Cursul 8

CONCEPTUL DE SECURITATE. ABORDĂRI ALE ȘCOLII REALISTE,

LIBERALE ȘI CONSTRUCTIVISTE DESPRE SECURITATE

Introducere
Securitatea este unul dintre cele mai importante concepte din cadrul disciplinei
relațiilor Internationale, deoarece este legată de siguranța statelor și a cetățenilor
lor și de supraviețuirea lor. Cu toate acestea, definirea securității nu este o
chestiune ușoară, deoarece acest concept a avut sensuri diferite, în funcție de
perioada istorică la care ne referim, dar și în funcție de școala de gândire din
domeniul relațiilor internaționale care definește acest concept. Consecința
evidentă este că există multe moduri diferite de a gândi și a defini securitatea.
A existat o dezbatere fără sfârșit, care continuă și astăzi, cu privire la natura și
dimensiunea securității, deoarece nu există un consens larg asupra conținutului
acestui concept. Astfel se nasc numerose întrebări: Ce este securitatea? Cum
putem evalua securitatea? Există grade de securitate? Este un concept obiectiv
sau unul subiectiv? Cum apar amenințările de securitate și de ce? Securitatea
este legat doar de state sau, de asemenea, este legată de ființe umane
individuale? Securitatea este sinonimă cu supraviețuirea?
Pentru a prezenta o definiție cât mai relevantă a securității este necesar să
înțelegem mai întâi natura sa și principalele aspecte pe care trebuie să le
surprindă acest concept. In acest sens, pentru a găsi posibile răspunsuri la unele
dintre întrebările menționate mai sus, precum și pentru a putea formula noi
întrebări, politologii și specialiștii în relații internaționale au făcut eforturi
majore să redefinească securitatea după încheierea Războiului Rece. De altfel,
numărul mare de definiții ale securității apărute după 1991 justifică această
afirmație. Cu toate acestea, se pare că agenda internațională contemporană pare
a fi mai legată de politica externă a marilor puteri decât cu conceptul de
securitate în sine. Astfel, Baldwin (1997) susține că, de multe ori, pe lângă
tradiționala preocupare privind securitatea care se referă la amenințările militare
externe, majoritatea savanților par a fi mai interesați de redefinirea agendelor
politice ale statelor-națiuni, acordând o mare prioritate unor subiecte precum
sărăcia, comerțul, economia, drepturile omului, criminalitatea transnațională și
mediul.
Evoluția conceptului de securitate
Este important să vedem cum a evoluat conceptul de securitate și cum s-au
schimbat abordările despre securitate de la o „agendă tradițională”, centrată pe
stat și bazată pe principii realiste, până la una mai diversă set de probleme
„netradiționale.
Pentru o mai bună clarificare a conceptului de securitate este necesară o
abordare a securității din perspectiva elementelor principale care caracterizează
realismul, liberalismul și constructivismul, cele care sunt de obicei considerate
cele mai importante școli teoretice de gândire în domeniul modern al relațiilor
internaționale. Chiar dacă aceste abordări pot prezenta suprapuneri și puncte
comune, de regulă, sunt percepute și portretizate ca perspective distincte, cu
ipoteze de bază diferite.  
a. Abordarea realistă a securității
În cea mai mare parte a Războiului Rece, studiile de securitate s-au concentrat
în principal pe probleme care au vizat controlul, amenințarea sau folosirea forței
(Nye & Lynn-Jones 1988). În consecință, sistemul internațional a fost
considerat în mod inerent unul centrat pe stat (statocentric), din moment ce
statele erau considerate atât ca fiind utilizatorii principali ai forței și țintele
principale ale utilizării forței. Așa cum aprecia Arnold Wolfers într-un
important articol în 1952 intitulat „Securitatea națională”, securitatea este un
concept crucial în relațiile internaționale, dar poate fi de asemenea extrem de
subiectivă în conținut. Paradigma tradițională de securitate se referă la o
construcție realistă a securității în care obiectul de referință al securității este
statul. Școala realistă în teoria relațiilor internaționale se ocupă cu probleme
macro, cum ar fi cele politice și militare, într-un context în care securitatea și
puterea, măsurate în termenii capacităților militare, sunt forțele motrice din
sistemul internațional.
De asemena, conform realismului, securitate înseamnă securitate națională.
Securitatea națională este sinonimă cu interesul național, care subliniază faptul
că politica de securitate subordonează oricare alte interese care privesc națiunea.
În consecință, stabilitatea ambelor sisteme - sistemul intern și cel internațional-
s-a bazat pe premisa că, dacă securitatea statului este menținută, atunci și
securitatea cetățenilor se va împlini mod natural.
Hans Morgenthau a prezentat principalele aspecte ale realismului clasic în
cunoscuta lucrare ”Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru
pace”, unde a insistat asupra raționalității acțiunii oamenilor de stat și despre
acțiunile lor în termeni de interes național, definite drept urmărire a puterii. Însă
la Morgenthau, securitatea este un derivat al puterii, deoarece „Noi presupun că
oamenii de stat – apreciază Morgenthau- gândesc și acționează termenii de
interese definiți ca putere și dovada istoriei poartă această presupunere ”.
Așa cum se cunoaște, ralismul a oferit anarhiei o poziție privilegiată în
explicarea relațiilor internaționale. Anarhia ar trebui să fie înțeleasă ca absența
unei autorități centrale care să poată pune în aplicare acorduri sau împiedica
folosirea forței. Natura sistemului internațional explică de ce statele se comportă
așa cum o fac în timp ce caută securitatea într-un mediu internațional anarhic.
Pentru realiști, anarhia produce o lume de auto-ajutorare. Lipsa puterii de
deasupra statului înseamnă că „logica” autoajutării produce concurență în
sistemul internațional, creând dileme de securitate și problematizând
posibilitățile de acțiune colectivă. Astfel, în această lume esențial anarhică,
caracterizată prin absența unei stabilități hegemonice, sistemul internațional ar fi
în mod inerent susceptibil la un război hobbesian al „tuturor împotriva tuturor”.
Astfel, fiecare versiune a realismului vede lumea dintr-o perspectivă pesimistă.
Abordarea realistă de combatere a nesiguranței se bazează astfel pe puterea
individuală a statului, care este o caracteristică definitorie a sistemului
internațional și poate fi privită în principal ca o resursă disponibilă a statului
pentru crearea forțelor militare. Așadar, securitatea națională se învârte în jurul
paradigmei realiste, conform căreia politicile globale sunt întotdeauna o luptă
între state pentru a ajunge la putere, într-o situație de anarhie, unde concurează
pentru propriile lor interese naționale. În acest context, statele se bazează pe
puterea militară pentru a garanta aceste interese, contracarând amenințările
armate care apar din alte state. În acest fel, suveranitatea națională și echilibrul
de putere, care este distribuit între diferitele state, sunt legate în mod
inconfundabil de ceea ce este înțeles prin securitate. 
Drept urmare, statele trebuie să se bazeze doar pe propriile lor capacități pentru
a-și întări securitatea națională, , ceea ce ar putea duce la o mai mare
insecuritate, datorită concurenței pentru putere. În acestă paradigmă, statele s-ar
evalua reciproc în ceea ce privește puterea, resursele și capacitățile lor, nu în
ceea ce privește orice transformare cu privire la ideologie, sistemul politic,
cultură, etc. Așadar, conform realismului securitatea este considerată drept o
valoare obiectivă. În acest sens, Hans Brauch aprecia în anul 2011că obiectivul
securității, dintr-o perspectivă realistă, este obținută atunci când pericolele
provocate de provocări multiple, amenințările, provocările și vulnerabilitățile
sunt evitate, prevenite, gestionate, rezolvate, atenuate și adaptat de către
indivizi, grupuri sociale, de către stat sau organizații internaționale sau
regionale.  
În timpul Războiului Rece, securitatea se referea la state, strategii, putere
militară și status quo (Williams, 2013). Dintr-o perspectivă realistă tradițională,
majoritatea națiunilor și-au încredințat securitatea unui echilibru de putere între
state timp de peste patruzeci de ani.
b. Abordarea liberalistă a securității
Chiar dacă tradiția liberalistă își are rădăcinile în Iluminism, se poate spune că
școala liberală de gândire, cu abordările sale distincte, s-a dezvoltat ca reacție la
hegemonia realismului în teoria relațiilor internaționale și a studiilor de
securitate. Liberaliștii acceptă presupunerea că statele operează într-un mediu
anarhic și se comportă în funcție de interese, dar consideră că politica
internațională nu trebuie să fie în mod inerent conflictuală și violentă. Statele se
pot baza pe cooperarea reciprocă pentru a aborda problemele globale.
Liberaliștii consideră statele națiune drept cei mai importanți actori ai sistemului
internațional, dar ei acordă atenție considerabilă și altor actori, cum ar fi
organizațiile interguvernamentale (OIG), organizații nonguvernamentale (ONG-
uri), corporații transnaționale, grupuri de interese și altele Conform unor autori
importanți ( Eriksson și Giacomello, 2006), liberalismul este de fapt o
perspectivă largă care include, printre altele idealismul Wilsonian și teoriile
neoliberale, teoria păcii democratice, teoria interdependenței, abordarea politicii
birocratice și abordările politicii interne. 
Comportamentul statelor este determinat în principal de puterea actorilor
interni, preferințe, decizii și actorii domestici și de natura sistemului politic
intern al statului, nu al sistemului internațional. În acest context, politica externă
reprezintă preferințele interne proiectate spre exterior.
Rezumând câteva dintre ideile de bază ale liberalismului putem spune că: spre
deosebire de accentul realist pe lupta pentru putere și securitate într-o lume
hobbesiană anarhică și conflictuală, tradiția liberală vede o societate
internațională de natură lockeană, adică o societate care nu implică dezordine.
Statele au interese comune, precum și conflictuale, urmăresc maximizarea
bunăstării economice, precum și asigurarea securității și crearea de instituții
internaționale care ajută la reglementarea conflictelor și la promovarea
cooperării.
  Pe măsură ce gândirea politică liberală se dezvolta, noțiunea mai tradițională
de securitate națională a început să includă în agenda sa aspecte non-militare.
Statele sunt în continuare principalul obiect de referință, dar alte dimensiuni și
sfere au început să fie luate în considerare. Si cel mai important, indivizii au
început să devină centrul de interes. Conform lui Paul Williams (2013), în timp
ce realismul caută o explicație pentru comportamentul statului în sistemul
internațional, liberalismul privește statul ca unitatea de analiză și acordă
importanță puterii și preferințelor actorilor interni și naturii sistemelor lor
politice. Deoarece comportamentul statului este un produs al circumstanțelor
interne pentru liberaliști, iar acest lucru înseamnă că relațiile internaționale sunt
determinate de alegerile pe care oamenii le fac. 
Richard Ullman (2011) avertizase deja împotriva riscurile de definire a
securității doar în termeni militari, precizând că în acest mod ”se transmite o
imagine profund falsă a realității. Acea imagine falsă este de două ori
înșelătoare și, prin urmare, dublu periculoasă. În primul rând, determină statele
să se concentreze asupra amenințărilor militare și să ignore alte pericole și poate
chiar mai nocive. Astfel reduce securitatea lor totală. Și în al doilea rând,
contribuie la o militarizare omniprezentă a relațiilor internaționale care pe
termen lung nu poate decât să crească securitatea globală”. 
Sfârșitul Războiului Rece a determinat apariția unei noi gândiri despre
securitate. Într-adevăr, odată cu sfârșitul Războiului Rece, conceptul de
securitate a fost extins, incluzându-se amenințări care nu mai au doar un scop
militar. Emma Rothschild (1995) înțelege această extensie în patru forme
principale: mai întâi, de la securitatea națională la securitatea grupurilor și
indivizilor; în al doilea rând, de la securitatea națiunilor la securitatea sistemului
internațional; în al treilea rând, o extensie orizontală, de la aspecte militare la
aspecte politice, economice, sociale, de mediu și umane; și în al patrulea rând,
cel politic responsabilitatea asigurării securității este extinsă: este difuzat în
toate direcțiile de la statele naționale, inclusiv în sus la instituțiile internaționale,
în jos.
Lucrarea novatoare a lui Barry Buzan-Popoare, state și frică (1991)- în perioada
de început a erei post- Război Rece, a adus o importantă contribuție la
dezbaterea privind securitatea prin oferirea unei alte alternative la agenda de
securitate în evoluție. De fapt, activitatea lui Buzan a reprezentat un text
primordial în dezvoltarea Securității critice, studii care au contestat principiile
de bază ale realismului. Noțiunile de amenințare și vulnerabilitate sunt esențiale
pentru ideile lui Buzan, deoarece diferite organisme ale statului sunt vulnerabile
la diferite tipuri de amenințări..
Bazându-se pe premisa că ar trebui să ne gândim la securitate în termeni
holistici, Buzan a susținut că securitatea ar trebui să implice cinci dimensiuni
interdependente: militară, politică, economică, securitatea mediului și
securitatea societală. În opinia sa, fiecare dintre aceste dimensiuni ar putea fi
explicată utilizând o serie de obiective de securitate diferite. Și mai important,
nici o dimensiune nu trebuie analizată izolat de celelalte.
În ciuda contribuției sale la în dezbaterea despre securitate, Buzan recunoaște
că unitatea standard de securitate în sistemul internațional este statul. Alte
colectivități sunt de asemenea importante, dar statele sunt unitățile dominante.
Din acest motiv, securitatea națională este încă și trebuie să fie problema de
bază a politicii internaționale. Se poate argumenta, cu toate acestea, insistența
lui Buzan asupra centralității statului ca obiect de referință ar putea însemna că
nu a rupt complet modelul explicativ neorealist.  De fapt, categoriile oferite de
Buzan (1991) au devenit practic un lucru obișnuit al discuțiilor despre politica
internațională după sfârșitul Războiului Rece. Ca urmare, Jessica Matthews
(2011) a inclus degradarea mediului, deficitul de resurse și creșterea populației
printre noile amenințări de securitate pe care omenirea ar trebui să le facă față în
viitor. La rândul său, Brauch (2011) consideră că: Conceptul de amenințare ca
bază pentru planificarea militară și legitimarea programelor militare - cel puțin
în rândul multor țări NATO - s-a schimbat fundamental după 1990. Odată cu
lărgirea conceptului de securitate de la securitatea militară și diplomatică
tradițională, la noile abordări ale securității - economică, societală și de mediu,
conceptul de amenințare s-a lărgit și a fost aplicat la o serie de noi amenințări
nu numai la „stat”, ci și la ceilalți referenti ai noilor concepte de securitate, de
la ființe umane la securitate globală. 
 În consecință, securitatea poate fi definită și valorificată numai prin amenințări
care o provoacă. Ullman (2011) oferă o definiție alternativă a amenințării pentru
securitatea națională, susținând că este [...] o acțiune sau o secvență de
evenimente care (1) amenință drastic și într-un interval de timp relativ scurt să
degradeze calitatea vieții pentru locuitorii unui stat sau (2) amenință
semnificativ să restrângă gama de opțiuni de politici disponibile ale guvernului
unui stat sau la entități private, noguvernamentale (persoană, grupuri, corporații)
din stat. 
Problema este acum cum să se evalueze vulnerabilitatea. Ullman sugerează că
există o relație negativă între securitate și vulnerabilitate, chiar dacă recunoaște
că nu este ușor pentru a o măsura la nivelul statului. Securitatea crește odată cu
scăderea vulnerabilității și invers.

c. Abordarea constructivistă a securității

 Derivat din Școala critică despre securitate, constructivismul social a apărut în
1989 și s-a extins sistematic într-o măsură în care acum poate fi considerat a
treia explicație cu privire la comportamentul statelor pe arena mondială. Potrivit
lui Eriksson și Giacomello (2006) descoperirea constructivismului „a provenit
parțial din atacarea meta-raționalismul teoretic care este comun atât realismului,
cât și liberalismului și parțial din oferirea unor interpretări de fond ale acelor
procese și factori minimalizați de acestea teorii“.
Constructivismul social consideră, de asemenea, securitatea ca o valoare
inerent subiectivă sau, mai mult în mod specific, o valoare intersubiectivă. În
evaluarea securității, acordă atenție factorilor ideali, nu factori materiali. Din
perspectivă constructivistă, se estimează că securitatea este așteptată să se
realizeze în momentul în care „percepția și temerile amenințărilor de securitate,
provocărilor, vulnerabilităților și riscurilor sunt calme și depășite ”(Brauch
2011).
Este important să fie luați în considerare factorii obiectivi privind percepția
securității. Cu toate acestea, chiar dacă sunt o condiție necesară, aceasta nu este
suficientă. Acest lucru se întâmplă deoarece factorii subiectivi vor influența cu
siguranță percepția securității. În consecință, percepția amenințărilor,
riscurilor și pericolelor privind securitatea va depinde de credințele,
cultura, tradițiile, interesele și viziunile despre lume ale analistului.
Înțelegerea securității va fi apoi construită social. Parafrazând Alexander Wendt
(1992), securitatea ar fi ceea ce faci din asta.
 Această abordare susține că ideea de securitate prezintă o dimensiune
relațională, pentru că identitățile sunt construite prin interacțiune. Prin urmare,
implică obținerea unui grad de încredere despre relațiile noastre cu alți actori.
Această încredere poate veni prin împărtășirea anumitor interese, preferințe,
valori, credințe și angajamente cu alți actori. La rândul său, acest lucru ar oferi
un anumit grad de reasigurare și previzibilitate.  Această „dimensiune
relațională” înseamnă că „identitățile contează”, care este una dintre ioptezele
esențiale ale constructivismului, împreună cu intersubiectivitatea.  
A doua afirmație ontologică a constructivismului este aceea că identitățile
contează. Identitățile oferă intereselor actorilor, iar acele interese ne spun
ceva despre modul în care actorii se comportă și obiectivele pe care le urmăresc.
Simplu, actorii nu pot acționa fără o identitate. Așadar, identitatea este crucială
pentru constructiviști, după cum afirmă Alexander Wendt: „O armă în mâinile
unui prieten este un lucru diferit față de una în mâinile inamicului, iar dușmănia
este o relație socială, nu materială”. 
Astfel, deși factorii de decizie americani consideră că deținerea de către Iran de
arme nucleare ar fi o sursă de nesiguranță considerabilă, ei nu se simt la fel în
ceea ce privește arsenalele nucleare deținute de India sau Israel. În consecință,
în a doua filozofie, securitatea adevărată sau stabilă nu provine din capacitatea
de a exercita puterea asupra altora. Mai degrabă, provine din cooperarea pentru
a obține securitatea fără a-i priva pe alții. 
  Amitav Acharya (2011), ca mulți alții care se adună în jurul etichetei Studii
critice despre securitate, a prezentat, de asemenea, argumente convingătoare cu
privire la nevoia de a redefini și a lărgiți conceptul de „securitate”. El
consideră că „înțelegerea dominantă” a securității, numită de Realism, a oferit
un cadru conceptual îngust, limitat, exclusiv și părtinitor în perioada Războiul
Rece. Acharya susține că experiența de securitate a lumii a treia a fost foarte
mare marginalizat de cercetători numeroși, care au adoptat o viziune
eurocentrică a conflictului, în ciuda faptul că în țările lumii a treia s-au produs
cele mai multe conflicte mondiale. Rezultatul a fost faptul că Studiile de
securitate acordă o atenție insuficientă conflictului intrastatal (din interiorul
unui stat) și surselor nonmilitare de conflicte: ”Situația de securitate a statelor
din lumea a treia contestă mai multe elemente cheie ale paradigmei de securitate
națională, în special universul statocentric și concepția centrată pe război,
deoarece problemele lor de nesiguranță și relația lor cu temele mai mari ale
ordinii internaționale erau cu totul diferite (Acharya). Acharya subliniază, de
asemenea, necesitatea de a înțelege o mare parte din conflictele din țările Lumii
a Treia, conflicte care provin din condiții regionale locale, mai degrabă decât
dintr-un simplu sistem internațional care se transformă. Mai mult, Lumea a
Treia contestă „înțelegerea dominantă” a securității, făcând referire la rolul
fenomenul nonmilitarilor.
Cum era de așteptat, avocații realismului au reacționat constant împotriva
acestor linii „noi” gândire. Neorealistii precum John Mearsheimer si Stephen
Walt par sa creada cu tarie abordările alternative nu au fost în măsură să ofere
nici un cadru explicativ clar pentru analiza securității și nici să demonstreze
valoarea lor în cercetări concrete. Și merg chiar mai departe în a argumenta că
adoptarea unor astfel de abordări alternative este greșită în mod analitic și
iresponsabil din punct de vedere politic.
Acesta este motivul pentru care Walt (1992) definește studiile de securitate ca
fiind ”studiul amenințării, utilizării și controlului forței militare (....) adică
condițiile care fac utilizarea forței mai probabilă, modalitățile prin care
utilizarea forței afectează indivizii, statele și societățile și politicile specifice pe
care statele le adoptă pentru a se pregăti, preveni sau angaja în război. Oricum,
toate aceste abordări și multe altele neincluse aici oferă diferite perspective
despre natura sistemului internațional, despre natura relațiilor între state și
despre natura puterii. Deoarece au diferite obiecte de referință, ei prezintă
mijloace foarte distincte de definire și realizare a securității. Cu toate acestea,
par să fie de acord că securitatea este o problemă de înaltă politică; este esențial
pentru dezbaterile guvernamentale și esențial pentru priorități pe care le
stabilesc. După cum ar spune Buzan (1991), „securitatea se referă în primul
rând la soarta colectivități umane ”.
  În prezent, se pare că există un consens tot mai mare că securitatea are legătură
cu amenințările. Totuși aparenta simplitate a ideii ascunde complexitatea sa
uriașă.Deși este adevărat că majoritatea abordărilor teoretice cu privire la
securitate au subliniat în principal rolul statului, nu este mai puțin adevărat că
ideea de securitate are sens doar atunci când ajută construiți societăți mai
durabile, dezvoltate, echitabile și mai libere, chiar dacă acestea nu pot fi
considerate încă valori universale. După cum a declarat fostul secretar general al
Națiunilor Unite, Kofi Annan în 1995, „nu va exista dezvoltare fără securitate și
securitate fără dezvoltare”.