MĂSURAREA TEMPERATURII ŞI

A PRESIUNILOR ÎN ORGANISM

1. Scopul lucrării
Studiul unor principii şi sisteme de măsurare a temperaturii şi a
presiunii sanguine arteriale, cunoscută şi sub numele de “tensiune arterială”.

2. Aparate necesare
- termometru electronic de uz general (-10…+1000 C ±0.10 C)
- termometru electronic realizat cu microcontroler (-55…+1250 C ±0.50 C)
- tensometru electronic şi stetoscop
- calculator compatibil Pentium şi programe de simulare

3. Consideraţii teoretice şi descrierea sistemelor

Omul are o temperatură internă aproape constantă de 37 0C, menţinută prin
centrii termoregulatori din hipotalamus(formaţiune a creierului cu rol important în
reglarea funcţiunilor vegetative ale organismului - foame, sete, somn etc.).
Căldura este generată în organism prin procese metabolice (circa 1W/Kg corp
în repaus). Ea este transmisă de la organele interne la piele prin conducţie şi prin
circulaţia sângelui. Temperatura mediului ambiant este sesizată de termoreceptori
distribuiţi în piele. Scăderea temperaturii mediului produce accelerarea
metabolismului prin creşterea tonusului muscular şi reducerea debitului sanguin prin
vasoconstricţie. Creşterea temperaturii mediului produce vasodilataţie, iar debitul
sanguin sporit transferă eficient căldura la piele unde se pierde, mai ales, prin
evaporarea transpiraţiei.
Temperatura centrală(TC) se referă la organele profunde. Ea poate fi măsurată
cu o eroare de -0,1 0C până la -0,5 0C rectal, axilar (sub braţ) sau oral. Plaja de variaţie
este de 36 0C - 42 0C, valoarea de 43 0C fiind socotită letală.
Temperatura cutanată medie(TP) se obţine prin ponderarea temperaturii
înregistrate în 10 puncte standard ale pielii. Are valori destul de uniforme în condiţii
de confort termic (circa 31 0C - 33 0C), dar la frig membrele sunt mai reci decât
corpul.
Temperatura corporală medie se calculează cu relaţia: 2/3 × temperatura
rectală + 1/3 × TP. Temperaturile medii sunt mai puţin măsurate în practica medicală.
Pentru măsurarea temperaturilor se folosesc de obicei termometre cu mercur,
care au însă inerţie termică mare şi histerezis pronunţat. O măsurătoare mai rapidă şi
de multe ori mai exactă se poate face folosind un termometru electronic. Traductorul
poate fi termorezistenţă metalică, termorezistenţă semiconductoare sau termistor,
dispozitiv semiconductor activ, sau un termocuplu.
Folosirea semiconductoarelor active este potrivită pentru domeniul de
temperaturi care ne interesează. În plus, există posibilitatea integrării pe acelaşi cip a
unor circuite de prelucrare a semnalului cules. Se obţin în acest fel traductoare
integrate pentru măsurarea temperaturii. Aceste circuite integrate sunt uşor de
interfaţat cu alte circuite de măsură şi garantează precizia măsurătorii în toată gama de
temperatură indicată în catalog.

1
 La diodele semiconductoare, dependenţa curentului I de tensiunea de
polarizare U are forma:
⎛ q ⋅U ⎞
I = I 0 ⋅ ⎜ exp − 1⎟ ,
⎝ K ⋅T ⎠
unde I 0 este curentul rezidual de saturaţie, q - sarcina electronului, K - constanta lui
Boltzmann, T - temperatura absolută.
Dacă se menţine constantă una dintre mărimile I sau U, atunci cealaltă va
depinde de temperatură. De obicei se preferă menţinerea constantă a curentului şi
atunci tensiunea U devine proporţională cu temperatura T:
K ⋅T ⎛ I ⎞
U= ⋅ ln⎜ + 1⎟ .
q ⎝ I0 ⎠
Sensibilitatea diodelor folosite pentru măsurarea temperaturii este de
aproximativ − 2,2 mV / 0C , curentul constant fiind ales la limita inferioară a regiunii
liniare a caracteristicii diodei, suficient de mic pentru a nu produce autoîncălzirea ei
(se recomandă ca puterea disipată să nu depăşească 100µW).
Figura 3.1 reprezintă schema electrică a unui convertor temperatură - tensiune,
realizat cu o diodă de tip 1N4148. Dioda este polarizată cu un generator de curent
constant alimentat de la o referinţă de tensiune de 7,15 V. Tensiunea pe diodă este
amplificată cu etajul realizat cu amplificatorul operaţional U1 şi furnizată unui
voltmetru electronic cu 3 cifre.
Caracteristica tensiune de ieşire - temperatură de intrare este reprezentată în
figura 3.2. Tensiunea de ieşire este măsurată între OUT şi VREF, iar domeniul de
variaţie a temperaturii este -10 0C … +100 0C. Se observă variaţia liniară, dar la scara
de reprezentare este greu de spus care este eroarea de neliniaritate. Figura 3.3 arată
evoluţia erorii absolute în domeniul de temperatură dat. Ea nu depăşeşte 0,5 0C, deşi
nici capetele de scară nu au fost reglate cu acurateţe. Pe domenii de temperatură mai
mici se pot face însă reglaje care să reducă eroarea absolută la mai puţin de 0,1 0C.

Figura 3.1 Circuit de măsurare a temperaturii folosind dioda 1N4148

2
 Figura 3.2 Caracteristica U - T Figura 3.3 Eroarea absolută în domeniu
Figura 4.1 reprezintă schema electrică completă a termometrului prezentat mai
sus. Pentru afişare se foloseşte un voltmetru numeric cu 3 cifre, care converteşte
domeniul de temperatură -10 0C … +100 0C în domeniul de tensiuni -100 mV…1V.
Eroarea care poate apare în urma conversiei analog-numerice este de ±1mV, care
corespunde unei variaţii de temperatură de ±0,1 0C.
Traductoarele integrate pentru măsurarea temperaturii au în general un interval
de măsurare cuprins între -50 0C … +150 0C. Există două tipuri constructive:
traductoare la care curentul de ieşire variază direct proporţional cu temperatura
absolută şi traductoare la care tensiunea de ieşire variază direct proporţional cu
temperatura absolută.
Circuitul AD590 (Analog Devices) este reprezentativ pentru traductoarele din
prima categorie. Este de fapt o sursă de curent cu două terminale care furnizează un
curent - în µA - numeric egal cu temperatura absolută - în K - în gama de temperatură
menţionată mai sus, pentru tensiuni de alimentare cuprinse între 4 şi 30V. Eroarea
maximă absolută la capetele intervalului este de ±2 0C, dar poate fi micşorată prin
circuite de corecţie externe.
Traductoarele din a doua categorie sunt echivalente cu o diodă Zener a cărei
tensiune de străpungere este proporţională cu temperatura absolută. Reprezentativ este
circuitul LM135 (National Semiconductor) care are sensibilitatea de 10mV/K şi o
eroare absolută maximă de ±4 0C în gama de temperatură -40 0C … +125 0C.
Tot un senzor de temperatură integrat este şi circuitul DS1620 (Dallas
Semiconductor). El măsoară temperaturi în gama -55 0... +125 0C, cu o eroare
constantă de cel mult 0,5 0C. Această precizie este datorată prelucrării numerice a
semnalului în interiorul circuitului integrat. Impulsurile generate de două oscilatoare
care au coeficienţi diferiţi de variaţie cu temperatura sunt numărate cu două
numărătoare. Unul din numărătoare generează o perioadă de poartă, iar celălalt
incrementează conţinutul unui registru de temperatură, cu atât mai des, cu cât
temperatura este mai mare. Rezultatul este oferit la o ieşire serială pe 9 biţi, în
complement faţă de 2, primul bit fiind cel mai puţin semnificativ. Timpul maxim de
conversie este de 1 secundă, iar tensiunea de alimentare este cuprinsă între 2,7 şi
5,5 V.
Ieşirea numerică a circuitului permite interfaţarea simplă a lui cu un sistem de
calcul. Schema din figura 3.4 foloseşte senzorul DS1620 pentru a realiza un
termometru cu 3 cifre folosind microcontrolerul PIC 16F84. Acesta generează
semnalele de comunicaţie cu senzorul, citeşte numărul pe 9 biţi de la senzor, îl
converteşte pentru afişarea pe 3 cifre, comandă LED-ul pentru semnalizarea semnului
- comandă decodificatorul şi generează semnalele pentru multiplexarea cifrelor.

3
 Figura 3.4 Termometru electronic cu senzor integrat şi microcontroler

Orice transfer de date se iniţiază prin forţarea liniei RST în 1 logic şi se

finalizează prin trecerea aceluiaşi semnal în 0 logic. Senzorul furnizează date pe
frontul descrescător al ceasului şi datele rămân valide până la următorul front
crescător. Când CLK este pe 1 logic, sau transferul datelor s-a terminat, pinul DQ
trece în High-Z.

Măsurarea presiunii sanguine este necesară pentru evaluarea sistemului

circulator. Sângele este pompat de inimă pulsatoriu. Contracţia sistolică a miocardului
măreşte presiunea sângelui în aortă şi mai departe, unda de presiune se propagă pe
artere. Suprapresiunea arterială împinge sângele prin reţeaua vaselor mici, către
venele de joasă presiune. În artere, valoarea maximă atinsă se numeşte presiune
sistolică, iar valoarea minimă se numeşte presiune diastolică. La adulţi presiunea
sistolică normală în sectorul arterial este de 120 mmHg, iar cea diastolică, aproximativ
70 mmHg. În ventriculul stâng, presiunea variază de la câteva unităţi la 140 mmHg,
iar în arterele periferice presiunea în diastolă este ridicată (70 - 80 mmHg) datorită
rezistenţei periferice şi elasticităţii pereţilor arteriali. Vasele de sânge se deformează
sub acţiunea presiunii sanguine, se umflă în sistolă şi se turtesc în diastolă.
Există două metode de măsurare a presiunii sângelui în artere:
- măsurarea directă, arterială sau venoasă, se face punând în legătură directă
coloana de sânge cu un traductor adecvat, introdus în vasul de sânge prin cateterism.
Cateterul este un tub de cauciuc, teflon sau polietilenă cu un capăt rotunjit pentru a
aluneca uşor prin vasele de sânge şi un orificiu la vârf. Diametrele sunt cuprinse între
1-10 mm, iar lungimile pot depăşi 1 m. Coloana de ser fiziologic împiedică coagularea
sângelui pe pereţii cateterului din porţiunea exterioară (figura 3.5).
- măsurarea indirectă se face prin determinarea efectelor unei compresii din
exterior a volumului unui segment din corp, de exemplu a braţului. Aparatul folosit în
acest scop se numeşte sfigmomanometru (gr. sphygmos = puls) şi este format dintr-o
manşetă de presiune, pompă, manometru şi supapă reglabilă (figura 3.6).

4
 Figura 3.5 Măsurarea directă Figura 3.6 Măsurarea indirectă

Cu ajutorul pompei de mână sau cu un compresor automat se ridică presiunea

în manşon până la o valoare superioară presiunii din marea arteră brahială pe care o
blochează. Scăderea progresivă a presiunii în manşon cu circa 3 mmHg/secundă,
folosind supapa de evacuare, produce la un moment dat egalizarea ei cu presiunea
sistolică, iar sângele găseşte în intervale scurte de timp posibilitatea trecerii prin artera
insuficient comprimată. Fenomenul este însoţit de turbulenţe şi vibraţii hidrodinamice
care produc zgomote, numite zgomote Korotkov, care sunt detectate cu un stetoscop.
Pe măsură ce presiunea în manşon coboară în continuare, zgomotele Korotkov sunt
prezente, în ritmul bătăilor inimii. În momentul în care artera nu mai resimte nici o
constrângere, turbulenţa încetează şi zgomotele se sting, iar manometrul indică
valoarea minimă a tensiunii, sau presiunea diastolică.
Figura 3.7 indică curba pulsatorie a presiunii arteriale pa , care este
intersectată de presiunea scăzătoare din manşon. La apariţia zgomotelor Korotkov,
presiunea din manşon este egală cu presiunea sistolică p S (maxima). La dispariţia
zgomotelor Korotkov, presiunea din manşon este egală cu presiunea diastolică p D
(minima).
Detectarea zgomotelor Korotkov se face fie cu un stetoscop de ascultare de
calitate, fie cu un stetoscop electronic. O schemă bloc simplă de stetoscop electronic
este prezentată în figura 3.8. Sunetele sunt transformate în semnale electrice cu
ajutorul unui microfon piezoceramic şi a unui amplificator local cu TECJ, realizat
într-o capsulă plată, care se conectează la aparat printr-un cablu ecranat.

Figura 3.7 Scăderea presiunii din manşon şi efectele fonice

5
 Figura 3.8 Schema bloc a stetoscopului electronic

Folosirea tranzistorului TECJ fără polarizare (Ugs = 0V) este posibilă pentru
că semnalul util este foarte mic (de ordinul 30µV), iar excursia redusă în domeniul
tensiunii pozitive nu alterează funcţionarea tranzistorului.
Următorul etaj de amplificare asigură o amplificare de 470 şi aduce semnalul
la un nivel la care poate fi prelucrat în continuare.
Un filtru trece bandă, cu banda de 40 Hz, axată în jurul frecvenţei de 40 Hz şi
cu pante de 80 dB/decadă, elimină semnalul dat de puls şi zgomotele de joasă şi înaltă
frecvenţă. Artefacte produse de mişcările pacientului sau ale braţului nu produc
semnale false. Filtrul introduce o atenuare de 3-4 ori.
Redresorul de precizie dublă alternanţă se introduce pentru că semiperioada de
amplitudine maximă a semnalului Korotkov poate fi pozitivă sau negativă, după cum
se
poate observa din figura 3.9.
Pentru evitarea unor semnale false se face
compararea semnalului util cu un prag dat de
zgomotul netezit şi memorat pentru un timp de 10
ms. Netezirea şi memorarea se face cu circuitul
RC de la intrarea inversoare a amplificatorului
utilizat cu funcţie de comparator.
Detecţia de amplitudine este necesară
pentru obţinerea unui impuls unic care să
comande circuitul monostabil. Monostabilul are
rolul de a realiza o durată constantă a impulsului
de ieşire. Pentru ca LED-ul să semnalizeze
vizibil, s-a ales o durată a impulsului de circa 100
ms.
Schema electronică completă a
stetoscopului este prezentată în figura 4.2. Se
utilizează 2 circuite integrate LM324, singura
problemă delicată fiind condensatoarele cu
polistiren de ordinul a 75 nF, care trebuie să fie
sortate pentru a avea valori cât mai apropiate.
Alte valori de condensatoare implică o
redimensionare a rezistenţelor de precizie din
filtrele trece bandă.

Figura 3.9 Forme de undă

6
4. Modul de lucru
4.1. Se studiază circuitul din figura 3.1. Se calculează curentul care trece prin
diodă şi se verifică dacă există posibilitatea autoîncălzirii diodei. Să se estimeze
sensibilitatea ieşirii circuitului, ştiind că sensibilitatea diodei este − 2,2 mV / 0C .

4.2. Se refac simulările SPICE pentru caracteristica U - T şi se dimensionează

circuitul din figura 3.1 pentru a avea erori absolute sub 0,1 0C în domeniul
temperaturilor medicale 35 0C - 43 0C.

4.3. Se studiază schema electrică din figura 4.1. Explicaţi de ce s-a folosit
circuitul integrat LM723 pentru implementarea blocului analogic şi de ce masa
digitală DGND nu este conectată cu masa analogică AGND. Explicaţi rolul
componentelor pasive din circuit.

4.4. Se fac măsurători comparative de temperatură folosind termometrul

electronic realizat conform schemei din figura 4.1 şi termometrul realizat cu
microcontroler PIC16F84. Se compară precizia celor două aparate şi inerţia termică.

4.5. Se analizează schema electrică din figura 4.2 şi se identifică blocurile

componente. Se explică rolul componentelor din schemă. Se fac probe funcţionale cu
stetoscopul electronic.

4.6. Se fac măsurători de tensiune folosind metoda sfigmomanometrică,

utilizând tensometrul electronic.

Figura 4.2 Schema electrică a stetoscopului electronic