Sunteți pe pagina 1din 6

                                                                                            ISTORIA UNEI

SUBVERSIUNI: DADAISMUL

                                                                                                                                                 
Daniel BURCEA

 
 
      Cunoscut de publicul larg, inclusiv de cel cultivat, doar din perspectiva
lui negativistă, ca „o mistificatie si o demonstratie estetică negativă”, cum
prea bine îl califică George Călinescu în Istoria literaturii române de la
origini pînă în prezent , dadaismul este departe de a-si fi revelat toate fatetele
a căror complexitate depăseste perimetrul curentului literar pentru a intra în
tumultul curentului de idei de la începutul secolului trecut. Altfel spus,
dadaismul se sustrage simplitătii privirii critice unilaterale, fie ea si estetice,
pentru a se lăsa circumscris numai analizei sistemelor, mult mai
cuprinzătoare si mai conforme cu spiritul acestuia.
O astfel de analiză îsi propune să întreprindă lucrarea autorilor francezi
Henri Béhart si Michel Carassou, Dada – Istoria unei subversiuni , pentru
care „[...] Dada este o miscare internatională, vorbind toate limbile,
hrănindu-se din toate culturile, ardesîndu-se omului în integralitatea sa si nu
doar sentimentului artistic. În planul estetic, mîna sa a semănat cu violentă
confuzia în toate genurile, interzicînd orice clasificare riguroasă. Productiile
sale sînt proteiforme si tin în acelasi timp de aprecierea literară, plastică,
dramaturgică si sociologică” . Sau, cîteva pagini mai jos: „Dada este asadar
o miscare atipică, ireductibilă modelelor grupurilor literare si artistice cu
care sîntem obisnuiti de la Pleiadă si de la faimoasa ei Défense et illustration
de la langue française a lui du Bellay. Nici o potrivire cu o fisă de identitate
proprie grupurilor institutionalizate. Actionînd în mod invers fată de
celelalte, el reuseste să se bucure de aceeasi recunostintă socială, de aceeasi
celebritate. Cam repede, e adevărat, căci pentru cei mai multi Dada rămîne o
entitate fără continut. În ciuda vointei sale, totusi, căci el nu si-a menajat
atacurile, protestele, declaratiile. Va trebui asadar să-l judecăm mai mult
după faptele si produsele sale, decît după zgomotul sau declaratiile sale
contradictorii si parodice” .
Demersul autorilor francezi constă, după cum se poate vedea din aceste fraze
introductive, în mînuirea atentă a unei priviri minutioase, radiografice, am
putea spune, a fenomenului, structurată pe trei coordonate ce corespund
celor trei părti ale cărtii: Subversiunea dadaistă, Explozia limbajului, O stare
de spirit, totul reluat dintr-o perspectivă nouă, într-o bine structurată
Concluzie.
Avem de-a face mai întîi cu subversiunea dadaistă.
Începutul curentului se situează la Geneva, în perioada anilor 1916-1917,
cînd omenirea trece prin greaua încercare a Primului Război Mondial si cînd
acest curent va conduce la o vastă punere sub semnul întrebării a numeroase
date fundamentale ale spiritului uman, mai mult, la negarea valorilor
societătii de atunci, de unde aspectul de refuz de care vorbeam mai sus:
„Civilizatia în întregul ei era coruptă prin cuvinte si prin valorile de care ele
erau purtătoare. Adevărul, Binele, Frumosul apar de acum încolo ca niste
idoli cum nu se poate de fragili, care si-au dovedit inutilitatea în timpul
războiului, cînd oamenii nu încetau să se prosterneze în fata lor, continuînd
în acelasi timp să se omoare între ei, ba chiar să o facă în numele acestora.
Dezgustul se amestecă cu mînia pentru a cere să se sfîrsească odată cu aceste
lucruri prăfuite iar Dada nu propune altceva decît completa lor distrugere” .
Asadar, nimic nu rezistă în fata radicalitătii cu care dadaistii tratează
societatea din vremea lor si ceea ce este specific acestui curent, în
comparatie cu altele, este faptul că el nu combate realitatea existentă în
numele alteia, mai apropiate de perfectiune, căci „Dada nu crede în
perfectiune si respinge ideea unui adevăr stabilit odată pentru totdeauna. [...]
În mod deliberat, Dada a ales terenul negatiei si al îndoielii. El nu opune
nimic în fata valorilor societătii burgheze. El pare cu atît mai puternic cu cît
nu trebuie să păstreze nimic” .
Cum întelegeau dadaistii acest vast plan de răsturnare a valorilor? „Desigur,
ei nu-si îndreptau atacurile împotriva oamenilor, nici măcar direct împotriva
institutiilor, ci împotriva valorilor, modurilor de gîndire pe care se rezema
întregul edificiu [...]. Nu mai aveau nevoie să convingă, să întretină o
dezbatere de idei care ar fi presupus existenta unui sistem de referinte
accesibile criticii, al unui posibil teren de întîlnire cu adversarul. Le era de-
ajuns să respingă totul în bloc si să facă o reclamă cît se poate de largă unor
acte simbolizînd refuzul. Dada căuta asadar să scandalizeze, fără ca acest
scandal să aibe o altă justificare în afara puterii lui distrugătoare si a plăcerii
pe care acesta îl provoca” .
Instrumentul de predilectie al dadaistilor cu care sperau să facă tabula rasa
cu valorile traditionale era scandalul: „Înmultind actele scandaloase, Dada
reusise, asadar, să semene tulburarea în rîndul spiritelor; punînd în lumină
vanitatea tuturor valorilor civilizatiei burgheze, el a reusit să-i slăbească
temeliile”.
Este o adevărată „întreprindere de demolare”, o explozie, care atacă în
primul rînd „edificiul limbajului”: „Dada se ridică împotriva limbajului
pentru că acest instrument s-a dovedit a fi cel mai înselător, contribuind în
modul cel mai puternic la naufragiul civilizatiei. Doriti un exemplu? Timp
de două milenii, omenirea a asezat iubirea aproapelui în vîrful ierarhiei sale
de valori. Ce sens putea să păstreze această expresie, «iubirea aproapelui»,
în timp ce jumătate din omenire căuta să distrugă cealaltă jumătate?”
Dadaismul propune, prin urmare, o solutie radicală, aceea de a face tabula
rasa cu valorile cunoscute, „de a sterge totul, de a demola chiar si ruinele
pentru a porni de la zero, pentru a gîndi si construi într-o manieră cu totul
nouă” . Acest proces urma, după dadaisti, să se realizeze în trei etape. Prima
etapă se caracteriza printr-o apropriere dezordonată a tuturor tendintelor noi
în materie artistică: „Dada se oferă a fi spatiul de azil si usa deschisă pentru
orice aventură estetică compromisă prin starea de beligerantă. El apare ca un
imens melting pot al culturilor latine, germanice si slave, căutînd mai mult
să salveze, să experimenteze decît să distrugă” . Cea de-a doua etapă constă
într-o „critică sistematică a tuturor scolilor, literare, artistice si filosofice.
„Acest lucru provine desigur din dezgustul contemporan, afectînd tot ceea ce
fusese compromis în societatea naufragiată, dar si din grija de a se diferentia,
de a-si marca originalitatea, în scopul promovării individului creator, liberat
de orice piedică” . De aici decurge a treia etapă, ca o evidentă: „După
modelul lui Descartes, dadaistii se pot îndoi de tot, în afară de propria lor
existentă sau, mai exact, de realitatea a ceea ce ei creează. Acest lucru se
poate rezuma astfel: Creez, deci exist. Altfel spus, ei descoperă materia din
care este făcută tabula rasa pe care o propun si pe care îsi vor zidi proiectul
existentei lor” .
Cum se traduce în domeniul artistic acest negativism? „[...] Respingînd orice
doctrină artistică, renuntînd la artă asa cum era ea înteleasă în acea epocă,
Dada reprezintă unica miscare care a creat un produs artistic pornind de la
nimic. Aceasta fiindcă ea însăsi era un „produs organic”, asa cum va explica
mai tîrziu George Grosz. După cum ne mărturiseste acesta, dadaistii puneau
pe acelasi plan un sonet de Petrarca, o elegie de Rilke cu munca unui cizmar.
În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu o activitate de care trei sferturi
din omenire nici măcar nu se sinchiseste si care nu-i va schimba cu nimic
destinul. Să lăsăm asadar de o parte ideea de valoare spirituală si să
producem după propria vointă a fiecăruia” .
Partizani ai acestei libertăti si ai ignorării totale a regulilor, dadaistii vor
nega pînă si capacitatea creativă a cuvintelor, punînd sub semnul îndoielii
relatia dintre gîndire si limbaj, care nu face decît să conducă, după expresia
lui Aragon din Romanul neterminat, la „profunda noapte a cuvintelor”.
Neputînd să se lipsească însă de cuvinte, ei preferă ceea ce Tristan Tzara
numeste „spontaneitatea dadaistă”, adică excesul verbal care ignoră
punctuatia si sintaxa si care a luat numele de „scriere automată”, după
modelul suprarealistilor. Iată, spre exemplu, una din aceste productii
provenind din cadrul „societătii anonime pentru exploatarea vocabularului
dadaist” fondate de Arp, Serner si Tzara la Zürich, numită  Hiperbola
coaforului crocodil si a cîrjei: focul de Sfîntul-Elme circulă cu furie în jurul
bărbilor anabaptistilor / ei scot din furunculele lor lămpi de miner / si-si
moaie fundurile în bălti / el cîntă o minge cu cuie pe ghetile plutitoare”.
Acest mecanism, pe care-l vor sonda ulterior suprarealistii, refuză pînă si
distinctia între diferitele niveluri ale gîndirii, cîtă vreme cuvintele reprezintă
însăsi gîndirea. Cum scrie Louis Janover, citat de autorii cărtii: „Făcînd să
cadă tabuurile care interziceau atacurile împotriva structurii însăsi a
limbajului si a finalitătii mijloacelor de comunicare utilizate, Dadaismul
făcea posibil ceea ce era imposibil de gîndit: deschiderea unui nou cîmp de
creatie literară si artistică” . Este ceea ce se poate numi amestecul de genuri,
printre care autorii citează pe cele mai celebre: ready-made-urile si colajul
preluat mai tîrziu de cubisti. Ready-made este numele dat unor obiecte luate
la întîmplare din zona uzualului (de pildă, un raft pentru sticle, un urinoar, o
carte postală) si propuse ca obiecte de artă cărora a li se conferă, din
momentul expunerii lor, calităti estetice. Acest procedeu constituie o
repunere radicală în chestiune a artei, mai ales datorită faptului că nici un
criteriu nu stă la baza alegerii acestor obiecte. Colajul reprezintă, în ce-l
priveste, o deconstructie a realului si o recompunere a acestuia într-unul nou
care tine, cu toate acestea, de sfera artistică. Un derivat al colajului este în
domeniul imaginii fotomontajul. „Iruptia hazardului în practica dadaistă,
conchid autorii, apare deci ca un fenomen complex, procedurile care decurg
din acesta asumînd în mod simultan mai multe functiuni: critică, prin
demistificarea operei de artă; dialectică, prin jocul asupra realului si
figurativului; creatoare, prin sinteza care se operează asupra mecanismelor
inventiei; poetică, prin efectele de receptie nelimitate pe care le pune în
joc” .
Cum am pomenit mai sus de scrierea automata, se cuvine să ne oprim un
moment asupra relatiei dintre dadaism si suprarealism, curent fondat, după
cum se stie, de André Breton. Pentru multi dadaisti, suprarealismul nu
reprezenta altceva decît o prelungire a curentului lor. Lucru greu de sustinut,
arată autorii cărtii noastre, insistînd asupra a cel putin două aspecte ce
diferentiază cele două curente: pe de o parte, relatia fiecăruia cu realitatea
înconjurătoare si, pe de alta, specificitatea lor estetică, adică pozitia lor fată
de scriitură. „Dacă dadaismul, după Huelsenbeck, «simbolizează raporturile
cele mai primitive cu realitatea înconjurătoare», suprarealismul întelege
fiinta în «coerenta sa primitivă». El presupune deci o coerentă cerută de
însusi demersul său: exploatarea ratională a irationalului. Altfel spus,
suprarealismul reinvesteste gîndirea speculativă acolo unde dadaismul refuză
orice control al ratiunii” .  În ce priveste relatia estetică dintre cele două
curente, autorii precizează: „După cum se poate vedea foarte usor,
suprarealismul nu poate fi conceput ca o simplă prelungire a activitătii
dadaiste. Prin scrierea automată, dadaistii se aruncau în bratele unei
experiente fără viitor; pentru suprarealisti, această practică răspundea unei
exigente cognitive, ea trebuia să permită revelarea functionării reale a
gîndirii. Într-o manieră mai generală, în vreme ce dadaismul respingea orice
metodă, tinînd cont numai de prezent, suprarealismul a căutat să delimiteze
un domeniu, să elaboreze tehnici pentru captarea poeziei care, după Breton,
«trebuie să conducă spre ceva»” .
Partea a treia a cărtii vorbeste despre, starea de spirit pe care dadaistii o lasă
să se întrevadă de-a lungul manifestărilor lor artistice. Ea este definită de
unul dintre membrii ei, Hugo Ball, ca „un joc nebun al neantului”.
Dadaistii propun a focalizare asupra individului creator, asupra unui „eu
central”. „Arta pe care o propovăduiesc dadaistii, eliberată de orice
conventie academică, si chiar de grija de a se face înteleasă, apare ca o
mărturie imediată asupra fiintei haotice care a produs-o sau ales-o. Ea nu
poate fi apreciată în functie de criterii estetice judecate ca superficiale sau
depăsite, cîtă vreme ea conduce spectatorul, auditorul, cititorul de la creatie
către creator, singurul focar determinant. În mod paradoxal, dadaismul care
părea a fi respins subiectivitatea ne readuce în fortă către egotism. Cult al
eului binecunoscut al esteticii romantice, el este aici total diferit prin aceea
că este total destructurat” .
Cultivînd ambiguitatea, contradictia, gestualitatea, dadaismul a părut pe tot
parcursul existentei sale drept o miscare haotică, inspirînd dezaprobarea si
chiar revolta publicului căruia i se adresa. Această ambiguitate nu este
altceva decît reflectarea ambiguitătii umane, observă autorii, citîndu-l pe
unul din fondatorii curentului, Richard Huelsenbeck: „Dadaismul este
filosofia timpului nostru si pentru aceea orice popor artist trebuie să facă fată
dadaismului dacă vrea să creeze ceva esential si caracteristic” .
Să credem oare, asa cum fondatorii lui lăsau deseori să se înteleagă cu
emfază, că dadaismul e nemuritor? Nimeni n-o poate garanta, ceea ce se
poate spune însă e că în acest joc indisociabil al constructiei-deconstructiei
de care viata, arta si creatia în general au nevoie, dadaismul ne va reaminti
întotdeauna că „privilegiind creatia, societatea îsi secretă propria ruină” si că
pentru a împiedica ruperea de viată a acestei creatii, este nevoie întotdeauna
de un curent de revoltă, negator, ca o totală, decisivă si necesară repunere în
chestiune.