Sunteți pe pagina 1din 6

Metafora exprimă în modul cel mai potrivit mitul într-o anumită fază de dezvoltare a anumitor

culturi 1/ 16; transpunerea în limbajul vizual al mitologiei, găseşte în ambiguitatea expresiei


artistice cea mai potrivită modalitate de a transmite mesajul în întregul său. Exemplele de mai sus,
care privesc arta celtică sau cea dacică din cea de-a doua epocă a fierului, nu sunt altceva decât nişte
metafore vizuale. Ele făceau aluzie la un întreg context semnificant, cunoscut de un grup mai mare
sau mai restrâns de indivizi. În descifrarea acestor “ semne de circulaţie” ale ideilor şi miturilor, este
de mare folos cunoaşterea modului de a gândi al celor vechi. 2/17.
Pe lamele unor pumnale curbe, care fac parte dintr-o panoplie mai amplă a acestor războinici, se
pot distinge uneori imaginile unor păsări de pradă, şerpi ca şi motive geometrice, circulare, care au
fost puse în legătură cu simbolistica solară 3/7. Probabil că funcţia acestui decor, dincolo de cea
estetică, este similară cu cea descrisă în legătură cu cea descrisă în legătură cu spadele celtice.

UN NOU MOD DE A FACE COMPARATIVISM


                          

                                                                                                                                         
Livia COTORCEA

      Radu Andriescu a avut fericitul gînd de a examina lirica română actuală printr-un
sistem de oglinzi care-i îngăduie nu doar să verifice valoarea acesteia, dar si să invoce
niste repere teoretice care pot explica, altfel decît la modul sentimental, o optiune sau
alta a poetilor români (vezi Paralelisme si influente culturale în lirica română
actuală, Editura Universitătii „Al.I. Cuza”, Iasi, 2005, 258 p.). Sistemele de referintă
sînt poezia de limba engleză si de limba rusă despre care, la primirea Premiului Nobel
pentru Literatură, în 1987, Iosif Brodski, scriitor în ambele idiomuri, spunea că
„garantează existenta acestor limbi în decursul următorului mileniu”. Desi premiatul
alesese o altă cale în creatia poetică decît aceea a „deformării, a poeticii cioburilor si
dărîmăturilor, a minimalismului, a respiratiei curmate”, cînd întrezărea un îndelung
timp de existentă în viitor pentru cele două limbi, el se referea tocmai la acest fel de
poezie pe care o vizează si Radu Andriescu si care se înscrie într-o paradigmă
culturală nouă sub numele deja împămîntenit de „postmodernism”.
A pune în relatie poezia postmodernismului românesc cu „cele două fete
postmoderne” a însemnat pentru autorul cărtii a evidentia două alternative ale
aceluiasi fenomen, ba chiar a sublinia unitatea lui de profunzime dincolo de tentatiile
diferentiatoare, uneori maniheiste, de care analistii fenomenelor culturale respective
nu s-au detasat complet. Îndemn la aceasta a putut avea în chiar gîndirea teoretică si în
creatia postmodernistilor însisi, care consideră, dacă e să invocăm ideea unei autorităti
în domeniu care este Andrei Bitov, că „este o realitate că necesitatea contrastului s-a
epuizat, că Istoria a încetat să mai aibă nevoie de el”. Si mai transant, Venedikt
Erofeev, autorul romanului Moscova-Petuski, cel tradus în treizeci si ceva de limbi, ne
spune cu tonul artăgos al omului din subterana dostoievskiană: „Si de ce, mă rog, nu-ti
place întunericul? Întunericul e întuneric si nu poti face nimic cu asta. Întunericul
alternează cu lumina si lumina cu întunericul – asta-i părerea mea. Si dacă nu-ti place,
acest lucru nu face ca întunericul să nu existe. Îti rămîne, deci, o singură solutie: să
simti acest întuneric. Prostii de noi nu putem stăpîni legile eterne ale vietii (…)”. Iată
enuntat cît se poate de simplu (dar oare e simplu?) temeiul teoretic si poetic al unei
dispozitii creatoarea care descumpăneste prin „cruzimea” ei, provocînd, nu de putine
ori, iritarea amuzată, alteori, furioasă, a cititorului avizat, dar mai ales a cititorului pur
si simplu.
Autorul cărtii despre care vorbim acum este el însusi participant la procesul declansat
de dispozitia respectivă si, ca atare, ne vorbeste din actualitatea lui „fierbinte”.
Împrejurarea conferă nervi discursului critic care a trebuit să depăsească, totusi,
„nervozitatea” combatantului poet si să o transforme în instrument de vizualizare
„dinăuntru” a fenomenului, lucru ce nu stă deloc rău cărtii în întregul ei.
Dificultatea în a scrie o carte despre postmodernul poetic a constat nu numai în
„handicapul” creat de prea mare implicare a analistului în obiectul analizat, dar si în
faptul că fenomenul s-a realizat sub nume diferite în cele trei culturi avute în vedere,
ba chiar în nuantări individualizatoare pentru diferite secvente de timp din aceeasi
cultură. Autorul cărtii a trebuit, deci, ca sub fatete diferite să caute rădăcini comune,
principiale, pentru a sistematiza, atît cît e cu putintă, un material atît de rebarbativ la
sistematizare. În acelasi timp, a da semn de acest fenomen în desfăsurare, Radu
Andriescu a trebuit să-i surprindă respiratia si să-i păstreze „urmele” în discursul său.
Fiind el însusi un scriitor, dublat de un cercetător aplicat si obiectiv, a reusit să tină
cumpăna între cele două exigente si să ne ofere o carte convingătoare.
O primă „urmă” o întrevede autorul cărtii în avangardele de la începutul secolului XX,
cînd cultura afirma clar tendinta de globalizare si cînd contactele dintre culturile care
se vor „polarizante”, pentru că vor să fie originale, a dat nastere la influente si
interferente greu de nega        t. Multe din aceste contacte au fost bine identificate în
carte, altele, precum „glasnost” si „postglasnost” necesitînd încă investigatii nu doar
de natură literară, dar si culturală pentru tonele de relatii: americană-rusă, rusă-
americană, americană-română, rusă-română. Intervin aici si legile artei care nu se lasă
tulburată de istorie, dar si efectul asemănător de „umanism neputincios” pe care l-au
generat atît totalitarismele estice, cît si „comunismul” occidental care nu mai face
distinctia între „necesar” si „dorit”. În ambele spatii s-au putut naste, deopotrivă,
abjectia si sfintenia, aspecte la care este foarte atent postmodernismul.
De această realitate se simte profund „atins” poetul Radu Andriescu, dar si analistul
poeziei române actuale din capitolul II al cărtii, Poezia română a anilor ’80: cîteva
repere teoretice (p. 17-107). Propunîndu-si, asa cum declară la p.18, să se refere la
„specificul poeziei noastre postmoderne, cel putin asa cum reiese el din scrierile de
specialitate”, autorul întreprinde o foarte utilă discutie în jurul termenului de
„postmodernism” si al altor termeni care intră în cîmpul lui semantic, optînd pentru
definitia cuprinzătoare pe care americanul Paul Hoover o dă fenomenului ca „proces
continuu de rezistentă în fata ideologiilor dominante”. Este acest moment o primă
aproximare a termenului cu care operează cartea acceptia lui lărgindu-se, iar si
precizîndu-se pe măsură ce se identifică mutatiile de fond cerute de realitatea de la noi
pentru întreaga retea de idei si de atitudini care circulau în Occident si în Rusia în anii
’60 si ’70.
Examenul atent si nuantat al aspectelor culturii noastre care, atît ca exercitiu teoretic
cît si ca practică de creatie, se înscriu în postmodernism, prilejuieste detasarea cîtorva
mărci specifice. Între acestea: 1. „întreg complexul ideologic pe care se sprijină teoria
postmodernă a fost pus la noi între paranteze”; 2. „postmodernismul a însemnat,
pentru scriitorii anilor optzeci, o atmosferă si o atitudine”; 3. „postmodernsmul
românesc este un stil mai curînd decît o ideologie” (p. 19). Contrar colegilor săi întru
postmodernism, Radu Andriescu invocă si pentru postmodernismul românesc exigenta
dimensiunii morale si ideologice, sub semnul acestei necesităti încă neîmplinite,
asezînd discutiile pe care le poartă în subcapitolele Cîteva figuri minore si un nume
sonor, Ironie si cultură, Sănătatea de diamant a metaforei optzeciste, Mitul grupului
si talentul individual, Canonul optzecist cărtărescian etc. Secventele respective, care
mustesc de malitie, dar si de atasament sincer pentru poezia autentică, vin să
dovedească constatarea autorului, cu care sîntem de acord, că postmodernismul
românesc „a fost – si este încă – unul profund estetizat” (p. 19).
Radu Andriescu, care se miscă dezinvolt printre texte teoretice si poetice, este incisiv
si expresiv în avansarea ideilor si în propria argumentare chiar dacă, uneori, furat de
pasiune, tinteste des spre Mircea Cărtărescu, cel care, e drept, a folosit prea insistent
eticheta de postmodernism pentru uzul propriu. Dacă este adevărat cu lunedistii au
fost si sînt mai agresivi în a-si adjudeca excelenta în peisajul poeziei române actuale,
tot atît de adevărat este că publicarea acestei cărti era prilejul cel mai potrivit pentru a
prezenta mai detaliat alternativa optclubistă ieseană prin mentinerea tuturor numelor
celor care au semnat manifestul sau au stat în preajma respectivei miscări, dar mai
ales, prin analiza creatiei Marianei Codrut, a lui Ovidiu Nimigean, Dan Lungu,
Horatiu Decuble, Michael Astner sau a lui Radu Andriescu însusi. Se dădea astfel o
replică meritată la reala tendintă de centralism si de „oficializare”, dezavuate pe bună
dreptate de autor, pentru efectul lor de osificare a culturii si de ignorare a alternativei
ca mod vital de a exista a acesteia.
Sinteza pe care o realizează capitolul doi al cărtii a solicitat un efort apreciabil de
documentare si o capacitate de selectie si de interpretare pe măsura acestui efort.
Rezultatul tuturor acestor operatii este un tablou convingător al manifestării lirismului
românesc pe parcursul a aproape trei decenii si o înregistrare critică a celor mai
semnificative momente de receptare a acestuia. În acest tablou, Radu Andriescu a stiut
să-si plaseze discret, dar ferm, propriile opinii care tin de modul de abordare al
textului, ca si de aprecierea globală a unei secvente sau alteia din poezia română
actuală. De retinut îndeosebi critica pe care o face poeziei anilor ’90 sau liricii
douămiiste, relevarea unor diferente de ton si de raportare la real si la text în poezia
optzecistă si în poetii strictei actualităti. În acest context, ne-am fi asteptat ca analistul
să pună la lucru mai intens operatori analitici invocati în capitolele următoare
referitoare la poezia americană si la cea rusă, si anume: descentrarea eului si a textului
liric, transironia, metafora sau figurativitatea zero. De s-a         r fi procedat astfel, s-ar
fi văzut că realităti ale textului, precum procedeul si stilul, considerate de autor
elemente ce tin de suprafata textului, tin, de fapt, de alcătuirea lui organică si sînt
creatoare de semnificatie. Pentru că a renunta la un procedeu înseamnă tot un
procedeu ca optiune semantică si de structurare, a cărei semnificatie trebuie găsită de
cititor si de analist într-o participare interpretativă ce depăseste empatia.
Din foarte strînsa urzeală de constatări, aprecieri si supozitii, Radu Andriescu
plonjează frecvent în zonele culturale fixate drept termeni de comparatie pentru poezia
postmodernă din România. Amintitele rapeluri si digresiuni sînt tot atîtea prilejuri de a
argumenta o idee sau alta, pentru cititor iscîndu-se si ocazia de a constata cît de
substantial a fost tratat fenomenul postmodern în respectivele culturi si ce
impresionantă este acolo bibliografia consacrată acestuia.
Folosind inteligent această bibliografie, Radu Andriescu si-a limpezit si elaborat
propria părere cu privire la postmodernsmul literar, părere ce aduce un plus de
sistematizare si de stăpînire teoretică a problemei pe piata ideilor si a terminologiei
din poetica si stiinta literară de la noi. Ea ne convinge că, desi apelează la un întreg
arsenal de grimase si la o furie distructivă atunci cînd este vorba de „autoritate” (a
statului, a limbajului, a culturii, a eului creator, a operei, a formei si genului) literatura
postmodernistă ne poartă în teritoriile unei stranii si noi seriozităti care nu se mai vrea
a fi normativă, ci năzuieste să devină ecoul unei realităti pe care o simte tot mai urîtă
si mai plină de pericole la adresa vietii. Revolta acestei literaturi afirmă nevoia unui
nou umanism care, contrar părerilor criticilor de la noi, nu trebuie să se mai
întemeieze pe antropocentrism. De aceea, trebuie să fim atenti la asa-zisa „întoarcere a
autorului”, o realitate în care autorul nu mai are semnificatia din secolul al XIX-lea, de
exemplu.
Spre aceste aspecte ne poartă capitolele III si IV în care Radu Andriescu ambitionează
să „stabilească drumul pe care teoria postmodernă l-a străbătut pînă în anii ’80 în
literaturile americană si rusă”. Astfel, în capitolul Poezia americană a anilor ’80 ni se
prezintă, din perspectivă istorică si poetică, două manifestări exponentiale ale
acesteia: Poezia limbajului si Noua propopozitie. Căutînd sursele acestor fenomene,
analizînd autori si texte reprezentative, RaduAndriescu nu uită să sublinieze constant
că prospectarea si teoretizarea unor elemente de tehnică literară au fost însotite în
poezia americană de afirmarea unor valori pe care s-a fundamentat paradigma
postmodernă, între aceste valori, cele de natură politică nefiind deloc neglijabile.
Efectul acestei paradigme este semnalat în respectarea diferentei si în înlocuirea
criteriilor strict estetice, de evaluare a operei de artă cu criterii extraestetice, s-ar
spune, cu principii ale unei noi estetici. Iar această estetică, asa cum afirmă Manifestul
concretist din 1998, nu mai mizează pe „expresivitatea subiectivă si hedonistă” si
reduce la maximum referentuialitatea.
Arta se urîteste pe sine si se autoironizează (printr-un subtil joc de intertextualitate)
tocmai pentru a-si proba vocatia prospectivă si pentru a demasca neputinta
umanismului traditional, pregătindu-se, de fapt, să soptească sau să strige „trăiască
umanismul neputincios” odată cu Venedikt Erofeev, citat de noi mai sus. Dîndu-se de
înteles că nu mai stie să vorbească, să simtă sau să dialogheze cu lumea, artistul
postmodernist ne face atenti la postura lui – a noastră – de participanti la un carnaval
la care nu stim în ce haine ne vom trezi, în ce ne putem transforma si ce limbaj vom
vorbi. Această incertitudine – ambiguitate – este adevăratul referent al artei
postmoderniste, referent semnalat de altfel de Vasili Rozanov sau de alti filosofi si
teoreticieni mai tîrzii ai postmodernitătii. Între acestia se cuvine amintit Jean
Baudrillard din care si citim: „Să fim limpezi: nu fragilitatea în sine e tragică – si nici
moartea. E tragică tentatia (s.a) fragilitătii si a mortii. Cînd obiectul devine
atotputernic si cînd acest lucru ne contrariază sau ne face să disperăm, tocmai această
tentatie găseste drum liber de afirmare. (…) Dacă însă în toate acestea e vorba de
altceva (s.n.) decît de o finalitate anarhică a productiei aflate în serviciul exploatării
sociale, si anume de incidenta unor conflicte mai adînci, foarte individuale,
repertoriate si amplificate la scară colectivă, speranta transparentei va fi pierdută
pentru totdeauna.
Evident, în arta postmodernă este vorba, într-un fel sau altul, despre acest altceva,
alienant si generator în angoase mortale, un altceva care nu poate fi explicat numai
printr-un anumit context social, politic, istoric sau cultural atîta timp cît el devine
referent (e drept, ascuns si abstract, tocmai atunci cînd arta pretinde de la sine maximă
concretete) nu numai pentru poezia americană, dar si pentru poezia postmodernă rusă
si, de ce nu?, pentru poezia actuală din tara noastră, ultimele născute într-un spatiu
geografic în care obiectul nu e supraconsumat, ci dorit, pentru că a lipsit si mai
lipseste încă în mod umilitor.
Beneficiind de o bibliografie foarte serioasă în domeniu, dar si de situatia cu totul
aparte a culturii ruse care este reprezentată masiv în diaspora prin cîteva valuri de
emigranti si sustinută de o activitate editorială si publicistică absolut remarcabilă, în
sfîrsit, folosindu-se de bilingvismul multor postmodernisti rusi, Radu Andriescu a
putut analiza fenomenul „în original”, dar si mediat de excelente traduceri făcute de
autorii însisi sau de bilingvi americani care nu apartin directiei poetice vizate – Poezia
rusă a anilor ’60 si ’80. Noul Val sau si Al Treilea Val (p. 164-248).
Ca si în capitolul precedent, analiza este bine strunită si dublată de comentarii pe text
inspirate ce se axează pe trei directii importante ale postmodernismului liric rus –
Materialismul, Conceptualismul si Prezentismul. Dezvoltînd cîteva sugestii ale rusului
Mihail Epstein, emigrat în 1980 în S.U.A., capitolul ultim al cărtii se instituie în
prima, în cultura română, referintă critică la postmodernismul liric rus care impune
prin întindere, rigoare si caracter sistematic.
Dincolo de trimiterile frecvente la poezia rusă sau americană, pe de o parte, si la
poezia română, pe de altă parte, consider că paralelismul în sine ca mod de punere în
pagină a celor trei fenomene ne propune un fel de a face comparativism în stiinta
literaturii nefrecventat la noi. E o modalitate cerută chiar de strategia poetică a
postmodernismului care cultivă fragmentarul si chiar montajul pentru a lăsa
receptorului libertatea de a combina părtile componente pentru o lectură proprie, în
ultimă instantă, pentru o semnificatie a unei deschideri totale a textului literar către
textul realitătii.