Date despre autor.

Mihai Eminescu este cel mai valoros poet roman,fiind denumit de critica literara"ultimul
mare romantic universal".El apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane ,alaturi de Ion Creanga,Ion Luca
Caragiale,Ioan Slavici.Creatia sa este vasta,cuprinzand cele trei genuri literare-liricul,epicul,dramaticul.Opera
eminesciana in versuri reprezinta un univers al imaginarului cuprinzator si original,imbinand teme si motive
romantice,de circulatie universala,cu elemente autohtone ale specificului national.Singurul volum de versuri publicat
antum este intitulat "Poezii"(1883)si apare sub ingrijirea criticului literar Titu Maiorescu.
Aparitie. "Luceafarul" este o capodopera a creatiei romanesti si o sinteza a gandirii eminesciene.El apare in
almanahul Societatii Academice "Romania Juna"din Viena,in aprilie 1883;in august 1883,este publicat in revista
"Convorbiri literare" si inclus,ulterior,in volumul antum "Poezii".
Geneza. Poemul a fost creat intre anii 1880 si 1882,cunoscand cinci variante;cea definitiva numara 98 de strofe si
atinge perfectiunea formei si a fondului de idei.
Principala sursa de inspiratie o constituie folclorul,Eminescu valorificand un basm popular romanesc cules din
Oltenia de germanul Richard Kunisch si publicat la Berlin,in 1861.Acesta se intituleaza "Fata in gradina de aur" si se
axeaza pe prezentarea povestii de iubire dintre o fiica de imparat si un zmeu;ea ii cere acestuia sa devina muritor,iar in
timp ce el mergea la Creator pentru a cere sa-l dezlege de nemurire,fata fuge in lume cu un fiu de imparat,Florin.Zmeul
se razbuna,pravalind o stanca peste cea care l-a tradat.Eminescu versifica acest basm,schimba finalul si accentueaza
problematica omului de geniu.Intruparea zmeului(geniul) porneste de la un mit fundamental al spiritualitatii
romanesti,mitul Zburatorului(personaj care inoculeaza tinerelor fete primii fiori ai iubirii).
O alta sursa de importanta de inspiratie o constituie filozofia;conceptia lui Arthur Schopenhauer cu privire la
antiteza dintre geniu si omul comun,filozofia greaca(cerul si pamantul se afla la originea lumii,personajul mitologic
Hyperion este fiul Cerului),filozofia indiana(sistemul gandirii cosmogoniei isi are originea in culegerea "Rig-Veda")sunt
sintetizate si asimilate poetic.
Tema. Unind elemente care apartin celor trei genuri literare:liric (intensitatea emotionala a sa), epic (aparitia
formelor naratiunii),dramatic (conflict,dialoguri)ingloband,de asemenea,teme si motive din intreaga creatie
eminesciana,poemul este,in esenta,o meditatie de natura filozofica asupra omului de geniu.
De altfel,problematica geniului este filonul care sustine poemul,iar insemnarea eminesciana gasita pe unul dintre
manuscrie lamureste conceptia poetului asupra destinului fiintei superioare:"In descrierea unui voiaj in tarile
romane,germanul Kunisch povesteste legenda luceafarului.Aceasta e povestea,iar intelesul alegoric ce i-am dat-o este ca
daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii,pe de alta parte aici,pe pamant,nici e capabil
a ferici pe cineva,nici capabil de-a fi fericit.El n-are moarte ,dar n-are nici noroc.Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din
poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric."
Semnificatia titlului. In sens propriu,Luceafarul este numele popular dat planetei Venus si altor stele
stralucitoare.In poezie,el devine un simbol al unicitatii si superioritatii,intruchipand geniul.
Structura si semnificatii. Criticul literar Tudor Vianu identifica,in acest poem alegoric,trei niveluri existentiale:om
comun,geniu,Demiurg,pe care le numeste "masti lirice" eminesciene(ipostaze ale eului liric).Muritorul,capabil de o iubire
superficiala,este intruchipat de Catalin;omul superior care aspira spre absolut in ceea ce priveste iubirea si cunoasterea
este Hyperion ("cel care merge deasupra");ipostaza demiurgica reprezinta perfectiunea,absolutul,eternitatea.
Poemul are 392 de versuri grupate in 98 de catrene,care pot fi structurate in patru parti si doua
planuri(terestru,uman si cosmic,universal).
I. Prima parte debuteaza cu o formula specifia basmului ("A fost odata ca-n povesti"),care introduce cititorul in
universul imaginatiei eminesciene."Odata" este o referinta asupra timpului neprecizat,iar "ca niciodata" inceputul
prezentarii unei actiuni care nu s-a mai petrecut,care se remarca prin unicitate.Unica este si fata de
imparat,caracterizata prin superlativul de factura populara "preafrumoasa";ea este "una la parinti","mandra-n toate
cele",comparabila cu Fecioara si luna,ceea ce denota singularitatea ei in plan terestru.
Aspiratia fetei depaseste sfera umanului,caci ea se indragosteste de o stea (reprezentantul lumii cosmice,al
eternului aflat in antiteza cu perisabilul).Iubirea fiintei muritoare are o latura comuna si deriva din obisnuinta:"Il vede
azi,il vede mani,/Astfel dorinta-i gata";idealul erotic al Luceafarului nu se limiteaza la "dorinta",ci se contureaza treptat
din nevoia de a cunoaste prin intermediul celui mai profund sentiment:"El iar,privind de saptamani,/Ii cade draga fata."
Cadrul de desfasurare a povestii de iubire este unul romantic,imbinand elemente cosmice si terestre:steaua
apare "sara",luminand " negrul castel"in care se afla fata.
Cei doi indragostiti apartin unor lumi diferite.Luceafarul,care inglobeaza ratiunea deplina ("recile-i scantei") si
iubirea absoluta ("o mreaja de vapaie")i se poate revela fetei doar in vis (motiv romantic) si prin oglinda,intr-o dubla
reflectare.Precum Zburatorul din literatura populara,el o urmeaza pe fata in "odaie",provocandu-i primii fiori ai iubirii.
Ea ii adreseaza prima chemare,izvorata din dorinta de iubire,de implinire sufleteasca,pentru ca distanta imensa
dintre ei provoaca suferinta fara margini("Oftand din greu suspina").Invocarea Luceafarului ("Cobori in jos,luceafar
bland/Alunecand pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza") contine o dorinta puternica de a-l
apropia pe acesta de spatiul ei familiar ("casa") si spiritual ("gand") pentru ca el simbolizeaza "lumina"(cunoasterea
absoluta),aspiratia ei cea mai inalta.
Luceafarul se intrupeaza,mai intai,din cer si mare,precum Neptun,pare "un inger","un tanar voievod/Cu par de
aur moale", ca o sinteza a doua lumi diferite:"Un mort frumos cu ochii vii."Exprimarea lui este sobra,rece,grava:"Din
sfera mea,venii cu greu/Ca sa-ti urmez chemarea" si totusi incarcata de afectiune,numind-o pe fata "odorul meu nespus"
si indemnand-o sa paraseasca lumea muritoare,in schimbul unui univers vast pe care ea sa-l stapaneasca ("palate de
margean",lumea infinita a oceanului.).Refuzul fetei este categoric:"Dara pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata" si
izvoraste din constientizarea incompatibilitatii dintre planuri:"Caci eu sunt vie,tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata".
Ce-a de-a doua chemare adresata de fata,identica structural cu prima,determina o noua intrupare a
Luceafarului ,total diferita de cea dintai;el apare ca "un demon",nascut din soare si noapte;desi "vine trist si ganditor/Si
palid e la fata",ochii sai "mari si minunati"sunt comparati cu "doua patimi fara sat/Si pline de-ntuneric",ceea ce
simbolizeaza speranta vie in statornica iubirii,dar si dezamagirea produsa de primul refuz al fetei.Desi suferinta datorata
neimplinirii sentimentului este resimtita organic de fata ("Ma dor de crudul tau amor/A pieptului meu coarde"),ea il
refuza si de aceasta data,cerandu-i sacrificiul suprem in numele iubirii:"Fii muritor ca mine".
Iubirea Luceafarului depaseste sfera comunului si de aceea ,in numele ei,accepta conditia inferioara de
muritor:"Da,ma voi naste din pacat,/Primind o alta lege,/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi sa ma dezlege."
II. Partea a doua prezinta planul terestru;fata de imparat isi pierde caracterul de unicitate,devenind Catalina.Ea
este,de data aceasta data,atrasa de iubirea comuna,specifica muritorilor,intruchipata de Catalin,"viclean copil de
casa","baiat din flori si de pripas/Dar indraznet cu ochii".Portretul sau se afla in antiteza cu acela al Luceafarului
,construind fiind intr-un limbaj popular,familiar.
Desi fata pastreaza aspiratia catre planul superior ("O,de luceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte"),se
lasa ispitita de vorbele pajului care ii arata "din bob in bob amorul".Daca Luceafarul ii oferea posibilitatea de a depasi
conditia umana,prin eternizarea sentimentului iubirii,Catalin ii propune implinirea sufleteasca imediata,bazata pe
compatibilitatea dintre ei:"Hai s-om fugi in lume".Ea realizeaza ca dorul de Luceafar a ramas doar la stadiul de nostalgie
specific umana si ca o iubire in planul terestru ii poate aduce macar fericirea de o clipa.Catalin,"guraliv si de nimic",este
solutia de compromis,care inlatura drama incompatibilitatii.
Propunerea lui de a fugi in lume rezolva atat neconcordanta de statut social dintre cei doi(fata de
imparat,"baiat din flori"),cat si aspiratia ei mult prea inalta,oferindu-i posibilitatea implinirii sufletesti intr-o sfera
limitata,supusa legilor sortii neiertatoare.
III. Poemul continua cu o descriere unica in literatura universala:prezentarea spatiului infinit al
macrocosmosului,unde se poate patrunde doar cu puterea gandului,locul in care timpul este masurat in viteza luminii(ca
in poezia"La steaua").
Luceafarul intreprinde o calatorie catre inceputurile lumii pentru a adresa rugamintea sa Creatorului suprem
(Demiurgul),anume schimbarea ordinii cosmice prin dezlegarea sa de nemurire.
Pastelul spatiului infinit este redat in limbaj metaforic:"Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele","a
chaosului vai","Vedea ca-n ziua cea dentai,/Cum izvorau lumine".Timpul masurat dupa rotatia astrelor se identifica
macrotimpului:"Si cai de mii de an treceau/In tot atatea clipe".Zborul sau este redat printr-o metafora de factura
populara:"El zboara,gand purtat de dor,/Pan'piere totul,totul."
Luceafarul ajunge intr-un spatiu primordial,necunoscut muritorilor,care constituie insasi esenta nasterii
universului:"Caci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste".
"Setea" care-l soarbe,"adancul" prefateaza confruntarea cu detinatorul adevarului
suprem:Demiurgul.Luceafarul ii cere dezlegarea "de greul negrei vecinicii",de nemurire,in schimbul careia isi doreste "o
alta soarte"(un destin care sa-l guverneze ca pe un om de rand):"Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire,/Si pentru
toate da-mi in schimb/O ora de iubire..."Cerinta lui este cel mai mare sacrificiu care poate fi facut in numele
iubirii:renuntarea la viata vesnica,la unicitate,la o conditie privilegiata pentru iubirea de pe pamant,care dureaza doar o
clipa datorita caracterului perisabil al fiintei umane.Moartea este numita metaforic"Sete de repaos",iar Luceafarul isi
asuma disparitia sa pentru totdeauna in numele iubirii.
"Parintele"lumii il numeste Hyperion("cel care merge deasupra") dezvaluindu-i natura superioara.El nu-i poate
indeplini rugamintea pentru ca disparitia Luceafarului de pe bolta cereasca inseamna schimbarea ordinii
cosmice,revenirea la haosul primordial,moartea universului.El s-a nascut odata cu lumea si acest fapt nu se poate
modifica.Dincolo de tesatura alegorica a acestei parti,intuim ca geniul este "condamnat"la nemurire,pe altarul careia
sacrifica fericirea si iubirea.
Pentru a motiva refuzul de a-i indeplini rugamintea,Demiurgul reliefeaza caracterul perisabil al fiintei
umane:"Dar piara oamenii cu toti,/S-ar naste iarasi oameni".Ei "dureaza-n vant/Deserte idealuri","au stele cu
noroc"(sunt guvernati de soarta implacabila),pe cand geniul,fiinta superioara,nu este conditionata de nici un fel de
limitare:"Noi nu avem nici timp,nici loc,/Si nu cunoastem moarte".Creatorul suprem il reinitiaza pe
Hyperion,propunandu-i acceptarea conditiei sale privilegiate .El ii poate oferi orice:ratiunea suprema,statutul de stapan
al universului terestru,calitatea de conducator,tot ceea ce se afla in concordanta cu superioritatea Luceafarului.
Ultimul argument al Demiurgului este si cel mai puternic,accentuand superficialitatea lumii terestre:"Si
pentru cine vrei sa mori?/Intoarce-te,te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta".
IV. Ultima parte revine simetric la prezentarea planurilor terestru si cosmic.Peisajul romantic ("sara-n
asfintit","rasare luna") este animat de prezenta a doi tineri izolati in mijlocul naturii ocrotitoare ("Sub sirul lung de
mandri tei/Sedeau doi tineri singurei").
Povestea de dragoste dintre Catalin si Catalina este plina de farmec,ei traind clipa fericirii si linistii
sufletesti,umbrita doar de caracterul ei perisabil ("Caci esti iubirea mea dentai/Si visul meu din urma").Gesturile
tandre,vorbele dulci,izolarea intr-un decor mirific par a proiecta momentul magic de iubire in eternitate;florile de tei ii
acopera sugerand parca o comunitate a lor de dincolo de moarte.
Fata ,"imbatata de amor",adreseaza o ultima chemare Luceafarului,izvorata din dorinta de ocrotire;invocatia
nu se mai petrece in vis si este schimbata fata de primele doua.Ea ii cere sa patunda "in codru si in gand" pentru ca astfel
sa-i "lumineze" desttinul ("norocul").
Raspunsul Luceafarului dezvaluie constientizarea superioritatii sale si a imposibilitatii de a se implini prin
iubire.Cea care,la inceput,era numita"odor nespus" si in numele careia era dispus sa faca sacrificiul suprem,devine"chip
de lut",ceea ce arata apartenenta ei la o sfera inferioara,comuna.Ultima strofa este construita pe baza antitezei geniu-
muritor:"Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,-/Ci eu in lumea ma simt/Nemuritor si rece".Existenta umana
sta sub semnul "norocului"de-o clipa,geniul,desi isi asuma atributele eternitatii,este condamnat la
singuratate.Atitudinea superiora,detasata deriva tocmai din dramatismul acester condamnari.
Concluzie."Dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera de amaraciune glaciala care se cheama
<<Luceafarul>>"(Tudor Arghezi).
 'Luceafarul' este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice. Poemul
are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc 'Fata in gradina de aur', cules de germanul Kunisch,
valorificat mai intai intr-un basm si apoi prelucrat in cinci variante succesive. Un alt izvor, in afara de cel folcloric, care a
penetrat benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este vasta si profunda cultura eminesciana. 'Luceafarul'
devine astfel un poem filozofic in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Dupa
insemnarile poetului, capodopera sa este un poem alegoric: 'daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noapte uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte dar n-are nici noroc'. Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia,
cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca
pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.

In plus, preluind date din mitologia greaca, indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci si noi, in
cadrul contextul. Versurile poemului, distribuite in 98 de catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala
armonioasa sustinuta de cele doua planuri (universal-cosmic si uman-terestru), care tind unul spre celalalt si se
interfereaza uneori in cele patru tablouri.

Forma poemului e narativ-dramatica, datorita formulei de introducere ('a fost odata'), prezenta unui narator, povestirii
facute la persoana a III-a, existentei personajelor, constructiei gradate a subiectului si prezentei dialogului (cu formele
specifice de adresare). Si totusi, 'Luceafarul' este un poem liric, schema epica fiind doar cadrul, personajele si
intamplarile - simboluri lirice, metafore, pentru a sintetiza idei filozofice. Aceasta interferenta de genuri confera poeziei
o mare profunzime si posibilitati multiple de interpretare (poveste fantastica de iubire, alegorie pe tema geniului, poezie
de viziune simbolica).

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de
imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi
vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul.
Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic
prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava,
solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca
simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin,
realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale,
stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul.
Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia
universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o atmosfera glaciala. Intr-un dialog
presupus, limbajul este gnomic, silentios.
Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia
Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de
alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite.
Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele
norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi
antinomice.
'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile
de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor
stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de
metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar
89 de adjective, in majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului),
ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de
origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand
un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti,
natural.

Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale cuvintelor si de schema prozodica
invariabila: catrenele de 7-8 silabe in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine si feminine.