţiindu-i rolul în terorism, crimă
organizată şi alte fapte antisociale.
Secretarul de stat american, John Kenny a numit corupţia „distrugător al naţiunilor”, subliniind că
accentuează „sentimentul disperării”.
Şi în România corupţia are rădăcini vechi, aşa cum se ştie în secolele XVI – XVIII, în Ţara Românească
şi Moldova, domnii dădeau „peşcheş” demnitarilor otomani, respectiv cadouri în bani şi obiecte, iar cei care
lucrau în administraţie primeau „ciubuc” sau bacşiş dată cuiva pentru plata cuvenită pentru un serviciu.

55
 Corupţia a fost definită ca abuz, activ sau pasiv, al funcţionarilor publici (fie numiţi, fie aleşi), în scopul
obţinerii de avantaje financiare private sau de alte beneficii.
Conform studiilor şi cercetărilor efectuate, corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în
scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Ca act antisocial, corupţia este foarte frecvent întâlnită în
societate şi este deosebit de gravă, deoarece favorizează interesele unor particulari, mai ales în aria economică.
Afectând interesele colective prin: însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes personal,
ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea unor tranzacţii prin eludarea normelor morale
şi legale.
În multe cazuri, cetăţenii preferă să dea mită unui funcţionar public, nu pentru că ar fi corupţi din fire, ci
mai degrabă de nevoie, pentru a grăbi mersul unei practici birocratice, care altfel ar dura foarte mult sau ar putea
fi defavorabilă în vreun fel. Este chiar şi o completare a salariului (care este destul de mic pe care îl primeşte
funcţionarul public.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc şi: slăbirea autorităţii statului datorită
ineficienţei instituţiilor acestuia, degradarea nivelului de trai al indivizilor, lipsa unor valori sociale însoţită de
alternarea respectării principiilor norale, lipsa unei reforme la nivel instituţional şi legislativ.
Avem de a face cu: mica corupţie şi marea corupţie. Prima nu aduce atingere intereselor majorităţii
indivizilor unui stat. În această categorie poate fi inclusă corupţia unui cadru medical, a unui funcţionar etc.,
care, prin deciziile lor favorizează un individ sau un grup de indivizi în detrimentul altora. Acest gen de
nedreptate este limitată în timp şi spaţiu.
Cea de-a doua, marea corupţie, are ca caracteristică principală efectul nociv asupra întregului stat şi a
indivizilor care îl compun.
Fenomenul corupţiei nu poate fi definit ca fiind propriu doar anumitor forme de guvernare. Corupţia
este întâlnită atât în societăţile democratice cât şi în cele totalitare.
Limitarea fenomenului corupţiei poate fi obţinută prin mecanismul costurilor. Aceste costuri pot fi
pecuniare sau sub forma recluziunii.
Din dorinţa de a descuraja corupţia, a definit-o printr-o serie de fapte cu caracter penal. În anul 2000, în
contextul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană a fost dată Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoprirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care defineşte corupţia ca fiind utilizarea funcţiei,
atribuţiilor ori însărcinărilor primite pentru dobândirea de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pentru sine
sau pentru altul.
Conform Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoprirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se
menţionează trei categorii de infracţiuni:  luarea şi darea de mită;  traficul de influenţă;  primirea de foloase
necuvenite.
Tot acestei legi, infracţiunile asimilate celor de corupţie sunt următoarele:
 Stabilirea unei valori diminuate a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau
o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă inclusiv în cadrul acţiunii de
executare silită, reorganizare sau lichidare judiciară;
 Acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare;
 Utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate;
 Folosirea unei funcţii de conducere într-un partid, sindicat sau patronat ori în cadrul unei
persoane juridice fără scop patrimonial, pentru a obţine foloase necuvenite etc.;
Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie:  tăinuirea bunurilor provenite din
săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau asimilate;  spălarea banilor;  abuzul în serviciu;  evaziunea fiscală;
 traficul de droguri;  traficul de persoane ş.a.
Conform legislaţiei comunitare, statele membre au luat măsurile necesare pentru ca actele ce vor fi
menţionate în continuare, săvârşite cu intenţie în cadrul activităţilor profesionale să fie considerate infracţiuni:
a) Dreptul de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau prin intermediul unui terţ, unei persoane care
exercită o funcţie de conducere sau o activitate de orice fel pentru o entitate din sectorul privat sau
public, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însuşi sau pentru o terţă persoană, cu scopul
ca această persoană să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea
obligaţiilor sale;
b) Faptul că o persoană, în exercitarea unei funcţii de conducere sau a unei activităţi, sub orice formă,
pentru o entitate din sectorul privat sau public, solicită sau primeşte, direct sau prin intermediul
unui terţ, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăşi sau pentru o terţă persoană, sau
faptul de a accepta promiterea unui asemenea avantaj cu scopul de a îndeplini sau de a se abţine de
la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligaţiilor sale.
Câteva cazuri de corupţie care au avut loc în România:
 Două reactoare şi 602 tone combustibil nuclear furate din România, în valoare de 6
miliarde euro.

56
 Inginerul CORNEL MIHALCEA, specialistul care s-a ocupat de proiectul energiei nucleare româneşti,
a declarat că din România au dispărut, fără urmă, două reactoare nucleare, inclusiv 602 tone de combustibil
nuclear.
După câţiva ani, primele două reactoare au fost puse în funcţiune, dar celelalte două, pentru unităţile 3
şi 4 au dispărut, la fel ca şi cele 602 tone de combustibil nuclear, omologat şi fabricat legal în România. Cu acest
combustibil ar fi putut funcţiona timp de 5 ani un reactor care furnizează 9% din energia României.
 Portul Constanţa – o mafie de 2,5 miliarde euro anual!
Spre sfârşitul lunii mai 2011 a explodat o imensă „bombă de presă”, stinsă apoi ciudat de repede:
contrabanda din Portul Constanţa. În noaptea de marţi, 24 mai 2011, judecătorii I.C.C.J. au dispus arestarea a 28
de persoane, în baza probelor depuse de D.N.A. Printre cei arestaţi se afla şi fostul secretar general al M.A.I.,
LAURENŢIU MIRONESCU, al cărui tată i-a fost comandant lui.... TRAIAN BĂSESCU. Fost director al
Portului Cosntanţa, dar şi asociat cu fiica lui MIRCEA BĂSESCU în firma „INTERPREST TRADING” S.R.L.
Singurul din lot rămas în libertate a fost secretarul P.D.L. MIRCEA BANIAS. Din investigaţii şi înregistrări a
rezultat un sistem foarte bine pus la punct, de contrabandă şi spăgi. Colectate pe o filieră din care făceau parte
şeful Biroului Vamal Constanţa Sud – Agigea, LIVIU DURBAC, şi directorul Direcţiei Domenii Portuare,
EUGEN BOGATU.
În ziarul „Evenimentul zilei” din 26.05.2011, s-a prezentat pe larg u articol cu titlul „cel mai mare jaf
din istoria post-decembristă a României: 50 miliarde euro în 20 ani!!!”
Fiecare container era „şpăguit” cu 1.000 – 7.000 euro, iar în anul 2010 au trecut prin Portul Constanţa....
359.711 containere.
La o şpagă medie de 4.000 euro/container rezultă 500 mil. Euro şpagă totală în 2010.
Numai în Portul Constanţa! „Comisioanele” nu se luau pe târguială, trebuiau să reprezinte 20-25% din
valoarea taxelor eludate, iar evaziunea fiscală pentru anul 2010, a fost calculată la 2 md. Euro!
În concluzie, evaziune + şpăgi în 20 de ani la o sumă de 50 miliarde euro!!!
Dimensiunea întregii „caracatiţe” a vămilor din România, în cei 22 de ani, România ar fi putut arăta cu
totul altfel.
DANIEL DĂIANU, fost ministru de finanţe în perioada decembrie 1997 – septembrie 1998 a
recunoscut că a fost „supus la presiuni uriaşe” de către anumiţi politicieni care îi cereau să urmărească anumiţi
oameni în unele funcţii.
Ancheta D.N.A. a constatat că reţeaua era coordonată de la nivelul central al statului.
 Afacerea Motorola
Această afacere a avut loc în anul 1990, când, pentru o serie de echipamente de comunicaţii marca
„Motorola”, Ministerul Apărării Naţionale, condus pe atunci de generalul VICTOR STĂNCULESCU, a cheltuit
peste şase milioane de dolari. Dacă ar fi fost cumpărate direct de la producător, staţiile de emisie-recepţie
respective ar fi costat doar 600.000 de dolari. Totuşi, s-a preferat utilizarea a nu mai puţin de patru firme
intermediare. Cei zece inculpaţi, printre care şi generalul VICTOR STĂNCULESCU şi alţi nouă oficiali sau
oameni de afaceri implicaţi, acuzaţi de producerea unui prejudiciu de 6,1 milioane de dolari, au scăpat de
pedeapsă pentru simplul motiv că, după mai mulţi ani de tergiversări, faptele lor s-au prescris.
 Afacerea Puma
În anul 1995, au fost achiziţionate de la firma „ARMSCOR” din Africa de Sud, 12 elicoptere Puma
second hand, pentru care s-a plătit un comision de 3,6 milioane de dolari, adică mai mult de 40% din suma de 8,5
milioane de dolari achitată de statul român. Ataşatul economic al României la Pretoria, BENONE GHINEA, ar fi
primit, potrivit procurorilor, circa 800.000 de dolari. Pe lista suspecţilor s-au mai aflat firmele Braşov Exports şi
Aircraft Consultans, doi cetăţeni sud-africani, dar şi un cont bancar din Luxemburg. GHINEA a fost arestat în
scurt timp şi condamnat la trei ani de închisoare, dar au existat informaţii conform cărora banii negri ar fi ajuns şi
mai sus în sistem.
 Dosarul „TOFAN”
Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au lansat o investigaţie împotriva şefului Statului Major
General, EUGEN BĂDĂLAN, şi a altor 12 foşti şi actuali ofiţeri.
Potrivit procurorilor, cazul se referă la un contract încheiat între armată şi TOFAN GROUP, semnat în
anul 2000: După aceea BĂDĂLAN a fost numit comandant al Armatei Române. În anul 2000, s-a semnat un
contract prin care Ministerul Apărării (Statul Major al Forţelor Terestre) a cedat firmei TOFAN GROUP tehnică
militară casată, primind în schimb anvelope, în valoare totală de 318.592 dolari (aproximativ 6.550.242.901 lei)
la cursul de schimb de la data semnării contractului.
Acest contract a fost derulat până în decembrie 2004. Pe data de 7 decembrie 2011, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a României s-a pronunţat în dosarul „TOFAN” şi a decis condamnarea celor şase inculpaţi la
câte patru ani de închisoare, cu suspendare sub supraveghere (termen de încarcerare nouă ani) pentru abuz în
serviciu şi prejudicii aduse Ministerului Apărării Naţionale. Toţi au fost obligaţi şi la plata despăgubirii de peste
4,5 milioane de lei Ministerului Apărării Naţionale.
 Corupţia în domeniul activităţilor publice

57
 Monitorizarea achiziţiilor publice este extrem de necesară în ceea ce priveşte utilizarea banului public.
Este necesar ca această monitorizare să fie făcută de instituţii independente şi credibile, să se implice şi
O.N.G.uri interesate şi presa. Numai astfel s-ar putea schimba în timp percepţia atât de răspândită că şansele de a
câştiga o licitaţie în România tind exponeţial spre zero.
Menţionăm dosarele de achiziţii pe o perioadă mai îndelungată de timp în judeţele în care au existat
anchete penale ale preşedinţilor de Consilii Judeţene sau ale primarilor, din perspectiva clientelismului politic, a
conflictului de interese, din perspectiva Agenţiei Naţionale de Integritate.
Principalul factor de risc în achiziţiile publice este corupţia.
 Corupţia în sănătate
În sistemul sanitar, corupţia s-a dublat în ultimii zece ani, iar suma vehiculată se ridică la aproape un
miliard de euro.
Corupţia din sistemul medical este un factor care ţine medicii, prost plătiţi de către CNAS, în România
şi în reţeaua spitalicească de stat. Conform medicilor, renumeraţia primită de la stat este foarte mică, iar fără un
venit extra-salarial ei ar putea pleca masiv din ţară, lăsând sistemul medical românesc descoperit.
Corupţia din sistemul de sănătate pare să fie foarte răspândită. Practica plăţilor informale este foarte
frecventă, în special în oraşele şi localităţile mici şi poate e mai greu de eradicat.
Potrivit studiului efectuat, în februarie 2014, de către Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia pentru
Implementarea Democraţiei a rezultat că nivelul de corupţie în sistemul public de sănătate este înalt şi foarte
înalt, şi una din cinci persoane acceptă existenţa plăţilor informate.
Ministerul Sănătăţii realizează o monitorizare a cheltuielilor fondurilor publice ale unităţilor sanitare,
prin intermediul unui portal. Totodată, suplimentar s-a adăugat o platformă de monitorizare a achiziţiilor publice
şi a contractelor încheiate de unităţile sanitare publice şi un portal al conflictelor de interese.
*
* *
În decembrie 1989, România era privită ca o ţară cu un viitor promiţător, dar care acum, însă, nu mai
ajunge să se împlinească. S-a crezut că odată cu căderea comunismului, renunţarea la o economie planificată,
centralizată sau de comandă, va transforma economia românească într-o piaţă înfloritoare ca în ţările din vestul
Europei sau SUA. Nu a fost aşa, pentru că cei care au preluat gestionarea economică a ţării s-au preocupat de
rezolvarea intereselor lor personale, acaparând ceea ce era de valoare, au corupt guvernele şi au slăbit statul prin
crima organizată. De fapt, bandiţii au lovit în statele foarte comuniste, profitând de slăbiciunea acestora, ca
urmare a trecerii la economia de piaţă. Aceştia au început o adevărată cursă de îmbogăţire, folosind instituţiile
statului în favoarea propriilor interese şi deci, cum să facă bani. Ei au intrat în afaceri, au devenit foarte influenţi
din punct de vedere politic, având un cuvânt greu de spus în Parlament în crearea unui cadru legislativ care să îi
favorizeze. De asemenea, au intrat în Guvern şi în instituţiile statului şi au luat măsurile care le-au convenit.
Realitatea politică din România ne-a demonstrat că atunci când instituţiile statului de drept sunt slabe, oricine
face regulile jocului, când se lansează în economia de piaţă. Membrii crimei organizate au racolat o serie de
persoane din primării, Guvern, în administraţie, în Parlament şi în bănci. Crima organizată şi-a creat fonduri, cu
care să cumpere informaţii sau să-i mituiască pe funcţionari, inclusiv pe cei din MAI şi magistratură. Printre
profitori au fost, în primul rând, foşti directori de întreprinderi şi IAS-uri care, după 1989, în absenţa autorităţii
statului, şi-au însuşit valori importante le-a pus în palmă întregul patrimoniu al acestor întreprinderi, jefuind la
maxim activele statului.
Concluzia generală este că fenomenul corupţiei este nedemocratic şi dăunător dezvoltării economice.
Recent, summitul pe tema anticorupţiei, care a avut loc în Marea Britanie, a calificat corupţia drept „un
cancer”, evidenţiindu-i rolul în terorism, crimă organizată şi în alte rele. Secretarul de stat american, John Kerry
a numit-o „distrugător al naţiunilor”, subliniind că accentuează „sentimentul disperării care a alimentat
extremismul”.
Alţi lideri politici participanţi la Summit s-au întrecut în a denunţa acest flagel în termeni la fel de duri.
Marea Britanie face tardiv un oarecare efort să schimbe facilităţile financiare care îi permit să-şi
ascundă afacerile de ochii lumii.
Firmele străine care deţin proprietăţi într-un registru public.
Confidenţialitatea corporatistă este demult unul dintre cele mai murdare secrete ale capitalismului
mondial. Cu întârziere, o schimbare survine totuşi. Un motiv este scurgerea de informaţii. Cazul „Panama
Papers” a reprezentat un mare şoc pentru rezidenţii lumii. Cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din ţări ca
Rusia, China şi Pakistan îşi închipuiau că activităţile lor nu vor ajunge niciodată la urechea opiniei publice. Şi
totuşi, graţie lui „John Doe”, desconspiratorul anonim, companiile înfiinţate de ei sau cel puţin unele detalii
legate de imensele lor averi „au transpirat”.
Recentul summit de la Londra pe tema corupţiei a venit cu noi propuneri strigente. Companiile care
cumpără imobile în Marea Britanie vor trebui să-i declare pe adevăraţii proprietari, „proprietarul beneficiar”,
cum se spune în jargon.

58
 Preşedintele Barak Obama a cerut totodată Congresului să adopte legi care să înăsprească regimul de
înfiinţare a unei campanii în SUA şi să intensifice cooperarea cu poliţia din alte ţări (domeniu în care, până
acum, America este scandalos de reticentă).
Şi Guvernul României a organizat o dezbatere publică privind Noua Strategie Naţională Anticorupţie
într-o şedinţă recentă (marţi, 23.08.2016).
Corupţia, coroborată cu indiferenţa, poate să ucidă literalmente, a declarat premierul DACIAN
CIOLOŞ, în deschiderea dezbaterii publice privind noua Strategie Naţională Anticorupţie.
Din perspectiva noastră, aplicarea măsurilor de strategie nu este una opţională. Această strategie vizează
toate instituţiile publice, de la vârful administraţiei publice locale şi această strategie va fi acceptată în aşa fel
încât ea să poată să fie urmărită în aplicarea ei a precizat DACIAN CIOLOŞ, în deschiderea dezabaterilor
publice.
Bugetul pentru măsurile din noua Strategie Naţională Anticorupţie este aproximativ de 100 milioane
euro pentru perioada 2016 – 2020.
Ministrul Justiţiei, RALUCA PRUNĂ, a declarat că se va pune accent mai mare pe prevenirea corupţiei
în administraţia publică locală şi centrală.
Ministrul Justiţiei a declarat că „în elaborarea acestei strategii nu trebuie să demolăm ceea ce s-a făcut
bine. Este pentru prima dată în ultimii 20 de ani când lupta anticorupţie are rezultate. Încrederea publică în
justiţie şi în instituţiile anticorupţie ne arată că procesul care a început în anul 2000 a ajuns la maturitate. Suntem
astăzi în situaţia când încrederea publicului în DNA a ajuns la 69 la sută a adăugat RALUCA PRUNĂ. De
asemenea, a mai precizat că este important ca, la nivelul de conducere de instituţie, să se înţeleagă că
anticorupţia începe cu managementul resurselor publice, cu transparenţa decizională şi cu utilizarea
instrumentelor de audit.
Despre activităţile criminalistice în investigarea cazurilor de corupţie în alt articol.

BIBLIOGRAFIE:
1. MICHAEL JOHNATAN, Syndromers of Corruption, Wealth, Power and Democracy, 2003;
2. ARON, LEON (2000) – BORIS ELŢIN: A revolutionary Life, Harper Collins, Londra;
3. EUGEN DELCEA, Marea Trădare a României;
4. EDWARD LUCAS, Corupţia britanică, Summitul pe tema anticorupţiei din Marea Britanie;
5. Noua Strategie Naţională Anticorupţie a Guvernului României,....
6. Revista Română de Criminalistică editată de ACR.

OBSERVATII PRIVIND COMPONENTELE RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ

Dr. Rafal Ciesla, POLONIA

Dr. Sorin Alamoreanu ROMÂNIA

Examinarea

In teorie și practică, părerile sunt împărţite privind interpretarea a doi termeni: expertiză și opinie. Ambele
sunt folosite alternativ ,sau unul este folosit pentru a cuprinde o noțiune mai largă, incluzându-l pe celălalt.
Literatura poloneză de specialitate arată două interpretări ale relației dintre o expertiză și o opinie. În primul
rând, o expertiză in sensul larg denotă efectuarea unei examinări ordonate de către organul de urmărire penală și
care să emită un aviz pe baza examinării. În celălalt sens, mai strict o expertiză este înțeleasă ca fiind exact
examinarea necesară, care împreună cu alte activități de specialitate, au scopul de a formula o opinie, în acest caz
fiind tratată ca o etapă separată în activitatea de specialitate care se concretizează sub forma concluziilor finale
trase pe baza examinari precum și cunoștințele și experiența expertului.
În acest ultim sens termenul de opinie este folosit pentru a desemna concluziile expertului ca fiind distincte
de raport care echivaleaza cu descrierea examinării. Literatura de specialitate împarte o expertiză în sensul ei
strict în trei părți: examinarea, raportul și concluziile.
Examinarea cuprinde observarea obiectelor examinate, experimente și documentare. Atât observareacât și
documentarea observatiei poate fi efectuată cu echipament de specialitate adecvat. Termenul "(...) poate fi (...)"
un termen care denotă faptul că utilizarea sa nu este necesară în fiecare caz, deoarece acest lucru depinde de tipul
de examinare. Echipamentele utilizate de către expert trebuie să fie admisibile așa cum se enunță prin
prevederile art. 174 § 4, al codului polonez de procedură penală.

59
 Documentarea observațiilor nu necesită echipament. Uneori, cu toate acestea, fără utilizarea de echipamente,
documentația nu este posibilă, la fel ca însăși examinarea (de exemplu, în analiza tehnică a documentelor).
În practică, forma cea mai des întâlnită a documentației este descrierea de mână, mașină de scris sau pe
calculator. Indiferent de tipul de examinare, documentarea acesteia este înregistrată pe fotografii, inregistrată
(inclusiv înregistrarea digitală pe suporturi optice), sau probe mentinute în reactivi chimici etc.
Examinarea poate lua diferite forme, în raport cu disciplina, metodele și nevoile, și poate fi în general
împărțită în:

1) examinare simpla - în cazul în care nu implică experimente, care afectează obiectul examinat, de exemplu,
reactivi chimici, etc;

2) examinarea complexă - în cazul în care implică experimente, de exemplu care afectează obiectul examinat
datorită reactivilor chimici sau a unui câmp electromagnetic. În practică, există multe expertize care implică
ajutor din partea altor persoane care desfășoară activități auxiliare. Legiuitorul polonez le numește specialiști.
Artă. 205 § 1, din codul polonez de procedură penală, prevede: "În cazul în care o inspecție, experiment de
specialitate, cum ar fi sechestrarea unui obiect sau căutarea unui obiect, necesită activități tehnice cum ar fi:
efectuarea măsurătorilor, efectuarea de calcule, fotografii, sau înregistrarea urmelor, pot fi numiti specialiștii
pentru a le efectua". Acest lucru înseamnă că un expert nu poate delega însăși examinarea unui specialist,
deoarece efectuarea examinării este exclusiv responsabilitatea expertului.

Raportul

Legiuitorul în art. 200 § 1 Codul polonez de procedură penală, menționează: "Relativ la ordinul organului de
urmărire penală, un expert transmite acestuia o opinie oral sau în scris", fiind admise două forme ale unui raport
(oral sau în scris).

Un raport este o descriere a expertizei fără o opinie, inclusiv descrierea cum a avut loc examinarea și
observațiile efectuate, precum și detaliile importante care au legătură cu expertiza. Raportul ar trebui să includă
următoarele elemente. Primul este partea introductivă, care include datele personale ale experților și specialiștilor
(specializare, titlul științific și funcția), indicații cu privire la faptul dacă expertiza a fost realizată într-un centru
științific sau privat și organul care a solicitat expertiza. Cea de a doua parte ar trebui să includă prezentarea
detaliată a materialului examinat cu divizarea în material pus sub semnul întrebării și cel de control. Cea de a
treia parte ar trebui să descrie obiectul și domeniul de aplicare al expertizei prin intermediul întrebărilor citate, cu
admiterea probelor din partea experților, întrebări la care expertul trebuie sa răspundă în expertiză.

Cea de a patra parte ar trebui să includă evaluarea materialului examinat, având în vedere capacitatea sa de a fi
examinat. Cea de a cincea parte ar trebui să descrie metoda de examinare utilizată și dacă s-au utilizat
echipamente de specialitate. Ultima parte ar trebui să includă o descriere detaliată a cursului examinării,
observațiile făcute și evaluarea observațiilor, citând, de ex documentația vizuală.

Documentația vizuală ca o componentă a raportului.

Dispoziții procedurale ale Codului de procedură penală cu caracter obligatoriu nu obligă un expert să
pregătească o documentație vizuală, o descriere, ca parte a expertizei. În afară de alte cerințe (art 200 § 2, Codul
polonez de procedură penală.) formale privind o opinie secțiunea a 5-a mentionează: "O opinie ar trebui să
includă un raport al activităților și a observațiilor efectuate și concluziile bazate pe ele". Astfel, prevederile nu
menționează în mod direct necesitatea de a ilustra examinarea, dar autorii de cărți despre știință medico-legală
indică o astfel de necesitate.

Bineînțeles, acest lucru nu se referă la toate opiniile expertale, nu se produce o astfel de nevoie întotdeauna
(de exemplu, opinii psihiatrice), dar, în cazul examinării expertului documentului, de ex: amprente digitale,
amprenta, poligraf, rezultatele trebuie să fie înregistrate și prezentate sub formă de documentare vizuală, ca parte
integrată a expertizei. Raportul ar trebui să indice ipotezele adoptate de expert și metodele utilizate. Modalitatea
de relaționare a analizelor care au condus la concluziile finale sunt cruciale pentru evaluarea opiniei expertale în
ceea ce privește claritatea și caracterul ei complet, așa cum este prevăzut de art. 201,a Codului polonez de
procedură penală. Jurisprudența Curții Supreme poloneze indică faptul că un raport nu ar trebui să includă numai
o descriere mai detaliată a obiectului examinat dar și rezultatele din urma examinării obiectelelor, și în special
metoda de examinare cat și o descriere mai detaliată a a tuturor tipurilor de examinări effectuate.

60
 Astfel, un expert nu ar trebui să prezinte numai concluziile, ci și modul prin care a ajuns la răspunsurile date
la întrebările stabilite și să le prezinte într-un mod cat mai adecvat, de exemplu, grafic. În caz contrar, premisele
art. 201, din Codul polonez de procedură penală, nu pot fi îndeplinite și ca rezultat vor duce la neclaritate opiniei
expertale. Incompletitudinea opiniei poate consta în caracterul incomplet al examinării obiectului sau în situația
în care in cadrul opiniei expertale expertul nu a luat în considerare toate circumstanțele și nu a utilizat în
întregime materialul avut la dispozitie. Un alt neajuns constă în lipsa unor materiale vizuale care confirmă
concluziile rezultate în urma examinării.

În opinia Curții Supreme poloneze, o opinie este incompletă dacă nu răspunde la toate întrebările adresate
expertului și care trebuie să aibă în vedere toate cunoștințele speciale ale expertului și materialul disponibil, de
asemenea în cazul în care aceasta nu include toate circumstanțele importante pentru soluționarea cazului sau în
cazul în care aceasta nu include motivele pentru evaluările și declarațiile prezentate.

Cel mai serios și cel mai frecvent neajuns al (scrierii) opiniilor, constă în faptul că (acesta) acestea sunt
incomplete, incluzând și absența unor motive concludente în concluziile expertului. Potrivit Curții Supreme, o
opinie trebuie să fie cuprinzătoare și justificată într-un mod convingător.

Opinia este incompletă dacă nu răspunde tuturor întrebările puse, având în vedere că expertul are
cunoștințele necesare și un material valabil; dacă nu se iau în considerare toate circumstanțele importante sau
dacă nu include toate motivele ori nu are în vedere motivele exprimate. Este neclar dacă se împiedică înțelegerea
evaluărilor exprimate și a punctelor de vedere, modul prin care se concluzionează sau dacă conține contradicții
ori argumente ilogice.

O opinie este neclară dacă concluziile sale finale sunt ilogice, imprecise, pline de rezerve ale expertului,
în măsura în care aceasta nu va mai putea fi dedusă, dacă este de neînțeles, în cazul în care concluzia finală nu
reiese din examinările efectuate de expert ori aceasta ignoră anumite activități de examinare, indispensabile,
ignoranță ce va afecta concluziile finale.

Ambele observații și documentarea lor poate fi realizată cu sau fără echipament tehnic specific care se
impune în funcție de tipul examinării, precum examinarea documentelor în cazurile de accidete rutiere,
amprentele digitale, urme de unelte, poligraful sau examinările prin imprimare etc. Echipamentul este foarte util
în cazurile cu documente false sau contrafăcute, care ajută expertul sau un alt specialist să examineze în diferite
spectre de lumină, de la ultraviolet la infraroșu sau să adere la diferite metode chimice dăunătoare.

Documentația trebuie făcută când este posibil și ar trebui să constituie partea integrală a raportului,
deoarece poate fi foarte valoroasă pentru organul de urmărire penală în evaluarea corectitudinii
(acurateții/exactității) opiniei expertului. Elementul cheie este corespondența dintre ceea ce este indicat în raport
și documentația lui. Cititorului/beneficiarului trebuie să îi fie menționată documentația atunci când concluziile
sunt prezente în raport. Satisfacerea acestei condiții permite înțelegerea și evaluarea problemelor, care nu au
putut fi înțelese numai pe baza raportului singur (din cauza lipsei de cunoaștere a terminologiei folosite în
discipline extra-juridice ale științei). Documentația însoțește raportul sub formă de tabele, de exemplu în
examinarea documentelor, diagrame, schițe sau desene. Documentația vizuală (ilustrațiile) nu este (sunt)
obligatorie (obligatorii), cu toate acestea în cazul anumitor tipuri de expertiză, aceasta ar trebui să fie ilustrată cu
un material vizual pentru a da cititorului posibilitatea să înțeleagă decursul sau rezultatele examinării.
Expertizele ar trebui ilustrate prin tabele. Excepțiile de la această regulă vor evidenția că, în fiecare caz, ele ar
trebui să fie justificate prin păstrarea în arhivele/evidențele/registrele examinărilor. Decizia cu privire la modul în
care și ceea ce va fi inclus în documentație stă, în fiecare caz, la latitudinea expertului.

Materialul vizual (ilustrațiile) permite (permit) ilustrarea fiecărei etape individuale de examinare. Este
important să fie făcute într-un mod adecvat și proporțional (pentru a evita impunerea/predominarea formei
asupra conținutului). Expertizele constituie exemple ale diferitelor moduri de a prezenta opinii, de la cele lipsite
complet de orice material ilustrativ, până la cele ce exagerează în acest aspect/domeniu.

Din păcate, practica oferă numeroase exemple de opinii ale experților scrise incomplet și schematic,
lipsite de orice tabele care să ilustreze cursul și rezultatele examinării și cu ilustrații inserate între ele, după
modelul celor scrise pe calculator. Acest lucru este foarte important în cazuri precum, examinarea documentelor
(examinarea scrisului de mână, examinarea tehnică) sau în examinarea urmelor de obiecte. Încă mai există opinii
ale experților lipsite complet de documente vizuale (ilustrații) sau ilustrate prin tabele care prevăd doar câteva
trăsături/caracteristici într-o manieră ce nu are nimic în comun cu părerea reală ce a fost descrisă în opinie. În
unele cazuri, aceste situații pot duce pînă la contestarea unor probe (punerea la îndoială a unor astfel de probe),

61
lucru care a și avut loc la Judecătoria din Wroclaw, Polonia, când motivele de apel ale sentinței date în prima
instanță au fost, printre altele, absența unei documentații vizuale ce să descrie examinarea și rezultatele obținute.

Având în vedere aspectele de mai sus, trebuie amintit și faptul că documentația vizuală are o funcție
auxiliară, sprijinind în acest fel expertul, aceea de a ajuta destinatarul să înțeleagă seminificația declarațiilor
individuale incluse în opinie și rezultatele obținute.

Judecătorul se confruntă cu aceleași probleme, privitoare la evaluarea credibilității și justeței opiniei. Un

judecător primește opinii scrise, ale căror concluzii finale sunt cele mai ușor de înțeles, chiar dacă nu întotdeauna
sunt convingătoare. În timp ce un număr tot mai mare de experți sunt desemnați în diferite cazuri, un judecător se
confruntă cu opinii noi, ale căror conținut îi sporește neîncrederea, deoarece părțile la care se raportează sunt
dificil de evaluat, iar terminologia din fiecare este diferită. Fiecare disciplină/materie reprezentată de un expert
are propria sa metodologie de examinare, limbaj și argumentare specific. Prin urmare, o opinie trebuie prezentată
într-un mod ușor de înțeles, convingător, așa încât instanța să o poată evalua. Numai justificările clare ale opiniei
acordă organului de urmărire penală o șansă să poată evalua corespunzător probele expertului. Numai opiniile
prezentate în mod corespunzător permit organelor de urmărire penală o evaluare conformă a acestora.

Nu este deloc surprinzător faptul că organele de urmărire penală tratează opiniile expertului cu
neîncredere, mai ales atunci când acestea nu dispun de o justificare a cursului examinărilor sau a concluziilor
finale. Cele mai frecvente erori în expertize, ce împiedică posibilitatea evaluării de către organul de urmărire
penală, constă în lipsa documentației descriptive și vizuale a examinărilor efectuate și a rezultatelor obținute,
mai exact absența documentației cu privire la caracteristicile descoperite, concluziile desprinse și rezultatele
dobândite.

Concluzie

Concluzia (incluzând motivele) trebuie să fie formulată într-un mod ușor de înțeles, logic, evitând în
acest fel utilizarea unei terminologii greoaie/ de neînțeles. Totuși, termenii și expresiile de specialitate nu pot fi
evitate complet, iar organul de urmărire penală poate pretinde și intervievarea expertului pentru a clarifica
îndoielile. O expertiză este deopotrivă o activitate aflată în strânsă legătură cu preocedurile judiciare, cât și o
activitate criminalistică. Concluzia elaborate de expert devine un mijloc de probă în cadrul procedurii cu scopul
de clarificare a aspectelor controversate.

NOŢIUNEA “CUNOŞTINŢE SPECIALIZATE” ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL AL ROMÂNIEI

ŞI REPUBLICII MOLDOVA

THE NOTION “SPECIALIZED KNOWLEDGE” IN THE PROCESSUAL CRIMINAL LAW OF

ROMANIA AND THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Golubenco Gheorghe, dr. prof.univ.,

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
Chiotici Dragoş, drd,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova,

Rezumat: În lucrare se analizează noţiunea „cunoştinţe specializate” folosit în legislaţia procesual penală a
României şi Republicii Moldova, se propune o nouă definiţie a acestui concept.
Cuvinte-cheie: cunoştinţe specializate, specialist, constatare tehnico-ştiinţifică

Abstract: The author analyses the notion of “specialized knowledge” used in the processual criminal legislation
of Romania and the Republic of Moldova and suggests a new definition to this concept.
Key words: specialized knowledge, specialist, technical-scientific conclusion.

62
 Este cunoscut că urmărirea penală se desfăşoară conform unor reguli şi proceduri prevăzute de
legislaţia procesual penală în vigoare. Acest fapt însă, deloc nu înseamnă că activitatea în cauză se
realizează într-un spaţiu închis, separat de viaţa cotidiană a societăţii şi a tuturor instituţiilor sale ce o
formează. La modul practic, această activitate se sprijină, în esenţă, pe aceleaşi legi şi norme ce
guvernează toate sferele societăţii, ele fiind chiar folosite la elaborările doctrinare - diverse noţiuni,
determinări, acte normative, măsuri de constrângere, pedepse etc.
Prin urmare, procedura judiciară este strâns legată cu multiplele domenii de cunoaştere ce par a fi
departe de jurispridenţă. Însă, tocmai aceste cunoştinţe care, la prima vedere nu au nimic comun cu
dreptul şi ştiinţele juridice, sunt numite în teoria şi practica judiciară “speciale”[5, p.5], mai rar
“specifice” [3, alin.(7)art.172], “de specialitate” [6, p.37-38], sau mai nou, în Codul de procedură penală
(CPP) a Republicii Moldova - “cunoştinţe specializate” [2, alin.(1) art.142].
Anume ultimul termen, folosit de legiuitor în art.142 al CPP a Republici Moldova, pare a fi mai exact, pe
care îl vom întrebuinţa în această lucrare. Cuvântul “special”, încetăţenit şi larg utilizat în doctrină, ni se pare o
categorie fixă, pe când termenul “specializat”- mai curând dinamică, ceea ce corespunde esenţei lui, în contextul
ritmului cotidian şi a schimbărilor ce se produc în domeniul cunoaşterii într-o societate informatizată. Este
regretabil doar că, legiuitorul moldovean nu a fost destul de consecvent pentru a plasa corespunzător acest
termen şi în alte articole din actualul CPP, în redacţia, adoptată prin Legea nr.66 din 05.04.2012, (în vigoare de
la 27.10.2012), în care scapă expresii în redacţia veche, precum: “cunoştinţe speciale” (alin.(1) al art.88), alin.
(1), p.3 al art.100 ş.a.;“cunoştinţe de specialitate” (alin.(2) art.88); “cunoştinţe specifice”. Aceste discordanţe
terminologice în legea procesual penală conduce la interpetări diferite de către utiizatori şi, evident, poate
influenţa negativ aplicarea ei în practica judiciară.
Aici însă este vorba şi de alţi termeni la acest capitol, folosiţi în acelaşi sens de legiuitorul moldovean ca
sinonimi, cuvintele având, de fapt, încărcături diferite. Spre exemplu, termenii „meserie” şi „meşteşug”, primul
fiind folosit în p.2 al art.98, al doilea - în alin.(1) al art.142 pentru a exprima aceiaşi idee de „cunoştinţe
specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului”. Totuşi, DEX-ul [4, p.623] apreciază termenul
„meserie” ca „profesiune sau îndeletnicire bazată pe un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin
practică...”, pe când cuvântul „meşteşug” – doar ca „ocupaţie, îndeletnicire” practică, de aceea credem absolut
necesar uniformizarea acestor categorii terminologice în legea discutată.
De notat că, careva legi sau acte normative bazate pe lege care ar defini sau interpreta această noţiune ori ar
delimita cunoştinţele specializate de cele obişnuite şi larg cunoscute, nu există.
Oricum, din cele ce urmează vom observa că, în majoritatea cazurilor prin această sintagmă se înţelege un
ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în
alte ramuri [2, alin.(1) al art.142], obţiute în rezultatul unei instruiri speciale, dar şi din experienţa profesonală.
Activitatea procesual-penală practică a fiecărui subiect activ al procedurii judiciare (ofiţer de urmărire
penală, procuror, apărător, specialist, expert etc.) este strict reglementată de lege, obligându-i să activeze în
limitele competenţei lor şi să rezolve un cerc anumit de sarcini. Atribuţiile ofiţerului de urmărire penală sunt
legate de funcţia probatoriului, aprecierii şi utilizării materialeor de probă. Pentru a face faţă acestor atribuţii
organul de urmărire penală are nevoie de cunoştinţe juridice în domeniul legislaţiei, dreptului material şi
procesual. Însă, acesfel de cunoştinţe de multe ori sunt insuficiente pentru soluţionarea sarcinilor specifice
apărute în procesul de investigare al infracţiunilor. Deaceea, legiuitorul a prevăzut posibilitatea obţinerii de către
acesta a unui ajutor eficient din partea unor persoane versate, ce deţin cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi necesare
pentru rezolvarea sarcinilor specifice ale anchetei. Pentru a marca aceste cunoştinţe, în CPP al României a fost
introdusă noţiunea de “cunoştinţe specifice”, iar în CPP al Republicii Molodova – conceptul de “cunoştinţe
specializate”. Rolul acestor cunoştinţe în procedura judiciară se modifică şi sporeşte continuu, fapt ce
influenţează şi activitatea practică a specialiştilor în acţiunile de urmărire penală.
Şi aceasta, pentru că evoluţia fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice moderne sunt folosite promt şi pe larg
de structurile criminale la eaborarea unor procedee de comitere şi camuflare a infracţiunilor, de opunere de
rezistenţă organelor de ocrotire a normelor de drept. Pe de altă parte, ritmul cotidian al societăţii într-o epocă a
informatizării, face ca cunoştinţele specializate să treacă rapid la categoria celor accesibile şi larg cunoscute,
fiind înlocuite imediat cu altele - noi şi necunoscute încă maselor largi de populaţie.
Mai mult, însuşi cunoştinţele în cauză, fiind derivate de la ştiinţele–matcă evoluează şi ele, modificându-şi
locul atât în cadrul ştiinţei expertologiei, cât şi în activitatea practică a specialiştilor şi experţilor judiciari. Acest
lucru se întâmplă graţie proceselor de diferenţiere şi integrare a cunoştinţelor ştiinţifice ce provoacă diverse
perturbări şi în sistemul actual de expertize, structurat în clase, genuri, tipuri şi varietăţi [18, p.179].
Actualmente, munca specialiştilor în domeniul expertizei judiciare necesită stăpânirea unui volum imens de
cunoştinţe. Ca urmare, în practică observăm diferenţierea muncii lor când, spre exemplu, experţii unei branşe nu
sunt în stare să rezolve toate întrebărirele ce ţin de specialitatea lor, perfecţionâdu-şi abilităţile doar într-o
anumită direcţie. Aici, desigur, î-şi aduc aportul şi noile posibilităţi bazate pe tehnologiile informaţionale privind
cercetarea obiectelor trimise la expertiză, sporirea numărului acestora. Exemplificativ, putem invoca evoluţia

63
expertizei calculatoarelor care, apărută recent la sfârşitul secolului trecut, la ora actuală, datorită proceselor de
diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, s-a divizat în expertiza aparaturii calculatorului; expertiza programelor soft
a calculatorului; expertiza reţelelor computerizate; expertiza telematică [19, p.459].
Pe de altă parte, pătrunderea reciprocă a metodelor şi mjloacelor tehnico-ştiinţifice de expertizare a
obiectelor din diferite domenii conduce nu numai la apariţia noilor genuri de expertize, dar şi la integrarea
diverselor specialităţi în cadrul genurilor şi varietăţilor de expertize déjà existente. Ca exemplu de expertiză
integrată poate servi expertiza urmelor sudorale umane, care se efectuează pe baza integrării cunoştinţelor despre
însuşirile substanţei sudorale în cadrul expertizei biologice judiciare. La fel trebuie privită şi expertiza tehnico-
criminaistică a documentelor, în cadrul căreia pentru soluţionarea, de pildă, a problemelor legate de vechimea
unor grafisme din înscrisurile de mâină sunt aplicate metode de analiză chimică, spectroscopie, cromatografie în
strat subţire sau în fază gazoasă ş.a.
În acest context, trebuie precizat că stabilirea exactă a sintagmei “cunoştinţe specializate” este necesară nu
numai din punct de vedere ştiinţific dar şi cel practic, aplicativ întrucât, pornind de la această noţiune se
formulează obligaţiile şi drepturile specialistului şi expertului, se determină necesitatea participării lor în cauzele
instrumentate. Totuşi, în opinia noastră, determinările în cauză, existente actualmente în majoritatea publicaţiilor,
nu oglindesc pe deplin cunoştinţele specialiştilor care ar putea fi considerate ca specializate. Şi, întrucât această
problemă a fost discutată de nenumărate ori în publicaţiile cu caracter procesual şi criminalistic, în cele ce
urmează vom analiza sintetic doar cele mai semnificative şi adecvate situaţiei contemporane.
Astfel, în literatura juridică de specialitate din Rusia sintagma “cunoştinţe specializate” înseamnă un “sistem
de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul unei ştiinţe concrete sau în tehnică, artă, meşteşug,
obţinute în cadrul unei pregătiri speciale sau dobândite din experienţa profesională şi aplicate în scopul
soluţionării întrebărilor apărute în procedura judiciară penală sau civilă” [23, p.402]. În fond, la fel este
interpretată această noţiune şi în unele teze de doctorat din spaţiul vorbitorilor de limbă română. Spre exemplu,
autoarea E.Baltaga apreciază noţiunea în cauză că “sistem de cunoştinţe ştiinţifico-practice dintr-un domeniu sau
altul al ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, artei sau meşteşugului şi deprinderile obţinute de o persoană
concretă în rezultatul studiilor specializate şi antrenării profesionale”[1, p.63]. Similar este tratată problema
cunoştinţelor speciaizate şi în articolele ştiinţifice. Cercetătorii E.Guţan şi S.Galan [7, p.33] subliniază că acestea
sunt “…totalitatea datelor, informaţiei acumulate în rezultatul pregătirii speciale profesionale, care au fost
transmise şi acumulate cu scopul de a soluţiona anumite probleme dintr-un domeniu al ştiinţi. Principalul
domeniu în acet caz este domeniul pregătirii profesionale, în limitele căruia sunt studiate date necesare pentru
rezolvarea unor probeme apărute. În acest caz, pot fi necesare cunoştinţe speciale deosebite în diferite domenii
ale ştiinţei”.
Definiţii asemănătoare le găsim şi la alţi autori, precum Galkin V.M. [10, p.136], ca”…cunoştinţe, obţinute
în rezultatul studiilor speciale sau a experienţei profesionale”; Sorokatiaghina D.A., Sorokateaghin I.N. ca, o
“caracteristică structurată sistematic de cunoştinţe teoretice şi deprinderi, abilităţi practice în domeniul unei
ştiinţe concrete, tehnică, artă, meşteşug, obţinute pe cale de instruire specială sau din experienţa profesională şi
care nu sunt general cunoscute şi accesibile…”[20, p.61]; Socolovski Z.M. ca, “…date sau informaţii obţinute ca
urmare a unei instruiri profesionale într-un anumit domeniu, folosite de purtătorul lor în soluţionarea unei
probleme” [21, p.202] şi altele de acest gen.
În aceată ordine de idei, la opiniile sus expuse precizăm că, pentru ca cunoştinţele specializate să fie folosite
de părţi în procedura penală, nu este neapărat nevoie ca acestea să se obţină doar “în urma unor instruiri speciale
şi acumulări de experienţe profesionale”. Aici pot fi, spre exemplu, şi solicitări aparte către unii colecţioneri,
numizmaţi, filatelişti, care deloc nu au urmat pregătiri profesionale. Tot aici pot fi atribuiţi şi acei reprezentanţi
ai unei sau altei meserii pe care oamenii le stăpânesc fără un învăţământ anume în careva instituţii de studii
specializate.
În situaţiile date, în prim plan se evidenţiază nu cunoştinţele profesionale, dar deprinderile şi abilităţile lor
practice personale obţinute pe bază de încercări şi experimente. De menţionat că, în genere, anume aceste
calificative deosebesc specialistul sau expertul de un savant academic din aceiaşi breaslă, care poate poseda un
volum de cunoştinţe teoretice incomparabil de mare comparativ cu expertul, dar în lipsa unei experienţe practice
corespunzătoare este îndoielnic că acesta va avea pretenţia să revindece o funcţie cu statut de specialist sau
expert. Şi aceasta, cu toate că Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului
judiciar nr.68 din 14.04.2016 [8] admite prin art. 40 alin (5) în profesia de expert judiciar fără un stagiu
profesional şi fără a susţine examenul de calificare persoanele care deţin grad ştiinţific de doctor, doctor habilitat
sau titlu de academician în specialitatea respectivă. Problema constă în faptul că specialităţile ştiinţifice, de cele
mai multe ori cuprind câteva domenii ce nu coincid cu specialităţile din domeniul expertizei judiciare. Spre
exemplu, specialitatea 554.04 cuprinde: criminalistica; activitatea operativă de investigaţie; expertiza judiciară.
Dacă o persoană care a activat în serviciile operative ca ofiţer de investigaţie, a susţinut teza de doctor în drept pe
o temă ce ţine de disciplina activităţii operative la specialitatea 554.04 şi pretinde la funcţia de expert criminalist,
el urmează să fie acceptat fără examen de calificare şi fără stagiu professional, însă eficacitatea muncii acestui
“specialist”, cel puţin în primii 2-3 ani, rămâne discutabilă.

64
 Analiza literaturii de specialitate denotă şi alte accente în opiniile referitor la cunoştinţele specializate.
Savantul rus Orlov Iu.K. consideră “specalizate” acele cunoştinţe care sunt “ieşite din cadrul studiilor de cultură
generală şi din experienţa de viaţă, stăpânită de un cerc mai larg sau mai puţin larg de personae [16, p.15]”. În
acest caz autorul evidenţiază că cunoştinţele specialiştilor sunt mai largi şi mai profunde comparativ cu cele
generale ale judecătorului sau părţilor participante la procedura judiciară.
Cu toate acestea, trebuie menţionat că, actualmente, învăţământul de cultură generală este întratât de larg şi
complex, că criteriul invocat de autor pare a fi injust. Se are în vedere că elevii, în cadrul curriculei şcolare la
discilinele de fizică, biologie, chimie, geometrie, matematică şi alte ştiinţe studiază aşa noţiuni, care după
finisarea şcolii de cultură generală este dificil a le plasa în alt loc, decât în rândul cunoştinţelor specializate. Spre
exemplu, coordonate Descartes, valenţă, dezintegrare-alfa etc. – noţiuni, studiate în clasa a 9-a a şcolii generale
incluse în curricula de învăţământ obligatoriu. Este puţin probabil că judecătorul, ofiţerul de urmărire penală sau
avocatul să poată opera de sinestătător cu aceste noţiuni fără a recurge la ajutorul unor persoane versate.
Deci, corelaţia cunoştinţelor speciale şi celor larg cunoscute este schimbătoare, depinde de nivelul
dezvoltării societăţii şi integrarea cunoştinţelor ştiinţifice în viaţa de zi cu zi a omului. Răspândirea şi
aprofundarea cunoştinţelor despre un oarecare fenomen devin mai diferenţiate, mai sistematizate, mai accesibile
cercului larg de persoane, mai ales în epoca noastră informatizată. În final, sfera cunoştinţelor cotidiene se
îmbogăţeşte, dar totodată observăm şi procese inverse. Datorită cunoaşterii ştiinţifice mai profunde a proceselor,
fenomenelor, obiectelor, închipuirile obişnuite despre acestea ca şi cum se resping de noile argumentări
ştiinţifice, care capătă caracter de cunoştinţe specializate.
Şi mai larg este interpretată această sinagmă de cercetătorii Iu.D.Livşiţ şi A.V.Kudreavţeva, care înclud în
această noţiune nu numai sistemul de cunoştinţe ştiinţifice dar şi deprinderi şi priceperi în diverse domenii ale
culturii, artei şi meşteşugului [14, p.11]. În sprijinul acestei opinii vine şi părerea exprimată de cercetătorul
lituanian P.Poşiunas, care îngloabă în această categorie şi “cunoştinţe ale naturii, tehnicii, economiei şi altor
ştiinţe pe care nu le posedă, de regulă, persoanele cu instruire juridică [17, p.10]”, dar şi a criminalistului rus
G.G.Zuikov, care consideră specializate şi cunoştinţele din domeniul medicinii legale, chimiei judiciare, fizicii,
serviciului de pompieri…pedagogiei, lingvisticii, matematicii…”[13, p.113].
Urmând această logică putem invoca şi cunoştinţele netradiţionale, la care practica judiciară contemporană
recurge uneori în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Se are în vedere folosirea diverseor
capacităţi „paranormale” ale unor persoane cum, spre exemplu, Wolf Messing din Rusia, Vanga Dimitrova din
Bulgaria, Dorothi Alison din SUA ş.a. [15, p.122-123]. Referire la aplicarea a astfel de cunoştinţe şi abilităţi
făcea şi fondatorul criminalisticii Hans Gross [11, p.892], încă la începuturile acestei ştiinţe, care scria că „nu
trebuie de exclus în anumite cazuri prezicerile făcute de clarvăzători”, care pot servi la cunoaşterea
circumstanţelor cauzelor instrumentate.
În această ordine de idei, unii savanţi criminalişti şi expertologi cunoscuţi din Rusia, argumenteza o altă
completare la noţiunea în cauză – şi mai cuprinzătoare care, de fapt, vine în contradicţie cu prevederile alin (3) al
art.87 şi alin (2) al art.88 al CPP a Republicii Moldova – de a considera specializate şi cunoştinţele juridice.
Aceste articole statuează expres că specialistul (expertul) nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul
penal în probleme juridice [2].
În particular, prof. A.A.Exarhopulo consideră că ştiinţa criminalistică, dar şi cea procesuală multe decenii
la rând este ostatică unor stereotipuri în aprecierea esenţei cunoştinţelor specializate, scopului şi limitelor
aplicării lor de către ofiţerul de urmărire penală, procuror, judecător la investigarea infracţiunilor. El scrie: „ ...a
extinde asupra organului de urmărire penală sau a judecătorului obligaţia de a fi destul de competent în toate
chestiunile a tuturor ramurilor actuale de drept, cunoştinţele cărora ar putea fi solicitate pentru rezolvarea
cauzelor penale, ar însemna ai pune pe aceştea într-o situaţe dificilă, dacă nu şi în impas, când există prezumţia
„Jura novit curia” (Instanţa cunoaşte dreptul), dar real, a stăpâni aceste cunoştinţe în măsura necesară pentru a
adopta soluţii calificate şi responsabile, devine imposibil” [22, p.26].
Tot în acestă ordine de idei şi prof. E.R.Rossinskaia supune criticii abordrile tradiţionale a acestei
probleme, pe care le consideră depăşite de timp, întrucât, scrie ea: „diferenţierea cunoştinţelor ştiinţifice ce
însoţeşte dezvoltarea ştiinţei la general nu a ocolit şi ştiinţele juridice. La ora actuală judecătorul, organul de
urmărire penală, persoana ce examinează cauza contravenţională deţin, de regulă, cunoştinţe doar într-un anumit
domeniu al dreptului şi nu este în stare să se orienteze la nivelul cuvenit în toate subtilităţile legislaţiei
contemporane vaste, care se modifică şi se dezvoltă continuu. O astfel de evoluţie rapidă este iminent însoţită
uneori de adoptarea unor legi şi alte acte normative contradictorii. În aceste condiţii complicate în fiecare din
ramurile dreptului pot fi convenţional stipulate un cerc de cunoştinţe generale, larg cunoscute de juriştii
practicieni. Totuşi, cunoaşterea subtilităţilor legislaţiei contemporane, în multe cazuri este extrem de necesară
pentru stabilirea adevărului deplin şi obiectiv în cauzele civile, penale sau contravenţionale” [19, p.13].
Cu toate acestea opinăm că, poziţia expusă mai sus, la modul practic, nu poate fi acceptată, cel puţin în cazul
legislaţiei Republici Moldova, în care există interdicţia directă a legiuitorului, dar şi din alte considerente. În
acest sens, are dreptate prof. T.V. Averianova care subliniază că, “soluţionarea cu ajutorul expertizei a
problemelor de drept ar denatura esenţa expertizei judiciare şi ar transpune pe umerii expertului povara

65
probatoriului” [9, p.188]. Expertiza nu poate să tălmăcească sau să interpreteze legea penală, să soluţioneze
problema responsabilităţii sau a vinovăţiei persoanei în cazul încălcării unor norme de drept. Dincolo de aceasta,
trebuie spus că abordarea tradiţională a noţiunii “cunoştinţe specializate” ca, oricare cunoştinţe, cu excepţia celor
din sfera dreptului, îşi are şi altă justificare întrucât, orice activitate profesională a subiecţilor care o promovează
nu poate fi “specializată”, deoarece nu iese din limitele profesiei lor. Pentru un profesional sfera activităţii sale
nu poate fi “specifică” sau “specializată”. În această calitate poate fi recunoscută doar o îndeletnicire din sfera
aplicativă sau din domeniul cunoştinţelor teoretice ce necesită pregătire profesională în alte ramuri ale
cunoaşterii sau alte sfere de întrebuinţare practică a acestor cunoştinţe.
În lumina celor expuse, una din cele mai reuşite determinări a cunoştinţelor specializate, adică mai aproape
de cea căutată, pare a fi noţiunea lansată de prof. E.I.Zuev, care consideră „oricare cunoştinţe din ştiinţă, tehnică,
artă sau meşteşug (exceptând domeniul dreptului material şi procesual), aplicate în scopul soluţionării
întrebărilor apărute în cadrul înfăptuirii justiţiei” [12, p.15]. Doar o singură precizare poate fi făcută aici, avându-
se în vedere folosirea şi a cunoştinţelor bazate doar pe abilităţi practice şi din alte domenii ale activităţii umane,
decât cele la care s-a făcut refeire mai sus.
Generalizând interpretările cunoştinţelor specializate în procedura judiciară penală a cercetătorilor vizaţi şi
nu numai, precum şi prevederile legislaţiei procesual penale, putem constata că toate acestea deţin un rând de
caracteristici coincidente, şi anume:
- astfel de cunoştinţe ţin de cele mai diverse domenii (ştiinţă, tehnică, artă, meşteşug ş.a.);
- folosirea lor este legată de un anumit nivel de instruire şi experienţă profesională, precum şi de unele
îndeletniciri şi încercări practice;
- cunoştinţele în cauză sunt stăpânite de un cerc restrâns de persoane şi nu se referă la cele juridice, larg
cunoscute, general accesibile;
- posbilitatea aplicării a astfel de cunoştinţe în scopul susţinerii poziţiei părţilor în procedura penală şi în
instanţa de judecată.
În concluzie, în opinia noastră, cunoştinţe specializate sunt oricare cunoştinţe din ştiinţă, tehnică, artă,
meşteşug, alte sfere ale activităţii umane (exceptând domeniul dreptului material şi procesual), obţinute în
rezultatul unor pregătiri şi experienţe profesionale sau ca urmare a unor îndeletniciri şi experimente practice,
aplicate în scopul soluţionării problemelor, apărute în cadrul înfăptuirii justiţiei.
Din această determinare se observă că cunoştinţele specializate sunt compuse din cunoştinţe, deprinderi şi
abilităţi aplicate în toate sferele activităţii umane, inclusiv şi cele ne ştiinţifice, dar totodată specializate, precum
sport, obiceiuri, colecţionare etc. Cele criminalistice prezintă doar o parte neînsemnată a acestora. Deci,
principala deosebire a cunoştinţelor criminalistice de toate celelalte constă în aceea că purtătorii lor se
specializează în descoperirea, fixarea, examinarea prealabilă şi ridicarea surselor materiale de informaţie cu
semnificaţie criminalistică, adică specialişti, activitatea cărora este permanent legată de investigarea
infracţiunilor.
Reprezentanţii altor domenii de cunoaştere decât cel criminaistic sunt, de regulă incompetenţi în depistarea
şi procesarea materialelor de probă. Însă, ei totuşi pot atenţiona ofiţerul de urmărire penală la unele împrejurări
specfice ale cauzei, care ar contribui la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi altor materiale de probă. Spre
exemplu, în calitate de specialist la investigarea unui accident poate fi antrenată o persoană ce nu stăpâneşte
cunoştinţe criminalistice – ingener în tehnica securităţii, electrician ş.a. Legislaţia procesual penală a României şi
a Republicii Moldova în vigoare nu stabileşte o anumită vastitate sau profunzime a cunoştinţelor specialistului.
Nu este obligatoriu ca acestea să fie şi multilaterale, întrucât se cunoaşte că uneori în practica cercetării
infracţiunilor se recurge la informaţiile unor persoane versate (specialişti) cu cunoştinţe evident specializate, însă
şi foarte înguste, - juvaieri, cizmari, suflători de sticlă etc.
Bibliografie:
1. Baltaga E. Aplicarea cunoştinţelor speciale medicale la cercetarea cauzelor penale. Teză de doctorat.
Chişinău:ULIM, 2012. 198 p.
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din
14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
3. Codul de procedură penală al României, adoptat prin Legea nr.135/2010. În: Monitorul Oficial al
României nr.86 din 15.07.2010
4. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
5. Ghid de expertize judiciare /Inst. Rep. de Expertiză Judiciară şi Criminalistică: M.Gheorghiţă, Z.Brega...;
coord.:Mihail Gheorghiţă. Chişinău: ÎI „Angela Levinţa”, 2005, p.5 (103 p.)
6. Golubenco Gh, Neicuţescu O. Expertiza criminalistică: realităţi şi perspective. Bacău: Bistriţa, 2009.160 p.
7. Guţan E.,Galan S. Esenţa cunoştinţelor speciale în teoria şi practica expetizei judiciare. În: Revista
Naţională de Drept, nr.6, 2003, p.33-37.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar nr.68 din
14.04.2016. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.157-162 din 10.06.2016.

66
 9. Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. Москва: Норма, 2007. 477 c.
10. Галкин В.М. Средства доказывания в уголовном процессе. Москва: Юридическая литература,1968.
444 с.
11. Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. - новое изд. переп.
с изд.1908. Москва: ЛексЭст, 2002.1116 c.
12. Зуев Е.И. Формы участия специалиста-криминалиста в оперативно-розыскных мероприятиях.
Москва: ВНИИ МВД СССР, 1973.123 с.
13. Зуйков Г.Г. Общие вопросы использования специальных познаний в процессе предварительного
расследования. В: Криминалистическая экспертиза. Вып.1. Москва,1966, с.113-117.
14. Лившиц Ю.Д., Кудрявцева А.В. Вопросы использования специальных знаний в уголовном
процессе. Челябинск: Феникс, 2001.152 с.
15. Марфицин П.Г., Климова О.О. Использование нетрадиционных видов познаний в уголовном
судопроизводстве. Омск: ОГУ,1998.136 с.
16. Орлов Ю.К. Судебная экспертиза как средство доказывания в уголовном судопроизводстве.
Москва: Юристь, 2005. 236 с.
17. Пошюнас П.П. Применение бухгалтерских познаний при расследовании и предупреждении
преступлений. Вильнюс: МИНТЕС, 1977. 110 c.
18. Россинская Е.Р., Галяшина Е.И., Зинин А.М. Теория судебной экспертизы. Москва: Инфра-М,
2011.384 с.
19. Россинская Е. Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и
уголовном процессе. М., Норма, 2006. 655 c.
20. Сорокотягина Д.А., Сорокотягин И.Н. Судебная экспертиза. Ростов на Дону: Феникс, 2006. 336 с.
21. Соколовский З.М. Понятие специальных знаний. В: Криминалистика и судебная экспертиза, №6,
1969, с.202-209.
22. Эксархопуло А.А. Специальные познания в уголовном процессе и их нетрадиционные формы. În:
Вестник криминалистики. №2. Москва: Спарк, 2001, с.23-28.
23. Энциклопедия судебной экспертизы. Под ред. Аверьяновой Т.В. и Росинсской Е.Р. Москва:
Юристь, 1999. 552 с.

MODALITĂŢI DE REALIZARE A MEDIERII ÎN DOMENIUL PENAL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Profesor Universitar Dr. Habilitat Alexei BARBANEAGRĂ,

Facultatea de Drept, Universitatea Liberă Internaţională din R. Moldova
Mediator, Drd. TUDOR Vasilica-Leontina

Rezumat: Prezentul studiu este dedicat analizei modului în care evoluat medierea în Uniunea
Europeană, cu evidenţierea recomandărilor şi directivelor elaborate în vederea soluţionării diverselor conflicte.
Cuvinte cheie: mediere, conflict, litigiu, conflict, negociere, conciliere, arbitraj, soluţionare.

Abstract: This study is dedicated to analysis of way how the mediation evolved in the European Union,
highlighting the recommendations and directives designed to resolve various conflicts.
Key words: mediation, conflict, litigation, negotiation, conciliation, arbitration, resolution.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit instituţia juridică a Mediatorului în art.8, alin.2 şi 138 E, din

67
Tratatul C.E. (Comunităţii Europene), astfel încât, orice cetăţean al Uniunii Europene are dreptul să se adreseze
Mediatorului.
În cadrul instituţiei Uniunii Europene, în sprijinul apărării drepturilor cetăţenilor europeni, există
instituţia mediatorului european (ombutsman). Potrivit precizării lui J.Echkenazi, „În 2004, Parlamentul
european l-a desemnat pe Nikiforos Diamandouros, din Grecia, drept mediator european pentru un mandat de 5
ani. Mediatorul îşi are sediul la Strabourg şi este abilitat să primească, din partea oricărui cetăţean sau a oricărei
întreprinderi din Uniunea Europeană, plângeri referitoare la funcţionarea defectuoasă 56 a instituţiilor comunitare”
cu excepţia Curţii de Justiţie şi a tribunalului în atribuţiile sale jurisdicţionale). Pe baza acestor plângeri, el face
investigaţiile necesare şi informează petiţionarul în legătură cu rezultatul demersurilor sale (TCE art.138 E, alin.
1, noul art. 195, alin.1)57.” După cum se observă, atribuţiile mediatorului european (ombutsmanului) sunt de
natură mai amplă decât procedura medierii dintre două părţi, „câmpul de intervenţie al Mediatorului european
este mai îngust decât cel al Parlamentului European cu privire la dreptul de petiţionare, devreme ce exclude
implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terţe58”.
Cu privire la „plângerea” către mediator, care trebuie înaintată mediatorului în termen de 2 ani de când
petiţionarul a luat cunoştinţă de faptele incriminate, prof. univ. dr. M.Voicu, specifică faptul că fiind „introdus
prin TUE – art.8D TCE (noul art. 21) şi art. 138E (noul art. 195), acest recurs nejurisdicţional a implicat crearea
unei noi instituţii, mediatorul [...] care îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţilor şi al cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern sau
al altui organism”, potrivit Statutului mediatorului, art.9.1.”59
Aşa cum a argumentat prof. M.Voicu, rolul mediatorului începe odată cu studiul problemei, atunci când
consideră că plângerea este admisibilă. „El dispune de o putere de anchetă în cazuri temeinic justificate 60, pe
lângă instituţiile şi organele comunitare ca şi pe lângă agenţii care sunt obligaţi să depună mărturie la cererea sa
(Statut, art. 3.2). Statele membre sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate cu privire la administrarea
defectuoasă a instituţiilor sau organelor comunitare; aceasta reflectă frecventa suprapunere între acţiunea
autorităţilor comunitare şi cea a autorităţilor naţionale însărcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de
mediator prevede şi cooperarea cu mediatorii naţionali, tradusă deja în realitate. În cazul în care constată o
administrare defectuoasă, mediatorul are mai întâi scopul de a căuta o soluţie amiabilă care să elimine
administrarea defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii, în caz contrar, el sesizează instituţia sau
organul în cauză, formulând un proiect de recomandare pentru soluţionarea problemei, iar instituţia sau organul
trebuie să răspundă în următoarele 3 luni printr-un „aviz circumstanţiat”. După ce mediatorul îşi stabileşte
raportul, cu eventualele recomandări, îl transmite atât instituţiei vizate cât şi Parlamentului European, acestuia
din urmă revenindu-i obligaţia de a întreprinde în caz de eşec orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a
stopa persistenţa administraţiei defectuoase.” 61
Potrivit cercetărilor A.M.Bejan şi C.C.Bejan, „mandatul mediatorului este acelaşi cu mandatul
parlamentarilor, existând posibilitatea realegerii acestuia. Pe perioada mandatului său îi este permisă desfăţurarea
oricărei activităţi remunerate sau nu. El poate fi demis doar de Curtea de Justiţie deoarece, în executarea
atribuţiilor ce îi revin, se apreciază că este total independent de orice altă instituţie” 62.

56
Funcţionarea defectuoasă a instituţiiloe statului a fost definită prin Raportul special 98/C44/09,
JOCE C 44/9, 10 februarie 1998. Apud Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura
Universul Juridic, 2007, p.127; Ana-Maria Bejan, Claudiu Cătălin Bejan, Introducere în dreptul
european, Editura Europolis, Constanţa, 2009, p.79.
57
José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, p.29; Marin Voicu,
Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, 2007, p.126.
58
Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, 2007, p.127.
59
Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, 2007, p.126.
60
Ana-Maria Bejan, Claudiu Cătălin Bejan, Introducere în dreptul european, Editura Europolis,
Constanţa, 2009, p.79.
61
Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, 2007, p.128; Ana-Maria
Bejan, Claudiu Cătălin Bejan, Introducere în dreptul european, Editura Europolis, Constanţa, 2009,
p.79.
62
Ana-Maria Bejan, Claudiu Cătălin Bejan, Introducere în dreptul european, Editura Europolis,
Constanţa, 2009, p.79.
68
 Corelativ ombudsmanului Uniunii Europene, în România există instituţia Avocatul poporului, care a
fost consfinţită prin art.58-60 din Constituţia Română şi care prezintă rapoarte către cele două Camere ale
Parlamentului, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de
altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
Consiliul Europei
Începând cu anul 1980, Consiliul Europei s-a interesat îndeaproape cu privire la modalităţile de justiţie
alternative, emiţând o serie de recomandări:
Recomandarea R (81) 7 a Comitetului de Miniştri cu privire la accesul la justiţie îşi propune să
încurajeze procedurile care simplifică acest acces.
Recomandarea R (86) 12 a Comitetului Miniştrilor cu privire la reducerea sarcinii tribunalelor, făcând
referire la reglementarea pe cale amiabilă a diferendelor.
Recomandarea R (93) 1 a Comitetului de Miniştri cu privire la accesul efectiv la drept şi la justiţie,
pentru persoanele care se află în sărăcie extremă, sugerând folosirea medierii şi a concilierii.
Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul
judecătorilor, în care arată că acesta încurajează părţile pentru folosirea căii amiabile.
Recomandarea R (99) 19 stimulează medierea penală.
Directiva 2003/8/CE a Consiliului din data de 27 ianuarie 2003, urmăreşte ameliorarea accesului la
justiţie în chestiunile transfrontaliere, prin stabilirea de reguli minimale comune cu privire la ajutorul judiciar
acordat în cadrul unor astfel de chestiuni.
Regulamentul (CE) 2201/2003 al Consiliului din data de 27 noiembrie 2003 face referire la competenţa,
recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie matrimonială şi în materie de răspundere părintească, şi abrogă
Regulamentul (CE) 1347/2000.
Propunerile CEPEJ (2007) 14 din data de 7 decembrie 2007, intitulate „Linii directoare ce vizează
îmbunătăţirea punerii în practică a recomandărilor existente.
Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 se referă la
protecția mediului prin intermediul dreptului penal.
Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 se referă la ordinul
european de anchetă în materie penală.

Uniunea Europeană
Magistraţii É. Battistoni şi M.Bouchard precizează că „iniţiativa pentru U.E. a fost luată de Consiliul
European reunit la Tampere, pe 15 şi 16 octombrie 1999. Ambiţia acestui consiliu de miniştri viza un spaţiu de
libertate, de securitate şi de justiţie, care să acopere toată Europa. Printre mai multe măsuri prezentate, Consiliul
European invita statele membre şi Comisia Europeană să stimuleze, să instaureze sau să organizeze proceduri
A.D.R. sau Modalităţi Alternative de Reglementare a Conflictelor. În optica Consiliului European, un mai bun
acces la justiţie în Europa ar trebui să decurgă dintr-o multiplicare de acorduri tranzacţionale care să pună
capăt conflictelor. În vederea pregătirii acestei evoluţii a justiţiei în Uniunea Europeană, Comisia Europeană a
prezentat în anul 2002, o Carte Verde 63 cu privire la ADR în Europa. Legislaţia-cadru se concretizează, în
prezent, prin Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 21 mai 2008, cu privire
la anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. 64 Pe de altă parte, un „cod de conduită al
mediatorului”65 a fost publicat de Comisia Europeană la data de 4 iulie 2004; la acesta au aderat deja numeroase
asociaţii de mediatori, avocati, industriaşi, negustori sau consumatori, care propun medierea. 66

63
http://europa.eu/eur-lex/fr/com/grp/2002/com2002_0196fr01.pdf
64
.http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriSrv.do?uri=OJ:L:2008:136:0003:0008:FR:PDF. De
asemenea, COM (2004) 718 final 2004/0251 (COD) şi SEC (2004) 1314 . Apud Éric Battistoni,
Marco Bouchard, Medierea şi concilierea: norme europene şi naţionale, publicat în Volumul
Conferinţei internaţionale “Medierea în Uniunea Europeană. Stadiu şi perspective”, Bucureşti, 29
octombrie 2010, Grupul European al Magistraţilor care susţin Medierea. Secţiunea română (GEMME),
Editura Universitară, Bucureşti, 2010, p.258.
65
http://ec.europa.eu/civiljstice/adr/adr_ec_code_conduct_fr.pdf
66
Éric Battistoni, Marco Bouchard, Medierea şi concilierea: norme europene şi naţionale, publicat în
Volumul Conferinţei internaţionale “Medierea în Uniunea Europeană. Stadiu şi perspective”,
69
 Recomandarea nr. R (99) 1967 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre cu privire la medierea în
materie penală a fost adoptată de Comitetul de Miniştri pe 15 septembrie 1999 la cea de-a 679-a întâlnire a
reprezentanţilor miniştrilor, fiind în conformitate cu termenii articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, ia
în considerare necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei şi a infractorului şi chiar şi a
altor persoane care pot fi afectate în calitate de părţi, precum şi implicarea comunităţii în procedurile penale.
Recomandarea nr. R (99) 19 recunoaşte interesul legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea
consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii, considerând că
este important a întări inculpaţilor sentimentul responsabilităţii şi de a oferi acestora ocazii concrete de a se
îndrepta, fapt care ar facilita reinserţia şi reabilitarea lor.
De asemenea, Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre cu privire la
medierea în materie penală, ţine cont de faptul că medierea poate să contribuie la conştientizarea rolului
important al fiecărei persoane şi al comunităţii în prevenirea şi abordarea infracţiunilor şi în rezolvarea
conflictelor asociate acestora, încurajând astfel efectele penale mai constructive şi mai puţin represive ale
justiţiei penale.
Această recomandare are în considerare contribuţia potenţial-substanţială a organizaţiilor
nonguvernamentale şi a comunităţilor locale în domeniul medierii în cauze penale şi necesitatea de a combina şi
coordona eforturile iniţiativelor publice şi private, ţinând cont de Convenţia Europeană cu privire la exercitarea
drepturilor copiilor, ca şi de Recomandarea nr. R (85) 11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului şi procedurii
penale, Recomandarea nr. R (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale, Recomandarea nr. R (87) 21 privind
asistenţa acordată victimelor şi prevenirea victimizării, Recomandarea nr. R (87) 20 privind reacţiile sociale la
delincventa juvenilă, Recomandarea nr. R (88) 6 privind reacţiile sociale la delincventa juvenilă în rândul
tinerilor proveniţi din familii de migranţi, Recomandarea nr. R (92) 16 privind Normele Europene referitoare la
sancţiuni şi măsuri comunitare, Recomandarea nr. R (95) 12 privind administrarea justiţiei penale şi
Recomandarea nr. R (98) l privind medierea familială şi recomandă guvernelor Statelor Membre să ţină cont de
principiile prezentate în anexa acestei Recomandări în aplicarea medierii în materie penală cerând ca acest text
să fie făcut cunoscut la o scară cât mai largă.
În cazul medierii, este necesar să fie aplicate garanţii procedurale fundamentale. În mod special, părţile
trebuie să aibă dreptul la asistenţă juridică şi, atunci când este cazul, la traducere/interpretare. În plus, minorii
trebuie să aibă dreptul la asistenţă parentală, iar Decizia de a deferi un caz penal medierii, precum şi evaluarea
rezultatelor unei proceduri de mediere, trebuie adoptată de autorităţile de justiţie penală.
Recomandarea (99) 19 precizează că înainte de a aproba medierea, părţile trebuie să fie pe deplin
informate în ceea ce priveşte drepturile pe care le au, natura procesului de mediere şi posibilele consecinţe ale
deciziei lor, medierea în materie penală fiind necesar să fie disponibilă în toate etapele procesului justiţiei penale,
şi să fie folosită numai dacă părţile consimt liber, şi totodată, părţile fiind libere să-şi retragă consimţământul
oricând pe parcursul medierii.
Cu toate acetea, medierea nu va continua dacă oricare dintre părţile principale implicate nu este capabilă
să înţeleagă semnificaţia procesului de mediere. O precizare importantă a recomandării (99) 19, o reprezintă
faptul că elementele de bază ale cauzei trebuie recunoscute de către ambele părţi, ca punct de pornire al medierii,
însă participarea la mediere nu trebuie folosită ca dovadă a recunoaşterii vinovăţiei în procedurile penale
ulterioare.
Art. 17 al Recomandării (99) 19 aduce în atenţie faptul că achitările bazate pe acorduri mediate trebuie
să aibă acelaşi statut ca şi hotărârile sau sentinţele judecătoreşti şi trebuie să excludă urmărirea în justiţie pentru
aceleaşi fapte (ne bis in idem), iar art. 18 al aceleiaşi Recomandări precizează că în situaţia în care un caz este
trimis înapoi autorităţilor justiţiei penale fără încheierea unui acord între părţi sau după ce punerea în aplicare a
unui astfel de acord a eşuat, trebuie luată fără întârziere o hotărâre privind continuarea acţiunii penale în justiţie.
În ceea ce priveşte rezultatul medierii, în art. 31 şi art. 32 ale Recomandării (99) 19, se se face
precizarea că acordurile trebuie să fie încheiate în mod voluntar de către părţi, şi să conţină numai obligaţii

Bucureşti, 29 octombrie 2010, Grupul European al Magistraţilor care susţin Medierea. Secţiunea
română (GEMME), Editura Universitară, Bucureşti, 2010, pp.257-265.
67
Comitetul De Miniştri al Consiliului Europei, Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri
către Statele Membre cu privire la medierea în materie penală (adoptată de Comitetul de Miniştri pe 15
septembrie 1999 la cea de-a 679-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).
70
rezonabile şi proporţionale. Mediatorul trebuie să raporteze autorităţilor de justiţie penală măsurile luate şi
rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu va dezvălui conţinutul sesiunilor de mediere, nici nu va exprima
vreo judecată privind comportamentul părţilor pe parcursul medierii.
Un capitol al Recomandării (99) 19 face referire la promovarea continuă a medierii (art. 33-34),
recomandând este nevoie ca să existe o consultare constantă între autorităţile justiţiei penale şi serviciile de
mediere pentru dezvoltarea unei înţelegeri comune, Statele Membre trebuind să promoveze cercetarea şi
evaluarea medierii în materie penală. Respectiva Recomandare cuprinde directive care se aplică oricărui proces
şi prin care victimei şi infractorului li se dă posibilitatea, în cazul în care aceştia consimt în mod liber, să
participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale
(mediator), iar mediatorii trebuie recrutaţi din toate sectoarele sociale şi, în general, trebuie să posede o bună
cunoaştere a culturilor şi comunităţilor locale.
În ceea ce priveşte rezolvarea cazurilor individuale ale Recomandării (99) 19, este demn de luat în
considerare faptul că înainte de începerea procesului de mediere, mediatorul trebuie să fie informat despre toate
elementele semnificative ale cazului şi trebuie să i se înmâneze documentele necesare de către autorităţile
competente de justiţie penală, medierea trebuind să se desfăşoare în mod eficient, dar într-un ritm accesibil
părţilor. Trebuie reţinut faptul că discuţiile din cadrul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi folosite ulterior, cu
excepţia situaţiilor când există acordul părţilor. Cu toate acestea, în ciuda principiului confidenţialităţii,
mediatorul trebuie să încredinţeze autorităţilor competente sau persoanelor implicate orice informaţie privind
infracţiuni grave iminente, care poate apărea în cursul procesului de mediere. De asemenea, înainte de a aproba
medierea, părţile trebuie să fie pe deplin informate în ceea ce priveşte drepturile pe care le au, natura procesului
de mediere şi posibilele consecinţe ale deciziei lor.
Funcţionarea serviciilor de mediere se încadrează în anumite standarde recunoscute, fiind necesat ca
serviciile de mediere să aibă suficientă autonomie în îndeplinirea îndatoririlor pe care le au. Trebuie stabilite
standarde privind competenţa şi norme etice, precum şi proceduri de selectare, pregătire şi evaluare a
mediatorilor. În acelaşi timp, serviciile de mediere trebuie monitorizate de către un organism competent.
Cerinţele Recomandării (99) 19 cu privire la mediatori sunt ferme şi se referă la necesitatea ca
mediatorii trebuie să fie capabili să dea dovadă de o capacitate solidă de discernământ şi abilităţi interpersonale
necesare medierii, iar înainte de a prelua activităţile de mediere, mediatorii trebuie să urmeze o pregătire iniţială
şi una multidisciplinară. Pregătirea lor trebuie să vizeze dobândirea unui înalt nivel de competenţă, ţinând cont
de abilităţile de a rezolva conflicte, de condiţiile specifice ale lucrului cu victimele şi infractorii şi a cunoştinţelor
de bază privind funcţionarea sistemului de justiţie penală.
Comitetul de Miniştri, în conformitate cu Articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei, subliniind
însemnătatea reglementării, aplicării şi punerii în executare a sancţiunilor şi a măsurilor comunitare pe baza
principiilor conţinute în Recomandarea nr. R (92) 16 cu privire la normele europene referitoare la sancţiunile şi
măsurile comunitare, a elaborat Recomandarea R. (2000) 22 a Comitetului de Ministri către statele membre
privind optimizarea aplicării normelor europene referitoare la sancţiunile şi măsurile comunitare, (Recomandarea
R. (2000) 22 a Comitetului de Ministri a fost adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 2000 la cea de-a
731-a întrunire a Miniştrilor adjuncţi).
Recomandarea nr. R (92) 16 a luat notă de rezultatele studiului realizat de către Comitetul European pe
probleme de criminalitate cu privire la punerea în aplicare a Normelor Europene şi în special cu privire la
dificultăţile întâmpinate de statele membre, recunoscând necesitatea de a amenda Norma a 5-a din Normele
Europene în lumina rezultatelor studiului şi a evoluţiei înregistrate în procedura de supraveghere a infractorilor,
conştientizează faptul că în timp vor apărea noi posibilităţi de optimizare şi extindere a utilizării sancţiunilor şi
măsurilor comunitare. Recomandarea accentuează faptul că utilizarea şi executarea sancţiunilor şi măsurilor
comunitare trebuie să fie permanent guvernate de respectul faţă de garanţiile juridice fundamentale înscrise în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în principiile enunţate de Normele Europene, şi recunoaşte
relevanţa acesteia pentru Recomandarea nr. R (92) 17 cu privire la pronunţarea condamnărilor, Recomadarea nr.
R (97) 12 privind personalul responsabil de punerea în executare a sancţiunilor şi măsurilor comunitare,
Recomandarea nr. R (99) 19 privind activitatea de mediere în materie penală şi Recomandarea nr. R (99) 22 cu
privire la supraaglomerarea şi suprapopularea penitenciarelor.
Având toate aceste aspecte în vedere, Recomandarea nr. R (92) 16 recomandă guvernelor statelor
membre să se călăuzească în activitatea normativă şi procedurală cu privire la durata sancţiunilor şi măsurilor

71
comunitare după textul modificat al Normei 5 din Recomandarea nr. R (92) 16 asupra Normelor Europene
referitoare la sancţiunile şi măsurile comunitare, cuprinse în Anexa I la prezenta Recomandare şi le cere acestora
să popularizeze în cel mai înalt grad posibil Recomandarea şi raportul privind optimizarea utilizării sancţiunilor
şi a măsurilor comunitare elaborate de Comitetul European pe probleme de criminalitate, acordând o atenţie
deosebită interpretărilor şi explicaţiilor suplimentare pe marginea unora din Normele Europene, potrivit
alineatelor 129-168 din raportul sus menţionat.
Anexa 1 la Recomandarea R. (2000) 22 reprezintă un amendament la Norma 5 din Normele Europene
referitoare la sancţiunile şi măsurile comunitare, astfel că în mod obişnuit nici o sancţiune ori măsură comunitare
nu va avea o durată nedeterminată, însă în mod excepţional, se poate aplica o sancţiune sau o măsură comunitară
cu o durată nedeterminată unui infractor care, ţinând seama de pericolul social deosebit al unei fapte penale
anterioare savârşite de acesta ori al celei pentru care urmează a fi condamnat şi de trăsăturile sale de
personalitate, reprezintă în mod evident o ameninţare gravă la adresa vieţii, sănătăţii ori siguranţei cetăţenilor
comunităţii.
Anexa 2 a Recomandării R. (2000) 22 precizează câteva principii directoare pentru eficientizarea şi
extinderea utilizării sancţiunilor şi măsurilor comunitare: probaţiunea ca sancţiune de sine stătătoare impusă fără
pronunţarea pedepsei cu închisoarea, repararea prejudiciului cauzat victimei/daunele/medierea între victimă şi
făptuitor. De asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată elaborării programelor şi conceperii acţiunilor
destinate recidiviştilor care au săvârşit o infracţiune gravă ori sunt pe cale să facă acest lucru. În lumina
rezultatelor recente ale cercetărilor în domeniu, programele şi acţiunile de reintegrare trebuie să pună accent pe
metodele cognitiv-comportamentale, spre exemplu infractorii sunt învăţaţi să reflecteze la consecinţele conduitei
lor infracţionale, să deprindă într-o măsură sporită conştiinţa de sine şi auto-controlul, să recunoască şi să evite
situaţiile care preced actele infracţionale; de asemenea li se asigură ocazii de a exersa o conduită pro-socială.
Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012, de stabilire a
unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-
cadru 2001/220/JAI a Consiliului, elaborată de către Parlamentul European și de către Consiliul Uniunii
Europene, face referire la faptul că Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un
spațiu de libertate, securitate și justiție, având drept fundament principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor
judecătorești în materie civilă și penală având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European.
Totodată, Uniunea s-a angajat să protejeze victimele criminalității și să stabilească standarde minime în acest
sens, iar Consiliul a adoptat Decizia-cadru 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul
procedurilor penale68. În temeiul Programului de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul
cetățenilor și pentru protecția acestora 69, adoptat de către Consiliul European în cadrul reuniunii sale din 10-11
decembrie 2009, Comisia și statele membre au fost invitate să examineze modalitățile de îmbunătățire a
legislației și a măsurilor practice de sprijin pentru protecția victimelor, punând accentul, cu prioritate, pe sprijinul
și recunoașterea acordate tuturor victimelor, inclusiv victimelor terorismului.
Articolul 82 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede instituirea
unor norme minime aplicabile în statele membre în vederea facilitării recunoașterii reciproce a hotărârilor
judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și a cooperării polițienești și judiciare în materie penală cu
dimensiune transfrontalieră, în special cu privire la drepturile victimelor criminalității.
De asemenea, în rezoluția sa din 5 aprilie 2011 referitoare la prioritățile și la structura unui nou cadru al
politicii UE de combatere a violenței împotriva femeilor 70, Parlamentul European a propus o strategie de
combatere a violenței împotriva femeilor, a violenței domestice și a mutilării genitale a femeilor care să stea la
baza viitoarelor instrumente legislative în materie de drept penal pentru combaterea violenței bazate pe gen,
inclusiv un cadru de combatere a violenței împotriva femeilor (politică, prevenire, protecție, urmărire în justiție,
măsuri concrete și parteneriat), urmat de un plan de acțiune al Uniunii.
Reglementările internaționale din acest domeniu includ: Convenția Organizației Națiunilor Unite
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW) adoptată la 18 decembrie 1979,
recomandările și deciziile Comitetului CEDAW și Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și

68
JO L 82, 22.3.2001, p. 1.
69
JO C 115, 4.5.2010, p. 1.
70
JO C 296 E, 2.10.2012, p. 26.
72
combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice adoptată la 7 aprilie 2011.RO 14.11.2012 şi
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 315/57.
Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul
european de protecție71 stabilește un mecanism pentru recunoașterea reciprocă de către statele membre a
măsurilor de protecție în domeniul criminalității. Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor
acestuia72 și Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind
combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile 73
abordează, printre altele, nevoile specifice ale categoriilor speciale de victime ale traficului de persoane, ale
abuzului sexual asupra copiilor, precum și ale exploatării sexuale și pornografiei infantile.
Art. 9 al Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012, de
stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a
Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, emis de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene
face precizarea conform căreia criminalitatea reprezintă un prejudiciu pentru societate și, în aceeași măsură,
constituie o încălcare a drepturilor individuale ale victimelor. Ca atare, victimele criminalității ar trebui să fie
recunoscute și tratate cu respect, atenție și profesionalism, fără a fi discriminate în vreun fel pe baza oricărui
motiv cum ar fi rasa, culoarea, originea etnică sau socială, trăsăturile genetice, limba, religia sau credința,
opiniile politice sau de oricare altă natură, apartenența la o minoritate națională, bunurile de care dispune,
nașterea, handicapul, vârsta, genul, identitatea de gen și modalitatea de exprimare a genului, orientarea sexuală,
statutul acestora din punctul de vedere al reședinței sau sănătatea. Este necesar ca în toate contactele cu o
autoritate competentă în contextul procedurilor penale și cu orice serviciu care intră în contact cu victimele,
precum serviciul de sprijinire a victimelor sau de justiție reparatorie, ar trebui să se țină seama de situația
personală și de necesitățile imediate, vârsta, genul, eventuala dizabilitate și de maturitatea victimelor
criminalității, respectându-se totodată pe deplin integritatea lor fizică, mentală și morală. Victimele criminalității
ar trebui să fie protejate împotriva victimizării secundare și repetate, precum și împotriva intimidării și a
răzbunării, să primească sprijin adecvat pentru a se facilita recuperarea lor și să beneficieze de un acces suficient
la justiție.
Art. 46 al Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012, de
stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a
Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, şi care a fost emis de către Parlamentul European Și Consiliul
Uniunii Europene explică faptul că serviciile de justiție reparatorie, inclusiv, de exemplu, medierea dintre
victimă și autorul infracțiunii, conferința familială și cercurile de verdict, se pot dovedi extrem de benefice
pentru victimă, însă necesită bariere de protecție pentru a fi împiedicată victimizarea secundară și repetată,
precum și intimidarea sau răzbunarea. Aceste servicii ar trebui, prin urmare, să aibă ca primă prioritate interesele
și nevoile victimei, repararea prejudiciilor suferite de victimă și evitarea producerii altor prejudicii. Factori
importanţi cum ar fi: natura și gravitatea infracțiunii și a traumei suferite ca urmare a acesteia, agresiunile
repetate la adresa integrității fizice, sexuale sau psihologice a victimei, dezechilibrele dintre raporturile de forțe,
vârsta, maturitatea sau capacitatea intelectuală a victimei care ar putea limita sau reduce capacitatea acesteia de a
face o alegere în cunoștință de cauză sau care ar putea compromite un rezultat pozitiv pentru victimă, ar trebui
luați în considerare în momentul sesizării serviciului de justiție reparatorie precum și în desfășurarea procesului
de justiție reparatorie. Procesele de justiție reparatorie ar trebui să fie, în principiu, confidențiale, cu excepția
cazului în care părțile hotărăsc altfel, sau astfel cum prevede dreptul intern, având în vedere interesul public
prevalent. Factori precum amenințările proferate sau alte forme de violență săvârșite în timpul procesului pot fi
considerate ca necesitând divulgarea în interes public, iar art. 54 ne face cunoscut faptul că protecția vieții
private a victimei poate fi un mijloc important de a se evita victimizarea secundară și repetată, precum și
intimidarea și răzbunarea, și poate fi obținută printr-o serie de măsuri, printre care nedivulgarea sau limitarea
divulgării informațiilor cu privire la identitatea și adresa victimei. Această protecție este deosebit de importantă
pentru victimele-copii, incluzând nedivulgarea numelui copilului. Cu toate acestea, ar putea exista cazuri în care,
în mod excepțional, copilul poate beneficia din divulgarea sau chiar publicarea pe scară largă a informațiilor, de

71
JO L 338, 21.12.2011, p. 2.
72
JO L 101, 15.4.2011, p. 1.
73
JO L 335, 17.12.2011, p. 1.
73
exemplu în cazul răpirii unui copil. Măsurile de protecție a vieții private și a imaginii victimelor și membrilor
familiilor acestora ar trebui întotdeauna să fie conforme cu dreptul la un proces echitabil și libertatea de
exprimare, astfel cum este recunoscut la articolele 6 și 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale.

Elemente de drept comparat în materie penală

Legea organică a Medierii din Republica Moldova face precizarea că în calitate de mediator în cauzele
penale şi contravenţionale, nu poate fi admis în calitate de mediator în cauzele penale şi contravenţionale:
ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, avocatul uneia dintre părţi, precum şi persoana incompatibilă
în baza unor prevederi legale speciale, ceea ce face ca să se realizeze întocmai imparţialitatea mediatorului.
Totodată, se are în vedere faptul că informaţia oferită mediatorului în cauzele penale şi contravenţionale implică
răspunderea mediatorului, în condiţiile legii, pentru divulgarea informaţiei puse la dispoziţia lui la etapa de
urmărire penală sau de judecare a cauzei penale ori de judecare a cauzei contravenționale, fapt care este posibil
datorită informaţiilor primite despre caz, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuind să
informeze mediatorul, înainte de începerea procesului de mediere, despre elementele semnificative ale cazului
conform normelor Codului de procedură penală şi Codului contravenţional. 74 Potrivit articolului 40 din aceeaşi
Lege a medierii, în cadrul procesului de mediere, o parte sau ambele părți au dreptul de a beneficia de serviciile
garantate de stat ale unui mediator în modul prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că medierea este garantată de
stat.
Articolul 13 din Codul deontologic al mediatorului din Republica Moldova este adoptat în temeiul art.
23 lit. g) al Legii nr. 134- XVI din 14 iunie 2007 şi se aplică mediatorilor atestaţi profesional, şi precizează că
mediatorul este obligat să informeze autorităţile competente referitor la o infracţiune iminentă, despre care ia
cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere, procedând astfel la dezvăluirea informaţiilor, fără a ţine cont de
confidenţialitate. De asemenea, la solicitarea expresă a uneia dintre părţi, mediatorul este poate să asigure
confidenţialitatea informaţiei comunicate în raport cu cealaltă parte. Mediatorul poate solicita semnarea unui
acord de confidenţialitate şi pentru părţile participante la mediere.
Art. 32 din Legea 192/2006 din România75 cu privire la mediere face precizarea că mediatorul este
obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere,
precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe parcursul medierii, chiar
şi după încetarea funcţiei sale. De asemenea, art. 53 indică faptul că susţinerile făcute pe parcursul medierii de
către părţile aflate în conflict, de către persoanele prevăzute la art. 52 şi la art. 55 alin. (1), precum şi de către
mediator au caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau
arbitrale, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage
atenţia persoanelor care participă la mediere în condiţiile art. 52, asupra obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii
şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate. Cu toate acestea, art. 55 face precizarea că în
cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de natură juridică ori din orice
alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părţilor, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din
domeniul respectiv, însă în situaţia în care mediatorul solicită punctul de vedere al unui specialist din afara
biroului său, acesta va evidenţia doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părţilor.

Concluzii
Apariţia medierii, în contextul existenţei multitudinii de conflicte intersociale şi interpersonale foarte
diversificate şi versatile, dar şi a procedurilor complicate cerute de aplicarea legii, mai ales în materie civilă,
comercială şi penală, neexcluzând celelalte materii de aplicare a legii, constituie un pilon nepreţuit pentru

74
Art. 36-37 din Legea Nr. 137 din 03.07.2015 cu privire la mediere, emisă la 3 iulie 2015 de către
Parlamentul Republicii Moldova, Publicată la 21.08.2015 în Monitorul Oficial Nr. 224-233, art Nr:
445. Data intrării în vigoare: 21.08.2015. Aceasta abrogă Legea nr. 134-XVI din 14 iunie 2007 cu
privire la mediere (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 188–191, art. 730).
75
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, astfel cum a fost republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.
74
degrevarea instanţelor de judecată, sufocate de multitudinea dosarelor care se cer a fi rezolvate.
Medierea poate fi considerată ca fiind o procedură graţioasă a rezolvării conflictelor, având ca obiectiv
stingerea conflictului printr-o înţelegere amiabilă a părţilor, într-un timp ce poate dura doar până la trei luni,
părţile putând rămâne în continuare în stare de bună înţelegere după ce au hotărât, de comun acord, ceea ce este
bun şi bine, pentru ambele părţi.

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND EVOLUŢIA MEDIERII ÎN ROMÂNIA PE DIFERITE

PALIERE JURIDICE

Conf. univ. dr. ALECU GHEORGHE

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa Mediator,
Drd. TUDOR VASILICA-LEONTINA

75
 Rezumat: Comunicarea prezintă o succintă evoluţie a medierii în România cu evidenţierea rolului său
în soluţionarea diverselor conflicte. Cuvinte cheie: mediere, conflict, litigiu, conflict, negociere, conciliere,
arbitraj, soluţionare.

Abstract: This Communication presents a short development of mediation in Romania highlighting its
role in the resolution of various conflicts.

Key words: mediation, conflict, litigation, negotiation, conciliation, arbitration, resolution.

Procedura de mediere reprezintă o modalitate extrajudiciară, în cadrul căreia părţile aflate în conflict îşi
pot rezolva în mod operativ, situaţia conflictuală prin participarea la şedinţele de mediere, în calitate de părţi
direct implicate în situaţia de conflict, fiecare persoană participantă având posibilitatea să-şi expună propriile
probleme în cadrul etapelor de dezbatere şi să le înţeleagă şi pe cele ale părţii adverse, pentru a putea alege
soluţiile pe care fiecare parte să le accepte şi să stingă conflictul[1].
Deşi cunoscută şi utilizată, cu mult timp în urmă, prin diferite forme intermediere, medierea a avut
nevoie şi de o reglementare legală pentru a putea fi aplicată pentru binele social, pentru realizarea armoniei
sociale şi a echilibrului partenerial şi pentru a putea fi diferenţiată de celelalte modalităţi alternative de stingere a
conflictului.
Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă[2], modificată prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 [3], cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 219/2005[4], Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 290/2000[5], aprobată prin Legea nr. 32/2001[6],
şi Legea nr. 261/2007[7], face în cuprinsul ei, diferenţa dintre conciliere [8], arbitraj [9] şi mediere [10],
explicând noţiunea de negociere, precum şi al conflictului de interese în domeniul muncii[11].
Potrivit acestei legi, apare noţiunea de mediator în domeniul conflictele de muncă şi poate fi aplicată
după ce s-a epuizat procedura concilierii; „ Art. 26: în cazul în care conflictul de interese nu a fost soluţionat ca
urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, părţile pot hotărî, prin consens,
iniţierea procedurii de mediere”, iar mediatorii sunt numiţi anual de ministrul muncii şi protecţiei sociale, cu
acordul Consiliului Economic şi Social, dintre persoanele care au calitatea de mediator. Potrivit art. 30 al acestei
legi, „la încheierea misiunii sale, mediatorul are obligaţia să întocmească un raport cu privire la situaţia
conflictului de interese, să îşi precizeze părerea cu privire la eventualele revendicări rămase nesoluţionate;
raportul va fi transmis fiecărei părţi, precum şi Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale”. Parcurgerea în
prealabil a procedurilor de mediere sau de arbitraj, acceptate de comun acord, poate fi urmată de declanşarea
unei greve, conform art. 41 din legea sus menţionată: „Înainte de declanşarea grevei medierea şi arbitrajul
conflictului de interese sunt obligatorii numai dacă părţile, de comun acord, au decis parcurgerea acestor etape.”
Legea nr. 54/2003 (legea sindicatelor) face, de asemenea, referire la mediere în cuprinsul art.27,[12].
Medierea şi organizarea profesiei de mediator a fost posibilă datorită apariţiei Legii Nr. 192 din 2006
[13].
Fiind perioada de construcţie a dialogului social, care permite apariţia medierii în cadrul negocierilor la
nivel instituţional, Legea dialogului social apare ca o necesitate a nevoii de negociere dintre patronate şi
sindicate, pe fondul restructurării industriale în urma căreia au urmat o serie de proteste şi greve ale diferitelor
ramuri de activitate din industrie. În România lipsea uzanţa culturii dialogului social în scopul unei păci sociale,
astfel încât apare necesitatea relementării legislative care să fundamenteze repere şi reguli de desfăşurare a
dialogului social. Acordurile colective sunt reglementate de aceeaşi lege care se referă la sindicate, organizaţii
patronale, CES (Consiliul Economic şi Social), comitete de dialog social şi conflictele de muncă, astfel că etapa
de construcţie a platformei instituţionale în domeniul dialogului social s-a desfăşurat până în 2003, când
Codul muncii precedent era încă în vigoare. Ministerul Muncii are obligaţia de a asigura medierea -
concilierea, de a respecta şi de a pune în aplicare reglementările în vigoare în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă.
Potrivit unui studiu[14], “lipsa sau funcţionarea defectuoasă a comunicării şi a mecanismului de
coordonare şi-a pus amprenta asupra credibilităţii procesului de dialog social din România [...]. Din punct de
vedere instituţional, dialogul social nu este 100% funcţional: la nivel central (ministere, confederaţii)
funcţionează acceptabil, nu însă şi la nivel local (instituţii, autorităţi publice locale, servicii publice).
Instituţiile prefectului, structurile administraţiei publice locale, respectiv Comisiile de Dialog Social

76
constituite în acest context nu joacă un rol activ pentru stimularea şi medierea dialogului între partenerii
social; dialogul social are doar un rol consultativ limitat.”
Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011[15], înlocuieşte Legea Sindicatelor, Legea Patronatelor,
legislaţia privitoare la contractele colective de muncă, cea privitoare la conflictele de muncă precum şi legile de
înfiinţare şi organizare a Consiliului Economic şi Social. Articolul 27 a Legii dialogului social, făcând referire la
atribuţiile organizaţiilor sindicale, precizează că: “În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite,
organizaţiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de
soluţionare a litigiilor prin conciliere, mediere, arbitraj, petiţie, pichet de protest, marş, miting şi demonstraţie
sau grevă, în condiţiile prevăzute de lege”, iar în art.167 se precizează: “Concilierea, medierea şi arbitrarea
conflictelor colective de muncă se fac numai între părţile aflate în conflict”.
Capitolul IV a Legii dialogului social face referire la mediere[16] şi arbitraj, stabilind condiţiile şi
forma pentru realizarea medierii, înfiinţându-se Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de
Muncă, pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Art.176 al Legii dialogului social stabileşte în
alin. (1) că „modalitatea de înfiinţare, organizare a Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de
muncă va fi reglementată prin hotărâre a Guvernului, ce va fi adoptată în cel mult 90 de zile de la intrarea în
vigoare a Legii dialogului social.
Art. 179, alin. (1) din Legea dialogului social face precizarea că: „Pe întreaga durată a unui conflict
colectiv de muncă, părţile aflate în conflict pot hotărî prin consens ca revendicările formulate să fie supuse
arbitrajului Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale. (2) Hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor
Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sunt obligatorii pentru părţi,
completează contractele colective de muncă şi constituie titluri executorii. Acest articol a intrat în vigoare la 1
februarie 2013, potrivit articolului unic pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2012 privind
modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 cu privire la Codul de
procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012.
Legea nr. 255/2004[17], modifică şi completează Legea nr 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat. Astfel, în art.3 alin (1) lit. f) din Legea nr 255/2004, i se atribuie avocatului activităţi de
mediere, indiferent de natura conflictului.
Contractul de mediere are în parte caracterele unui contract de intermediere (art. 2096 Cod civil) [18],
sau în parte caracterele unei tranzacţii (art. 2267 Cod civil) [19], dar, pentru că nu toate elementele contractului
de mediere se regăsesc în cele două, se poate spune că este un contract nenumit, ceea ce înseamnă că se pot
aplica regulile art. 1168 C. civ., cu privire la regulile aplicabile contractelor nenumite. [20]
Potrivit studiilor de cercetare realizate de A.Păroşanu, E.Balica şi A.Bălan, primele proiecte de
implementare în România de dezvoltare a medierii şi a soluţionării conflictelor, au avut loc în sectorul
neguvernamental, la mijlocul şi sfârşitul anilor 1990, în special prin intermediul fundaţiilor, astfel, „Fundaţia
pentru Schimbări Democratice (FDC) a iniţiat mai multe proiecte de mediere care vizau dezvoltarea de măsuri
alternative la sistemul de justiţie formală” [21]. Primul proiect s-a derulat între anii 1996-1997 sub titlul:
„Dezvoltarea unui model cultural specific de mediere şi soluţionare a conflictelor în România, Faza I [22], prin
care s-a urmărit „formarea şi conştientizarea actorilor sociali în ceea ce priveşte medierea, acestea fiind destinate
ONG-urilor, asociaţiilor profesionale, sindicatelor, administraţiei locale, Parlamentului etc.” [23]. Acest proiect
s-a derulat în perioada 1997-1998, şi a fost intitual „Dezvoltarea unui model cultural specific de mediere şi
soluţionare a conflictelor în România, Faza II[24]. Reţeaua de formare a mediatorilor din România ”a continuat
derularea activităţilor de formare a mediatorilor şi a dus la alcătuirea unei reţele de mediatori la nivel naţional.
Paralel cu derularea acestui proiect, s-a derulat proiectul „Metode alternative de soluţionare a conflictelor în
sistemul judicia românesc”. S-a realizat formarea profesională pentru avocaţi şi judecători [25], care a avut drept
obiectiv implementarea utilizării medierii în sistemul judiciar, astfel încât, potrivit cercetărilor A. Păroşanu, „în
1999, a fost iniţiat un proiect-pilot în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, prin care se dorea introducerea
conceptului de mediere în cadrul acestei instanţe [26]. Proiectul derulat de Ministerul de Justiţie viza pregătirea
unei legi a medierii în România, pe baza experienţelor în cadrul instanţei de judecată mai sus menţionate.
Proiectul de lege a fost înaintat Parlamentului în anul 2000”.
Mai târziu, Legea nr.370/2009 modifică şi completează Legea nr. 192/2006 privid medierea şi
organizarea profesiei de mediator.

77
 Odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri juridice române, se instituţionalizează medierea, putându-se
aplica în toate domeniile.
În urma cercetărilor efectuate prin colaborarea Departamentului de Criminologie din cadrul
Universităţii Greifswald şi Institutul de Sociologie al Academiei Române, având drept scop desfăşurarea unor
cercetări în materia justiţiei restaurative, justiţiei pentru minori şi prevenirea criminalităţii, s-au realizat o serie de
work-shopuri şi seminarii internaţionale în cadrul căruia au fost discutate noţiuni cu privire la dezvoltarea şi
utilizarea medierii în domeniul penal în Germania şi România. Acest studiu de evaluare a implementării medierii
în domeniul penal în România a fost sprijinit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a
Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea realizării sondajelor care s-au desfăşurat la nivelul procurorilor
şi judecătorilor din România, prin intermediul proiectului „Initiation and enhancement of bilateral cooperation”,
finanţat de către Fundaţia Germană pentru Cercetare (DFG). Potrivit rezultatelor acestui studiu, prezentate la 23
martie 2013 de Prof. Dr. Frieder Dünkel la Universitatea din Greifwald, „principalele motive invocate de părţi
atunci când refuzau să apeleze la un mediator s-a numărat lipsa de încredere în mediere şi mediatori, lipsa de
informare în privinţa medierii din domeniul penal şi lipsa resurselor financiare. Răspunsurile date de către
procurori şi judecători au arătat că, la momentul sondajelor, era nevoie de o mai bună informare privind
medierea, organizaţiile de mediere, legislaţia şi procedurile de realizare a medierii[27]”.
Potrivit Legii nr. 115 din 4 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator, pentru a fi înţeleasă din perspectiva reglementată de lege,
medierea are nevoie de raportarea în mod corect la respectarea condiţiilor de fond şi formă cerute de lege pentru
încheierea unei tranzacţii, a unui acord sau a unui contract, precum şi în cazul în care prin acordul de mediere
se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar [28].
În situaţia unui litigiu aflat deja pe rolul instanţelor de judecată cu privire la infracţiunile pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, medierea se
poate realiza cu condiţia ca victima să îşi exprime consimţământul de a participa la şedinţa de informare
împreună cu făptuitorul. Art.14 din Legea nr. 115 din 4 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, face precizarea că în situaţia în care conflictul a
fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor sau la propunerea
oricăreia dintre acestea ori la recomandarea instanţei, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune
potrivit legii, medierea putând să aibă ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului existent între părţi şi
aflat deja pe rolul instanţelor de judecată. În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va
pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre cu respectarea Codului de procedură, iar
odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de
timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este
legat de transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje şi cauze
succesorale[29].
Demn de reţinut este şi faptul că pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca
rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal
de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-
verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).
Transformarea concepţiei potrivit căreia părţile nu pot înţelege şi accepta punctul de vedere al altcuiva,
face dificilă realizarea medierii, pentru că acest aspect se datorează factorului de rezistentă la o practică nouă
pentru părţile aflate în conflict, practică a medierii care pare a fi contradictorie faţă de ceea ce le era deja
cunoscut, transformarea având un caracter de rezistenţă la schimbare, administrată de conştientizarea sistemelor
periferice clasice de apărare şi rezolvare a conflictului. Cu toate acestea, pârghiile de realizare a cunoaşterii
facilităţii oferite de mediere se pot realiza printr-o transformare progresivă a concepţiei de rezolvare a unui
conflict, schemele de activare a medierii se pot integra progresiv în reprezentarea centrală a mentalului social,
constituind treptat, o noua reprezentare a concepţiei rezolvării conflictelor.
Reprezentarea conceptuală a medierii încearcă să acopere o gamă largă de categorii de subiecte ce pot fi
deduse unei împăcări facile şi de stingere a conflictelor, ceea ce face ca să se evite pierderile de timp şi bani
suferite raportate la nivel micro şi macro al unei companii, a unei organizaţii, a unui individ sau mai mulţi şi la
nivel social.

78
 Se poate spune că atunci când normele sunt puternic legate de presiunea societăţii pentru conformism,
apariţia normelor alternative cere o derigidizarea a normelor restrictive exercitate de către putere sau de către
majoritate, care sunt legate de presiunea spre conformism. Se cere astfel o micşorare a direcţionării strategice
doar către aparatul justiţiar, care este deosebit de încărcat cu un volum imens de dosare şi căruia, prin eliberarea
de cauzele facile prin aplicarea emergentă a medierii, ar avea timp să poată analiza în mod temeinic acele cauze
aflate pe rol, care nu îngăduie medierea datorită gravităţii faptelor.
Cu toate acestea, medierea reparatorie se poate aplica şi în timpul executării pedepselor sau după
executarea pedepselor, având grijă ca să existe acordul victimei, pentru a nu transforma medierea cerută de
agresor într-o formă de hărţuială a victimei, sau chiar de revictimizare. Pragul dintre revictimizare şi intenţia de
reparare a greşelii fiind deosebit de fragil, se cere mediatorului sî aibă delicateţea şi înţelepciunea de a discerne
între o încercare de reparare a greşelii realizată de către agresor faţă de victimă, sau o încercare de răzbunare
acoperită de solicitarea bunelor oficii ale medierii, fiind nevoie să se înţeleagă în aceste situaţii intriga şi intenţia
reală a agresorului fată de victimă, înţelegând profunzimea relaţiilor dintre agresor şi victimă. Pentru aceasta,
este necesar ca mediatorul să aibă profunde cunoştinţe juridice, ample aptitudini de înţelegere şi comunicare,
bune cunoştinţe psihologice şi sociologice.
Contextele intergrupale reprezintă nucleul din care se nasc comportamentele individuale, fapt ce trebuie
cunoscut de către mediator pentru a putea aplica medierea în mod eficient. În special pentru problemele
intergrupale se poate aplica medierea sanitară, care are în vedere urmărirea şi îndrumarea grupului spre repararea
greşelilor comportamentale care pot afecta viaţa sau integritatea persoanelor din grup, aceasta fiind o mediere
preventivă, realizată la nivel instituţional pe plan local. Apropierea grupului de cunoaşterea normelor
comportamentale corecte implică şi aducerea la cunoştinţa societăţii a opţiunilor pe care le oferă medierea, care
este reglementată de norme interne şi internaţionale.
Medierea, reprezentând o opţiune de schimbare de conduită în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor
apărute inerent între două persoane sau două grupuri, este întâmpinată atât cu entuziasm, dar şi cu reticenţă din
cauza dificultăţilor de înţelegere a acesteia, ceea ce o face dificil de operaţionalizat. Raportul dintre conduită şi
convingere nefiind determinant în sine, poate deveni determinant doar print-o regulă exterioară convingerii
subiectului, ceea ce face ca în situaţia în care raportul dintre conduita sau convingerea părţilor din conflict nu
poate fi determinant în alegerea unei căi alternative de soluţionare a conflictului, dar poate fi determinant printr-o
regulă exterioară celor doi subiecţi implicaţi, poate crea un raport determinant în alegerea unei soluţii alternative
a rezolvării conflictului. De aici se poate deduce necesitatea ca regula exterioară să fie îndrumarea instanţei către
alegerea modalităţilor alternative de rezolvare a conflictelor de către părţile implicate în conflict.
Eutristica medierii constituie o metodă de studiu și de cercetare bazată pe descoperirea de fapte noi şi
ţine de arta de a conduce şi a gestiona o dispută cu scopul de a descoperi mobilul care stă în spatele adevărului,
folosind utilizarea de întrebări, chestionarea părţilor ducând astfel la descoperirea unor adevăruri noi, neprecizate
iniţial de către părţi şi pe care chiar părţile au preferat să le ignore datorită stării de disconfort psihic resimţit, dar
care au constituit un puternic fundament psihologic care a declanşat realizarea infracţiunii. În baza faptelor
relatate de părţi şi a observării atente a conduitei lor, a substratului din spatele problemei de rezolvat, mediatorul
trebuie să discearnă între exagerare şi adevăr, între orgoliul rănit al părţilor şi pierderile suferite. Este o adevărată
artă să descoperi o opţiune pe care părţile nu au văzut-o sau nu au avut înţelepciunea să se apropie de ea. Abia în
prezenţa celei de-a treia persoană, imparţială, părţile au şansa să înţeleagă şi eventual să accepte o a treia soluţie.
Totodată, de-a lungul întregului proces al medierii se cere ca să se păstrele soluţionarea conflictului strict în
limita legalităţii.
Pot realiza medierea atât mediatorii care au absolvit un curs de formare profesională a mediatorilor în
ţară ori în străinătate, avocaţii, notarii publici, precum şi membrii altor profesii liberale care dobândesc calitatea
de mediator.
Concluzii
Aşadar, procedura de judecată poate fi urmată cu respectarea cerinţelor ce se cer a fi îndeplinite, astfel
cum cer codurile de procedură, ceea ce înseamnă că vor fi respectate termenele, forma şi fondul, sau poate fi
întreruptă prin aplicarea procedurii medierii, ceea ce scurtează semnificativ perioada cerută de procedurile lungi
şi greoaie ale instanţelor. Aceste aspecte, este imperios necesar, să fie făcute cunoscute părţilor aflate în conflict,
precum şi societăţii, abordând realitatea socială şi juridică în egală măsură.

79
Studiul implementării medierii într-un grad mai ridicat poate fi pus în legătură cu realităţile existente, care sunt
schimbătoare şi deosebit de complexe, adaptate la ansamblul relaţiilor sociale, comunitare şi juridice care se cer
a fi soluţionate, precum şi implementarea lor într-un sistem de valori care să fie cunoscute şi în care să se
formeze aptitudini conciliante care pot scuti părţile implicate într-un litigiu de cheltuieli ridicate, de pierderi
datorate de multitudinea termenelor cerute de procedurile judiciare.

Referinţe bibliografice:

1. Alecu Gh., Tudor Vasilica-Leontina, Unele consideraţii privind medierea în materie penală şi
rolul său în soluţionarea conflictelor, în Revista Română de Criminalistică nr. 3(105), Iunie 2016, Vol.XVII,
p. 2280. 2. Legea Nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, publicată în
Monitorul Oficial al României, Nr. 582 din 29 noiembrie 1999. 3. Ordonanţa de Urgenţă Nr. 138 din 14
septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, act emis de: Guvernul
României, act publicat în: Monitorul Oficial al României Nr. 479 din 2 octombrie 2000. 4. Legea Nr. 219 din 6
iulie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă, act emis de: Parlamentul României, act publicat în: Monitorul Oficial al României,
Nr. 609 din 14 iulie 2005. 5. Ordonanţă de Urgenţă nr.290 din 29 decembrie 2000 privind modificarea art. IX din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă
şi pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului nr.13/1998 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
civilă vezi şi http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=27279 . 6. Lege nr.32 din 5 martie 2001 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.290/2000 privind modificarea art.IX din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă şi pentru abrogarea
Ordonanţei Guvernului nr.13/1998 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, act emis de
Parlamentul României, act publicat în: Monitorul Oficial al României nr. 116 din 7 martie 2001, act care
modifică: Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, vezi şi
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=27992 . 7. Legea nr.261 din 19 iulie 2007 pentru modificarea
și completarea Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, act emis de Parlamentul României,
act publicat în: Monitorul Oficial al României nr. 493 din 24 iulie 2007. Vezi şi:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=73338 . 8. Legea Nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, Secţiunea a 3a, Concilierea conflictelor de interese, art. 17-25. 9. Legea Nr.
168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Secţiunea a 5a, Arbitrajul conflictelor de
interese, art.32-39. Art. 38, alin. (2) „Comisia de arbitraj se pronunţă în termen de 5 zile de la data încheierii
dezbaterilor printr-o hotărâre irevocabilă.” 10. Legea Nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă, Secţiunea a 4a, Medierea conflictelor de interese, art.26-31. 11. Legea Nr. 168 din 12
noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, art. 4: „Conflictele de muncă ce au ca obiect
stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la
interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite în continuare conflicte de
interese.”
12. Legea nr. 54/2003, (legea sindicatelor), Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 73
din 5 februarie 2003. Sectiunea 5 - Atributiile organizatiilor sindicale: “Art. 27. În vederea realizării scopului
pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt:
negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul,
demonstraţia şi greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.” 13. Legea 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006.
14. Studiu comparativ privind dialogul social în administraţia publică din România şi Norvegia, finanţat printr-
un grant acordat de către Guvernul Norvegiei prin intermediul Granturilor Norvegiene 2009-2014 în cadrul
Programului Muncă Decentă şi Dialog Tripartit, Bucureşti, 2014, p.23, vezi:
http://www.anfp.gov.ro/bnr/file/Studiu_comparativ_decembrie2014ro.pdf . 15. Legea Nr. 62/2011 (Legea
dialogului social), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011, republicată în:
Monitorul Oficial al României, nr. 625 din 31 august 2012, cu modificările ulterioare. 16. Legea 62 din
10/05/2011: CAP. IV. Medierea şi arbitrajul. ART. 175. În vederea promovării soluţionării amiabile şi cu
celeritate a conflictelor colective de muncă se înfiinţează Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective

80
de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. ART. 176. (1) Modalitatea de înfiinţare,
organizare şi funcţionare a Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă va fi
reglementată prin hotărâre a Guvernului, ce va fi adoptată în cel mult 90 de zile de la intrarea în vigoare a
prezentei legi. (2) În cadrul Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă vor fi constituite
corpul de mediatori şi corpul de arbitri ai conflictelor colective de muncă. ART. 177. Componenţa şi criteriile de
accedere în corpul de mediatori şi corpul de arbitri ai conflictelor colective de muncă, competenţa, atribuţiile,
precum şi procedurile de mediere şi arbitraj se stabilesc prin Regulamentul de mediere şi arbitraj, elaborat de
Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, aprobat prin ordin comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului
justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. ART. 178. (1) În cazul în care conflictul
colectiv de muncă nu a fost soluţionat ca urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, respectiv de inspectoratul teritorial de muncă, după caz, părţile pot hotărî, prin consens,
iniţierea procedurii de mediere, în condiţiile prezentei legi. (2) Pentru medierea conflictelor individuale de
muncă sunt aplicabile prevederile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare. ART. 179. (1) Pe întreaga durată a unui conflict
colectiv de muncă, părţile aflate în conflict pot hotărî prin consens ca revendicările formulate să fie supuse
arbitrajului Oficiului de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale. (2) Hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor
Colective de Muncă de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sunt obligatorii pentru părţi,
completează contractele colective de muncă şi constituie titluri executorii.*) Intră în vigoare la 1 februarie 2013,
potrivit articolului unic pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012. ART. 180. Medierea sau arbitrajul
conflictului colectiv de muncă este obligatorie/obligatoriu dacă părţile, de comun acord, au decis acest lucru
înainte de declanşarea grevei sau pe parcursul acesteia.” 17. Legea nr 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 559 din 23 ianuarie 2004.
18. Codul civil român, art. 2096: (1) Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă
de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. (2) Intermediarul nu este prepusul
părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale.” 19. Codul civil român,
art. 2267: „(1) Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării
silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. (2)
Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre
părţi.” 20. Codul civil român, art. 1168: „Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel
mai mult”. 21. Andrea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în domeniul penal în România.
Evaluare şi perspective de dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.183. 22.
http://fdc.org.ro/en/projects/finalized-projects/developing-a-culturally-specific-model-ofmediation-and-conflict-
resolution-in-romania-phase-i apud Andrea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în domeniul penal
în România. Evaluare şi perspective de dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.183. 23. Andrea
Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în domeniul penal în România. Evaluare şi perspective de
dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.183. 24. http://fdc.org.ro/en/projects/finalized-
projects/developing-a-culturally-specific-model-ofmediation-and-conflict-resolution-in-romania-phase-ii-
romanian-mediators-network , apud Andrea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în domeniul penal
în România. Evaluare şi perspective de dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.183. 25.
http://fdc.org.ro/en/projects/finalized-projects/alternative-dispute-resolution-methods-in-theromanian-judicial-
system-training-for-lawers-and-judges , apud Andrea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în
domeniul penal în Romania. Evaluare şi perspective de dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.184.
26. „Servicii de mediere la Judecătoria Sectorului 3 în cadrul proiectului pilot derulat de Ministerul de Justiţie
pentru formularea legii privind introducerea medierii în instanţele juridice”, http://fdg.org.ro/en/projects; apud
Andrea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în domeniul penal în România. Evaluare şi perspective
de dezvoltare, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2013, p.184. 27. Prof. Dr. Frieder Dünkel, Universitatea din
Greifwald, 23 martie, 2013, Cuvânt înainte; apud Andreea Păroşanu, Ecaterina Balica, Ana Bălan, Medierea în

81
domeniul penal în România, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 178-179. 28. Legea nr. 115 din 4 iulie 2012
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 31 ianuarie 2013, art. 8, art.9, art.10. 29. Legea nr.
115 din 4 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la 31 ianuarie 2013, art. 13, lit. g),
art.14-15.

82
 TERORISMUL.STATUL ISLAMIC

Coordonator Ştiinţific:
Conf. George Mircea Botescu
Masterul de Probatiune
Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala
Universitatea din Bucuresti
Andreea Cristina Vieru
Licentiat in Antropologie
Absolvent al Masterului de Probatiune

Sursă date: www.google.ro76

Cuprins
Introducere 4
Capitolul 1. Abordarea Teoretică a Termenului de Terorism. 5
1.1 Definiţie 5
1.2 Scurt Istoric 6
1.3 Scopul Terorismului 7
1.4 Tipuri de Organizaţii Teroriste și Provenienţa lor 8
1.5 Tipuri de Terorism 14
1.6 Consecinţele Terorismului și Prevenirea Actelor Teroriste 15
Capitolul 2. Terorismul Inteligent 16
2.1 Definiţie 16
2.2 Forme de Manifestare a Terorismului Inteligent 16
Capitolul 3. Statul Islamic si Terorismul Religios 18
3.1 Definiţie 18
3.2 Apariţia și Manifestarea Terorismului Religios 18
3.3 Politici pentru Combaterea Terorismului Religios 27
3.4 Sisteme de Supraveghere și Monitorizare a Terorismului Religios 27
3.5 Statul Islamic 30
Capitolul 4 Serviciile secrete și Terorismul 34

4.1 Serviciile Secrete din România și Europa, Atribuţii, Obiective și lupta împotriva 34
terorismului
Capitolul 5. Metodologie 40
5.1 Obiectivele și Rezultatele Cercetării 40
Capitolul 6. Concluzii, Recomandări 47
Anexe 48
Bibliografie 54
Introducere

76
https://goo.gl/KTF9qo

83
 În zilele noastre, din nefericire, Terorismul a devenit omniprezent, zilnic trecem pe lângă oameni, care
la primă vedere par oameni normali, zâmbitori, binevoitori, însă câţi dintre ei nu s-au gândit în a omorî în
numele religiei sau să comită alte infracţiuni, doar pentru că așa Dumnezeu, spun ei, îi va iubi mai mult?
În lume de-a lungul timpului au fost şi sunt practicate mai multe forme de terorism însă în prim plan,
odată cu sângeroasele atacuri de la 11 Septembrie 2001, a venit Terorismul Islamic. Terorismul, indiferent de tip,
în opinia mea este un fenomen ce aparţine numai de mediul uman, adica este un rău uman, un rău al distrugerii şi
al răzbunării, un rău ce uni însă îl consideră purificator.
Nu îi consider pe conducătorii organizăţiilor teroriste islamice ca fiind oameni cu un caracter puternic,
ci mai degrabă oameni care au abilitatea de a “citi omul după chip”, iar apoi trec la manipularea acestuia pentru a
obţine supunere şi pentru a - şi crea “armata drept credincioasă” al cărui scop este pedepsirea celor ce insultă
religia pentru a-şi asigura locul în Rai.
În lucrare îmi propun în principal să găsesc definiţia exactă a Terorismului şi a Terorismului Islamic, să
creez o tipologie a persoanelor ce comit atacuri teroriste, care este scopul comiterii de acte teroriste în numele
religiei? Cum îşi aleg victimele şi de ce? Ce beneficii au în urmă comiterii acestor acte şi mai ales cine sunt
adevăraţii beneficiari? De asemenea îmi doresc sa cunosc poziţia României faţă de această problemă, care sunt
metodele de prevenire şi dacă noi am putea fi o viitoare ţintă a teroriştilor și de ce nu să găsesc o soluţie viabilă
pentru stoparea fenomenului, toate acestea imi doresc să le aflu prin aplicarea de interviuri și prin cercetări pe
cont propriu.

Capitolul 1. Abordarea Teoretică a Termenului de Terorism

1.1 Definiţie
Din punct de vedere morfologic termenul de terorism, (terror-terroris), are origini latine și are conotaţie
militară.
Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul
„Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a
introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă internaţională” (ce includea în sfera sa de
definire crimele împotriva drepturilor omului şi crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a
reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Datorită instabilităţii statelor de a cădea deacord asupra definirii
„crimei politice” sau a determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au
eşuat în încercarea de a defini terorismul. 77 Astfel conform Dex, “terorismul reprezintă actele de violenţă
intenţionate comise de un grup sau de o organizaţie pentru a provoca o teamă generalizată și pentru atingerea
unor scopuri”78 . În literatura de specialitate terorismul este definit ca fiind “singurul mijloc de a câstiga cu
usurinţă împotriva raţiunii îl reprezintă teroarea și forţa”79
Desigur, aceste definiţii îşi au importanţa lor, întrucât analizează, din varii puncte de vedere, un
fenomen – fenomenul terorismului – şi îl plasează într-o ontologie socială şi ea foarte diversificată şi foarte
complexă. În cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a terorismului ca
„act voluntar comis împotriva vieţii, integritaţii fizice, sănătăţii sau libertăţii oficialităţilor; orice act care
primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţi publice sau împiedicarea
acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale ”. 80
Așadar, din informaţiile prezentate, putem observa că de-a lungul timpului au apărut multitudini de
definiţii ale terorismului însă nici una nu a fost acceptată unanim, fiecare definiţie apărută are partea ei de adevăr
și explică termenul dintr-un alt punct de vedere.
1.2. Scurt Istoric
Conform lui Gh. Bassarabescu în cartea “Terorism, între istorie și actualitate”, primele semen ale
terorismului au apărut înca din perioada romană, unde legiunile militare romane practicau tactica terorii
împotriva polulaţiei inamice, scopul principal fiind acela de a o pacifica și de a o supune. Reacţile la un astfel de
terorism erau fuga, supunerea şi, rareori, răzvrătirea.
„De-a lungul timpului, noţiunea de terorism şi-a modificat înţelesul. La un moment dat, în Evul Mediu,
cruciaţii, porniţi să elibereze Ierusalimul şi Mormântul Sfânt din “mâinile” credincioşilor lui Muhammad, s-au

77
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf, pag. 18
78
http://dexonline.ro/definitie/terorism
79
Hittler, Adolf, “Mein Kampf”, Editura Pacifica, Bucuresti 1993
80
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf, pag. 18

84
văzut loviţi de împotrivirea băştinaşilor, care-i socoteau invadatori şi necredincioşi, deoarece creştinii nu-l
venerau pe profetul lor.
Cei mai înverşunaţi s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe Asasin, care ucideau fără
scrupule şi creştinii, luptând până la ultimul, convinşi ca, murind pentru credinţa lor religioasă, vor avea parte de
Paradisul lui Allah, fericiţi veşnic şi îmbuibându-se din munţi de pilaf, înconjuraţi de cadâne ( 70 de virgine).
Asasin a devenit de atunci, prin intermediul cruciaţilor, care îi considerau pe musulmanii respectivi drept
terorişti, un termen ce-a rămas ca sinonim criminalilor ce ucid cu cruzime. Însa tot de atunci, deşi religia
islamică interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credinţă sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest
răsplatit prin aşezarea celui ce se jertfeşte direct în Paradis. Aşa sau născut Intifada 81 şi Jihadul islamic82, care
stau la baza terorismului de esenţa arabă. Intifada şi Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii atacurilor
asupra evreilor şi celor pe care le susţin, indiferent de credinţa lor religioasă.
Aparent, un asemenea comportament intolerant, pare o formă a luptei de apărare a fiinţei naţionale
arabe, îmbrăcând conotaţii patriotice. Este iluzoriu a gândi în acest mod. Căci a pune pe picior de egalitate lupta
armată desfaşurată, de pildă, în plin război, de către partizani sau maquisarzi împotriva inamicului înarmat,
ocupant al ţării este una şi alta este a teroriza populaţii inocente, copii, femei, batrâni neînarmaţi, ucigând doar de
dragul de a ucide, în numele lui Allah.83
1.3. Scopul Terorismului
Rezultatele specialiştilor dovedesc faptul că scopul actelor teroriste este paralizarea vieţii sociale din
spaţiul respectiv prin: asasinarea unor personaje cheie în ierarhia statală oficială, din domeniul politic, militar-
cultural sau a unor lideri de opinie marcanţi; distrugerea (deteriorarea) unor edificii / instituţii de valoare
(simbol) pentru autoritatea statală şi populaţia statului vizat; declanşarea unor comentarii / dezbateri la scară
largă în mass-media; mediatizarea evenimentului; generarea unor negocieri politice sau constrângerea
autorităţilor pentru a veni în întâmpinarea revendicărilor grupării teroriste; sporirea reputaţiei şi credibilităţii
grupării teroriste.
Orice act de violenţă individual sau de grup este comis cu un motiv oarecare. Întotdeauna se ascund mai
multe forţe care acţionează, diferite cauze sau interese. Motivaţiile şi determinările acţiunilor teroriste acoperă o
sferă largă de interese mergând de la cele politice şi religioase până la cele de tip mafiot sau anarhist, în general,
acestea acoperind trei categorii de motive: raţionale, psihologice şi culturale.
Un alt aspect de luat în considerare când este menţionat fenomenul terorismului reprezintă problema
elementului intenţional sau moral. Preocuparea în rândul specialiştilor militari a terorismului, pun accentul pe
„subiectul activ” care „are conştiinţă – indiferent dacă acţiunea este comisă cu intenţie directă sau indirectă – că
fapta pe care o săvârşeşte va avea drept efect scopul pe care-l urmăreşte. Intenţia reprezintă atitudinea psihică a
autorului infracţiunii în raport cu acţiunea pe care o săvîrşeşte.” 84

1.4. Tipuri de Organizaţii Teroriste și Provenienţa lor

Serviciile de inteligenţă operaţională din cadrul organizaţiilor teroriste sunt într-adevăr aprofundate,
planificate, detaliate, bine calculate și comparabile cu modul în care serviciile secrete sunt în statele organizate.
De exemplu, Sayf Al - Adel definește " planificare " ca fiind o pre-examinare ştiinţifică de obiective
pentru a identifica ținta drept și cel mai bun mijloc de a lucra pe ea. Acest lucru se face prin a pune împreună un
set de măsuri coerente, cuprinzătoare și ferme speciale destinate să înşele inamicul și să îl surprindă pe acesta dar
și reducerea cât mai mult posibil a pierderilor în cazul în care teroristul este descoperit. Ca urmare, pentru Al
-Qaeda, inteligenţa serveşte ca un instrument pentru a spori operațional certitudinea, o condiție esențială pentru o
acțiune și o modalitate de creștere a încrederii membrilor organizaţiei.
O altă mențiune importantă este faptul că Al Qaeda nu a produs doar evaluări tactice, ci şi evaluări
strategice la fel de bine. În conformitate cu ceea ce a spus Khalid Sheikh Mohammed, obiectivul operațional
principal al Al - Qaeda a fost de a provoca SUA în războaie inutile, costisitoare și sângeroase, avansând astfel o
strategie cu scopul de a obliga SUA și occidentul de a se retrage de pe teritoriile islamice. 85
Tipuri de Organizaţii Teroriste și Provenienţa lor:
Nr. Tipul de organizaţie Anul Ţara
Înfiinţării

81
Intifada de la Al-Aqsa a fost cea de-a doua revoltă palestiniană, o perioadă de acte intense de violențe
palestiniene și represalii israeliene, care a început la sfârșitul lui septembrie 2000.Acțiunea care a încins spiritele
a fost vizita premierului israelian de atunci Ariel Sharon,pe esplanada moscheii El Aqsa. A avut drept consecință
o și mai mare izolare între regiunile locuite de arabii palestineni și Israel, prin construirea gardului și zidului de
separare destinat să împiedice pătrunderea de teroriști arabi pe teritoriul locuit de israelieni.
82
“Războiul Sfânt
83
Bassarabescu, Gh. “Terorism, între istorie şi actualitate”, Ed. Clipa, nr. 518, din 27 septembrie 2001.
84
Bodunescu Ion, Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 31
85
http://www.rieas.gr/images/editorial/intelarticleuk.pdf, vizualizat la data 06.06.2016

85
 1 Organizaţii Teroriste Religioase
1.1 Creștine
Rebelii din Nagaland 1947- India
prezent
Frontul de eliberare naționalặ a Tripura 1989- Algeria
prezent
Armata de rezistențặ a Domnului Uganda
1.2 Hindu
Shiv sena.* India
Patit Pawan Sanghatana organizație India
fascistă Hindu.
Brigada Shambaji. Grup Hindu de tineret. India
1.3 Iudaice
Kahane Hai – KAH Israel, Sua
1.4 Islamice
Abu sayyaf 1991- Filipine
prezent
Armata Islamicặ Aden-Abyan Yemen
Al-Gama'a al-Islamiyya Egipt
Grupul Islamic Armat Algeria
Hamas Palestina
Brigặzile Martirilor Al-Aqsa Palestina, Cisiordania
Ansar Al-Islam Irak
Al-Qaida Globala
Asbat Al-Ansar Sudul Libanului
Jama'at al-Tawhid wa'al-Jihad (Al-Qaeda) Irak
Jihadul Islamic Egiptean Egipt
Harakat al-Mujahidin Pakistan, Kașmir
Frontul Islamic de Eliberare al Bahrainului Bahrain
Mișcarea Islamicặ din Asia Centrala Asia Centrala
Mișcarea Islamicặ din Uzbekistan Uzbekistan
Jaish-e-Mohammed Pakistan
Jaish Ansar Al-Sunna Irak
Jaish Ansar Al-Sunna JKLF Pakistan, Kașmir
Jemaah Islamiyah Sud-Estul Asiei
Jihat Rite Australia
Lashkar-e-Jhangvi Pakistan
Lashkar-e-Toiba Pakistan
Maktab al-Khadamat Afganistan
Grupul Combatant Islamic Marocan Maroc, Spania
Frăția Musulmanặ
Oamenii împotriva gangsterilor și Africa de Sud
drogurilor
Grupul Salafist de luptặ și rugăciune Algeria
Sipah-e-Sahaba Pakistan Pakistan
Takfir wal-Hijra Egipt, Sudan, Algeria
Kurdish-Hizbullah Turcia
Rețeaua Hofstad Olanda
Frontul de Dezvoltare Națională Kerala, India
1.5 Fronturi Islamice
Al-Barakaat – (Al-Qaeda) Irak, Siria, Afghanistan
Organizația Umanitară Al-Wafa – (Al- Irak, Siria, Afghanistan
Qaeda)
Frontul Islamic al Salvặrii Algeria
Fundația internațională a binevoinței. – Irak, Siria, Afghanistan
(Al-Qaeda)
Fundația Țara Sfânta pentru dezvoltare Palestina, Israel
(Hamas)

86
 Fundația globală. – (Al-Qaeda) Irak, Siria, Afghanistan
Compania de Comerț Konsojaya – (Jemaah Sud-Estul Asiei
Islamiyah)
1.6 Sikh**
Babbar Calza India
Federația Internațională a Tineretului Sikh India
Forța Khalsa Saheed India
Forța de Eliberare a Khalistanului India
Forța Comando a Khalistanului India
Frontul de Eliberare a Khalistanului India
Armata Naționalặ a Khalistanului India
Regimentul Dashmesh India
1.7 Alte organizații teroriste religioase

Aum Adevarul Suprem Japonia

Aum Shinrikyo Japonia
1.8 Organizații teroriste naționaliste
Al-Fatah Palestina
Brigada Martirilor Al-Aqsa Palestina
Baloch Mujahideen Palestina
Hamas
Jihadul Islamic Palestinian Palestina
Organizația Nasseristặ Palestina
Organizația Acțiunea Arabặ Palestina
1.8 De orientare republicanặ
Confreria Fenian Irlanda

Armata Republicanặ Irlandezặ Irlanda

Armata Provizionalặ Republicanặ Irlanda

Irlandezặ
Armata de Eliberare Naționalặ Irlandezặ Irlanda

Loialiști nord-irlandezi Irlanda

Asociația de Apărare Ulster Irlanda

Forța voluntarilor din Ulster Irlanda

Forța voluntară loialistặ Irlanda

Voluntarii Orange Ungaria

Ungaria
1.9 Organizații fasciste și teroriste

Turáni Vadászok (Vînătorii Turanici) Ungaria

Turul Szövetség (Ăsociația Turul) Ungaria

Rongyos Gárda (Garda Zdrențăroșilor) Ungaria
Magyar Rendfenntartó Bizottság Ungaria
(Comitetul maghiar pentru menținerea
ordinii publice),
Nemzetőrség (Garda națională) Ungaria
Tigrii Tamili Sri Lanka

87
 An gof Cornwall(UK)

Mișcarea Islamica Turkestanului de Est China

Frația (Confreria) Revoluționară Croată Iugoslavia
Frontul de Eliberare Națională Algeria
Frontul de Eliberare a Quebecului Canada
Armata de Eliberare din Kosovo Kosovo

Partidul Muncitorilor din Kurdistan-PKK Turcia

Los Macheteros Puerto Rico
Frontul de Eliberare Națională a Corsicii – Franţa
FLNC
Uniunea Popularặ Mexic
1.10 Organizații teroriste de stânga
Acțiunea directă Franţa
Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Liban, Armenia, SUA
Armeniei – ASALA
Chukaku-Ha Japonia
Partidul Comunist din Nepal (Nepal) – de Nepal
Orientare Maoista
Armata de Eliberare Națională - Ejército de Columbia
Liberación Nacional – ELN
GRAPO Spania
Organizația Separatistă Bască ETA Spania
Armata Roșie Japoneză– Sekigun Japonia
Khmerii roșii Cambogia
Frontul Patriotic Manuel Rodríguez Chile
Montoneros Argentina
Consiliul Socialist Național al Nagalandei India
Naxals– Naxalites India

Noua Armată Populară Filipine

Organizația Revoluționară 17 Noiembrie– Grecia
17N

Grupul Popular de Război India

Fracțiunea Armata Roșie–cunoscută ca Germania
Banda Baader-Meinhof
Gruparea Meinhof-Puig Antic Germania
Celulele Revoluționare Germania
Brigăzile Roșii Italia
Forțele Armete Revoluționare ale Columbia
Columbiei– FĂRC
Calea Luminoasa– Sendero Luminoso Peru
Armata de Eliberarea Symbioneză SUA
Mișcarea Revoluționară Tupac SUA
Amaru Peru
Frontul Unit de Eliberare a Assam India
Weathermen SUA
Partidul-Front de Eliberare Revoluționară Filipine
Populară
1.11 Organizații teroriste de dreapta-
Rasiste
Armata de Eliberare a Rwandei Rwanda
Armata Republicană Ariană SUA
Boeremag Africa de sud
Combat 18 UK
Coloana 88 UK

88
 Charles Martel Club Franta
Escadronul Morții Brazilia
Ku Klux Klan SUA, Regatul Unit
Mișcarea de Acțiune și Apărare Masada Franța
Mișcarea Creativă SUA
Mișcarea Național Socialistă Regatul Unit
Națiunile Ariene SUA
Ojo per ojo Guatemala
Ordinul SUA
Ordine Nero Italia
Organizația Armatei Secrete Franța, Algeria
Partidul Acțiunea Naționalistă Turcia
Rezistența Albă Ariană Italia
Rosa dei Vente
1.12 Anti-comuniste
Alianța Anticomunistă Argentina Argentina
Alianța Anticomunistă Braziliană Brazilia
Alpha 66 SUA, Cuba– în exil
Autoapărarea Unită a Columbiei Columbia
Banda Mongoose Genada (Bulgaria)
Brigăzile Morții El Salvador
Contras Nicaragua
Coordonarea Unita a Organizațiilor Cuba
Revoluționare
Escadronul Morții Brazilia
Gladio Europa-prima dată descoperită în
Italia
Omega 7 SUA, Cuba – în exil
Ranvir Sena India
Tabel 1, Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_de_organizații_teroriste
1) *În India e recunoscut ca partid legal de dreapta. Este declarat grup terorist numai de Pakistan. 2) ** Sikh
- organizarea statului Khalistan în Punjabul indian, și în ariile adiacente. Unele grupări au început activitățile în
anii ”80, dar acum și-au diminuat activitatea. 3) *** Lista este preluata din „ICT Papers on Terrorism”,
International Policy Institute for Counter-Terrorism, Herzliya, Israel, Dec. 1999

1.5 Tipuri de terorism86

În funcţie de scopurile urmărite de actul terorist se pot determina mai multe tipuri şi forme de
manifestare a terorismului. În funcţie de modalităţile de aducere la îndeplinire a scopului propus, terorismul
poate fi:
a. Terorismul direct, presupune ca acţiunea respectivă să vizeze direct şi nemijlocit scopul propus. Este cazul
când un şef de stat este asasinat în scopul înlocuirii cu un altul care să promoveze anumite reforme aşteptate de
popor.
b. Terorismul indirect, este acel tip de acţiune, prin care se comite doar un act ce reprezintă el însuşi o
infracţiune ce precede acţiunea teroristă propriu-zisă, (de exemplu, procurarea de materiale explozive
pentru o grupare teroristă pentru a fi utilizate ulterior într-un atac).
c. Terorismul de drept comun, reprezintă acel gen de terorism care cade sub incidenţa legii penale ca o
infracţiune obişnuită, dar la care metoda de execuţie este caracterizată de teroare. Pot fi clasificate drept
acţiuni teroriste acele acţiuni care, deşi vizează scopuri particulare sau au drept obiect un interes personal
( de exemplu, obţinerea unor sume de bani pentru asigurarea protecţiei, şantajul, practicile bandelor de tip raket,
etc.), imprima o stare de teroare victimelor, care pot fi indivizi izolaţi, familii sau grupuri de persoane
(comercianţi, turişti,transportatori, ş.a.).
d. Terorismul social, urmăreşte punerea în practică a unei ideologii sau doctrine sociale ori economice, de
regulă prin distrugerea sau schimbarea ordinii sociale a unei orânduiri. De obicei, consecinţele se produc pe
teritoriul unui stat, dar uneori pot influenţa anumite evoluţii din teritoriile vecine. Specificul acestui tip de
terorism este caracterul sau regional intern, adică nu are tendinţa de a se manifesta în afara graniţelor ţării.
86
http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/tipuri-de-terorism-particularitati-si-factori-determinanti/

89
Un astfel de tip de terorism, a fost răspândit pe larg în secolul al-XIX-lea în Rusia Ţarista, SUA, Canada,
Anglia şi Franţa, unde activau un şir de grupări anarhiste care aveau drept scop impunerea ideologiei lor în
societăţile respective.
e. Terorismul politic, este caracterizat prin faptul că elementul subiectiv al infracţiunii este de ordin politic,
actul de teroare este îndreptat asupra statului, organelor sale sau reprezentanţilor săi, împotriva organizării sale
politice sau formei de stat. Acesta are ca scop, ruperea relaţiilor diplomatice, nimicirea sau înlăturarea din post,
prin agresiune, a unor lideri politici şi şefi de state, care nu mai au capacitatea de a influenţa politica externă.
Spre deosebire de alte tipuri de terorism, cel politic se manifestă sub mai multe forme: *-terorismul
explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor cu regimuri totalitare;
*-terorismul exercitat de organizaţiile politice extremiste ( majoritatea organizaţiilor teroriste din Europa şi
America Latina, spre exemplu, au la baza, ideologii de natura comunistă, unele de natura neo-nazistặ sau din
sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau fundamentalismul);
*- terorismul practicat de persoane influente, grupuri de interese, grupuri de presiune, lobby, etc.;
*- terorismul puterii discreţionare, cunoscut ca terorism împotriva intelectualităţii şi a gândirii libere,
identificat astazi în Coreea de Nord, Nigeria, etc.
f. Terorismul Religios reprezintă asocierea dintre religie și terorism, este contraindicată asocierea acestui tip de
terorism cu o singură religie, fiind mai mult un nucleu de extremiști aflaţi în imposibilitatea de a-și atinge
obiectivele în mod pașnic și democratic.
1.6. Consecinţele Terorismului și Prevenirea Actelor Teroriste
Deşi omenirea se alfă într-o continuă dezvoltare, serviciile specializate încă nu au găsit soluţia perfectă
pentru prevenirea terorismului de orice fel, astfel cetăţeanul este în permanent pericol, de asemenea nu se poate
şti exact felul şi modul de acţiune, cercetătorul britanic Alex Shone în studiile sale menţionează că serviciile de
specialitate nu acţionează cum ar trebui, ci aceştia trebuie să fie mult mai atenţi la semnalele de orice fel, să se
creeze un sistem de colectare şi exploatare a informaţiilor cu intenţii teroriste mult mai bun şi cu o eficienţă mai
mare decât cel existent, iar colaborarea dintre analişti şi colectori să fie mai strânsă, Shone mai afirmă că
serviciile ar trebui să lucreze prin cooperare cu comunităţile afectate şi nu prin constrângere.

Capitolul 2. Terorismul Informatic

2.1 Definiţie
Deşi este puţin probabil că în viitorul apropiat să existe un atac terorist virtual, pericolul există, atacurile
informatice reprezentând un mijloc bun de a menţine o teroare electronică asupra guvernelor sau mediilor de
afaceri sau asupra populaţiei unei ţări, reprezentând cea mai ieftină modalitate.
Conform Biroului Federal de Investigaţii al SUA Terorismul Informatic este “un atac premeditat,
motivat politic, împotriva informaţiilor, sistemelor de calculatoare, programelor și operărilor de date, ce conduce
la violenţe împotriva obiectelor civile și necombatanţilor, atac exercitat de grupări subnaţionale sau agenţii
clandestini”87
Termenul de Terorism informatic mai face referire şi la modul în care organizaţiile teroriste pun în
aplicare tacticile şi tehnicile de război informatic, teroristul informatic “cyber-teroristul” va opera exclusiv în
spaţiul virtual având ca scop manipularea actorilor din acest spaţiu, iar atacul va fi menit să perturbe sau să
întrerupă funcţionarea unor sisteme informatice sau/şi a unor reţele, în principal să facă parte din infrastructura
critică, iar atacul să creeze o stare de pericol cu posibile urmări grave de natură socială, politică sau economică.
2.2 Forme de Manifestare a Terorismului Informatic
Internetul şi sistemele de reţea similare, interconectate, sunt ideale pentru operaţiunile teroriste, oferă
capacităţi pentru comunicarea de către organizaţii teroriste la nivel mondial, s-a ajuns la o astfel de concluzie în
urma analizei activităţilor întreprinse, de principalele grupări în ultima perioadă, unde este reflectat modul în este
utilizată tehnologia informatică de acestea:
1) Folosirea internetului pentru communicate teroriste, convertirea comunicaţiilor generând un nou mod
de comandă și control al infrastructurii;
2) Accesul la informaţie via internet pentru accesarea informatţiilor asupra diverselor ţinte precum și date
tehnice privind construcţia de arme;
3) Folosirea internetului ca platformă pentru diseminarea propagandei grupărilor și cauzelor teroriste și
obiectivele legate de recrutarea indivizilor în cadrul acestor organizaţii.
4) Lansarea de atacuri cibernetice la adresa unor capacităţi IT&C, accesarea unor servere ce conţin date cu
caracter strategic, blocarea comunicaţiilor, interceptarea unor transmisii de date confidenţiale, alternarea
soft-urilor de control a unor activităţi vitale sau blocarea unor segmente importante ale infrastucturilor
critice de comunicaţii.88

http://e-crime.ro/ecrime/site/index.php/acasa/materiale_documentare/terorism_informatic/
87

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Noiembrie/Giucan%20Gigi%20-%20Terorismul
88

%20cibernetic/TERORISMUL%20CIBERNETIC%20REZUMAT.pdf

90
Exemple: În atentatele din 11.09.2001 Al-Qaeda a folosit internet-ul și e-mail-ul pentru controlarea avioanelor ce
au lovit WTC și Pentagonul.
Recentul atentat din 18.05.2016 un avion Airbus 320 aparţinând companiei EgyptAir deşi atacul a fost deja
revendicat de SI, sursele oficiale nu confirmă această ipoteză, însă sursele neoficiale spun că este vorba de un
atac unde s-a folosit internetul, deoarece avionul a dispărut brusc de pe radare fără nici o explicaţie în prealabil..

Capitolul 3. Statul Islamic și Terorismul Religios

3.1 Definiţia Terorismului Religios
Terorismul Religios “este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea
acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci
prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. El are ca expresie
directă terorismul islamic şi este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei,
deoarece numai această religie – se crede - este adevărată şi importantă, numai ea are o misiune mesianică.” 89
3.2 Apariţia și Manifestarea Terorismului Religios
Fundamentalismul religios a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a
constituit deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un instrument folosit cu abilitate
şi, adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici pentru legitimarea publică a unor acţiuni.
“Concise Oxford Dictionar of Current English” definește fundamentalismul ca fiind respectarea strictă a
pereceptelor religioase în special în cadrul religiei islamice. Încercările de a stabili care sunt trăsăturile
fundamentalismului islamic au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credinţa adevărată
într-un Dumnezeu transcendental.
Islamul este considerată a doua mare religie a lumii (20% din populaţia globului), situată dupa
crestinism, fiind considerată și religia cu cea mai mare viteză de extindere. Cuvântul “Islam” este derivat din
cuvântul “Salam” ce înseamna conform Qur’an pace, mântuire, salut. Cuvântul “Allah”, înseamna un singur
Dumnezeu adevărat, iar în Qur’an în versetul 19, sura 3 găsim următoarele “Singura religie, în ochii lui
Dumnezeu, este de fapt Islamul”90
Profesorul Samuel Huntington în lucrarea “ Ciocnirea civilizaţiilor și refacerea ordinii mondiale” afirma
că, religia determină cultura și ca jumătate din cele mai periculoase grupări teroriste sunt motivate religios, de
asemenea mai consideră și că terorismul religios nu este cel mai periculos tip de terorism, dar este cel mai
motivat și neprevăzător. Majoritatea teroriștilor religioși nu aparţin de sectă sau cult, dar sunt devotaţi religiei de
care aparţin. Teroristul care ucide în numele religiei, conform experţilor este cel mai pregătit spiritual pentru
violenţa neexistând îndoieli asupra acestui fapt.
Bruce Hoffman, directorul Departamentului de Sudii de Securitate din Washington a observat că
începand cu mijlocul anilor 1960 și spre sfârșitul anilor 1990 numărul mișcărilor fundamentaliste cu diverse
afilieri religioase s-a triplat în întreaga lume, având loc o explozie de la nici un grup teorist cu afiliere religioasă
în 1968 la numărul impresionat din zilele noastre, când un sfert din grupările teroriste de la nivel mondial au ca
motivaţie chestiuni religioase. Hoffman mai afirma și că acest tip de terorism (n.r. Religios) este caracteristic
grupărilor teroriste musulmane, considerând că religia și politica pot fi greu separate în cazul islamului. (ex.:
Hezbollah sau Hamas actionează atat în Liban cat și în Teritoriile Palestiniene conform unei ideologii religioase
pe care o combină cu o agendă politică foarte precisă).
Aceste grupări au în vedere atât obiective pe termen scurt (ex.: Eliberarea membrilor detinuţi în
închisori), dar și obiective pe termen mai lung (ex.: Opunerea rezistenţei faţă de ocupaţia israeliană a
pământurilor pe care s-au născut și “eliberarea” credincioșilor), însă situaţia devine complicată când în problema
intra autorităţile statale şi oferă sprijin teroriştilor, deoarece o grupare teroristă religioasă nu presupune costuri
ridicate de întreţinere şi se consideră a fi un instrument eficient de statele care urmăresc să îşi îndeplinească
priorităţile înscrise în agendele de politici externe.
Despre islam și terorism, dar și despre implicarea comunităţii musulmane în rezolvarea problemei (sau
nu) a vorbit și Preşedintele Ligii Islamice şi Culturale din România şi preşedintele Centrului Cultural Islamic,
Dr. Abu Al-Ula Al-Ghiti într-un interviu acordat radioului Radio Romania Cultural acesta a afirmat ca “Islamul
nu este de vină. Ei sunt de vină că nu au învăţat Islamul adevărat, Islamul real (…)  Nu există nici o revoluţie
islamică. Musulmanii sunt un miliard patrusutecincizeci de milioane. (…) Da, ei sunt născuţi în Europa, dar
musulmanii au un număr de 12 milioane în Franţa. Am citit de cei care au plecat în Siria... 3000 de tineri care
au plecat acolo... înainte să plece cum ei s-au educat, cum au învăţat Islamul. Islamul nu este de vină. Ei sunt de
vină că nu au învăţat Islamul adevărat, Islamul real ... Aceşti criminali care abordează oriunde, de exemplu
ISIS loveşte Siria, ISIS loveşte Yemen, ISIS loveşte şi Arabia Saudită (unde este locul sfânt acolo), ISIS loveşte
ţările arabe, loveşte ţările europene, loveşte oriunde. Nu doar să curgă lacrimi doar pentru cei care mor în
Franţa sau oriunde, nu... ci peste tot!  ISIS are crime în Siria, în Libia au ucis 200 de copii care nu au împlinit

89
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf, p 33
90
Philippe Gaudin, Marile Religii, p 124

91
vârsta de 17 ani (pentru că ei nu au fost de acord să rămână cu ei la tabăra lor, şi au murit pe stradă). Deci nu
doar europenii să se ferească de ei, ci arabii să se ferească de ei, cei în Arabia Saudită, în Yemen, în Libia, în
Irak, peste tot.
(…)Familiile nu sunt de acord cu ei. Ei scapă de sub controlul familiilor lor, asta este. Statistica spune că unii
nici nu practică rugăciunile familiilor lor. Nu sunt învăţăturile din casă, ei au învăţat nu ştiu unde, nici în
moschei. Moscheile din Europa sunt controlate, imamii din Europa sunt moderaţi.
Avem deja eforturi în România. Prin moschei, prin cartiere, prin postările pe facebook, prin toate mijloacele de
comunicare din media, învăţăm oamenii Islamul adevărat, versetele adevărate, adică traducerile versetelor
corecte, nu false. Noi avem rol foarte, foarte benefic aici în România şi, Slavă Domnului, că România este
salvată şi sperăm (şi dorim) ca în continuarea România să fie salvată, protejată. Niciun tânăr nu va apare în
România, pentru că toate moscheile sunt unite, imamii sunt uniţi au aceeaşi părere şi învaţă musulmanii Islamul
adevărat,prin lecţii, prin cărţi.”91
Astfel din interviu se poate înţelege că România este salvată şi protejată de un posibil atac terorist
datorită rugilor făcute de Centrul Cultural Islamic, dar şi de eforturile depuse de aceștia spre învăţarea islamului
corect de comunitatea non - musulmană. Ce este de menţionat că şi în România numărul celor ce se convertesc la
islam este în continuă creştere, drept dovadă un roman convertit la islam a construit chiar o moschee în Piatra
Neamţ, (cu sprijinul Centrului Cultural Islamic, patronat de domnul Al-Ghiti, dar şi din donaţii), iar adepţii sunt
romanii convertiţi la islam din zona judeţului Neamţ şi cei doi străini din judeţ, informaţii obţinute din
declaraţiile imamului Dane, (cel ce a construit moscheea), iar în localitatea Voluntari, urmează să se construiască
un cartier islamic, ce va cuprinde locuinţe, moschee, magazine, scoala islamică și universitate islamică.
Religia reprezintă un ansamblu de tradiții și de credințe în care oamenii își găsesc răspunsuri la întrebări
ambigue pe care și le-au pus întreaga viața precum cine sunt ei, ce se va întâmpla cu ei după ce vor muri, care
este sensul vieții lor, dacă există răul etc. Spiritualitatea reprezintă esența religiei. 92
Deși există și specialiști care consideră că nu este de competența unui asistent social de a se implica și
în partea spirituală a beneficiarilor lui, majoritatea susțin contrariul. Diverse studii, precum cel al lui Sheridan
din anul 2000 din SUA, arată că un procent de 73% dintre asistenții sociali intervievați considerau că trebuie să
se ocupe și de probemele care țin de dimensiunea religioasă a clienților lor, întrucât credința în religia lor joacă
un rol important și adesea benefic în viețile acestora. 93 Când se vorbește despre influența pozitivă a religiozității
asupra individului se iau în considerare fapte precum stilul de viață mai sănătos al adepților anumitor religii care
interzic anumite practici dăunătoare sănătății precum consumul de alcool sau de tutun etc, dezvoltarea de rețele
sociale mai ample, dezvoltarea de legături mai puternice între co-religionarii care se ajută reciproc, se susțin și se
întâlnesc des.94
În cazul în care asistentul social este pus în dilema de a avea un client a cărui percepție despre religia sa
este una care l-ar putea conduce în a-și face rău sieși sau altor persoane, el trebuie cel puțin să-i contureze
acestuia efectele pe care acțiunile sale le-ar putea avea. Totuși, specialistul trebuie să aibă în vedere faptul că
beneficiarii foarte religioși au adânc înrădăcinate percepțiile lor și că nu vor accepta ușor argumentele logice sau
punctele de vedere diferite ale altor persoane, oricât de pertinente și de binevoitoare ar fi acestea. Asistentul
social trebui, în orice caz, să dezvolte legături și cu ghizii spirituali ai comunităților pe care le asistă. Astfel, ei
vor putea apela la aceștia atunci când beneficiarii se confruntă cu probleme de natură spirituală, iar ei le-ar putea
fi de folos în rezolvarea acestora.95
Obiectivele unei astfel de strategii ar fi prevenirea, in primul rând, apoi stoparea procesului de radicalizare
prin care ar putea trece un individ la un anumit moment.
Primul pas în lupta cu radicalizarea și terorismul îl reprezintă integrarea minorităților în ansamblul societății.
Datoria de a integra populația musulmană în sânul propriei societăți revine fiecărei țări în parte. Dacă un
stat nu reușește cu succes să facă acest lucru, atunci și celelalte țări vor resimți efecte negative. La nivelul
Uniunii Europene se consideră că este necesară integrarea musulmanilor pentru combaterea terorismului. În
acest sens, s-au adoptat la nivel legislativ în mai multe state, legi prin care sa se acorde avantaje pentru această
categorie, pentru ca rasismul și discriminarea să fie combătute. 96

91
http://www.radioromaniacultural.ro/pages/view/40623, Vizualizat la 28.05.2016
92
Sheafor, W. Bradford și Charles R. Horejsi, Techniques and Guidelines for Social Work Practice, Ed. Pearson
Education, [SUA], [2008], pag. 558
93
Glicken, D. Morley, Social Work in the 21st Century. An introduction to Social Welfare, Social Issues and the
Profession, Ed. Sage Publications, [SUA], [2007], pag. 366
94
Idem, pag. 365
95
Revista de Criminalistică, Criminologie și Penologie a României
96
Archick, Kristin (coord.), Paul Belkin, Christopher M. Blanchard, Carl EK, Derek E. Mix, Muslim in Europe:
Promoting Integration and Countering Extremism, E. Congresional Research Service, 2011, pag. 39, accesat la
adresa: http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33166.pdf , la data de 03 martie 2016

92
 Cuvântul „integrare” provine etimologic din latinescul „integrare” care înseamnă reconstruirea unui tot unitar
incluzând unități mai mici într-una mai mare. Legislația dintr-o țară este foarte importantă pentru acest proces
întrucât prin ea se decide ce drepturi și ce posibilități au imigranții în țările gazdă. Integrarea trebuie să se facă în
mai multe domenii, precum cel economic, politic dar și cultural, cu acceptul imigrantului de învăța limba țării
gazdă, de a învăța elemente din cultura țării, valorile și obiceiurile ei. 97 În țări precum Olanda, admiterea în stat a
migranților depinde și de reușita acestora de a se acomoda cu pașii pre-integrare minimi impuși prin lege
precum, de exemplu, învățarea limbii materne, reușită fără de care șederea în țară le va fi refuzată. 98
În România se fac eforturi pentru integrarea migranților. În acest sens, există, de exemplu, proiectul
„Asistență pentru Resortisanți ai unor țări terțe (RTT) în România”, pe care îl implementează Organizația
Internațională pentru Migrație în parteneriat cu Asociația Serviciul APEL din București și alte 11 organizații din
marile orașe ale țării, al cărei scop principal este facilitarea integrării migranților în ansamblul societății
românești. În țară există 15 centre de informare și consiliere a imigranților. Activitățile care sunt susținute prin
acest proiect au ca obiectiv satisfacerea unor nevoi pe care migranții le au la sosirea în țară. Activitățile pot fi de
informare și consiliere a persoanelor imigrante pentru a le clarifica acestora probleme legate de legislația în
vigoare privind străinii, șederea în România, găsirea unei locuințe, învățarea limbii române, informații privind
conturile bancare.
Apoi, o altă activitate a proiectului are ca schelet oferirea de un număr de 350 de cursuri de calificare
profesională gratuite la care migranții vor fi înscriși în funcție de mi multe elemente, precum abilitățile lor
personale, gradul de cunoaștere a limbii române, durata cursului etc. Apoi, prin acest proiect migranții primesc
consiliere și în privința angajării pe piața forței de muncă din România, învățând cum să-și întocmească un CV,
cum să se prezinte le un interviu etc. Se urmărește și facilitarea migranților către serviciile medicale prin
furnizarea către ei de informații privind sistemul național de asigurări de sănătate și actele necesare pentru
accesul la acest sistem. Prin proiect, se asigură și asistență materială a acelor persoane care au nevoi speciale. 99
Foto 2

Sursa: https://goo.gl/AHetzL
Experiment social
Totuşi ce îi face pe non – musulmanii din România să se convertească la islam? Pentru a putea răspunde
la această întrebare în urmă cu 4 ani aproximativ am început să merg cu regularitate vinerile la moschee, la
lecţiile de Quran, am participat inclusiv la diferite activităţi propuse de ei pentru non - musulmani şi pentru cei
proaspăt convertiţi, chiar la centrul menţionat mai sus, am început să citesc Quran şi am vorbit cu doamnele şi
domnii convertiţi la islam, (răspunsurile la întrebare au fost aproximativ aceleaşi, “Pentru că este religia dreaptă
şi tot ce am ştiut până acum despre religie a fost greşit”, “Doar aşa ajung în rai”, “M-am convertit pentru că asta
este religia soţului/ soţiei ”), iar concluziile trase au fost că cei ce se convertesc o fac doar pentru a obţine un
folos doamnele pentru a fi mai bine văzute în ochii soţului sau pentru a-şi găsi un soţ mai potent financiar ori
pentru a obţine diferite foloase oferite de Centrul Cultural (călătorii în străinătate gratuit, diferite locuri de muncă
în cadrul instituţiilor conduse de centru, bani, locuinţe gratis etc.), domnii o fac pentru căsătoria cu mai multe
soţii, dar şi ei au diferite beneficii, (sprijin în deschiderea de diferite afaceri, călătorii în străinătate sau diferite
ajutoare materiale).
Ar mai fi de menţionat şi faptul că majoritatea femeilor din România ce se convertesc la islam au studii
medii, iar bărbaţii care se convertesc la islam, dacă au studii medii sunt susţinuţi de moschee/centrul cultural să
97
Cervinschi, Daniela, „Integrarea migranților – un mecanism politic de control? Tendințe în privința
programelor de integrare”, Migrant în România, Nr. 12, Ed. Institutul Intercultural Timișoara, Timișoara, 2012,
pag. 8
98
Idem, pag. 9
99
Revista de Criminalistica, Criminologie și Penologie a României.

93
îşi continue studiile la o facultate de stat pe domeniile inginerie sau medicină, spre deosebire de femei ce nu
primesc nici un fel de ajutor în a avansa din punct de vedere educaţional. (în urma acestui experiment nu m-am
convertit la islam)

Studiu de caz: Strategia Olandei pentru perioada 2007 – 2011 împotriva polarizării și radicalizării
În Olanda conflictele majore au ca sursă existanța în stat a multiculturalismului și datorită frustrărilor
emigranților care nu se pot integra în societate sau nu se consideră suficient de integrați, și nu ale nativilor.
Aceste frustrări pot șubrezi coeziunea societății olandeze. De asemenea, cercetări făcute în nivelul olandeze
privind procesul de radicalizare al tinerilor musulmani, au arătat că amenințarea lui a crescut datorită răspândirii
ideilor radicale ale islamului.100
Strategia Olandei pentru perioada 2007 – 2011 a avut ca scop prevenirea, combaterea și izolarea
fenomenelor de polarizare socială și radicalizare.
Ca obiective, prin implementarea acestei strategii s-au avut în vedere obiective precum
- Prevenirea apariției procesului de izolare, polarizarea, radicalizare prin oferirea persoanelor aflate în
dificultate de slujbe, acces la educație și la stagii de formare accesibile întocmai în vederea integrării
sau a reintegrării indivizilor în societate
- Abordarea și intervenția adecvată a specialiștilor în cazul în care aceștia au dovezi sau observă că un
individ prezintă semne ale polarizării și radicalizării.
- Excluderea din societate a acelor indivizi care au încălcat limitele stabilite legal prin aplicarea de
metode represive în cazul acestora.101
În crearea acestei strategii s-a avut în vedere o abordare tripartită, la nivel local, național și internațional.
La nivel internațional țările trebuie să coopereze și să se susțină în lupta pentru combaterea acestor fenomene, la
nivel național politicile adoptate trebuie să susțină abordarea și intervențiile locale, iar la nivel local – autoritățile
locale împreună cu specialiști care intră în contact des cu tinerii precum profesorii, educatorii, agenția națională
pentru angajare lucrează direct cu indivizii din comunitățile din jurisdicția lor. 102.
La nivel local, autoritățile locale au creat planuri adaptate comunităților pe care le reprezentau și au
trebuit să adopte măsuri mai mult sau mai puțin constrângătoare. Cele mai puțin constrângătoare constau în
organizarea de dezbateri, întâlniri, stimularea unor contacte mai dese ale indivizilor apartenenți ai mai multor
religii diferite și care au idei diferite, crearea și oferirea de locuri de muncă celor în nevoie.
Obligarea prin lege a respectării obligațiilor școlare în vederea combaterii absenteismului în aceste
instituții, respectarea regulamentelor care reglează conduita în anumite instituții și eventual construirea unui
internat în care părinții care se tem ca fii sau fiicele lor să nu dezvolte comportamente deviante dar nu numai, să-
și înscrie copiii aici – reprezintă metode mai constrângătoare. 103
Pentru succesul acestei strategii, autoritățile locale împreună cu alte asociații și organizații olandeze au organizat
campanii de reperare pentru descoperirea zonelor celor mai afectate și cele mai predispuse la radicalism. 104
La nivel național, politica nu vizează combaterea directă a fenomenului radicalizării și al polarizării
sociale, dar care are datoria de a crea politici care să aibă în vedere înlăturarea cauzelor cele mai frecvente care îi
împing pe tineri înspre calea radicalizării. Prin urmare, ministerele trebuie să se ocupe de problema locurilor de
muncă, programe educaționale, stagii de practică la care indivizii vulnerabili să aibă acces mai ușor. Trebuie să
lupte contra absenteismului școlar și să ada. pteze partea teoretică a învățământului olandez la realitatea pieței.
Trebuie să-i încurajeze pe tineri să participe activ în dimensiunile politice, economice și sociale ale statului lor,
să faciliteze obținerea de locuințe de către tineri, să se asigure că tinerii se integrează corect în societate, să facă
din educația civică și integrarea socială să devină obiective principale ale învățământului. Trebuie să lupte
împotriva delincvenței juvenile și acordarea unei atenții deosebite problemelor pe care etapa adolescenței le
creează în interiorul tinerilor, trebuie să lupte contra discriminării, să promoveze emanciparea indivizilor
vulnerabili și favorizarea integrării acestora, promovarea acceptării reciproce. 105
Obiectivele principale ale strategiei la nivel național sunt prevenirea, îngrădirea și stoparea fenomenelor
de radicalizare și polarizare prin adoptarea unor măsuri care au valoare doar dacă sunt adoptate la un nivel înalt,
care sprijină autoritățile locale în această luptă, iar măsurile luate sunt luate adesea la cererea cetățenilor. 106

100
Plan d’action 2007 – 2011 contre la polarisation et la radicalisation, Colophon – Publication du ministère de
l’Intérieur et des Relations au sein du Royaume, Amsterdam, pag. 4
101
Idem, pag. 7
102
Idem, pag. 11
103
Plan d’action 2007 – 2011 contre la polarisation et la radicalisation, Colophon – Publication du ministère de
l’Intérieur et des Relations au sein du Royaume, Amsterdam , pag. 12
104
Idem, pag. 13
105
Idem, pag. 17
106
Idem, pag. 18

94
 Pentru ca lupta împotriva acestor fenomene să fie una cu rezultate bune, specialiștii care intră în
legătură directă cu tinerii trebuie să fie educați și antrenați să recunoască semnalele care arată că tinerii sunt fie
radicali fie potențiali radicali și dacă semnalează aceste situații să știe cui să se adreseze. În acest sens s-au creat
materiale și documente, iar agenții polițienești au fost și ei pregătiți în mod special pentru a trata cazurile în
discuție într-un mod adecvat.107
Fiecare situație în parte necesită o abordare specială, adaptată particularităților ei. Măsurile
sancționatoare au fost acordate în cazul în care vor fi considerate necesare. 108
Logica politicii la nivel internațional este coordonarea luptei împotriva proceselor mai sus menționate,
de aceasta ocupându-se Ministerul de Afaceri Externe al Olandei, și asta pentru că orice acțiune întreprinsă într-
un stat are efecte și în celelalte state, mai ales acum când granițele țărilor s-au deschis în anumite zone,
călătoriile sunt comune, accesul la informație este mult mai ușor, iar evenimentele se transmit rapid prin Internet
și prin media.109
De foarte mult timp, penitenciarele sunt terenul de joacă și recrutare pentru creșterea violenței și
implementarea extremismului prin atragerea de noi adepți. Implementarea radicalizării islamiste în penitenciare
creează probleme de securitate pentru securitatea sistemului. Înmulțirea condamnărilor din motive de terorism ar
trebui să creeze condițiile pentru studii academice aprofundate în mediul academic. Religia este un mod mai ușor
de adaptare pentru deținuți, aceasta fiind alternativa pentru o viață introvertită sau spre pasivitate. În mediile
închise, cum este și penitenciarul, religiile netradiționale sunt mult mai attractive decât cele tradiționale. Acest
sentiment vine din nevoia deținuților de a se identifica cu alți deținuți. Retorica religioasă va ținți cu siguranță
lacunele religioase și vulnerabilitățile deținutului.
Adesea guvernele nu înțeleg poziția de putere pe care o ocupă deținuții teroriști vizavi de suporterii și
clientela acestora. Nu de puține ori, liderii grupurilor teroriste și-au folosit influența de martiri în viață pentru a
continua procesele colective de deradicalizare și de dezangajare care au rezultat din declarațiile de încetare
permanentă a focului și din oprirea grupurilor armate. Totuși acest tip de evenimente sunt destul de rare. 110
3.3 Politici pentru Combaterea Terorismului Religios
Combaterea terorismului de tip religios este o problemă politică şi lupta împotriva terorismului aparţine
civilizaţiei, iar politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoaşterea lui şi să se
descopere cauzele care îl generează, dar şi crearea unui plan de combatere, cum ar fi:
1) Politici de investigare a fenomenului şi de informare corectă asupra activităţilor, persoanelor,
organizaţiilor şi instituţiilor teroriste, dar şi de supraveghere a structurilor sau a instituţiilor care sunt
bănuite că încurajează sau sutin terorismul religios;
2) Politici de contracarare a efectelor terorismului religios;
3) Politici de prevenire a oricăror acţiuni de tip terorist şi eradicarea cauzelor terorismului
4) Politici de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate împotriva terorismului religios;
5) Politici de pregătire a forţelor, mijloacelor şi mai ales de pregătire a populaţiei pentru a înfrunta şi
câştigă un război anti-terorist;
3.4 Sisteme de Supraveghere și Monitorizare a Terorismului Religios
Acţiunile împotriva terorismului religios şi mai ales acţiunile reuşite, depind în mare măsură de
cunoaşterea bine a fenomenului, terorismul fiind o provocare extrem de gravă care impune restricţii şi
constrângeri asupra populaţiei. Sistemele de supraveghere şi monitorizare a terorismului trebuiesc îmbunătăţite,
dar şi integrate la nivel mondial, însă ele trebuie să fie şi suficient de flexibile pentru a face faţă fenomenului
terorismului şi a modului de operare şi de acţionare al teroriştilor.
Cel mai important factor în supravegherea structurilor, infrastructurilor dar şi a acţiunilor de tip terorist
îl reprezintă omul, agentul de informaţii, dotat cu mijloacele de supraveghere necesare.
Există o serie de controverse în ceea ce privește deradicalizarea individuală a teroriștilor care sunt
condamați și execută pedeapsa în penitenciar. Nu toată lumea este de acord cu faptul că acești teroriști care au
comis crime atroce pot să revină în societate și chiar să fie recompensați pentru faptul că au revenit pe calea cea
dreaptă. Nu există deocamdată un răspuns care să fie etic pentru toată lumea. Un răspuns ferm nu poate fi dat
deocamdată pentru că acest tip de programe a fost demarat de foarte puțin timp. Există condiții de eligibilitate
pentru a putea participa la asemenea programe, în sensul că acestea exclud militanții hardcore. Pentru
programele de deradicalizare din penitenciar sunt eligibili doar cei implicați marginal. Cel mai dificil obstacol în
măsurarea succesului unui asemenea program este cu sigranță faptul că deradicalizarea nu vine în sensul unui vid
politic și social, cum pare a fi mediul carceral, ci trebuie ancorat în realitățile sociale și în modul cum va
reacționa individul deradicalizat la aceste provocări. De exemplu, un asemenea program în Irak se desfășoară

107
Idem, pag. 24
108
Plan d’action 2007 – 2011 contre la polarisation et la radicalisation, Colophon – Publication du ministère de
l’Intérieur et des Relations au sein du Royaume, Amsterdam, pag. 26
109
Idem, pag. 28
110
Revista de Criminalistica, Criminologie și Penologie a României.

95
foarte eficient în zilele acestea, dar este interesant cum s-ar fi desfășurat în anul 2006, când Irakul se confrunta
cu un război civil. Aceste programe de deradicalizare individuală trebuie să țină cont și de specificitatea locului,
motiv pentru care programele de deradicalizare propuse de statele vestice nu pot fi aplicate atât timp cât nu sunt
customizate pentru Orientul Mijlociu.
O întrebare importantă care se pune, se referă la rolul acestor programe în relaționarea cu măsurile
contrateroriste dure luate până în prezent. Este deradicalizarea un substitut al acestor măsuri, sau doar o măsură
complementară? Legat de toate aceste aspecte, se justifică financiar asemenea programe? 111
Ex.: Începând cu 2005 în Marea Britanie, serviciul de informaţii MI5 a început un program de instruire în
diverse companii cu privire la măsurile de siguranţă ce trebuiesc luate în viitorul apropiat, cum ar fi: filtre de
securitate în sediul companiilor, reorganizarea sediului companiei pentru o protecţie mai ridicată, mutarea
companiei în sedii mai bine/bine protejate.
În Belgia, la Bruxelles, primă măsură radicală anunţată de Comisia Europeană a fost o propunere, asemănătoare
cu cea existentă deja în S.U.A, însă puţin îmbunătăţită, prin care obliga băncile să înregistreze numele, adresa şi
conturile tuturor celor care transfera bani în cadrul UE, scopul măsurii a fost să ajute la prevenirea actelor de
spălare a banilor în folosul reţelelor teroriste de orice tip.

3.5 Statul Islamic

Harta Statului Islamic
Foto 3

Sursa: www.google.ro112
Organizarea Statului Islamic
Statul Islamic (denumire: Daesh, Statul Islamic al Siriei și al Irakului, Statul Islamic al Irakului și
Levantului) a fost întemeiat în anul 2004, prin francizarea organizaţiei AL-QAEDA de către Osama Bin Ladeen
(Yemen) şi Abu Musab Al-Zarqawi (Iordania) aceştia şi-au dorit întemeierea unei noi organizaţii care să lupte
împotriva ocupaţiei americane, considerând că prin prezenta trupelor lor în ţările arabe doresc doar să fure
zăcămintele de petrol, gaz, diamant etc. Nu să ofere protecţie cetăţenilor ţărilor respective aşa cum declarau, dar
şi împotriva dictatorilor comunişti, ce ţineau sub teroare (considerau ei) cetăţenii şi îi privau de mai multe
drepturi, astfel cu “ajutor” asupra civililor s-a pornit “Primăvara Arabă” (Mişcările de protest manifestate în
ţările arabe unde domnea un regim autoritar sau totalitar).
În prezent SI este condus de Abu Bakr Al-Baghdadi Al-Husseini Al-Qurashi au capitala stabilită în
oraşul Raqqa (Siria) şi activează în zone din Siria, Irak, Liban, Libia, Nigeria (aici sunt asociaţi cu Boko Haram)
și mai nou în Arabia Saudită, acesta îşi doreşte întemeierea unui Califat Islamic la fel ca cel rezultat din Imperiul
Otoman şi abolit în 1922 şi condus numai după legea islamică/Sa’ariah (Sa’ariah reprezintă însumarea
poruncilor şi recomandărilor divine pe care Allah le-a trimis oamenilor prin intermediul profetului Muhammad
(saws)113, conform specialiştilor pe probleme islamice, există două surse primare ale Sa’ariah, Quran şi Sunnah
(tradiţia Profetului – ceea ce a spus, a făcut sau aprobat Profetul Muhammad reprezintă a doua sursă sacră a
111
Neumann. R.P., Prisons and Terrorism Radicalisation and De-radicalisation in 15 Countries, ICSR King’s
College, p. 39-50, Londra, Marea Britanie, 2010
112
https://goo.gl/iamezx
113
http://www.economieislamica.ro/ce-este-sharia, vizualizat in data 19.03.2016

96
Islamului. Sunna este alcătuită din hadisuri, care au fost transmise de la Profet către companionii săi prin viu
grai, iar până în prezent unor pareri lasate de profetul Mohammed li s-au schimbat conţinutul şi fiecare a luat
învăţătura cum a considerat mai bine; credinţa în sunna reprezintă o bază a credinţei în Islam.114). Cei de la SI nu
folosesc Sa’ariah din Quran ci Sunnah.
Conform cercetătorului de la Brookings Doha Centre, Charles Lister, acesta estimează că organizaţia ar
avea în prezent aproximativ 6000 de combatanţi în Irak și aproximativ 7000 în Siria (datele nu pot fi confirmate
cu alte surse), după formare SI a dorit o coaliţie cu gruparea Al-Nusrah din Siria, ( grupare formată tot din
musulmani suniţi, iar principalul lor scop este răsturnarea guvernului lui Bashar Al-Assad și ca și SI doresc
crearea unui stat islamic guvernat dupa legile sharia, însa spre deosebire de SI, care luptă la nivel international, ei
luptă doar la nivel local strict împotriva regimului Assad, declarând în nenumarate rânduri că nu vor ataca state
occidentale, gruparea este condusă de Abu Mohammad Al-Julani), însa datorită modului dur de actionare a SI
acestia ( Frontul Al-Nusrah) au refuzat orice asociere de orice natură cu aceştia şi din ianuarie 2014 cele două
grupări se afla în conflict armat, inclusiv Al-Qaeda, gruparea de unde s-a format SI condamnă modul brutal de
acţionare al acestora şi refuză să mai fie asociaţi cu aceştia.
Recrutarea militanţilor în scopuri teroriste s-a facut în mai multe feluri: la început au fost recrutaţi tineri
(inclusiv copii) din familiile sărace de musulmani din diferite zone ale Siriei, cărora le erau promise protecţie
atât financiară cât şi fizică pentru familie pentru toată viaţa şi o viaţă liniştită în Jann’ah (Rai) alături de 70 de
virgine, dacă nu acceptau din prima, misionarii recurgeau la ameninţări sau începeau să ucidă membrii ai
familiei, iar tânărul vizat accepta, pe lângă tinerii luaţi pentru a se sinucide în numele religiei, erau răpite
persoane ce aparţineau mediului academic (medici, ingineri, arhitecţi, asistenţi medicali sau profesori) deoarece
aveau nevoie de ajutor pentru a-şi trata oamenii importanţi din grupare, dar şi pentru a-şi consolida fortăreaţa din
oraşul Raqqa (Siria).
Întemeietorul Statului Islamic este
Abu Musab Al-Zarqawi
Ahmad Fadeel Al-Nazal Al-Khalayleh – Nume real
Data nașterii: 30 octombrie 1966 - d. 7 iunie 2006
Religie: Musulman Sunnit
Origine: Iordaniana
Numele conducătorului SIIL
Abu Bakr Al-Baghdadi Al-Husseini Al-Qurashi -
Amir al-Mu'minin Calif Ibrahim – Numele după numirea în funcţia de Calif al SIIL
Ibrahim ibn Awwad ibn Ibrahim ibn Ali ibn Muhammad al-Badri al-Samarrai- Numele real
Data Nașterii: 1971, Sammara Irak
Starea civilă: Căsătorit cu Saja Al-Dulaimi
Religie:Musulman Sunnit
Funcţii deţinute: Calif al Statului Islamic(29 iunie 2014 – prezent) Predecesor în funcție
Emir al Statului Islamic în Irak și Levant (8 aprilie 2013 – 29 iunie 2014) Predecesor funcție creată
Emir al Statului Islamic în Irak (16 mai 2010 – 7 aprilie 2013) Predecesor Abu Omar Al-Baghdadi

Capitolul 4 Servicii Secrete si Terorism

4.1 Serviciile Secrete din România și Europa, Atribuţii, Obiective și lupta împotriva terorismului
În ţara noastră există mai multe servicii cu caracter secret, al căror principal scop este culegerea,
verificarea şi valorificarea informaţiilor primite, (în conformitate cu prevederile capitolului 3 din H.G.
585/13.06.2002 – pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în
România, în unităţile deţinătoare de informaţii clasificate se organizează compartimente speciale pentru
evidenţa, întocmirea, păstrarea, procesarea, multiplicarea, manipularea, transportul, transmiterea şi
distrugerea acestora în condiţii de siguranţă. Această activitate este coordonată de structura/funcţionarul de
securitate.115), în vederea stopării acţiunilor care sunt de natură să lezeze siguranţa naţională şi de apărare a
României şi să ofere protecţie atât tării cât şi cetăţenilor ei. Fiecare serviciu este organizat diferit şi
responsabilităţiile sunt diferite, însa scopul principal rămane acelaşi, de a oferi protecţie şi siguranţă. În lucrarea
"Declarația Jihad împotriva țării,Tiranii ", serviciile secrete sunt definite prin: "(...) căutarea de informaţii sub
acoperire și examinarea inamicului pentru obţinerea de informații în scopul utilizării lor, atunci când un plan este
conceput (…)".116

114
http://www.new-muslims.info/ro/quran-ul-si-sunnah/sunnah-traditia-profetica/ce-este-sunnah/ , vizualizat in
data de 20.03.2016
115
https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/26/protectia-informatiilor-“secret-de-serviciu”-reguli-generale-
de-evidenta-procesare-multiplicare-manipulare-transmitere-transport-si-distrugere/, vizualizat la 19.03.2016
116
http://www.rieas.gr/images/editorial/intelarticleuk.pdf, vizualizat la 23.05.2016

97
 Al - Qaeda defineşte serviciile secrete ca fiind o înțelegere de organizare a relației dintre serviciile
secrete și deciziile luate. De exemplu, Enciclopedia lui Afghan Jihadistul spune că, " Serviciile secrete
furnizează informațiile necesare pentru elaborarea politicilor. Astfel se poate deduce ușor că serviciile secrete din
Al - Qaeda servesc exact în aceleaşi scopuri ca serviciile secrete dintr-un stat.117
Michael Herman în cartea "Intelligence Power in Peace and War" a alcătuit un ciclu informaţional
având ca forţă de conducere serviciile secrete, acesta mai menţionează şi faptul că "cerinţele formale fac parte
din cadrul serviciilor şi a teritoriilor generale; ca atare, ele demonstrează legalitatea pentru ceea ce serviciile ne
permit să facem. Acolo unde utilizatorii au cerinţe specifice legate de anumite subiecte şi sunt importante în
aflarea drepturilor lor, trebuie să se informeze - dacă serviciile secrete nu-i pot ajuta să afle. În realitate, acest
ciclu este determinat de factori complecşi.118

Studierea Reacţilor Utilizatorilor

Colectare și Utilizatorii sunt informaţi

și reacţionează
Analiză

Diseminarea produsului
și monitorizarea reacţilor utilizatorilor
Grafic: Ciclu informaţional având ca forţa de conducere serviciile secrete119
Serviciile secrete din Româ nia sunt:
*Serviciul Român de Informaţii (SRI)
Conform site-ului oficial al SRI: “facem parte din comunitatea naţională de informaţii şi construim
parteneriate cu aliaţii noştri, conştienţi de necesitatea conjugării eforturilor pentru prevenirea şi combaterea
terorismului, a criminalităţii organizate şi a altor ameninţări la adresa securităţii naţionale şi globale.” 120
* Serviciul de Informații Externe (SIE) – principala lor misiune este de a înceapă activitatea acolo unde
celelalate servicii numai pot înainta, iar obiectivele principale menţionate de ei sunt în principal “culegerea de
informaţii relevante pentru securitatea naţională a României, informaţii care asigură baza de decizie pentru
autorităţile statului; avertizarea timpurie asupra riscurilor şi ameninţărilor, precum şi întocmirea de evaluări
strategice ale mediului internaţional de securitate; desfăşurarea de operaţiuni pentru apărarea şi promovarea
intereselor României”121
*Serviciul de Paza și Protecție (SPP) – “Structura de informații și protecție internă se ocupă de supravegherea și
de munca de informații ce vizează demnitarii pe care ii protejează. (…)"Serviciul de Protecție și Pază
organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor
necesare numai pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 1 alin. (1), în condițiile stabilite prin lege. Orice
informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege pentru
verificarea și valorificarea acesteia”122.
*Serviciul de Teleomunicaţii Speciale (STS) – “este organul central de specialitate, din România, care
organizează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile prevăzute prin
lege. Instituția este organizată după o structură militară și face parte din sistemul național de apărare (…)Prin
telecomunicații speciale se înțelege transmisii, emisii sau recepții de date (semne,semnale,
scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme
electromagnetice) pentru utilizatori menționați de legislația în vigoare.” 123
*Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) (Direcţia de Informaţii Militare (DIM-J2), Direcţia
Contrainformaţii şi Securitate Militară (DCISM)) – are drept responsabilităţi “obținerea, prelucrarea, verificarea,
stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe,
militare și non-militare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar. Aplicarea măsurilor contra

117
http://www.rieas.gr/images/editorial/intelarticleuk.pdf, vizualizat la 06.06.2016
118
Herman, Michael, “Intelligence Power in Peace and War”, p 294
119
Herman, Michael, “Intelligence Power in Peace and War”, p 295
120
http://www.sri.ro/misiune-viziune-valori.html, vizualizat in data de 20.03.2016
121
https://www.sie.ro/despre-noi.html, vizualizat in data de 20.03.2016
122
https://ro.wikipedia.org/wiki/Serviciul_de_Protecție_și_Pază, vizualizat in data de 20.03.2016
123
https://ro.wikipedia.org/wiki/Serviciul_de_Telecomunicații_Speciale, vizualizat in data de 20.03.2016

98
informative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale
statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte și asigură
securitatea informațiilor clasificate naționale, NATO și UE la nivelul MApN.”124
* Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) - este serviciul secret al Ministerului
Administrației și Internelor (MAI) din România. Este urmașa fostei „Doi și-un sfert” (numită așa după numele
fostei unități de informații a Internelor, UM 215), (...), Obiectivul Direcției Generale de Informații și Protecție
Internă îl constituie cunoașterea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților pe spațiul de competență al
Ministerului Administrației și Internelor pentru asigurarea unei abordări eficiente și integrate a situației
operative, în vederea aplicării legii și susținerii statului de drept și a democrației.” 125
Directia de Operaţiuni Speciale (DOS) – “este o unitate de suport informativ, tactic-operational şi
tehnico-operativ specializat ce deserveşte structurile din componenţa Ministerului Afacerilor Interne -
Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a Ministerului Public care solicită sprijinul de specialitate în
instrumentarea unor cauze complexe în situaţii operative care necesită o acţiune urgentă sau prezintă grad ridicat
de risc.”126
Servicii secrete nu întalnim numai în ţara noastră, fiecare ţară a U.E. şi nu numai, are serviciul ei,
serviciu menit să îi ofere, ca şi serviciile din ţara noastră, protecţie şi siguranţă prin mijloace specifice de contra
informaţii şi spionaj , astfel le voi menţiona pe cele mai importante şi puternice servici speciale din Europa:
State Security Service (Belgia), NRS (Bulgaria), Security Information Service (Cehia), Counter –Intelligence
Agency (Croaţia), Police Intelligence Service (Danemarca), Strategic Intelligence Service (Elveţia), Directorate
of Territorial Surveillance (Franţa), Federal Office for the Protection of Constitution (Germania), National
Intelligence Service (Grecia), Executive Committee for Intelligence and Security Services (Italia), MI6 (UK),
Military Intelligence and Security Service (Suedia), Secret Police (Spania), Information Office (Ungaria).
Însă având în vedere valurile de refugiaţi din ultima perioadă, prezenţa acestora, a servicilor, deşi foarte
competente şi deţinătoare de tehnologii ultra performante, nu a facut ca Europa să rămână la fel de sigură, din
contră siguranţa acesteia a fost serios pusă în pericol în urma incidentelor dese de natură teroristă petrecute în
ultimul timp.
A.J. Caschetta, lector al Institutului de Tehnologie, scrie un articol în Middle Eastern Forum în care
îndeamnă oamenii să se oprească din a se întreba “de ce ne urăsc”, aceasta vine cu mai multe exemple
concludente, inclusiv explicaţii din Quran pentru a oferi un răspuns cât mai amplu. Autoarea începe articolul cu
o postare scrisă pe reţeaua de socializare Twitter de deputatul Partidului Verde German, Franziska Brantner,
imediat după atacurile teroriste din 22 martie 2016 petrecute în Belgia, în postare aceasta se întreabă “De ce ne
urăsc atât de mult? Ignoranţa serviciilor secrete perseverează în loc să dea răspunsul chiar în faţa lor: nu se
referă la urmă, dar este o ideologie numită islamism care se impune prin violenţă. Suntem la aproape 15 după
9/11 şi este timpul să ne oprim să mai întrebăm acest lucru după fiecare atac jihadist major”. Introspecţia
asupra acestei întrebări a început în mod serios la 14 octombrie 2011, când Fareed Zakaria a fost întrebat în
“Newsweek” “De ce ne urăsc?”, iar el a dat vina pe victimă, SUA era de vină pentru că a ajutat Israelul, acesta
era de acord ca instituţiile din lumea arabă sunt un eşec total, însă tot vina SUA era deoarece a “neglijat să
susţină orice regim pentru a deschide societatea respectivă”, iar interviul acestuia se termină cu sugestia “nu
există altă soluţie decât să ne întoarcem în timp la afacerile de construire a naţiunilor” (...) Chestiunea a
persistat în tot deceniul următor şi a revenit cu o nouă vigoare în 2015, un an care a început şi s-a încheiat cu
atacuri ale ISIS în Paris 13 Noiembrie 2015, în timp ce morţii din sala de concerte din Bataclan şi de pe straziile
din Paris erau număraţi. Bill Maher îşi întrebă oaspeţii din show-ul sau de televiziune “de ce ne urăsc?” (aceştia
blamau doctrina Bush), înainte de asta concluzia a fost “încă nu ştim răspunsul” (..). A.J. Caschetta se întreabă
“occidentul nu a învăţat nimic în ultimul deceniu şi jumătate? De ce încă îşi mai pune această întrebare când
răspunsul este clar?” Bazele tehnologice ale islamismului, (numit de unii analişti bin ladenism, spune autoarea
că se găsesc în patru doctrine, toate uşor de înţeles. Împreună, ei (teroriştii) doresc să alcătuiască ideologia cu
ajutorul căreia să cucerească lumea, iar toţi cei ce se opun acestui lucru sunt trataţi cu ură, deoarece nu ne
putem imagina un alt motiv de violenţă. (Cele patru doctrine sunt Loialitate şi Adversitate(1), Jihadul Ofensiv(2),
Martiriu(3) si Takfir(4))127.

124
https://ro.wikipedia.org/wiki/Direcția_Generală_de_Informații_a_Apărării, vizualizat in data de 20.03.2016
125
https://ro.wikipedia.org/wiki/Direcția_Generală_de_Informații_și_Protecție_Internă, vizualizat in data de
20.03.2016
126
https://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-operatiuni-speciale,
vizualizat in data de 20.03.2016
127
http://www.meforum.org/5951/why-do-they-hate-us, vizualizat in data de 15.04.2016
(1) Doctrina Loialitate si Adversitate - predomină în rândul islamiștilor, a căror viziune asupra lumii dihotomică
este compusă din Dar al- Islam și Dar al- Harb . Marcu Sageman traduce aceste două ca fiind" Taramul Islamic"
și "Taramul Conflictului”. Astfel acestia cer respectarea strictă a legii Sharia tuturor celor care locuiesc in “Dar
al – Islam” , în timp ce occidentul este Dar al - Harb si trebuie distrus.

99
 Observând toate acestea şi necoordonarea serviciilor secrete ale Europei, oare este necesar crearea unui
singur serviciu secret, pentru a putea preveni viitoarele atacuri şi astfel să ofere o protecţie mult mai mare
cetăţenilor europeni?
Mai mulţi analişti şi-au pus această întrebare în cotidianul academic The Conversation, întrebare pusă în
urma afirmaţiilor făcute de preşedintele comisiei europene Jean- Claude Juncker, după ce acesta a declarat că
poate crearea unui serviciu de contra informaţii ca să protejeze instituţiile U.E. împotriva spionajului, după ce în
presă germană au apărut informaţii conform cărora Germania, nu numai că a spionat oficiali U.E., dar şi pe
ministrul de externe francez şi chiar Palatul Elysee, iar informaţiile au fost livrate către CIA. În articol mai este
menţionat şi faptul că poate, preşedintele, doreşte doar creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile U.E, prin
crearea unui astfel de serviciu.128

Capitolul 5. Metodologie
5.1 Obiectivele și Rezultatele Cercetării
Înmulţirea atentatelor teroriste din ultimii 20 de ani a sensibilizat mult opinia publică, dar a şi înrăit
comunităţi întregi din toată lumea, astfel oameni fără de vină şi fără legătură cu teroriştii ajung să fie atacaţi pe
stradă.
Potrivit Inspectoratului General pentru Imigrări la 21.12.2015 numai în Bucureşti se afla aproximativ
30.000 de cetăţeni străini, ce provin atât din zona U.E cât şi din state terţe, cei din state terţe majoritatea provin
din China, Turcia, Siria şi Irak, astfel exceptând China, în celelalte 3 ţări religia predominanta este cea
musulmană. La nivel naţional sunt peste 65.000 de musulmani, majoritatea sunniţi, iar cea mai mare comunitatea
musulmană se afla în zona Dobrogei, numărul de moschei din România sunt aproximativ 80, însă doar moscheea
de Constantă şi moscheea din zona Eroii Revoluţiei din Bucureşti sunt recunoscute ca şi moschei, restul sunt
recunoscute doar ca centre islamice sau fundaţii şi sunt dotate şi ele cu camere de rugăciuni şi tot ce mai este
necesar pentru a putea avea adepţi şi pentru a se putea ţine rugăciuni în ele.
Cele mai importante centre islamice/ moschei din Bucuresti sunt urmatoarele: 129
Geamia din București cu sediul în București, strada Constantin Mănescu nr. 3, sector 5 – administrată direct de
Muftiatul Cultului Musulman din România ( Recunoscuta ca moschee),
- Moscheea Ar Rahman din Crângași cu sediul în București, strada Munții Gurghiului nr. 50-52, sector 6 –
administrată de Fundația Centrul Cultural Islamic Semiluna,
- Moscheea din Colentina cu sediul în București, strada Fabrica de Gheață nr. 14, sector 2 – administrată de
asociația Liga Islamică și Culturală din România, condusă de Dr. Fariz Allaqta.
- Moscheea din Fundeni cu sediul în București, Șoseaua Fundeni nr. 9, sector 2, administrată de Fundația de
Servicii Islamice din România.
- Moscheea din “Timpuri Noi” cu sediul în București, strada Nerva Traian nr. 27-33, sector 3 – administrată de
asociația Centrul Cultural Islamic Al Taqua.
- Centrul Cultural Islamic Islamul Azi din București, Șoseaua Colentina nr. 373, sector 2.
- Centrul Ayas din București din București, Șoseaua Vasile Milea nr. 1, sector 6.
- Centrul Cultural Ierusalim (organizație palestiniană).
De asemenea în capitală avem cele mai multe şcoli private conduse de cetăţenii arabi, şcoala Irakiană
(au două şcoli), şcoala Libaneză (înregistrată ca şi fundaţie), şcoala Siriană, şcoala Palestiniană (Al-Quds).
(2) Doctrina Jihadul Ofensiv –(..) Jihad-ul ofensiv este adesea descris ca un jihad defensiv împotriva " atacurilor
" ideologice care provin de la Dar al - Harb.
(3) Doctrina Martirajul - Oamenii înțeleg greșit terorismul sinucigaș prin gândire că numai ura si printr-un act
care cere moarte ar putea cineva sa se razbune. Acest lucru este de fapt greșit (…) si este de fapt o sinucidere ,
care se comite "din depresie și disperare” (..)Martorii amintesc un singur lucru despre un bombardier sinucigaș
Hezbollah , care a ucis 141 de soldați la 23 octombrie , anul 1983 este că el a fost vazut zâmbind în timp ce
conducea camionul său în campusul armatei în Beirut, Liban. (..).
(4) Doctrina Takfir – Takfir este un termen arab care se referă la procesul prin care un islamist acuză un
musulman moderat de faptul ca nu practica suficient si corect islamul și , prin urmare, nu mai este demn de
protecția conferită de doctrina de loialitate . Cei astfel identificati devin doar un alt dușman de Dar al- Harb ,(..)
astfen se poate explica preponderenta musulmanilor ucisi de Al - Qaida și ISIS.
128
http://theconversation.com/explainer-does-the-eu-need-its-own-intelligence-agency-41108, vizualizat la data
de 17.04.2016
129
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_musulmană_din_București, vizualizat la data de 28.05.2016

100
 Experiment social
Reticenţa cetăţenilor romani faţă de cei ce provin din ţări unde religia musulmană este majoritara a atins
cote alarmante, conform unor informaţii provenite din comunitatea musulmană, în ultimul an atacurile la femeile
ce poartă val islamic s-au înmulţit spun ei, (exemplu: Recentul atac povestit de media ce s-a petrecut în zona
Calea Moşilor din Bucureşti în care două adolescente ce purtau batic au fost bătute şi li s-a încercat smulgerea
valului islamic, în acest caz autorităţile s-au autosesizat şi se fac cercetări, încă nu s-a ajuns la o concluzie finală.
Încă de la început, de când am auzit de atac, am plecat de la prezumţia de neexistenţă a acestuia,
deoarece doar Centrul Cultural Islamic din Bucureşti şi membrele (doamnele) centrului au avut o reacţie oficială
în media şi pe site-urile de socializare, însă nimeni din celelalte centre culturale sau din Muftiat nu a ieşit să facă
o declaraţie sau să îşi prezinte regretul faţă de întâmplare, trebuie luat în considerare şi faptul că nici măcar unul
din părinţi nu a reacţionat în presă nici prin protecţia identităţii, apoi ipoteza am confirmat-o din mai multe surse
externe.
Cetăţenii romani, au avut, (cum era de aşteptat), reacţii foarte dure pe site-urile de socializare cu privire
la atac însă toate au avut cam acelaşi înţeles, acela că este puţin ceea ce li s-a întâmplat acelor fete, trebuiau
omorâte aşa cum omoară musulmanii în atacurile teroriste, iar noi ca cetăţeni ar trebui să ne adunăm să facem
referendum pentru expulzarea lor, (a musulmanilor).
De ce s-a ajuns până aici, până la crearea de atacuri false? În opinia mea aceste atacuri sunt inventate
din următorul fapt: în cazul în care un musulman v-a lovi pe stradă sau va agresa pe cineva comunitatea din
centrul islamic să facă propagandă ca a fost provocat din cauză că este musulman şi sigur a fost jignit în vreun
fel, iar el nu are nici o vină şi că doar s-a apărat.
Presupusul atac poate fi demontat uşor înainte de a începe boom-ul cu terorismul am purtat val islamic
o perioadă de două luni, nimeni nu m-a agresat pe stradă, singurul incident a fost furtul telefonului meu, însă nu
am fost singură victimă din acel autobuz în acea seară, după incident am hotărât să încerc să port din nou batic,
de această dată am purtat doar o lună, în afară de priviri şi întrebări de genul “cum rezist vara cu batic pe cap” nu
am întâlnit răutăţi, nu am fost agresata în vreun fel, oamenii chiar au fost amabili cu mine în toate situaţiile
întâlnite în perioada de cercetare).
Astfel în această lucrare de disertaţie mi-am propus să lămuresc situaţia terorismului şi a teroriştilor prin
obţinerea cât mai multe informaţii despre terorism, dar şi despre persoanele implicate, modul de acţionare al
teroriştilor, dacă islamul are legătură cu terorismul, iar dacă se afirmă că islamul este o religie a păcii de ce se
ucide în numele lui Dumnezeu etc., întrebările au fost clare, deschise şi puse în cunoştinţă de cauză.
Metodă de cercetare aleasă a fost interviul structurat compus din 16 întrebări cu strânsă legătură între
ele, iar metoda folosită mi-a furnizat date complete şi concise legate de acest subiect şi necesare în vederea
realizării lucrării, în cauză au fost aplicate mai multe interviuri (30 de interviuri) persoanelor de religie
musulmană (atât musulmani nativi cât şi convertiţi, femei şi bărbaţi cu vârsta peste 18, aparţinând diferitelor
zone ale globului (Siria, Irak, Yemen, Egipt, Turcia, România, Iordania, Palestina) ce lucrează în diferite fundaţii
cu caracter religios (islamic) din Bucureşti dar şi din ţară, interviurile au avut o durată între 1 oră şi 3 ore, în
funcţie de disponibilitatea în a oferi răspunsuri amănunţite a respondentului.
Datele demografice obţinute subliniază următoarele aspecte: respondenţii au avut vârste cuprinse între
21 şi 65 de ani, majoritatea respondenţilor de sex feminin s-au convertit la islam imediat după căsătorie, aveau
studii medii şi nu aveau neapărat un loc de muncă ci mai desfăşurau anumite activităţi în centrele islamice sau
erau casnice, pe când respondenţii de sex masculin aveau studii superioare şi majoritatea lucrau în domeniul
studiat (construcţii, medicina/medicina dentară, inginerie), de asemenea interviurile au fost precedate şi de
documentare pe cont propriu pentru verificarea anumitor informaţii primite în urma interviurilor şi neexplicate
corespunzător, documentarea s-a făcut atât prin consultarea literaturii de specialitate (literatura orientala) şi prin
întrebarea unor terţi.
În urma interviurilor aplicate am putut constata următoarele: la întrebarea numărul 2 majoritatea
respondenţilor străini se aflau în România de 20-30 de ani şi au venit la studii deoarece metodă de admitere
pentru studenţii străini este neexistentă (doar se depun acte pentru obţinerea unei scrisori de acceptare şi după ce
obţin viză de studiu se prezintă cu scrisoarea şi actele în original la universitatea aleasă), ulterior căsătorindu-se
(cu non musulmane, ulterior devenind musulmane – doresc să menţionez aici, ca un bărbat de religie musulmană
se poate căsători cu o femeie de altă religie, însă o femeie de religie musulmană nu se poate căsători cu un bărbat
de altă religie, dacă va face acest lucru ea va fi fie omorâtă fie exclusă din societate) fie în timpul studiilor fie
după. Întrebarea numărul 3 a pus în prim plan o problemă în rândul respondenţilor de sex feminin, discriminarea
cauzată de purtarea valului islamic (când merg la magazin sau pe strada etc.), discriminare ce a început să
crească în ultima perioadă conform spuselor respondenţilor (dacă urmăm întocmai scrierile din Quran, acestea nu
trebuie să poarte val islamic ci doar să poarte haine ce nu arata formele corpului, aici intervine o radicalizare şi o
înţelegere greşită a scrierilor din Quran), respondenţii de sex masculin au spus că nu au avut nici un fel de
probleme.
Întrebarea numărul 4 atât respondenţii de sex feminin cât şi cei de sex masculin au spus că nu au avut
nici un fel de probleme pe stradă sau în locurile publice şi nici veşmântul islamic nu le-a cauzat probleme atâta

101
timp cât au respectat persoanele non musulmane cu care au intrat în contact (aici am putut observa o contradicţie
din partea respondenţilor de sex feminin care la întrebarea precedentă se plângeau de discriminare), de asemenea
doamnele chestionate au avut o reacţie destul de dură la adresa femeilor musulmane sau convertite la islam şi
care adopta o ţinută normală (europeană).
La întrebarea numărul 5 toţi respondenţii au avut acelaşi răspuns, “islamul înseamnă pace şi este
singura religie corectă, deşi acceptă celelalte religii, doar cei ce sunt musulmani ajung în rai, pentru că prin Hajj
– călătoria la Mecca ţi se iartă toate păcatele şi începi viaţa de la 0” (la şiiţi mai este şi călătoria la mormântul
Imamului Ali - nepotul profetului Mohamed, dacă fac această călătorie – se face de două ori pe an - se iartă toate
păcatele şi devii fără de păcat).
La fel ca la întrebarea precedentă şi întrebarea numărul 6 a avut răspuns unanim “nu există islam
moderat sau fundamentalist, există doar islam, depinde de fiecare cum îl percepe şi cum îl practică”, totuşi unii
respondenţii au mai explicat ulterior următorul fapt “islamul moderat este pentru cei ce doar plătesc zakatul –
datoria anuală a fiecărui musulman - şi merg la Hajj, însă nu îşi manifesta religia în alt fel, iar fundamentaliştii
sunt cei ce respectă întru totul cuvântul lui Dumnezeu prin post rugăciune modestie veşmânt”.
La întrebarea 7 respondenţii din nou au afirmat că nu au întâlnit că nu există islam fundamentalist, însă
au continuat prin a spune că “(...) uneori sensurile Quran-ului sunt răstălmăcite de oameni şi astfel unele lucruri
menţionate acolo în mod corect sunt percepute şi aplicate greşit, iar tot ce este transmis prin viu grai este
transmis greşit şi fiecare om îl transmite altfel”.
“Ce este jihadul?” problema pusă la întrebarea 9 a fost explicată ca fiind “lupta dusă cu tine însuţi” un
exemplu dat de o respondenta “vară când este foarte cald şi port batic, de multe ori pe strada fiind doresc să îl
dau jos, însă mă gândesc la Dumnezeu şi dacă mi-aş da baticul jos l-aş nemulţumi, iar eu îmi doresc ca
Dumnezeu să fie mulţumit mereu de mine”, un respondent a oferit un exemplu considerat de el pertinent “când
este ramadanul, cea mai importantă sărbătoare la musulmani, se dă cea mai mare luptă interioară, pentru că te
lupţi să nu bei apă sau să mănânci “(Ca o completare aflată din alte surse decât cele intervievate, dacă în timpul
zilei de post faci duş şi înghiţi apa “din greşeală”, nu este problema şi postul este acceptat, dacă călătoreşti la 30-
50 de km de oraşul în care locuieşti ai voie să mănânci şi tot zi de post se considera).
Expresia “radicalizare islamică şi jihadism” aplicată la întrebarea 10 a fost explicată de către
respondenţi de sex feminin “islamul urmat în alt mod decât cel scris în Quran, iar cei ce îl urmează altfel nu se
mai numesc musulmani, deoarece ei s-au lepădat de Allah şi duc o luptă interioară datorită acestei decizii
proaste”, cei de sex masculin au infirmat existenţa unei “radicalizări islamice”, iar jihadism-ul au susţinut
răspunsul dat mai sus “lupta cu tine însuţi”.
Răspunsul la întrebarea numărul 11 mi-a fost oferit mot-a-mot din Quran de toţi respondenţii fără alte
explicaţii “Sa’ariah reprezintă însumarea poruncilor şi recomandărilor divine pe care Allah le-a trimis oamenilor
prin intermediul profetului Muhammad, există două surse primare ale Sa’ariah, Quran şi Sunnah”. Conform unei
surse externe sunnah reprezintă ceea ce a spus, a făcut sau aprobat Profetul Muhammad reprezintă a doua sursă
sacră a Islamului. Sunna este alcătuită din hadisuri, care au fost transmise de la Profet către companioni prin viu
grai, iar până în prezent unor păreri lăsate de profetul Mohamed li s-au schimbat conţinutul şi fiecare a luat
învăţătura cum a considerat mai bine).
“Ce credeţi că este terorismul şi ce înseamnă pentru dumneavoastră un act terorist?” această întrebare a
avut din nou răspuns unanim din partea respondenţilor chiar cu tentă de victimizare “terorismul este un act de
violenţă, comis de oameni instabili psihic” toţi afirmând “un musulman niciodată nu ar comite un asemenea act,
totul este o înscenare, deoarece islamul este religia cea corectă, cu cea mai rapidă răspândire dintre toate religiile
lumii, islamul este religia păcii nu a violenţei, iar oamenii răi înscenează (...)”.
Întrebarea numărul 13 este previzibilă, deoarece orice musulman întrebat va spune că “islamul este
religia păcii iar musulmanii militează pentru pace”, iar orice exemplu dat respondenţilor mei de ilegalităţi comise
de persoane de religie musulmană a dus în victimizare răspunsurile fiind evazive şi fără neapărată legătura cu
întrebarea “Dacă spui Allah Akbar înainte să mori vei ajunge direct în rai” sau “Profetul Mohamed a dus
războaie de cucerire pentru răspândirea islamului, iar după terminarea războiului oamenii s-au convertit de bună
voie”,” Teroriştii există din cauza americanilor” sau “americanii au început primii să omoare musulmani, iar
acum musulmanii se răzbuna”, lămuriri pentru întrebare am primit din nou de la un terţ “Organizaţiile teroriste
de obicei merg în zone sărace, unde oamenii trăiesc de pe o zi pe alta şi oferă diferite sume de bani sau bunuri de
valoare familiilor celor ce se aruncă în aer, iar familia oferă pe cineva, uneori oferă unul din copii cei mai mici,
alte ori merge capul familiei pentru a duce la bun sfârşit misiunea, alte ori se merge şi pe îndoctrinare sau
manipulare când sunt racolaţi diferiţi tineri ce ajung în zonele de operare ale teroriştilor şi intră în programul de
“instruire”, primul punct din instruire este că viitorul terorist să se convertească la islam, iar apoi sunt învăţaţi
cum să lupte, cum să omoare etc., faptul că spun Allah Akbar atunci când se aruncă în aer este explicat de Quran,
această expresie spusă înainte de a muri înseamnă că li s-a şters toate păcatele săvârşite în timpul vieţii şi astfel
vor ajunge în rai unde îi aşteaptă o viaţă îmbelşugată şi fără griji”
“Ce face comunitatea musulmană pentru combaterea terorismului?” întrebare cu răspuns aproape
unanim din partea respondenţilor “islamul este o religie a păcii, iar comunitatea nu trebuie să facă nimic,

102
deoarece nu musulmanii sunt devină pentru ceea ce se întâmplă, musulmanii îl respecta pe Dumnezeu şi nu fac
nimic greşit din ce a-L putea să Îl supere” un răspuns diferit a venit din partea unei respondente de sex feminin
“aceste atacuri se întâmplă, deoarece femeile umblă prea dezgolite, în Biblie scrie că femeia trebuie să îşi
acopere capul, ele de ce nu şi-l acoperă? Râul nu este din cauza musulmanilor, deoarece ei respecta absolut tot,
răul este din cauza celor non musulmani.”
Penultima întrebare a adus în atenţia respondenţilor problema refugiaţilor, răspunsurile au fost multiple
şi pertinente “(...) să li acorde o şansă de a se integra printre europeni, să aibă dreptul la consiliere psihologică, să
aibă dreptul la educaţie şi sănătate, dar totodată să ia şi măsuri de securitate” însă au existat şi unele răspunsuri
mai puţin pertinente “america ar trebui să îi ia pe toţi” “e de datoria europei să primească refugiaţi şi să îi
întreţină” “o femeie musulmană nu poate să muncească ca oricare femeie, o femeie musulmană este specială”.
Întrebarea numărul 16 “Ce soluţii aţi recomanda autorităţilor pentru a duce o luptă mai eficientă în
combaterea terorismului?” anumiti respondenţi au oferit următorul răspuns “informarea oamenilor despre ce este
Islamul şi sublinierea faptului că Islamul nu este sinonim cu terorismul”, “Toţi teroriştii prinşi în Europa, după ce
au comis infracţiuni, se aflau sub lupa autorităţilor. Cred că în momentul în care apar primele semne ale unor
activităţi dubioase, aceştia nu ar trebui „pierduţi” din vedere.”, „Nu sunt în măsură să ofer soluţii pentru că nu
ştiu, din păcate.”
În urma aplicării tuturor întrebărilor atât intervievaţilor oficiali cât şi celor neoficiali, am putut constata
următoarele: cei ce îşi practică religia islamică în mod regulat, la orice întrebare legată de terorism se
victimizează foarte mult, răspunsurile întrebărilor mereu sunt în jurul „noi suntem nevinovaţi, noi nu am făcut
nimic”, însă întotdeauna vor privi un non musulman cu superioritate, deoarece tot ei spun „doar islamul aduce
mântuirea”, iar ceea ce urmăm noi şi ce facem noi este greşit şi doar ei şi calea urmată de ei este corectă, cei ce
nu merg des la moschee sau nu merg deloc, răspund pertinent oricărei întrebări legate de islam şi legate de
terorism, de aici putem deduce că practicarea religiei în mod regulat (fie că este într-un mod corect sau nu) duce
la un fanatism religios, fanatism ce conduce la crearea de atentate teroriste.
Totuşi nu îi putem opri să nu îşi practice religia, însă supravegherea lor ar trebui să fie mult mai
agresivă, faptul că ei se cred superiori în faţă oricărei persoane inclusiv în ţările de care au fost adoptaţi ar trebui
să ridice multe semne de întrebare autorităţilor (nimeni nu este superior nimănui, noi toţi suntem egali).

Capitolul 6. Concluzii, Recomandări

Aşadar în perioada de urmărire a acestui fenomen a actorilor implicaţi dar şi amploarea dobândită în
ultimii ani am putut constata că legislaţia fiecărei ţări europene şi nu numai, nu este strictă cu teroriştii, nu există
pedepse clare, serviciile responsabile au breşe şi nu se observă din afară un minim de efort depus în acoperirea
lor, (exemplu Franţa, mai multe atacuri teroriste petrecute pe teritoriul ei în ultimii 2 ani), de asemenea nu există
o bună comunicare între servicii lucru esenţial în prevenirea actelor teroriste.
Terorismul poate fi oprit, consider că şi în aceste organizaţii există un punct slab, iar cu studii mai
aprofundate se poate găsi acest punct slab, astfel organizaţia va fi distrusă, însă înainte de a se duce la oprirea lui,
trebuie prevenit, deoarece oameni fără vină au de suferit.
Recomand utilizarea în masă a tehnologiei, folosirea de scannere ultra performante (dotate cu
detectoare de explozibil şi detectoare de arme albe şi arme de foc în locurile cele mai tranzitate (aeroporturi, guri
de metrou etc.), restricţionarea accesului în U.E a persoanelor din state terţe ce au primit diferite interdicţii sau
au fost expulzaţi din diferite motive din ţări ale U.E, verificarea mult mai amănunţită a persoanelor ce provin din
zone de conflict ce doresc să vină la studii în U.E (aceste persoane de cele mai multe ori recurg la artificii
juridice uneori nu neapărat legale pentru a rămâne aici pe perioade mai îndelungate sau de tot, iar după ce au o
stabilitate în ceea ce priveşte actele arată un comportament agresiv faţă de cetăţenii ţării unde s-au stabilit).
La toate acestea aş mai adăuga şi schimbarea modului de chestionare a unui terorist atunci când este
capturat (cazul Abdelsalam din Belgia), eu nu aş face chestionarea acestuia de către poliţişti ci de către un
psiholog eventual asistat de un antropolog ce cunoaşte cultura orientală astfel se poate afla mult mai exact modul
de gândire şi de acţionare al acestora, al teroriştilor, se poate ajunge inclusiv la găsirea capilor reţelei mult mai
uşor.
Pentru România, modelul de contrainformaţii care se practică în prezent nu îl consider cel mai corect şi
nici cel mai sigur, deoarece de cele mai multe ori informaţiile oferite sunt falsificate de către denunţător iar
informaţia corectă este distorsionată, fie că denunţătorul acoperă pe cineva fie doar că vrea să se răzbune şi
recurge la această metodă.
Anexa 1
1) Vârstă_____,
Studii________________________________________________________________________Ocupaţia______
________________________________________________________________, Starea
Civilă___________________________________________________________________, Tara de
Provenienţă_____________________________________________________________

103
Religia. _______________________________________________________________________
2) De cât timp sunteţi în România şi de ce aţi ales tocmai ţara noastră?
3) Cum vă simţiţi ca musulman în România? V-aţi simţit vreodată discriminat în România din cauza religiei?
4) Aţi constatat în mod direct sau aţi auzit despre unele reacţii necuviincioase (cu conotaţii anti-islamice), în
spaţiile publice româneşti, faţă de ţinutele vestimentare specifice purtate de femeile musulmane?
5) Ce este islamul?
6) Ce înţelegeţi prin islam moderat? Dar prin islam fundamentalist.
7) Aţi întâlnit în România musulmani cu concepţii fundamentaliste?
8) Ce părere aveţi despre convertirile la islam care au loc în România?
9) Ce este Jihadul?
10) Ce înţelegeţi prin expresiile "radicalizare islamică" şi "jihadism"? Puteţi exemplifica?
11) Ce înţelegeţi prin "sharia" şi cum se aplică în islam?
12) Ce credeţi că este terorismul şi ce înseamnă pentru dumneavoastră un act terorist?
13) Dacă islamul este considerat a fi o religie a paci, de ce atunci când se întâmplă actul terorist, teroriştii, ucid
în numele lui Allah? (Allah akbar).
14) Ce face comunitatea musulmană pentru combaterea terorismului?
15) Cunoaşteţi faptul că în România vor veni în următoarea perioadă, grupuri de refugiaţi din unele ţări arabe.
Cum ar trebui să procedeze autorităţile şi societatea civilă din România pentru o bună găzduire şi eventual
integrarea acestora?
16) Ce soluţii aţi recomanda autorităţilor pentru a duce o luptă mai eficientă în combaterea terorismului?

Anexa 2
Legislația româneasca privind prevenirea și combaterea terorismului 130

În România, terorismul este definit prin Legea 535/2004. Astfel, la articolul 1 avem urmatoarea
definiţie:
Terorismul reprezintặ ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţặri care prezintặ pericol public şi afecteazặ securitateặ
naţionalặ, având urmatoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini
extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de naturặ politicặ;
c) vizeazặ factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile
sau al oricặrui alt segment aparţinând acestora;
d) produc stặri cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit sặ atragặ atenţia asupra scopurilor
urmarite.
La articolul 6 sunt prezentați actorii ce alcặtuiesc Sistemul Naţional de Prevenire și Combatere a
Terorismului (SNPCT). Ăceștia sunt: Serviciul Român de Informații (coordonator tehnic), Ministerul
Administrației și Internelor, Ministerul Apặrặrii Nationale, Ministerul Ăfacerilor Externe, Ministerul Economiei
și Comerțului, Ministerul Agriculturii, Padurilor și Dezvoltarii Rurale, Ministerul Mediului și Gospodaririi
Apelor, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei
Informației, Ministerul Sanatații, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Integrarii Europene (între timp
desființat), Ministerul Justiției, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Paza, Serviciul de
telecomunicații Speciale, Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justitie, Banca Naționala a României,
Agenția Naționala de Control a Exporturilor, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spalarii Banilor și
Comisia Naționala pentru Controlul Ăctivitații Nucleare.
Articolul 8 prevede ca ministerele şi celelalte autoritați şi instituții publice cu atribuții în aplicarea prevederilor
prezentei legi,au obligația de a sesiza Serviciul Român de Informații cu privire la persoanele fizice şi juridice
suspecte de savârşirea sau de favorizarea în orice mod a actelor de terorism
Articolul 12 prevede faptul ca Serviciul Român de Informații executa intervenția contraterorista, prin unitatea
specializata, Centrul de coordonare operativa antiterorista (CCOA), independent sau în cooperare cu alte forțe
abilitate, pe întreg teritoriul țarii, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturarii sau
anihilarii acestora, eliberarii ostaticilor și al reabilitarii ordinii legale. Tot articolul 12 vorbește despre folosirea
metodologiei SRI în situația iminenței producerii unui atentat terorist.

Anexa 3
Atacuri teroriste ramase în istorie131

Legea Nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului publicată în: Monitorul
130

Oficial Nr. 1.161 din 8 decembrie 2004

104
 1) Munchen, septembrie 1978: membri ai grupặrii palestiniene „Organizaţia Septembrie Negru” infiltraţi
în Satul Olimpic au luat ostatici 9 membri ai echipei israeliene şi au ucis alţi 2. Toţi ostaticii au murit în
timpul intervenţiei poliţiei.
2) Iran, 18 august 1978: cinematograful Rex din Ambadan, Iran, a fost incendiat premeditat, iar circa 470
de persoane şi-au pierdut viaţa. Incendiul a fost pus la cale de militanţii islamici din Iran şi a avut ca
obiectiv principal discreditarea şi învinuirea falsặ a agenţilor de securitate din SAWAK (Serviciul de
Securitate a Şahului Iranului, instituţie activặ înainte de Revoluţia Islamica a ayatolahilor).
3) Irlanda, 23 iunie 1985: avionul Boeing 747-237B al Air India a fost distrus de o bombặ, la altitudinea
de 9.400 de metri. S-a prặbuşit în Oceanul Altantic, la Cork, când era încặ în spaţiul aerian al Irlandei.
Au fost ucişi 329 de oameni, majoritatea victimelor fiind de origine canadianặ. În acelaşi timp, pe
Aeroportul Narita, din Japonia, a explodat o bombặ ce trebuia sặ fie plasatặ pe zborul Air India 301,
însặ a explodat înainte, ucigând 2 persoane şi rặnind 4. Principalii suspecţi au fost membrii unui grup
militant Sikh, Babbar Khalsa.
4) Lockerbie, Marea Britanie, 1988: Un avion al Pan Am, zborul 103, se prặbuşea în noaptea de 21
decembrie 1988 peste casele din localitatea scoţianặ Lockerbie. O bombặ pusặ de teroriştii libieni în
acel avion a expolodat, dezintegrând aeronava şi ucigând 270 de persoane. S-a bặnuit cặ atentatul fusese
ordonat de fostul lider libian Muammar Gaddafi, iar motivul ar fi fost rặzbunarea pentru atacurile
comise de marina americanặ asupra navelor libiene şi aeronavelor, la începutul deceniului.
5) Beslan, Federaţia Rusặ, 2004: Un grup de 32 de terorişti de origine cecenặ, dupặ cum s-a spus, au atacat
atunci o şcoalặ din Beslan şi au luat 1200 de ostatici, pe care i-au ţinut trei zile într-una dintre sặlile
şcolii. Teroriştii au ucis o parte dintre ostatici pâna la intervenţia trupelor speciale şi i-au folosit pe copii
ca scuturi umane în atacul trupelor. 380 de oameni au fost ucişi atunci, între care 186 erau copii.
6) Madrid, 11 martie 2004: o serie de explozii puse la cale de terorişti Al-Qaeda au avut loc pe liniile
ferate. Aproape 200 de oameni au murit, circa 2.000 au fost raniţi.
7) Londra, 7 iulie 2005: patru bombe explodează în trei metrouri şi într-un autobuz, omorând 56 de
oameni şi ranind alţi 700. Atentatele au fost puse la cale de simpatizanţi Al-Qaeda care doreau sa
pedepseascặ Marea Britanie pentru implicarea în Irak.
8) Irak, 14 august 2007: la ora 19.20, patru maşini-bomba au fost detonate simultan în oraşele comunitaţii
Yazidi, Kahtaniya şi Jazeera, în apropiere de Mosul. Acesta era cel mai tragic atac cu bombặ din Irak în
perioada marilor operaţiuni de luptặ americane. Atacurile poarta semnặtura Al-Qaeda – aceştia
obişnuiesc sặ organizeze atacuri simultane. Totuşi, niciun grup nu a revendicat responsabilitatea pentru
atacuri. În total, au murit 530 de oameni şi au fost raniţi 1500.
9) Boston, 15 aprilie 2013: doua bombe artizanale au explodat la interval de 12 secunde una de cealalta, în
mijlocul unei mulţimi adunate la linia de sosire a maratonului de la Boston; trei persoane au murit, alte
264 au fost ranite.
10) Gamboru-Ngala, Nigeria, mai 2014. În noaptea 5 spre 6 mai 2014, militanţii Boko Haram au atacat
doua oraşe din Nigeria, Gamboru şi Ngala, atacul a durat 12 ore si au fost ucişi peste 300 de oameni,
iar oraşele au fost distruse.
11) Paris, Franta 13 noiembrie 2015, au fost atacate de catre militanti ai ISIS mai multe localuri in Paris, au
murit peste 140 de persoane.

Bibliografie
1) Lupascu, Dan; Gyongy-Mihut, Gabriela, “Regimul strainilor in Romania”, Ed. Universul Juridic, 2006.
2) Catrinciuc, Petre, “Regimul Juridic al strainilor, editia a II-a”, Ed. C.H.Beck, 2008.
3) General. Prof. univ. dr. Andreescu, Anghel; Comisar sef. Prof. univ. dr, Radu, Nicolae, “Jihadul Islamic
– De la infrangerea terorii si razboiul sfant la speranta libertatii”, Ed. Rao, 2015.
4) „ICT Papers on Terrorism”, International Policy Institute for Counter-Terrorism, Herzliya, Israel, Dec.
1999
5) Hittler, Adolf, “Mein Kampf”, Ed. Pacifica, Bucuresti 1993
6) Moldovan, Aurel Teodor, “Expulzarea, extradarea si readmisia in dreptul international”, Ed. Hamangiu,
Nov. 2012
7) Bassarabescu, Gh. “Terorism, între istorie şi actualitate”, Ed. Clipa, nr. 518, din 27 septembrie 2001.
8) Legea Nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului publicata în:
Monitorul Oficial Nr. 1.161 din 8 decembrie 2004
9) Arădăvoaice Gheorghe, Naghi Gheorghe, Niţă Dan; “Terorism, Antiterorism, Contraterorism”, Editura
Antet, Bucureşti, 1997.
10) Bodunescu Ion, “Terorismul – Fenomen Global”, Editura Tipo Alex, Bucureşti, 2002.

131
http://transilvaniareporter.ro/reportaj/istoria-si-evolutia-terorismului/

105
11)  Hoffman Bruce, “Inside Terrorism”, Questia Library, 1998, New York.
12) Hoffman Bruce, “Implicaţiile terorismului motivat de imperative religioase”, studiu   RAND
Corporation, 1993.
13) Cearapin Tudor „Terorismul Internaţional” – Repere juridice, istorice şi forme de manifestare, Ed.
Fundaţia Revista Jandarmeriei, 2005.
14) Bodunescu Ion, Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978.
15) Bob Graham “ Intelligence Matters” The CIA, The FBI, Saudi Arabia and the Failure of America’s War
on Terror.
16) Gerald, Posner “De ce dormea America: Esecul Prevenirii lui 11 Septembrie” (Why America Slept: The
failure to prevent 9/11).
17) Richardson, Louise, “What Terrorists Want”
18) Teza de doctorat, Phd. Giurcan Gigi, prof. coord. Abraham Pavel,
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Noiembrie/Giucan%20Gigi%20-%20Terorismul
%20cibernetic/TERORISMUL%20CIBERNETIC%20REZUMAT.pdf
19) 3 INSTITUT des HAUTES ETUDES de DEFENSE NATIONALE, RAPPORT DE 2-eme PHASE 51-
eme SESSION NATIONALE Comité 2 „ Les Fragilites de l’Europe face au terrorisme“, mai 1999
20) Philippe Gaudin, Marile Religii, Editura Orizonturi, Bucuresti 2004
21) Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea oridinii mondiale, Editura Antet, Bucuresti,
1998
22) Terrorism in the name of religion, Dr. Magnus Ranstorp, Columbia University Press, 1996.
23) Sheafor, W. Bradford și Charles R. Horejsi, Techniques and Guidelines for Social Work Practice, Ed.
Pearson Education, SUA, 2008.
24) Revista de Criminalistica, Criminologie și Penologie a României.
25) Glicken, D. Morley, Social Work in the 21st Century. An introduction to Social Welfare, Social Issues
and the Profession, Ed. Sage Publications, SUA, 2007.
26) Archick, Kristin (coord.), Paul Belkin, Christopher M. Blanchard, Carl EK, Derek E. Mix, Muslim in
Europe: Promoting Integration and Countering Extremism, E. Congresional Research Service, 2011.
accesat la adresa: http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33166.pdf.
27) Cervinschi, Daniela, „Integrarea migranților – un mecanism politic de control? Tendințe în privința
programelor de integrare”, Migrant în România, Nr. 12, Ed. Institutul Intercultural Timișoara, Timișoara, 2012.
28) Plan d’action 2007 – 2011 contre la polarisation et la radicalisation, Colophon – Publication du
ministère de l’Intérieur et des Relations au sein du Royaume, Amsterdam
29) Herman, Michael, “Intelligence Power in Peace and War”, Ed. Cambridge University Press, UK , 1996
Surse online
1) http://europe.newsweek.com/isis-going-win-328181
2) http://www.hotnews.ro/stiri-international-20233201-irak-statul-islamic-instalat-ecrane-uriase-ramadi-
care-foloseste-pentru-propaganda.htm3)33
3) http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2008/organizatii%20teroriste/organizatii
%20teroriste.pdf , vizualizat in data de 15.06.2015, ora 9.20
4) http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2008/jihadul%20islamic/JIHĂD%20islamic.pdf,
vizualizat 15.06.2015, ora 20.00
5) http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_de_organizații_teroriste
6) http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf
7) http://dexonline.ro/definitie/terorism
8) http://transilvaniareporter.ro/reportaj/istoria-si-evolutia-terorismului/
9) http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/tipuri-de-terorism-particularitati-si-factori-
determinanti/
10) https://goo.gl/KTF9qo
11) https://ro.wikipedia.org/wiki/Intifada_Al-Aqsa
12) http://www.academia.edu/7080430/Terorismul_islamist_cauzele_apariţiei_unui_nou_timp_de_război
13) http://www.belfasttelegraph.co.uk/opinion/columnists/robert-fisk/iraq-crisis-sunni-caliphate-has-been-
bankrolled-by-saudi-arabia-30351679.html
14)
https://goo.gl/iamezx
15) http://preventwmd.org/how-to-combat-terrorism/
16) http://www.ritholtz.com/blog/2015/01/7-ways-to-stop-terrorism/
17)

106
http://www.conspiracyschool.com/wahhabis
18) http://www.nyc.gov/html/nypd/downloads/pdf/public_information/NYPD_Report-
Radicalization_in_the_West.pdf
19) http:// http://islamqa.info/ar/117724
20) http://www.almaany.com/ar/dict/ar-ar/ ‫إرهاب‬/
21) https://ar.wikipedia.org/wiki/ )‫تنظيم_الدولة_اإلسالمية_(داعش‬
22) http://e-crime.ro/ecrime/site/index.php/acasa/materiale_documentare/terorism_informatic/
23)

http://www.academia.edu/6800279/TERORISMUL_RELIGIOS_LA_CUMPĂNA_DINTRE_MILENIILE_II_Ş
I_III
24)
http://www.brookings.edu/about/centers/doha
25) https://www.sri.ro/structura-sri.html
26)
http://theconversation.com/explainer-does-the-eu-need-its-own-intelligence-agency-41108
27) https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/26/protectia-informatiilor-“secret-de-serviciu”-reguli-
generale-de-evidenta-procesare-multiplicare-manipulare-transmitere-transport-si-distrugere/
28) http://www.economieislamica.ro/ce-este-sharia
29) http://www.meforum.org/5951/why-do-they-hate-us
30) http://www.rieas.gr/images/editorial/intelarticleuk.pdf
31) http://www.radioromaniacultural.ro/pages/view/40623
32) https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_musulmană_din_București
33) http://blogs.reuters.com/great-debate/2014/11/05/the-3-step-guide-to-de-radicalizing-jihadists/

Filme
1) Boys of Abu Ghraib (2014)
2) My name is Khaan (2011)
3) Camp X-ray (2014)
4) Standard operation procedure (2008)
5) Our terrible country (Baldana Alraheeb) –documentar (2014)
Emisiuni Tv
1) Pașaport Diplomatic –Subiect principal “Terorismul Religios” 14.05.2015
http://www.digi24.ro/Emisiuni/Digi24/Pasaport+Diplomatic/Arhiva+inregistrari/Pasaport+diplomatic+-
+Terorismul+religios
2) Pasaport Diplomatic – Subiect principal “Modele și Manifestari ale Terorismului” 09.05.2015
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/International/Pasaport+diplomatic+Expert+in+antiterorism+d
espre+metodele+si+mo

107
 EXPERTIZA „PSIHO-LEGALĂ” ÎN
SINDROMUL STRESULUI POSTVICTIMAL TRAUMATIC (SSPV – T)

prof. univ. dr Tudorel Butoi

expert - psiholog principal – criminalist
- prof asociat al Institutului de Psihologie Judiciară -

Psychological expertise in the matter of post-traumatic stress syndrome in dramatic events (such as
post-criminal traffic, post accident, post malpractice, post domestic violence, post attempted suicide, post injust
imprisonment etc.) both intra and extrajudicial, has to comply with a number of requirements. Post-traumatic
stress syndrome can be understood in terms of varied gradients of anxiety: worring thoughts, emotional and
physical hyperarousal, pessimistic projections, regrets, guilt, lack of confidence, fatigue etc. wich lead to a
disfunctional response of the individual.
This paper aims to highlight aspects that this type of expertise must include in order to give the report of
psychological expertise credibility and objectivity.

Keywords: post traumatic stress syndrome, psychological expertise.

Aflată într-o diversitate de intercondiţionări de tip feed-back, personalitatea umană ajunge la un moment
dat în relaţii de tip conflictual finalizate în realitatea interdisciplinarităţii psihologiei (ştiinţelor comportamentale)
cu dreptul şi medicina legală, consecinţă a cărora este trăită nu o dată drama victimei şi victimizării.
Din punct de vedere al ştiinţelor juridice comportamentele umane – prioritar cele traumatizant-
victimizante – evaluate într-o dinamică a raporturilor de contradictorialitate, miză şi risc, impun investigarea
psihologică a fiinţei umane din perspectiva adaptativă între eşec şi succes, între performanţă şi nereuşită, pe
coordonatele predictibilităţii rezonabile asupra efectelor, consecinţelor, responsabilităţilor şi strategiilor
protectiv-corectoare prioritar sub aspect juridic – vezi dezdăunări materiale şi morale în materie.
Competenţele în materia trecerii la actul infracţional realitate regăsită prin excelenţă pe terenul laturii
subiective a infracţiunii se obiectivează într-un tip nou de expertiză: „expertiza psiho-legală” denumită aşa prin
similitudinea „În oglindă” cu realităţile care fac obiectul „expertizei medico-legale”.
De altfel în Tabloul Experţilor Psihologi, Ediţia a II-a/2014, la pagina 38, subliniam aducând corecturile de
rigoare „... – N.A.: expertiza psiho-legală îşi revendică la modul cel mai obiectiv patrimoniul materiei câtă
vreme realităţile la care ne referim – simptomele şi trăsăturile asociate (SSPV – T) – sindromul stresului
post-victimal-traumatic” se regăsesc nu printre provocările psihiatrice ci mai degrabă în anticamera acestuia –
aparţinătoare psihologiei clinice – (expertiza psiho-legală – a se vedea prin similitudine expertiza medico-
legală).
În sprijinul prezentei idei apreciem pentru prima dată în literatura de specialitate că trauma psihică nu
poate fi apreciată şi evaluată în afara realităţii victimal-victimizante interiorizată de subiect din perspectiva
deteriorării imaginii Eului, alterărilor stimei de sine, sentimentului de perdant în speţa conflictual-litigioasă.
Pe terenul acestei simptomatologii complexe vom identifica (vezi şi G. R. Scheraldi – Post Traumatic
Stress Disorder, Los Angeles, Lowell House, 2000) proiecţiile de tip pesimist, reveriile morbide, anxiozitatea,
fatigabilitatea emoţional, afectivă, abulia, inapetenţa, tentativele suicidale, abandonul, hiperactivitatea etc.

108
 Revenind asupra unor clarificări, puncte de vedere, definiri şi opinii personale datorate domnilor
avocaţi, magistraţi, poliţişti experţi, justiţiabili etc subliniem încă o dată:
a) – expertiza psiho-legală (prin similitudine cu expertiza medico-legală) se regăseşte în aria
competenţelor expertizei psihologice (expertizei psiho-clinice judiciare), alături de expertiza capacităţii
de muncă, expertiza psihologică în cazul accidentelor de muncă etc., expertiza minorului
(ataşamentului, alienării etc) expertiza profilului personalităţii drogdependentului, alcoolicului,
expertiza personalităţii agresorului în violenţa intrafamiliară etc.;
b) – expertiza psiho-legală – face parte din mijloacele legale de probă fiind asimilată înscrisurilor
existente în dosarele judiciare;
c) – expertiza psiho-legală este solicitată atât pe parcursul urmăririi penale cât şi în timpul procesului
judiciar vizând martori, părţi vătămate (victime), făptuitori (suspecţi), părţi (justiţiabili) etc.;
d) – expertiza psiho-legală este solicitată în temeiul statutului legal – vezi art 5 C. pr. pen: „...aflarea
adevărului pe bază de probe, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului” cât şi art. 172 al. 7 – al. 10 „...referitor la faptul că pentru
înţelegerea probelor în domenii strict specializate organul de urmărire penală are posibilitatea de a
investi pentru clarificări specialişti din afara sistemului judiciar public...” (deci consultând opinia unor
experţi psihologi din cabinete private);
e) – expertiza psiho-legală este dispusă/solicitată (prin încheieri, ordonanţe, rezoluţii, simple cereri etc.)
pentru a fi lămurite aspecte ţinând de latura subiectivă a infracţiunii – intenţie, culpă, praeterintenţie,
mobil, scop, voinţă, echilibru emoţional-afectiv, capacitatea reflexiv-acţională etc., tot acest potenţial
psihologic în momentul comiterii faptei interesând trecerea la act (inclusiv procesele psihologice
ţinând de rezoluţia infracţională, lupta între motive, deliberarea, acţiunea)... mobilizarea conştientizarea
etc.

Revenind asupra celor anterior tratate, un aspect special post-factum îl constituie pe terenul expertizei
psiho-legale „stabilirea – în opinia noastră – a prejudiciului SSPV-T datorat sindromului stresului post-
victimal-traumatic” punctul nostru de vedere constând în aceea că sindromul stresului post victimal-traumatic nu
se poate instala decât după „victimizarea victimei” deci simptomatologia traumatică este doar o consecinţă a
victimizării – toate aceste clarificări (identificare, demonstraţie, evaluare) fiind absolut necesare stabilirii
prejudiciului moral (suferinţei psihice) responsabilităţii, circumstanţelor, dozării pedepselor etc. – dar care exced
desigur competenţelor expertului psiho-legist, fiind utile avocaţilor, procurorilor în cadrul dezbaterilor,
pledoarie/duel judiciar, judecătorilor în aplicarea textului e lege şi formării convingerii intime.
Dispunerea expertizei psihologice realizează de către instanţe judiciare, parchete, cabinete de avocatură,
părţi, persoane fizice, alte instituţii interesate, prin documente specifice, respectiv: încheieri judecătoreşti,
ordonanţe, adrese sau simple cereri căpătând după caz valoare intra sau extrajudiciară. Opiniile de specialitate se
regăsesc în rapoarte de expertiză psihologică structurate conform exigenţelor Codului de procedură penală în
materie (pentru detalii şi exemplificări vezi cursul de formare în materie al Institutului de Psihologie Judiciară,
din arhiva prof. Tudorel Butoi).
Rapoartele de expertiză psihologică se semnează şi se parafează de către expertul psiholog, opiniile de
specialitate având forţa credibilităţii rezonabile date de către profesionistul atestat, putând fi valorificate de către
organul judiciar sau de către alt beneficiar exclusiv în sensul coroborării cu alte probe, formării convingerii
intime a magistratului, aflării adevărului şi apărării în interes legitim.
Părţile nemulţumite de rezultatele unei expertize psihologice pot solicita opinia unui alt specialist, care
poate formula opinii sau recomandări cu privire la aceleaşi obiective.
Instanţa de judecată, în cazul în care consideră necesar va aprecia în mod suveran care dintre opiniile de
specialitate poate fi validată în cazul dat spre judecare, nevalidarea unei opinii de specialitate neputând constitui
temei pentru tragerea la răspundere profesională a psihologului emitent.
Exigenţe metodologice în elaborarea raportului de expertiză psihologică.
Dată fiind experienţa personală pe terenul expertizei psihologice în materia sindromului stresului post-
traumatic în evenimente dramatic-existenţiale (postinfracţionale, post accidente de circulaţie, post tentativă
suicidală, post detenţiune nedreaptă etc.) atât intrajudiciare cât şi extrajudiciare, supun aprecierii dumneavoastră
o serie de exigenţe apte să confere raportului de expertiză psihologică şi psihologie clinică (psihologic-clinică)
credibilitate şi obiectivitate, după cum urmează:
a) obligativitatea menţionării cabinetului şi competenţelor expertului, numărul de înregistrare, actul de
dispunere şi entitatea care solicită;
b) baza juridică, statutul legal, temeiul dispunerii expertizei – obiectivele expertizei;
c) materialul şi metoda utilizată (teste, chestionare, date anamnestice etc., prezentare succintă a
fundamentării ştiinţifice a metodei;
d) toate afirmaţiile, interpretările şi evalşuările vor fi susţinute permanent de citate şi surse bibliografice,
precum şi de suport statistico-matematic al testelor utilizate;

109
 e) raportarea simptomatologiei identificate la traumele obiectivate în prejudicii şi disfuncţionalităţi de
inserţie socială (de exemplu: abandonarea studiilor, falimentul afacerilor, invaliditate, asistenţă socială,
consiliere de suport, disfuncţionalităţi de interrelaţionare pe orizontală/verticală, tentative suicidale
etc.);
f) opiniile de specialitate este necesar să fie limpezi, clare, sintetice, cu referinţe suport în demonstraţiile
de conţinut ale raportului – circumscrise exclusiv a răspunde obiectivelor expertizei;
g) recomandările, post opinii de specialitate, se vor cantona strict în zona intervenţiei psihologiei clinice
preventiv-recuperatorii, specifică terapiilor de suport.
În final constatăm că ne aflăm la debutul unui demers novator de o excepţională însemnătate pentru
ştiinţa şi practica în materia expertizei psihologice.
Este firească dezbaterea interdisciplinară competentă şi de bună-credinţă a specialiştilor în materie şi
salutăm poziţionarea stimulativă a Institutului de Psihologie Judiciară în acest demers.

Referinţe:
1. Butoi T. & colab. (2008) – Victimologie şi psihologie victimală – Compendiu universitar, Bucureşti:
Editura Pinguin Book;
2. Scheraldi G. R., (2000) – Post traumatic stress disorder, Los Angeles: Lowell House;
3. Ştefan I.L., (2012) – Tabloul experţilor psihologi, Institutul de Psihologie Judiciară, Bucureşti, 1/2012.

MODELAREA PERSONALITATII UMANE IN INCHISOARE

Coordonator științific:

Conf. dr.George Mircea Botescu

Masterul de Probatiune

Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala

Universitatea din Bucuresti

Raluca Asavei Jurist Absolvent al Masterului de Probatiune

110
CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Considerații generale privind mediul privativ de libertate

1.1 Scurt istoric al sistemului penitenciar european..................................................................pag.6

1.2 Drepturile și obligațiile persoanelor privative de libertate..................................................pag.7

Capitolul II – Studiul personalității antisociale din perspectiva psihanalitică. Sistematizarea cunoștințelor

criminologice și psihologice

2.1 Consecințele psihosociale asupra persoanelor privative de libertate..................................pag.9

2.2 Criminologia clinică............................................................................................................pag.9

2.3 Criminologia personalității................................................................................................pag.10

2.4 Sănătatea mentală în contextul privării de libertate..........................................................pag.11

Capitolul III – Modelarea personalității umane în închisoare

3.1 Obiectivele educației în penitenciar..................................................................................pag.12

3.2 Educația și tipologia educatorului în mediul penitenciar..................................................pag.13

Capitolul IV – Evoluția persoanelor privative de libertate în penitenciar

4.1 Munca socio-educativă în sensul îndreptării și reeducarea persoanelor privative de

libertate....................................................................................................................................pag.15

4.2 Eficiența pedepsei închisorii.............................................................................................pag.16

4.3 Mediul penitenciar provocator de comportamente deviante.............................................pag.17

Capitolul V –Terapia asistată de animale – alternativă de reeducare a persoanelor privative de libertate

5.1 Scurt istoric al terapiei asistate de animale.......................................................................pag.19

5.2 Obiectivele și beneficiile terapiei asistate de animale......................................................pag.20

5.3 Terapia asistată de animale în cadrul penitenciarelor.......................................................pag.21

5.4 Primul proiect național al terapiei asistate de animale......................................................pag.22

Concluzii.................................................................................................................................pag.34

Bibliografie.............................................................................................................................pag.35

111
Introducere

Am ales această temă datorită importanței de care dă dovadă prin prezentarea unui fapt din ce in ce mai
des întâlnit în zilele noastre, și anume, comportamentul și mentalitatea unui deținut din mediul penitenciar
românesc și modul în care acesta se poate schimba pentru a se reintegra în societate.

Reintegrarea socială a persoanelor cu probleme comportamentale și deviante reprezintă un proces care

presupune acomodarea persoanelor ce urmează a fi eliberate la normele societății civile și rezolvarea
discrepanței dintre ceea ce aspiră și atitudinea comportamentală a delincvenților. Iată câteva modalități de
reintegrare socială.

Un prim pas pentru reintegrarea socială a persoanelor privative de libertate trebuie să înceapă încă din
perioada în care acestea stau închiși. Este recomandat ca deținutilor să li se ofere șansa de a participa la
programe de instruire și formare pentru a crește gradul lor de angajabilitate.

În prezenta lucrare am dezbătut mai pe larg și terapia asistată cu animale, ca o metodă alternativă de
reabilitare a persoanelor privative de libértate și beneficiile ce pot fi obținute printr-o astfel de terapie.

În acest scop, angajatorii ar putea vizita penitenciarele pentru a verifica dacă deținutii au parte de o
formare profesională potrivită pentru munca pe care ar putea să o efectueze după eliberarea din închisoare.

Socializarea persoanelor eliberate din detentie sau asistenţa post-penala vizează sensul valoric al societăţii.
Scopul oricărei societăţi este de a-şi menţine, ordinea socială, echilibrul şi ordinea normativă.

Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de supraveghere a persoanelor eliberate
din detenţie, astfel încât, prin consiliere şi asistenţă, să fie prevenită săvârşirea repetată de către ei a unor
infracţiuni grave. Unicele mecanisme de supraveghere – anchilozate în timp, sunt cele de supraveghere penală a
persoanelor eliberate din detenţie în regimul probaţiunii.

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND MEDIUL PRIVATIV DE LIBERTATE

1.1 Scurt istoric al sistemului penitenciar european

Încă din Evul Mediu, pedeapsa se manifesta prin tortură, cruzime și chiar pedeapsa cu

112
moartea. Procedura era ca totul să fie public, pedeapsa fiind realizată ca o răzbunare sau ca o modalitate de a
repara prejudiciul comis. Dispariția spectacolului punitiv a avut loc în Europa în secolul al XVIII-lea, deoarece
aceste acte de tortură dădea naștere unor altercații și dezordine publică.

Din acel moment, pedeapsa nu a mai fost prezentată ca un eveniment public, ci în încăperi ascunse de
ochii lumii. Cu toate că pedeapsa fizică încă exista, s-au concentrat mai mult pe privarea infractorului de
libertate. Pe de altă parte, tortura condamnaților a început să fie considerată rușinoasă, contrar noilor valori
burgheze, care au fost tot mai prezente în societatea europeană.

Howard s-a opus ferm folosirii torturii ca mijloc de a obține o mărturisire sau pentru reabilitarea celor care
au încălcat o normă, fie aceasta aplicată public sau într-o temniță. Autorul englez face referire la închisoarea
Hannover din Germania: „Cu doi ani în urmă, pe unul dintre deținuți a fost aplicată de două ori pedeapsa numită
Osnabruck. Când a fost întrebat a treia oară despre faptă (deja acesta fusese torturat și i se smulsese părul din
cap) deținutul a mărturisit și a fost executat”.132

Reformatorii secolului al XVIII-lea au propus ca orice infracțiune să se pedepsească cu mai puțină

cruzime, aplicând pedepse universale și instituționalizate. Noua legislație penală era mai puțin severă, dar avea
în vedere și pedepse pentru noi infracțiuni, deoarece înainte nu erau luate în considerare din cauza rarității lor.

În secolul al XIX-lea, privarea de libertate a infractorilor începea să se concentreze în întregime asupra

rentabilității economice a pedepsei, și nu ca o răzbunare socială asupra infractorului. Pentru a se întâmpla acest
lucru, principiile fundamentale ale izolării trebuiau să asigure un control și o supraveghere intensă asupra muncii
forțate exercitată de către deținut, iar prin aceasta infractorul să se poată schimba și să se întoarcă în societate ca
un individ capabil să producă beneficii și să fie în conformitate cu regulile generale ale societății industriale a
secolului al XIX – lea. Această metodă corespunde, conform Focault, a două principii fundamentale: principiul
corecției și principiul muncii, atât ca obligație, cât și ca drept. 133

În timp, domenii precum educația, psihologia, psihatria sau criminologia au fost dezvoltate în paralel cu
sistemele penitenciare europene.

1.2 Drepturile și obligațiile persoanelor privative de libertate

Persoanele privative de libertate au o serie de drepturi printre care exemplificăm:

dreptul la opinie și credință în propria religie , dreptul la informație, dreptul la consultarea documentelor de
interes personal, dreptul la petiționare, dreptul la corespondență, dreptul de a comunica prin telefon, dreptul la
mișcare, sport zilnic, dreptul de a fi vizitat, dreptul de a primi bunuri, dreptul la asistență medicală, dreptul la
asistență diplomatică, dreptul la încheierea unei căsătorii.134

Pe lângă drepturile enumerate, persoanele privative de libertate au de îndeplinit și următoarele obligații: să

îndeplinească cerințele dispoziţiilor legale date de administraţia penitenciarului, să se supună percheziţiei ori de
câte ori este necesar, să respecte regulile de igienă, precum şi îndrumările medicului, să nu desfăşoare acţiuni
care urmăresc atingerea prejudiciului locului de deținere sau altor persoane, să manifeste o preocupare faţă de
integritatea bunurilor publice şi private, să respecte programul zilnic, să aibă o ţinută decentă, curată şi îngrijită,
să manifeste o atitudine politicoasă faţă de orice persoană cu care intră în contact, să mențină și să asigure
ordinea şi curăţenia în camerele de deţinere şi în celelalte locuri în care au acces, etc. 135

132
John Howard (Filantropul englez, Sherif al orașului Bedforshire, în anul 1773, vizita închisorile și denunța
neregulile din incintă), op.cit., Ed. S.L. Fondo de Cultura Económica de España, 1777, pag.246
133
Michel Focault (1926 – 1984, psiholog și filosof francez. Munca sa a avut un impact semnificativ asupra
mediului academic și al științelor sociale, cum ar fi în antropologie sau sociologie franceză. El a reflectat și a
examinat schimbările în mecanismele sociale în timpul epocii moderne, care a făcut posibilă apariția unor
instituții penale contemporane.) „Vigilar y castigar: nacimiento de la prisión”, España, Editura Siglo XXI
Editores, 2009
134
www.anp.gov.ro
135
Idem

113
 În cazul excepțional în care copiii cu vârsta sub 18 ani sunt încarcerați într-un penitenciar pentru adulți,
autoritățile vor garanta că, în afară de serviciile oferite tuturor deținuților, copiii deținuți vor avea acces la
serviciile sociale, psihologice si educaționale, la învățământ religios și la programe recreative, care sunt
disponibile copiilor din comunitate.

De asemenea, în cazul în care copiii sunt încarcerați într-un penitenciar pentru adulți, aceștia vor fi cazați
într-o zonă separată de cea frecventată de adulți, excepție făcând cazurile în care acest lucru nu este în interesul
copilului.136

CAPITOLUL II – STUDIUL PERSONALITĂȚII ANTISOCIALE DIN PERSPECTIVA

PSIHANALITICĂ. SISTEMATIZAREA CUNOȘTINȚELOR CRIMINOLOGICE ȘI PSIHOLOGICE

2.1 Consecințele psihosociale asupra persoanelor privative de libertate

Pentru început, să ținem cont de faptul că majoritatea deținuților consideră că și-au primit pedeapsa pe
nedrept. Acest lucru este, în sine, o condamnare a sistemului judiciar. Dacă întrebăm o persoana privată de
libertate cu privire la pedeapsa primită, de exemplu pentru înșelăciune, ne va spune: „Aici sunt escrocherii mici,
cei care au furat mult mai mult umblă liberi și se bucură de respectul oamenilor” sau îți va spune „Pur și simplu
nu am fost destul de isteț. Nimic mai mult.” Și te gândești ce poți să-i răspunzi, știind ce se întâmplă în „crema
societății” și după foarte multe scandaluri și procese sunt declarați nevinovați?

Integrarea unei persoane în închisoare constituie o izolare emoțională și socială, produce o deteriorare a
propriei identități și reduce stima de sine.

Privarea de libertate a devenit un proces de adoptare a obiceiurilor, valorilor, normelor și cultura generală
a închisorii.

Acest proces începe cu dezvoltarea noilor obiceiuri de a mânca, de a se îmbrăca, de a dormi, de a

munci, de a comunica, lipsa de încredere, dezvoltarea sentimentului de ură față de prizioneri, gardieni, etc. și
totodată acceptarea obiceiurilor și valorilor celorlalți deținuți.

Adaptarea la această situație presupune adoptarea unor modele de comportament. Acest proces de
adaptare are consecințe specifice cum ar fi faptul că toată viața persoanei privative de libertate va fi structurată în
jurul mediului penitenciar.

2.2 Criminologia clinică

Criminologia clinică este știința care se ocupă cu diagnosticul și tratamentul persoanelor antisociale.
Aceasta încearcă să dea o explicație detaliată pentru fiecare caz în parte, considerând ființa umană ca ființă
biologică, psihologică, socială și individuală.

Studiază factorii care au condus persoana la comiterea unui comportament antisocial, tulburări psihice,
alcoolism, probleme familiale, etc.

Datele pe care trebuie să le conțină un studiu clinic sunt:

 Numele, sexul, data nașterii, adresa

 Istoricul familial. Boli, comportamente antisociale, probleme de familie încă din copilăria individului

136
Adina Rachieru, “Impactul programelor de asistență socială în penitenciar”, Editura Lumen, Iași, 2009

114
  Istoria pacientului. Dezvoltare fizică, educație, nivel economic, dacă a existat disciplină în cadrul
familiei, o relație rea cu părinții, nivelul de emoții (furie, fericire, frică, etc.)
 Examenul fizic al pacientului. Greutate, înălțime, vârstă biologică și mintală, vocabular, dacă este
agitat, nervos, violent, agresiv, etc.
 De asemenea, aceste studii trebui să se bazeze și pe studii psihologice, psihiatrice, medici și asistenți
sociali.

2.3. Criminologia personalității

Formarea și dezvoltarea personalității, conform spuselor psihologului John Bowlby, este rezultatul
interacțiunii individului încă din creștere cu alte persoane și implicit cu familia.

Astfel, criminologia personalității studiază schimbările în comportamentul unei persoane, caracteristicile

individuale ale acestora, modul în care interacționează cu mediul lor și influența mediului asupra indivizilor. 137

Este important de remarcat unele dintre caracteristicile de personalitate antisocială, și anume:

 Instabilitate puternică în comportament care proiectează o personalitate cu un conflict serios, care se

reflectă în special în relațiile interpersonale agresive și auto-distructive
 Antisocialul. Prezintă dificultăți în gândire, mai ales în gândirea logică, prin urmare gândirea fiind pe
un plan imatur și copilăresc
 Judecata este departe de realitate și acest lucru face posibilă crearea de fantezii și anxietăți persecutorii
 Comunicarea este instabilă și predomină un conținut verbal sadic și infantil, tinde spre manipulare și
batjocura față de alte persoane. Limbajul, de obicei, este autoritar
 În afectivitate, sentimentul de vinovăție este diminuat, cu o capacitate mică de a experimenta emoții. În
prezența altor persoane, individul pare rece, rigid, dar este o protecție a sentimentelor infantile ale
acestuia. Există sentimente interne puternice de inferioritate, prin urmare nevoia de un comportament
agresiv.138

2.4. Sănătatea mentală în contextul privării de libertate:

În contextul privativ de libertate trebuie să avem în vedere anumite aspecte legate de boala mentală.
Atunci când lucrăm cu un bolnav psihic într-un astfel de mediu trebuie să cercetăm dacă este într-adevăr un
bolnav psihic sau simulează, în acest ultim caz trebuie delimitat care sunt motivele pentru care preferă să fie un
bolnav psihic, probabil ajungând și la automutilări pentru a părea credibil.139

Persoanele condamnate recurg la diferite forme de autoagresare și putem enumera autovătămări precum:
tăierea propriului corp cu diferite obiecte ascuțite, înghițirea de obiecte cu scopul de a-și face rău, de regulă cozi
de lingură, infectarea voluntară a rănilor, refuzul de hrană, tentativele de sinucidere, chiar și coaserea buzelor cu
sârmă și cele mai multe dintre aceste acțiuni, au loc cu scopul ca aceste persoane condamnate să primească
atenție.140

Trebuie să înțelegem, că persoanele private de libertate cu probleme de sănătate mentală, conform

Manualului de formare – Drepturile omului și deținuții vulnerabili, 2004, fac mai greu față regulilor impuse, iar
mediul penitenciar le produce în mod suplimentar o stare de stres și anxietate și astfel, se impune ca aceste
persoane să fie transferate în spitale de psihiatrie pentru a primi tratament adecvat și incluși în programe
specifice lor.

137
Octavio A., Orellana Wiarco (Profesor Drept Penal la Universitatea din Mexic), „Manual de Criminología” (primul
manual din Mexic, cu specializare în criminologie, adaptată de-a lungul anilor, ajungând deja la a 11 –a ediție în 2012). , 11ª
edición, Editorial Porrúa, México, 2012, pag. 33
138
www.polizei-newsletter.de
139
Cecilia Popa, Sistemul românesc privativ de libertate, Editura Lumen, Iași, 2008, pag.21
140
Ibidem, pag.26

115
CAPITOLUL III – MODELAREA PERSONALITĂȚII UMANE ÎN ÎNCHISOARE

3.1. Obiectivele educației în penitenciar

Adaptarea la mediul penitenciar este dificilă din cauza privațiunilor la care este supus deținutul și
deoarece trebuie să se adapteze la noi reguli și comportamente. O dată cu intrarea sa în penitenciar, individul
resimte, într-o măsura mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de gradul de
maturizare socială și de nivelul de cultură, efectele privării de liberatate și reacționează într-un mod personal la
această nouă situație. Personalitatea deținuților cunoaște sau tinde să înregistreze un proces de degradare. Pe
mulți dintre ei, liberarea îi găsește, de regula, nepregătiți sufletește, pesimiști în ceea ce privește reinserția
socială, convinși că vor fi etichetați tot restul existenței, cu sentimentul că vor fi depășiți de viată în ciuda
eforturilor pe care le vor face.141

În aceste condiții, devine deosebit de importantă funcția educativă a locului de deținere, prin derularea de
programe educative cât mai diverse, urmărindu-se fundamentarea unei reinserții sociale viabile a persoanelor
aflate în custodie. Acțiunile de acest gen sunt foarte importante pentru cei aflați în detenție, pentru că îi ajută să
se reintegreze mai uşor în societate. Contactul cu mediul din afară este foarte important, pentru că oricât de mult
se incearcă să se umanizeze mediul din închisoare, tot va exista o diferență majoră. Astfel, ei mergând în locuri
pe care societatea le-ar considera normale vor căpăta mai multă încredere în ei şi este de dorit ca atunci când îşi
vor termina de executat pedeapsa, integrarea să fie mai uşoară, adică adaptarea cu mediul, cu ritmul din jur.

În contextul penitenciar, dintre toate trebuințele educaționale, munca este cel mai pregnant
constientizată la majoritatea deținuților. În procesul educativ, munca este concepută ca un mijloc de formare
profesională, morală, civică. Din acest punct de vedere, în cadrul sistemului de programe socio-educaționale,
aplicat în scopul recuperării deținuților din penitenciar, sunt incluse programe care vizează completarea nivelului
de școlarizare al deținuților, formarea profesională, asistentă socio-familială, educația moral-civică, educația
juridică. Conform unui studiu efectuat, toți deținuții, femei și bărbați, au declarat că în timpul detenției trebuie să
muncească pentru a-și menține echilibrul sufletesc și sănătatea.

Școlarizarea organizată și desfășurată în penitenciar constituie un factor principal a normalizării și

încurajează independența și responsabilitatea deținuților. Școlarizarea sau continuarea școlarizării deținuților în
perioada executării pedepsei sunt opționale. Cu deținuții neștiutori de carte se organizează cursuri de
alfabetizare.

3.2. Educația și tipologia educatorului în mediu penitenciar

Educația poate să le stimuleze potențialul pozitiv şi să-i facă să conştientizeze noi posibilități. În această
privință, educația poate să-i ajute să se decidă ei înşişi să renunțe la delincvență. Deşi este normal ca educatorii
să-şi stabilească principalele scopuri în profesia lor, aşa cum s-a descris mai sus, este important să se recunoască
faptul că nu este nevoie să existe contradicții fundamentale între obiectivele educaționale şi cele ale întregului
sistem penitenciar.142

Ținând cont, totodata, și de diferențele individuale, acțiunile cadrelor responsabile cu reeducarea,

precum și conduitele lor au anumite puncte și trăsături comune care devin utile în conturarea unor tipuri și pot fi
observate sub forma unor caracteristici dominante. Iată câteva din acestea :

141
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992, Psihologie judiciară, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L, pag.
76
142
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992, Psihologie judiciară, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L, pag.
103

116
 - educatorul amabil: se bazează pe ideea că amabilitatea permite deținutului să se exprime liber,
iar el va putea astfel să sesizeze mai bine particularitățile psihologice ale subiectului. Totuși, există și o
amabilitate de suprafată, o „mască” rău ajustată care trădeaza adevarata atitudine și-l va inhiba pe subiect ;

- educatorul autoritar: este vorba de acel cadru care caută să impună deținutului opiniile și voința
lui. Este sigur pe sine, „își fixează subiectul”, dorind să-l domine. Prezintă cel mai adesea o postură rigidă a
corpului și capului, ceea ce trădează intenția sa de a-l minimaliza pe deținut. Se poate spune despre acest gen de
personal de penitenciar căașteaptă momentul în care poate interveni cu eficiență și în care poate conduce discuția
luând în considerare toate amănuntele;

- educatorul cabotin: are la bază principiul conform căruia orice cadru din penitenciar trebuie să
fie și un bun actor: să poată simula nerăbdarea ori simpatia, fără însă să își piardă vreodata sângele rece. Dar
dacă va exagera în teatralizarea unor atitudini, se va trăda, conducând astfel la închiderea deținutului în sine;

- educatorul vorbăreț: este acel cadru care întrerupe des deținutul și emite un adevărat potop de
cuvinte. De multe ori propune exprimări mai potrivite (din punctul lui de vedere), obișnuiește chiar să anticipeze
cu voce tare ce vrea să spuna mai departe deținutul. La originea debitului său verbal exagerat pot sta: fie
trebuința afirmării de sine, fie nevoia de descărcare a tensiunii afective, însă acestea vor afecta calitatea
convorbirilor cu deținuții;

- educatorul patern: pornind de la caracterul relației cadru din penitenciar - deținut, există
posibilitatea ca primul să manifeste o conduită asemănătoare cu a 'tatălui', iar al doilea una 'infantilă'. 143

CAPITOLUL IV – EVOLUȚIA PERSOANELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE ÎN PENITENCIAR

4.1. Munca socio-educativă în sensul îndreptării și reeducarea persoanelor privative de libertate

Serviciul de reintegrare socială din penitenciar desfășoară o multitudine de activități socio-educative cu

scopul de a atenua influența negativă a privării de libertate asupra personalitătii și comportamentului deținuților
precum și identificarea și dezvoltarea aptitudinilor și abilităților care sa le permita integrarea într-o viată socială
normală după liberarea din penitenciar, și, totodata, să le diminueze riscul de recidivă. 144

Serviciul de reintegrare socială este format din asistenți sociali, psihologi, sociologi și educatori, iar
pentru ca activitățile desfășurate să fie de calitate și eficiente, serviciul are următoarele atribuții:

- identifică particularitățile individuale sau de grup și nevoile educaționale ale efectivului în

vederea întocmirii unor programe specifice diferitelor categorii de deținuți; întocmesc programe cuprinzând
activitățile educative, de instruire școlară și profesională, de adaptare și de menținere a tonusului psiho-fizic, de
asistență socială; pun în aplicare măsurile legale de asigurare și respectare a drepturilor omului; desfășoară
activitatea de cunoaștere individuală a deținuților;

- identifică prin discuții individuale cu deținuții, nevoile și problemele acestora, face demersuri
pentru rezolvarea lor în spiritul legalității;

- desfășoară activități socio-educative cu deținuții pe baza orarului săptămânal

aprobat;

143
Buş, I. (2005). Psihologie şi infracţionalitate. Volumul I, Cluj-Napoca: Editura ASCR, pag. 97
144
Banciu, P. D., Radulescu, M. S., Voicu, M., Introducere în sociologia deviantei, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1985, pag. 121

117
 - evidentiază nivelul de școlarizare și calificare al fiecărui deținut și propune cuprinderea în
cursurile de reabilitare școlară și profesională;

- are în primire biblioteca din penitenciar, organizând lectura deținuților, de asemenea,

organizează citirea presei și vizionarea programelor de televiziune de către deținuți;

- face propuneri de acordare de responsabilități unor deținuți;

- contribuie prin măsuri educative la mentinerea disciplinei și a unei stări de spirit bune a
deținuților din penitenciar;

- identifică posibilitățile fizice ale unor categorii de deținuți;

- conduce practicarea de către deținuți a exercițiilor fizice;

- organizează sistemul de întreceri sportive, ține evidența și popularizează rezultatele;

- ia măsuri pentru organizarea bazei materiale necesare desfășurării activității fizice și sportive;

- asigură prezentarea rezultatelor muncii socio-educative cu ocazia prezenței în unitate a

grupurilor de vizitatori.

Folosirea deținuților la muncă constituie o modalitate de ocupare a timpului ca terapie ocupațională sau
ca activitate productivă, care poate crea satisfacții și venituri materiale proprii. Deținuților care nu sunt cuprinși
la școlarizare sau la alte activități li se va solicita să muncească.

Selecționarea și repartizarea deținuților la muncă se face de către o comisie formată din: reprezentanții
Serviciului de Reintegrare Socială, Siguranța deținerii, Organizarea muncii și Asistență medicală, sub
conducerea unui adjunct al directorului penitenciarului.

Deținuților li se va aduce la cunoștință ca atitudinea lor față de muncă și implicarea lor în activitățile
productive constituie un argument pozitiv la liberarea condiționată.145

4.2. Eficiența pedepsei închisorii

Detenția trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind
apariția unor perturbări emoționale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente
violente, și să încurajeze acele atitudini și aptitudini care să permită o reinserție normală a acestora în societate.
În consecință, un principiu fundamental al acțiunii de resocializare și tratament al delincvenților îl reprezintă
normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condițiilor vieții din închisoare de cele ale lumii exterioare
acestuia (Banciu, 1992).

Ca mijloc de reeducare, penitenciarul are ca scop recuperarea celor care au comis acte antisociale și
pregătirea lor pentru reintegrarea în viata socială. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este
instituirea și aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare și sancționare după caz.
Un factor care influențează eficiența activității de reeducare îl constituie și aplicarea justă a eliberării
condiționate.

Problema integrării foştilor deţinuţi este un subiect oarecum tabu, care are lacune legate de metode de
integrare, acţiuni propriu zise şi pe indentificarea soluţiilor necesare pentru creearea posibilităţilor concrete de
integrare, nu atât fizică, cât şi socială în sânul unui grup, al unei comunităţi, al unei societăţi a persoanelor
care ,,sunt certate cu legea”.

În reintegrarea persoanelor privative de libertate ar trebui să intervină societatea civilă. Din păcate
asociaţiile care se ocupă de acest lucru sunt prea puţine şi nu satisfac decât în mică măsură nevoile deţinuţilor.
Organizaţiile non-guvernamentale care încearcă să ofere soluţii pentru reabilitarea socială a persoanelor liberate

145
Voinea, Maria - "Sociologie juridică", Universitatea Româno-Americană, Bucuresti, 1993, pag. 43

118
din penitenciare sunt în număr extrem de redus la noi în ţară, şi ele lucrează în special cu deţinuţii, lăsând înafară
informarea şi educarea populaţiei.146

Lipsa ajutorului din partea instituţiilor abilitate în vederea resocializării persoanelor liberate din
detenţie, imposibilitatea de a se integra pe piaţa muncii, ca rezultat al lipsei unei meserii sau calificări îi
determină pe aceştia să comită alte infracţiuni cu scopul reîntoarcerii lor în instituţiile penitenciare. Revenirea în
instituţiile penitenciare reprezintă o soluţie pentru ei de a fi asiguraţi cu un adăpost sau cu hrana necesară, chiar
dacă sunt privaţi de libertate.147

4.3. Mediul penitenciar provocator de comportamente deviante

Pierderea stimei de sine, a încrederii, situaţiei sociale din închisoare, hărţuirea sexuală, separarea faţă de
familie şi prieteni, și alte motive personale pot explica aceste comportamente.

Automutilările – pot fi întâlnite (în cazul deţinuţilor aflaţi într-o stare de depresie, la obsedaţii sexualii,
etc.) ca un fel de autopedepsire.

În penitenciar acest fenomen mai apare la indivizi hiper-emotivi, pe baza unei slăbiciuni psihice, după o
perioadă de desfășurare a diverselor activităţi cu alţi deţinuţi. Acestui proces trebuie să i se acorde atenţia
corespunzătoare deoarece este foate important important în ceea ce priveşte starea de spirit a persoanelor
privative de libertate.148

Refuzul de hrană – în mediul penitenciar are o semnificație simbolică şi anume: subiectul vrea să arate
că este pregătit pentru orice sacrificiu dacă nu i se satisfac anumite cerințe. Desigur, aceste cereri, individului i se
par justificate (verificarea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), deşi sistemul la care este supus este conform
normelor în vigoare. Acest tip de conduită are in el ceva spectaculos, vrea să atragă atenţia şi admiratia celor din
jur. Nu durează mult pentru că nu are motive suficiente de sprijin.

Tatuajul – această problemă a fost cercetată de mai mulţi criminologi, exemplu ar fi Cesare Lombroso,
H. Minovici – care au oferit diverse teorii în ceea ce privește originea şi semnificaţia tatuajului. T. Bogdan este
de părere că tatuajul are o mare importanţă judiciară şi psihologică, întrucât el divulgă atât identitatea individului
cât şi diversele obiceiuri ale acestuia, fantezii şi trăsături de caracter.

Principala determinare a tatuajului îl reprezintă nivelul scăzut intelectual şi de cultură care este prielnic
apariţiei acestui fenomen. Motivele tatuării sunt:

Imitaţia – cercetătorii spun „că s-au tatuat pentru că i-au văzut pe alţii”. P. Popescu Neveanu relată că
fiecare individ degajă, oarecum în jurul său, o serie de iradiatii și creează un câmp psihic. Este vorba de o
copiere în cea mai mare măsură inconstientă.

Formă de a-și manifesta dragostea şi prietenia. Apariţia în mod frecvent a unor tatuaje pe corp este
motivată ca o formă de exteriorizare a sentimentelor ce le simt;

Obsesia sexuală;

Ambiția neîntemeiată – dorinta de a demonstra rezistenţă la o durere.

In ceea ce priveşte manifestarea poziței faţă de tatuaj, se constată că dacă individul regretă, faptul acesta
i se datorează mare parte instabilităţii sentimentale, precum şi influentelor educative. Tatuajul se realizează sub
stăpânirea momentului şi nu ca un fenomen premeditat – datorită lipsei libertate şi al mediului de origine al
infractorilor.149

146
Ioana Teodora Butoi,Tudorel Butoi-‚, Psihologie judiciară –curs universitar “, ediția a II-a, București, Editura
Fundației România de Mâine, 2004, pag. 25, pag. 40
147
Ioana Teodora Butoi,Tudorel Butoi-‚, Psihologie judiciară –curs universitar “, ediția a II-a, București, Editura
Fundației România de Mâine, 2004, pag. 25, pag. 51
148
Mircea Botescu, Note de curs, 2014-2015
149
Voinea, Maria - "Sociologie juridică", Universitatea Româno-Americană, București, 1993, pag. 65

119
CAPITOLUL V - TERAPIA ASISTATĂ DE ANIMALE – ALTERNATIVĂ DE REEDUCARE A
PERSOANELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

5.1 Scurt istoric al terapiei asistate de animale

Primele semne ale utilizării animalelor pentru terapie datează din Grecia antică, atunci când s-a
demonstrat călăria o modalitate bună de a stimula stima de sine a indivizilor care sufereau de boli incurabile.

Terapia și activitățile asistate cu animale s-au dovedit a fi benefice și au confirmat faptul că animalele ar
putea promova valorile umane la pacienți cu probleme emoționale, învățarea auto-controlului prin intermediul
unui sprijin pozitiv și îmbunătățește calitatea vieții umane.

Utilizarea animalelor de companie în terapia convențională a luat amploare în anul 1792, în Anglia,
pentru tratarea persoanelor cu boli psihice.

În anul 1867, în Germania, animalele de companie au jucat un rol important în tratamentul epilepsiei în
Bethel, Biefeld.

US Army Medicină Veterinară Filiala Servicii de sănătate au folosit terapia cu animale pentru a
îmbunătăți bunăstarea persoanelor spitalizate și a familiilor acestora încă din al Doilea Război Mondial, în timp
ce în statul New York, între 1944 și 1945, animalele au fost destínate programelor de reabilitare din cadrul
Forțelor Aeriene pentru aviatorii aflați în covalescență, într-un program sponsorizat de Crucea Roșie Americană.

În 1948, în apropiere de New York, Dr. Samuel B. Ross a înființat centrul “Green Chimneys” care se
dedica reeducării copiilor și tinerilor cu probleme și tulburări de comportament, prin intermediul animalelor. 150

Există instituții specializate pentru a visita pacienți în spitale, clinici sau case. Cu tóate acestea, o
persoana își poate antrena propriul animal de companie și astfel devine voluntar în aceste activități. Mai întâi de
toate, pentru a face posibil acest lucru, se face o selecție a voluntarilor, deoarece nu toate animalele sunt apte
pentru “a lucra” pe post de terapeuți.

Certificarea animalelor în aceste scopuri au început să fie aprobate începând cu anul 1990.

5.2 Obiectivele și beneficiile terapiei asistate de animale

Obiectivul acestui contact om – animal este de a îmbunătăți calitatea emoțională și încrederea de sine la
pacienții care și-au pierdut motivația în viață din cauza depresiei sau a lipsei de interacțiune cu societatea fiind în
interiorul spitalelor, clinici sau supravegherea profesioniștilor care mențin controlul sănătății individului, fie boli
cronice sau terminale, tulburări permanente sau durere fizică.

De asemenea, este util și eficient pentru persoanele cu probleme de învățare și de atenție, în special la
copii. În mod similar, mulți copii nu își pot controla furia și teama de anumite situații, motiv pentru care, prin
jocuri și activități distractive, recreative și cu învățarea valorilor, copiii învață să schimbe atitudinile negative pe
unele pozitive.

În mod obișnuit, atunci când o persoană vede un animal, în mod automat scade nivelul de agresivitate și
demostrează afecțiune. Prin a le vorbi animalelor și a observa fidelitatea acestora față de oameni este un lucru
motivant și încurajează inclusiv persoanele aflate în covalescență, aducându-le gânduri pozitive și valoarea
speranței.

150
http://animalesterapeutas.blogspot.ro/p/historia.html

120
Beneficii

- Empatie: relația cu animalul favorizează faptul de a se pune în situația celorlalți

- Abordare exterioară: animalele ajută persoanele cu boli mintale, care au stima de sine scăzută,
depresie, etc, să schimbe abordarea mediului său, reușind să se gândească și să vorbească despre
animale, mai degrabă decât de problemele lor
- Relații: se poate deschide un canal de comunicare emoțional între terapeut și pacient
- Acceptare: animalele au un anumit mod de a accepta oamenii fără să-i califice. Nu se uită la cum se
îmbracă sau ce spune.
- Divertisment: prezența unui animal oferă lucruri distractive oamenilor. Ideal pentru geriatrie 151
- Socializare: studiile au arătat că animalele fac vizite la instituții, oferă mai multă socializare între
localnicii instituției, fiind mai veseli, mai sociabili unii cu alții, reduce anxietatea și stresul și
îmbunătățește starea de spirit.
- Stimularea mentală: apare deoarece comunicarea cu alții crește, ajutând la evocarea amintirilor. La
persoanele cu depresie, prezența unui animal ajută în mod evident la distragerea atenției, oferă bucurie
și reduce sentimentele de izolare.
- Beneficii fiziologice: mulți oameni se simt relaxați în prezența animalelor și se produce o scădere a
tensiunii arteriale. Poate exista, de asemenea, o întărire a mușchilor și o îmbunătățire în recuperarea
persoanelor care suferă de boli cardiace.

5.3. Terapia asistată de animale în cadrul penitenciarelor

În prezent, în diferite părți ale lumii, câinii, de diferite rase, sunt duși în penitenciare, atât pentru femei cât
și pentru bărbați, pentru a eradica acțiuni și sentimente violente pe care aceștia le pot prezenta.

Acest lucru nu înseamnă că, dacă deținutul își schimbă atitudinea are șanse de a-și recupera libertatea, dar
poate influența în mod semnificativ la sentința acestora, dând dovadă de un comportament exemplar.

În timp, s-a demonstrat faptul că luptele și sinuciderile în interiorul penitenciarelor au fost reduse
considerabil de când au apărut acest tip de vizite ale animalelor.

Animalele ne ajută să ne poziționăm în prezentul nostru, iar acest lucru este extrem de important pentru
indivizii din centrele de reabilitare și închisori. Ele nu ne judecă sau nu ne aduce aminte ce am făcut în trecut, ne
acceptă așa cum suntem de fiecare dată, fie că suntem cine suntem sau ce am facut, fie că suntem puternici, slabi,
înalți, scunzi, grași, bogați, săraci, deținuți sau nu.

Ţările în care se răspândeşte Terapia asistată de animale sunt Canada, Austria, Ungaria, Germania,
Spania, Italia, Franta, Suedia, Elveția, Norvegia. Cea mai răspândită formă de terapie și activități asistate cu
animale din lume este terapia asistată de câini, urmată de terapia asistată de cai.152

În România au început primele activităţi asistate de animale în anul 2000, însă această terapia asistată
de câini (după metode internaționale) a fost preluată în anul 2006. Tot în 2006 a început primul program de
asistență în domeniul Terapiei asistate de animale, sub forma unui curs post-universitar, conceput de
Universitatea Babeş-Bolyai. Alte instituţii care au participat la susţinerea cursurilor de terapie asistată sunt
Institutul de Cercetare a Interacţiunii om-animal (singurul de acest tip din Ţară), Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţe ale Educaţiei (UBB) și Facultatea de Medicină Veterinară (USAMV Cluj-Napoca). 153

5.4. Primul proiect național de terapie asistată de animale

151
www.dexonline.ro Geriatrie = ramură a medicii care se ocupă cu prevenirea, terapia, supravegherea continuă și
readaptarea la viața socială a vârstnicilor și bătrânilor
152
http://www.ringstarclub.ro/cursuri-dresaj/cursuri-de-handling-expozitional/59-despre-terapia-asistata-de-animale.html
153
http://www.ringstarclub.ro/cursuri-dresaj/cursuri-de-handling-expozitional/59-despre-terapia-asistata-de-animale.htm

121
 În anul 2013 s-a lansat primul proiect la nivel național de terapie asistată de animale în care am avut
calitatea de instructor dresaj canin, participant direct la acest program.

Sunt instructor de dresaj canin încă din anul 2007, membru al Clubului de Dresaj Canin România, cu
specializare în comportament canin, examene de lucru – pază, urmă, disciplină, căutare și salvare pe suprafețe
(păduri) și dărămături (în caz de cutremure).

Participarea mea la acest program pilot din România a constat în evaluarea cățeilor din adăpostul
Dogtown și selectarea lor dintre sute de câini, pregătirea deținuților din penitenciarul Jilava pentru examenul de
asistent instructor, am participat în calitate de membru a comisiei de evaluare la sfârșitul programului, alături de
alți 3 membri (2 instructori de dresaj canin și președintele Clubului de Dresaj Canin România) privind atestarea
acestora, etc.

Prin acest proiect numit « Un câine educat, un prieten minunat », Asociaţia Angel Dog (Satu Mare),
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Dogtown (Bucureşti) şi Ringstar Club Dresaj (Bucureşti), cu validare
stiinţifică asigurată de Facultatea de Psihologie şi Stiinte ale Educatiei din cadrul Universităţii Babeș Bolyai
(Cluj-Napoca) au susținut echilibrarea şi dezvoltarea personală a persoanelor lipsite de libertate cu sprijinul
terapiei asistate de animale.154

“In prima etapă al acestui program, 3 persoane private de libertate din Bucuresti şi 3 din Satu Mare au
învăţat să dezvolte anumite comportamente pozitive lucrând cu animale. Iniţiativa acestui proiect este parte din
politica generala de reintegrare socială desfășurată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor din
România”, a declarat Directorul general adjunct ANP, dl. Comisar şef de penitenciare Cătălin Claudiu BEJAN,
precizând că “după încheierea cu succes a acestei prime etape-pilot, luăm în considerare extinderea programului
şi derularea lui în mod constant la nivel naţional”. Aplicată în Occident, acest tip de terapie neconvenţională şi-a
dovedit eficienţa în cazul persoanelor cu probleme de comunicare, inclusiv în corectarea comportamentului
persoanelor delincvente.155

“Vom utiliza în acest proiect chestionare validate ştiinţific pentru a măsura efectele interacţiunii cu
câinii asupra: atitudinilor prosociale faţă de oameni şi animale (empatie, tendinţa de a-i ajuta pe ceilalţi,
abilitatea de a ierta), stima de sine şi abilităţi emoţionale precum capacitatea de procesare şi exprimare a
emoţiilor. Nu în ultimul rând, vom investiga impactul acestor interacţiuni cu animalele asupra nivelului de
satisfacţie (mulţumire) cu viaţa, considerată o variabilă moderatoare pentru multe aspecte ale vieţii sociale
umane” conform spuselor dnei. ALINA RUSU, Conferenţiar univ. dr. în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinte
Sociale din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai Cluj-Napoca.

Desfăşurarea proiectului

Proiectul a demarat în februarie 2013, când primul grup de 6 persoane private de libertate au intrat în
programul de terapie. Dintre aceştia, 3 au provenit din penitenciarul Jilava din Bucureşti şi au beneficiat de
antrenamente la Școala de dresaj RINGSTAR, în timp ce alte 3 persoane au provenit din penitenciarul Satu Mare
şi vor susţine antrenamentele la nivel local, cu ajutorul asociaţiei ANGEL DOG.156

“In 20 de ani de practica a dresajului canin am vazut mereu cum câinii pot schimba vieţi. Am cunoscut
oameni în vârstă, cu probleme medicale grave, care şi-au îmbunătăţit semnificativ starea de sănătate după ce
au adoptat un câine; am intalnit copii introvertiţi, timizi, care şi-au schimbat vizibil comportamentul, devenind
mai sociabili, mai încrezători în propriile forţe. Cu siguranţă, pentru deţinuţii cu care lucrăm în acest proiect
este o şansă importantă de a privi lumea diferit, de a face o schimbare în bine si pe termen lung pentru viaţa
lor” consideră instructorul de dresaj Robert Caraman, general manager Ringstar Club.157

În fiecare săptămână, două zile a câte 3 ore, deţinuţii selectaţi au învăţat să lucreze în mod profesionist
cu câini, iar la finalul celor 2 luni de antrenament au participat la susţinerea examenului de atestare în profesia de
asistent dresor.
154
http://www.ringstarclub.ro/cursuri-dresaj/cursuri-de-handling-expozitional/59-despre-terapia-asistata-de-animale.html
155
www.anp.gov.ro
156
www.angeldog.ro
157
www.ringstarclub.ro

122
 În timpul programului, câinii comunitari proveniţi din adăposturile şi reabilitaţi, atât comportamental,
cât și fizic, cu ajutorul deţinuţilor, au fost oferiţi spre adopţie.

“Aplicat pe scară largă în occident, acest tip de terapie neconvenţională şi-a dovedit eficienţa în cazul
persoanelor cu probleme de comunicare, inclusiv în corectarea comportamentului delicvenţilor. În prima etapă
a programului, şase persoane private de libertate, trei din Bucureşti şi alte trei din Satu Mare, au învăţat să
dezvolte comportamente pozitive lucrând cu animale. După încheierea cu succes a acestei prime etape-pilot, s-a
luat în considerare extinderea programului şi derularea lui în mod constant la nivel naţional”, au spus
organizatorii programului “Un câine educat, un prieten minunat”, din cadrul Asociaţiei Portico.

Principalele obiective ale urmării acestei forme de terapie sunt echilibrarea şi dezvoltarea personală a
persoanelor private de libertate.

“Prin interacţiunea cu animalele se urmăreşte în mod specific dezvoltarea aşa numitelor dimensiuni prosociale
care, pornind de la animale se vor transfera şi spre oameni. Mă refer aici la empatie, capacitatea de a simţi şi
de a reacţiona pe baza a ceea ce simte celălalt, capacitatea de a avea grijă de cineva, responsabilitatea faţă de
o fiinţă vie. În general, terapia şi activităţile asistate cu animale (TAAA) promovează interacţiunea pozitivă
dintre om şi animal cu scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii umane şi a facilita procesul de recuperare a
persoanelor care necesită îngrijire medicală fizică sau psihică”, a precizat, pentru Epoch Times, Florin Fugaşin,
director executiv la Asociaţia Portico.158

Activităţile asistate de animale implică doar interacţiunea cu acestea, în timp ce terapia asistată de
animale constă într-un plan foarte clar de exerciţii, construit în funcţie de nevoile unei persoane şi realizat la
recomandarea specialistului. Sesiunile TAAA se pot aplica în terapii individuale sau de grupe şi se organizează
în diferite medii, cum ar fi cele spitaliceşti, ambulatorii, familiale, instituţii educaţionale, centre de detenţie etc.

Terapie testată în occident

Cei de la Asociaţia Portico au precizat că acest tip de terapie neconvenţională a fost aplicat pe scară
largă în occident şi şi-a dovedit eficienţa în cazul persoanelor cu probleme de comunicare, de asemenea în
corectarea comportamentului persoanelor delincvente.

“Se vor utiliza în acest proiect chestionare validate ştiinţific pentru a măsura efectele interacţiunii cu
câinii asupra: atitudinilor prosociale faţă de oameni şi animale (empatie, tendinţa de a-i ajuta pe ceilalţi,
abilitatea de a ierta), stima de sine şi abilităţi emoţionale precum capacitatea de procesare şi exprimare a
emoţiilor. Nu în ultimul rând, vom investiga impactul acestor interacţiuni cu animalele asupra nivelului de
satisfacţie (mulţumire) cu viaţa, considerată o variabilă moderatoare pentru multe aspecte ale vieţii sociale
umane. Ca rezultate, trebuie precizat că beneficiari ai programului de terapie asistată de animale pentru
deţinuţi suntem cu toţii. Deţinuţii, persoanele private de libertate, obţin o calificare utilă pentru facilitarea
reintegrării în societate; câinii comunitari ce vor fi educaţi au şanse mai mari în a-şi găsi un stăpân sau vor fi
câini de terapie şi noi, cetăţenii, pentru că avem mai puţini câini comunitari. Scopul este strict social,
urmărindu-se o tranziţie cât mai uşoară către o viaţă socială normală, atât pentru deţinuţi cât şi pentru câinii
comunitari”, a declarat Florin Fugaşin.

După încheierea etapei-pilot, programul ar putea fi extins la nivel naţional şi s-ar putea derula în mod
constant, cu ajutorul administraţiei locale şi al agenţiilor guvernamentale.

Programul a fost desfăşurat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Asociaţia

„Angel Dog” Satu Mare, Ringstar Club Bucureşti, Asociaţia Portico, cu validare ştiinţifică asigurată de
specialişti de la Facultatea de Psihologie şi Stiinţe ale Educatiei din cadrul Universităţii „Babeş – Bolyai”.

Prima "promoţie" de persoane lipsite de libertate reabilitate prin terapia asistată de animale a absolvit cu
succes cursurile de asistent instructor dresaj canin. După două luni de training şi antrenamente săptămânale,
acest program de terapie asistata de animale pentru persoanele private de libertate desfăşurat la Bucureşti a ajuns
la final. Programul a fost realizat prin parteneriat public-privat şi, conform psihologilor, a avut rezultatele
neașteptat de bune.

158
www.angeldog.ro

123
 Proiectul le-a adus beneficiarilor o experienţă pozitivă privind lucrul cu animalele şi atestate de asistent
instructor de dresaj. "Toţi cei trei elevi ai noştri de la Bucureşti au trecut cu succes examenul de evaluare,
obţinând atestatul de Asistent Instructor de Dresaj, recunoscut de toate ţările membre FCI (Federaţia
Chinologică Internaţională). Faptul că Ionut, Alex şi Iulian şi-au luat foarte în serios rolul pe toată durata
antrenamentelor a făcut, de asemenea, ca cei 3 câini proveniţi din adăpostul Dogtown - Bubba, Sasha şi Emi -
să fie acum căţei cu educaţie, 100% pregătiţi pentru viitoarele lor familii adoptive", a precizat Robert Caraman,
managerul Ringstar, care a asigurat trainingul, prin intermediul instructorilor săi, pentru penitenciarul Jilava.

Potrivit lui Liviu Leordeanu, primul proiect de terapie asistată de animale pentru deţinuţi a avut un real
succes, care s-a remarcat printr-o evoluţie pozitivă a indicilor psihologici. "Eu mi-aş dori ca programul să se
extindă la un număr cât mai mare de deţinuţi. Participarea la programele de integrare socială cântăreşte mult
în decizia de eliberare condiţionată în faţa instanţelor de judecată. Faptul că dovedesc că vor să se reabiliteze îi
ajută. În sistemul de detenţie există un fond de creditare, la care au acces persoanele private de libertate care se
implică în diverse programe de integrare socială. Ei primesc credite, care ulterior pot fi transformate în
recompense: încredinţarea unei responsabilităţi, o vizită suplimentară sau un pachet suplimentar. La un
moment dat, dacă au un comportament corespunzător se poate ajunge şi la învoirea lor. Astfel, persoanele
private de libertate pot pleca pentru câteva zile acasă, în sânul familiei, şi se întorc apoi pentru continuarea
executării pedepsei. Acest proiect nu a fost inclus în sistemul de creditare, însă motivaţia lor e, mai degrabă,
intrinsecă, în sensul că au venit la program cu plăcere şi au văzut că fac ceva ce îi ajută. Le-a fost îmbunătăţit
nivelul de empatie, au învăţat lucruri noi, şi-au dezvoltat diferite abilităţi, cum ar fi răbdarea sau procesul de
educaţie", a declarat, pentru B365.ro, Liviu Leordeanu, psihologul Penitenciarului Jilava.159

Potrivit iniţiatorilor programului, proiectul-pilot a avut succes, atât la Bucureşti, cât şi la Satu-Mare.
"Toţi cei şase deţinuţi care au beneficiat de acest program au avut un nivel de motivaţie crescut privind
participarea la sesiunile de training, iar în condițiile în care lucrul cu animalele nu este întotdeauna un
exerciţiu uşor, simplul fapt că nu s-a înregistrat niciun abandon pe parcursul proiectului este un succes. Aceste
rezultate se aliniază la datele din literatura de specialitate privind succesul programelor Dog in Prisons (SUA),
în care se observă un nivel de motivaţie crescut al participanţilor la sesiunile de training şi o rată foarte scazută
a abandonului", a precizat Alina Rusu, Conferenţiar univ. dr. în cadrul Facultătii de Psihologie şi Ştiinte Sociale,
Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca.160

Succesul pe care l-a avut proiectul "Un câine educat, un prieten minunat", un program pilot desfăşurat
în România pentru a testa potenţialul terapiei neconventionale asistate de animale şi efectele asupra deținuților,
va permite lărgirea grupului ţintă pe viitor, în măsura în care proiectul va găsi resursele financiare necesare
pentru extinderea sa.161

Cine sunt deţinuţii incluşi în proiect

Alex si Sasha

159
www.b365.ro
160
www.romaniapozitiva.ro
161
www.ziarulring.ro

124
 “Să lucrezi cu animale nu este nici greu, nici uşor. E … sofisticat şi emoţional. Nu poţi să acţionezi
matematic: vii, ţi-ai făcut treaba, te detaşezi şi ai plecat. Sasha trebuie să mă simtă acolo, implicat, prezent
100% alături de ea. Şi sunt cu totul acolo”.162

Alex, în vârstă de 27 de ani, este una dintre primele persoane private de libertate care a experimentat în
România terapia asistata de animale.

A facut echipă cu Sasha, cea mai « tânără » cățelușă a echipei. În ciuda faptului că a fost un câine
abandonat, şi ea a parut o luptătoare : plină de curaj si căreia nimic nu-i poate sta în cale. Semăna foarte mult cu
antrenorul ei din proiect.

« Draga mea, ai nevoie de un produs de styling de bună calitate », îl aud pe Alex şoptindu-i
conspirativ, după ce Sasha l-a intâmpinat cu bucurie.

Partenera de antrenament al lui Alex a fost cea mai agitată şi, spun psihologii, uşor dominatoare. I-a
placut să aibă controlul, sa se simtă liberă si stăpână pe situatie.

La fel ca şi coechipierului ei, i-a strălucit în ochi o inteligenţă vie, nerăbdătoare să se exprime.

Alex a acceptat să intre în proiect pentru că i s-a părut interesant. “Nu mai făcusem asta înainte, iar ceea
ce a început iniţial din curiozitate, a devenit după câteva antrenamente cel mai pozitiv lucru pecare l-am trăit în
ultimii ani “, precizează Alex. « Am găsit aici un mediu bun, sunt oameni care fac bine şi au o energie care o să
îmi lipsească »,spune el.

Alex mai avea 7 luni până intra în Comisia de evaluare pentru liberare condiţionată, după aproape  patru
ani executaţi din pedeapsă.

La final, a trecut şi printr-un examen, foarte concentrat şi cu gândul la rezultate. « Nu vreau să
dezamăgesc pe nimeni », afirma Alex înainte de evaluarea care i-a adus o diplomă de Asistent Instructor de
Dresaj.

Când a intrat în proiect, Alex, și implicit ceilalți 2 colegi ai lui de la Jilava, se astepta să fie primit cu
prejudecăţi, cu reticenţe, cu distanţă. « Nu ştiu câţi oameni au interacţionat înainte cu deţinuţi, e cumva normal
să fii reticent când vezi unul şi cel puţin atent când îl primeşti de 3 ori pe săptămână la tine acasă» , povesteste
el.

Spre surpriza lor, n-a fost deloc aşa, iar mediul bun şi oamenii deschisi sunt parte din povestea care deja
şi-a pus amprenta asupra vieţilor celor 3 – Alex, Iulian și Ionuţ.

Şi nu numai asupra lor. Experiența ar putea fi repetată la un nivel mult mai mare, dacă proiectul găseşte
resurse financiare pe termen lung.

«Am avut momentul meu de nebunie, pentru care plătesc cu vârf şi îndesat. Dar gata, a trecut şi nu mai
vreau să le dau emoţii oamenilor care ţin la mine. În detenţie am învăţat să am răbdare, să mă iubesc mai mult,
să mă respect mai mult şi să apreciez oamenii care îmi vor binele. E timpul de-acum să mă ocup şi de
ceilalţi… ».163

Recompensa funcţionează mai bine decât pedeapsa

Ionuț și Bubba

162
https://www.facebook.com/notes/ringstar-club-dresaj-canin/proiectul-un-caine-educat-un-prieten-
minunat/529585867081565/

163
www.b365.ro

125
 Ionuţ pictează, desenează, face origami, participă la cursuri de calculatoare și frizerie. De asemenea, a
făcut recenzii şi referate pentru revista penitenciarului Rahova, iar la Jilava este monitor sportiv. La vârsta de 29
de ani, a cunoscut-o pe Bubba, partenera lui din proiectul “Un câine educat, un prieten minunat” şi au
experimentat împreună, în premieră în România, terapia asistată de animale pentru persoanele private de
libertate.

Bubba a fost o caţelusă comunitară cum alta nu-i, ajungea să o vezi doar trei minute ca să te convingi.
Asta dacă puteai să ţii pasul cu ea: avea o viteză de curse şi, în goana ei nebună, nu ocolea nimic, ci sărea mai
ceva ca un ied peste orice obstacol întâlnit în cale. Ai fi crezut că nu o poti face să stea locului, dar când apărea
Ionuţ, aveai o surpriză. Buba stătea frumos în fața lui şi îşi asteaptă comanda.

“Mi-au lăsat-o pe cea mai agitată, iar Bubba a fost o adevarată provocare. La început, am crezut că nu o să
opot dresa. Eu sunt mai calm, ea are un temperament agitat, trebuie să fiu un lider pentru ea. Dar imi place sa
fiu un lider pentru un câine, să îl conduc, să îi ofer atenţie. Să o fac să aibă încredere în mine.”

După câteva şedinţe,Ionuț a reușit să o facă pe Bubba să-i asculte comenzile, iar cursurile de la Ringstar, pe
parcurs, au devenit “cel mai tare lucru pe care l-a facut în penitenciar ".

Asta şi pentru că a invăţat o mulţime de lucruri noi. Înainte de a intra în închisoare, aducea acasă diferiți
câini, găsiţi pe stradă, iar dresajul pe care îl făcea atunci era mai mult stil armată, mai agresiv. Raluca, Edi și
Robert, instructorii de la Ringstar, l-au învăţat tehnica dresajului prin recompensă, iar Ionuţ a rămas impresionat
de cât de eficientă este această metodă.

A fost surprins şi de felul în care decurg cursurile de dresaj, se astepta ca regulile sa fie stricte şi
mentalitătile mai învechite. “Am fost cu adevărat ajutaţi, trataţi frumos şi foarte  motivaţi pentru a reuși.”

În penitenciar,el, Alex şi Iulian au fost văzuţi cu alţi ochi de când au facut participat la program. “Am
apărut la televizor, reprezentăm penitenciarul dincolo de ziduri, toată lumea şi-a dorit ca noi să reuşim şi am
avut susţinere din toate direcţiile.”

Spunea că după ce va fi eliberat, peste aproximativ un an, ar vrea să îşi ia un caine pe care sa îl dreseze.
Crede că patrupedele sunt mai sincere decât oamenii, motiv pentru care te poţi înţelege mult mai bine cu ele.

Faptul că s-a înţeles bine cu Bubba se vede din felul în care au făcut echipă și au lucrat împreună:
Bubba a ajuns un căţel educat şi gata de adopţie. Viitorii stăpâni or să aibă parte de o cățelușă veselă și haioasă,
care ştie tot ce trebuie să ştie pentru a fi un bun partener de companie.

Iulian și Emi

126
 Iulian are 28 de ani şi a fost ales din 1800 de deţinuţi să facă parte din proiectul « Un câine educat, un
prieten minunat », care a adus în premieră în România terapia asistată de animale pentru persoanele private de
libertate.

De două ori pe săptămână, Iulian a fost adus de la penitenciar la școala de dresaj Ringstar, unde a
învăţat cum să o dreseze pe cateluşa comunitară Emi.

La început, pusese ochii pe cățelușa Sasha, dar Emi l-a impresionat şi răzgândit, pentru că a venit direct
la el şi şi-a pus capul pe umărul lui :« Vroiam să o numesc Antonia, dar am înţeles de la Raluca că e bine să fie
un nume mai scurt, aşa că i-am spus Emi. Era foarte afectuoasă, dar şi foarte fricoasă când ne-am cunoscut. Nu
mergea nici în lesă, nu vroia să meargă nici pe scări, iar mie mi-era frică să o trag de zgardă ca să o învăţ.
Dar, cu timpul, am făcut amândoi progrese. »

Prima oară, Iulian a învăţat cum să îi atragă atenţia lui Emi, dar şi cum să o facă să îl vadă ca pe un
stăpân : « Ai crede că atunci când câinele vine, sare pe tine şi se joacă, ştie cine e stăpânul, dar nu este aşa.
Trebuie să îl înveţi întâi să stea liniştit şi să fie atent la tine, să preiei controlul. Şi abia apoi poţi să lucrezi cu el
şi să îl recompensezi. ».164

Atunci când înveţi cum să te porţi cu un câine, poţi învăţa şi cum să te porţi cu oamenii :« Dacă le dai
nas câinilor, nu te respectă. Aşa şi cu oamenii. Trebuie să menţii o anumită distanţă pentru a fi respectat.
Diferenţa este că, odată educat, câinele nu iese din cuvântul tău niciodată, în timp ce oamenii pot oricând să o
facă. ». Dacă se muncește și se lucrează mai bine în echipă fie om, fie câine, « depinde şi de cât de dezvoltat
este omul ».

Iulian poate preciza şi curiozităţi despre câini pe care nu le cunoaște multă lume : cum aceste patrupede
transpiră şi prin limbă, şi prin pernuţele de la labuțe sau cum miros, nu doar cu nasul, ci şi cu un organ din
spatele dinţilor de sus. Mai suprinzător este pentru Iulian, însă, inteligenţa de care dau dovadă căţeii « Nu ştiam
că pot să gândească atât de mult şi să te simtă atât de bine. Mi-am întărit răbdarea alături de Emi, m-am
dezvoltat şi am progresat alături de ea. Răspunde emoţiilor mele. »

Emi nu a fost primul câine de care se ataşează Iulian. Max este un ciobanesc german care îl aşteaptă
acasă cu nerăbdare. Înainte ca Iulian să fie privat de libertate, Max stătea de pază la spălătoria auto pe care o
conducea liderul său. « Deşi îl aveam pe Max, nu ştiam că îl pot educa şi că pot face atâtea lucruri cu el. Abia
astept când mă întorc acasă să văd dacă îl pot dresa şi pe el ca pe Emi ».

Pentru Iulian, aceste antrenamente au semnificat şi o rupere faţă de locul unde este privat de
libertate, « o descătuşare » un loc unde esti tratat normal si te simti liber.
164
https://www.facebook.com/notes/ringstar-club-dresaj-canin/proiectul-un-caine-educat-un-prieten-
minunat/529585867081565/

127
 De când a început programul, Iulian şi ceilalţi doi colegi implicaţi în proiect, Alex şi Ionuţ, au fost
strigaţi de către colegii de penitenciar, cu simpatie, « căţelarii ». Ei reprezentau  imaginea penitenciarului, au
fost un fel de vedete, mai ales de când au apărut şi la televizor.

Iulian are acum «  o responsabilitate, dar şi o satisfacţie », spune el. Este mândru că ştie să îi înveţe pe câini
diferite lucruri şi convins că dresajul va deveni noul său hobby.  Cât despre Emi, si-a dorit să o adopte o familie
care să îi poată oferi multă iubire.165

Ajunși la final

Următorul proiect de acest gen, la care o să colaborez în calitate de membru al comisiei de evaluare, a fost
aprobat în Deva, care va începe în iunie 2016, dar de data aceasta, deținuții vor fi din categoria politicienilor.

Concluzii

În concluzie, privarea de libertate, indiferent de statutul ei ca pedeapsă, este, de asemenea, o oportunitate

pentru reabilitarea deținuților. În ziua de azi, nu ar trebui să ne surprindă faptul că interacțiunile deținuților cu
societatea sunt retrogradate, iar acest lucru afectează stima de sine și promovează un mediu ostil.

De aceea, beneficiile terapiei asistate cu animale sunt nenumărate, fie că este vorba de azil de bătrâni,
indivizi cu probleme comportamentale, persoane cu dizabilități, inclusiv persoane privative de libertate care au
încălcat legea.

În mediul penitenciar, succesul unui astfel de program este garantat deoarece aceste animale oferă
afecțiune fără amenințări sau procese. Câinii trezesc în prizionieri sentimente precum simpatie, toleranță,
încredere, compasiune și răbdare.

Astfel, devin mai responsabili, îmbunătățește mediul și dispoziția în cadrul penitenciarelor și, există o mai
mare comunicare între deținuți și personalul penitenciarului.

În consecință, violența, conflictele și alte comportamente antisociale sunt reduse. Acest lucru atrage o
modificare în rutina centrului penitenciar, iar deținuții se distrag în mod pozitiv.

În opinia mea, principala problemă este lipsa de informații cu privire la Terapia Asistată de Animale și
faptul că nu există o reglementare legislativă. În multe cazuri, potențialii beneficiari nu cunosc utilitatea unui
astfel de program și beneficiile pe care le implică.

165
www.ringstarclub.ro

128
 În ceea ce privește grupurile vulnerabile pe care le-am menționat, este clar faptul că a introduce un câine în
rutina zilnică al unui azil de bătrâni, un penitenciar sau în viața unui copil cu autism este un gest foarte simple,
care aduce mari beneficii pentru aceste persoane, deoarece, în plus față de iubirea necondiționată a acestor
animale, îmbunătățesc în mod substanțial calitatea vieții lor.

Fără niciun dubiu, cred că, dacă oamenii ar cunoaște întreaga gamă de beneficii și avantaje, Terapia
Asistată de Animale s-ar normaliza utilizarea unei astfel de terapia și s-ar pune în practică în cât mai multe
centre.

BIBLIOGRAFIA:

1. John Howard, El Estado de las prisiones,

Editura S.L. Fondo de Cultura Económica de España, 1777
2. Michel Focault, Vigilar y castigar:
nacimiento de la prisión, Editura Siglo XXI Editores, 2009
3. Octavio A. Orellana Wiarco, Manual de
Criminologia, Editura Porúa, Mexic, 2012
4. Cecilia Popa, Sistemul românesc privativ
de libertate, Editura Lumen, Iași, 2008
5. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T.,
Psihologie judiciară, Editura Casa de Editură și Presă “Șansa“, București, 1992
6. Buș I., Psihologie și infracționalitate,
Volumul I, Editura ASCR, Cluj Napoca, 2005
7. Banciu P., D. Radulescu, M. S. Voicu
M., Introducere în sociologia deviantei, Editura Știintifica și Enciclopedica, București, 1985
8. Voinea Maria, Sociologie juridică,
Universitatea Româno-Americană, București, 1993
9. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi,
Psihologie judiciară –curs universitar, ediția a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004
10. Mircea Botescu, Note de curs, An 2014-
2015
11. Adina Rachieru, Impactul programelor
de Asistență socială în penitenciar, Editura Lumen, Iași, 2009
12. www.anp.gov.ro
13. www.polizei-newsletter.de
14. www.animalesterapeutas.ro
15. www.dexonline.ro
16. www.ringstarclub.ro
17. www.angeldog.ro
18. www.b365.ro
19. www.romaniapozitiva.ro
20. www.ziarulring.ro
21. www.facebook.ro/ringstarclub

129