Sunteți pe pagina 1din 153

1

Rămasă fără serviciu şi fără casă, frumoasa Carla Howard


ajunge fără voia ei la discreţia lui Blaze Douglas, un bărbat
neîndurător care o consideră vinovată de moartea fratelui
său mai mic, Crispin, în urmă cu trei ani. când era logodit cu
Carla, înfruntarea lor cunoaşte momente de teribilă
încleştare emoţională, dar nu lipsită de surprize.

Titlu original (eng.): Bitter Revenge

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


MURRAY, ANNE
Răzbunare amară / Anne Murray
Traducător: Mirela Dorobanţu
Bucureşti: Editura şi Tipografia Alenă, 2018.
ISBN 978 – 606 – 736 – 172 – 8

Aurelian Micu (Editor)


Alexandra Piripitsis (Redactor)
Ioan Drăghici (Lector)
821.111.31 = 135.1

Colecţia „ROMANTIC
2
ANNE MURRAY

Răzbunare
amară
Traducerea şi adaptarea în limba română de:
MIRELA DOROBANŢU

Editura şi Tipografia
ALCRIS

3
Capitolul 1

Cărarea era dură sub tălpile Carlei, dar tânăra femeie îşi
continua neabătută drumul ca în fiecare seară, atrasă mereu
de o casă. Era aşezată pe malul râului, lângă stăvilar, fiind
izolată de restul lumii.
Pe măsură ce înainta, Carla simţea cu toată fiinţa sunetele
naturii: apele care se grăbeau la vale, piuitul găinuşelor de
baltă şi zgomotele pe care le făceau picioruşele puilor care
alergau prin iarbă în urma cloştilor. Tufişurile foşneau la
adierea vântului, trunchiurile copacilor semănau cu coloane
maiestuoase care se avântau spre cer, păsările îşi luau
zborul şi reveneau pe pământul care le oferea adăpost. Toate
acestea o făceau să se bucure de drumul lung; nimeni nu o
grăbea.
Crengile copacilor se lăsau grele deasupra cărării şi Carla
le dădea uşor la o parte ca să treacă. „Nu mai e mult”, se
încurajă ea. Fusese un drum foarte lung, dar n-o deranja,
pentru că oricum nu avea altceva de Scut. Căminul ei era o
cabină pe un vas de agrement mic şi ruginit, dar putea fi
considerat un rai în situaţia în care se afla acum.
Ambarcaţiunea aparţinea fratelui Patriciei, prietena ei.
Bărbatul îşi pierduse interesul pentru cursele pe râu când
tatăl iubitei lui îi cumpărase acesteia un iaht. Din acel
moment, „Doamna Râului”, fusese neglijată, rămânând
4
părăsită pe malul apei. Asta până când sora proprietarului îi
vorbise acestuia despre necazul Carlei.
Deoarece rămăsese fără casă, pe tânăra femeie n-o
interesa că ambarcaţiunea nu mai fusese întreţinută cum
trebuie. Ce mai contau petele mari de rugină, ţevile
înfundate sau cabina atât de mică încât abia avea loc un pat.
Carla încetini şi apoi se opri. Pe malul celălalt al apei se
afla o vilă albă cu coloane şi ferestre largi care dădeau spre
râu. Clădirea era atât de impunătoare şi camerele păreau
atât de spaţioase, încât ar fi mulţumit pe oricine.
În timp ce tânăra rămase pe loc privind casă, apa râului îşi
continuă drumul. Clădirea albă o hipnotizase, făcând-o să se
întrebe ce secrete ascunde. Părea mereu la fel, indiferent
dacă proprietarul era acasă sau nu.
Cunoştea identitatea acestuia, dar tot ce-şi amintea despre
el erau ochii cenuşii ca cerul iernii care o priviseră cu o furie
care o făcea şi acum să tresară, deşi trecuseră trei ani de la
teribila noapte. Dându-se la o parte să facă loc unui cuplu să
treacă, tânăra femeie îşi trecu degetele prin părul lung,
roşcat.
Carla fu nevoită în cele din urmă să-şi vadă de drum
înainte ca oamenii s-o considere ciudată. Gândurile o duseră
însă înapoi în timp, când avea doar şaptesprezece ani, iar
Crispin Douglas douăzeci şi doi.
Bărbatul o ceruse în căsătorie şi ea acceptase, cu siguranţa
şi naivitatea caracteristice tinereţii, convinsă că mariajul le
va aduce îi ricire. Părinţii ei însă nu erau de acord, deoarece
părinţii lui erau bogaţi. Fiind cel mai mic dintre cei doi fii ai
lor, fusese răsfăţat şi i se oferise tot ce dorise. Mai mult,
5
adăugaseră părinţii ei, ea era total diferită de el.
Carla ignorase argumentele părinţilor şi continuase să se
vadă cu Crispin. Purta tot timpul inelul de logodnă, trecând
cu vederea privirile îngrijorate ale părinţilor ei. În acest
timp, cu banii părinţilor, Crispin îşi cumpăra maşină după
maşină, fiecare mai puternică şi mai scumpă decât
precedenta. Domnul Douglas îi acoperea cheltuielile, iar
Crispin considera că era dreptul lui.
Bărbatul vorbea rareori despre fratele lui mai mare şi
când se întâmpla, o făcea cu răutate.
— A absolvit toate formele de învăţământ posibile doar ca
să demonstreze tuturor cât de inteligent este, iar acum pune
în practică toate prostiile pe care Le-a învăţat, îi spusese el o
dată, cu o vehemenţă care o uimise pe tânăra lui logodnică.
— Vrei să spui că munceşte?
— Munceşte? Asta nu e de-ajuns pentru Blaze. Trebuia să
înceapă din vârf şi singurul lucru care l-a satisfăcut a fost să-
şi înfiinţeze propria companie ca să devină director.
— Direct de pe băncile facultăţii?
— Asta am spus! răspunsese invidios Crispin. În fine, să
nu mai vorbim despre Blaze; oricum, e plecat în străinătate.
Vino şi sărută-mă… Nu, nu aşa… Iată cum, o sărutase el în
modul care ei îi displăcea profund.
În acel moment, seminţele îndoielii pe care le sădiseră
părinţii ei începuseră să încolţească în mintea tinerei femei.
Pe măsură ce modul cum o săruta Crispin devenea tot mai
provocator – şi mai egoist, îşi dăduse seama cu toată lipsa de
experienţă – aceste îndoieli luau amploare.
Comportamentul lui Crispin începuse să se schimbe când
6
observase că ea nu răspundea nevoilor lui.
— Relaxează-te… Eşti logodnica mea…
Când îi spusese că o sperie agresivitatea lui, el răsese şi
continuase să se poarte la fel.
În seara în care ea decisese să rupă logodna, Crispin dădea
o petrecere în casa părinţilor lui, care erau plecaţi în
weekend. Până la întoarcerea acestora, personalul va face
curăţenie, ştergând orice urmă, o asigurase el.
Carla fusese neplăcut impresionată de indiferenţa cu care
făcuse referire la personal. Pentru ea, care fusese crescută
modest de familia ei, cuvintele lui Crispin îi păruseră
înjositoare faţă de oamenii care se speteau muncind pentru
el şi familia lui.
Logodnicul ei o invitase doar de câteva ori în reşedinţa
familiei, aflată la câţiva kilometri de oraşul în care locuia ea
cu părinţii. Tamisa curgea la marginea grădinii care
mărginea proprietatea familiei Douglas.
Luxul o făcuse din nou să-şi ţină respiraţia, dar nu-i
influenţase decizia pe care o luase: îi va spune lui Crispin că
rupe logodna, dar nu înainte de a se distra la petrecere.
Casa era o minunăţie. Atât exteriorul cât şi interiorul erau
o bucurie pentru ochi. Pereţii albi, terasele largi care
străjuiau ferestrele mari ce dădeau spre râu şi coloanele
care ajungeau până la acoperiş erau copleşitoare, mai ales
pentru o persoană cu un stil de viaţă modest. Pentru Carla
era casa visurilor şi cei trei ani în care participase la diferite
evenimente aici, o făcuseră să viseze acest loc. Mai târziu,
însă, visele se transformaseră în coşmaruri din cauza
evenimentelor care avuseseră loc.
7
***

Se lăsase seara când Carla urcă la bordul vasului care-i


ţinea loc de casă. Briza era mai puternică acum, încreţind
suprafaţa apei şi făcând ambarcaţiunea să se clatine.
Frânghia care o ţinea la mal era înnodată în jurul trunchiului
unui copac şi tânăra femeie spera să nu se rupă. Dacă ar fi
vrut s-o ancoreze într-un spaţiu amenajat, ar fi costat-o prea
mult şi în situaţia de faţă nu-şi permitea acest lux.
Totul se întâmplase brusc. În aceeaşi zi îşi pierduse şi
locul de muncă, şi casa în care locuia.
— Domnişoară Howard, am decis să mă pensionez mai
devreme, o anunţase angajatorul ei. În după-amiaza asta
închid definitiv magazinul. Îmi pare rău, draga mea,
adăugase el când ea îl privise şocată.
— Dar e… atât de neaşteptat, domnule Hulton.
— Ei bine, spusese el, aplecându-se peste tejgheaua pe
care se aflau numeroase piese electronice scoase la vânzare,
soţia mea doreşte de mulţi ani să mergem în vizită la fiul
nostru, stabilit cu familia în Australia. Aş fi dorit să am
suficienţi bani ca să-mi permit să ţin magazinul deschis şi să-
ţi asigur un loc de muncă, dar…
Locul ei de muncă! Abia atunci realiza tânăra femeie ce
implica închiderea magazinului: în seara aceea, urma să
devină şomeră!
— Îţi voi da salariul pe încă două săptămâni şi sper să te
descurci până vei găsi un nou loc de muncă, domnişoară
Howard.
8
Şocată, Carla se dusese acasă, unde locuia cu fratele ei şi
iubita acestuia. Era numai el acasă şi după ce Carla îi
povestise necăjită ce se întâmplase, acesta ridicase
indiferent din umeri.
— Asta e viaţa. Apropo, am veşti pentru tine. Pauline este
însărcinată…
— Asta e minunat!
— Mulţumesc, zisese Nigel. O să ne căsătorim, ceea ce
înseamnă că avem nevoie de casă.
— Vrei să spui că trebuie să plec?
— Îmi pare rău. Casa e mică şi Pauline vrea să facă din
camera ta camera copilului.
— Şi eu unde o să trăiesc? Tocmai mi-am pierdut locul de
muncă; cum mi-aş putea permite să plătesc chirie? Ca să nu
mai vorbesc de haine şi mâncare…
— Mergi la asigurările sociale şi fă-ţi dosarul pentru
ajutorul de şomaj. Ai la dispoziţie o săptămână sau două să-ţi
cauţi casă.
— Mulţumesc mult, suspinase tânăra femeie, dar te-ai
interesat, de curiozitate, să vezi cât e o chirie decentă pe care
să şi-o poată permite cineva fără venituri?
După această discuţie, Carla se dusese la prietena ei,
Patricia, al cărei frate se afla de faţă când povestise ce se
întâmplase şi care se oferise imediat să-i permită să
locuiască pe barca lui. Fără să stea pe gânduri, tânăra femeie
acceptase, chiar dacă nu ştia despre bărci decât că plutesc.
— Voi fi sincer, o avertizase Derrick, nu e într-o starea
prea bună. Am cumpărat-o la mâna a doua, dar vei avea un
acoperiş deasupra opului.
9
Un acoperiş deasupra capului! îşi spuse Carla observând
petele de rugină, perna subţire din cabină şi aerul greu.
Închise ochii şi-şi spuse că aceasta era casa ei pentru o
perioadă nedeterminată.
Singura sursă de lumină era o lampă cu petrol, suficientă
însă ca să poată citi şi să se spele în micul lighean înainte de
culcare, dar noaptea era uneori atât de frig, încât Carla îşi
punea un pulover peste pijama.
Întinsă pe micul pat, tânăra asculta zgomotele nopţii.
Pe mal se auzeau foşnete şi apa lovea uşor bordajul
ambarcaţiunii. În mod normal, era un sunet liniştitor, dar
Carla nu putea să doarmă din cauza trecutului care o
bântuia.

***

Petrecerea era în toi. Mâncarea se terminase şi fusese


înlocuită, ca şi sticlele care se goleau cu repeziciune.
Cuplurile dispăreau un timp în dormitoarele de la etaj, după
care reveneau îmbujorate. Crispin şi Carla dansau şi
bărbatul o strângea mai tare în braţe.
— Draga mea, n-ai văzut dormitorul meu. Vino să ţi-l arăt.
Carla ştia că invitaţia nu însemna un tur al casei, aşa că se
retrase din braţele lui.
— N-am chef de aşa ceva.
— Niciodată nu ai! Uite cum stau lucrurile: eşti logodnica
mea şi am dreptul să primesc ceva în schimbul inelului cu
diamant pe care ţi l-am dat.
— Nu mă mărit cu tine, Crispin…
10
La început el n-o crezuse, apoi se enervase şi-i spusese că
dacă voia, o putea forţa să meargă în camera lui. Când
reuşise să-l convingă că vorbise serios, bărbatul se
bosumflase şi nu se mai dezlipise de măsuţa cu băuturi.
În timp ce aştepta nervos să fie servit, Carla îi înapoiase
inelul de logodnă. Nervos, el îl luase şi i-l vârâse din nou pe
deget.
— Fă-mi o favoare şi prefă-te că mai suntem logodiţi
măcar până la finalul petrecerii. Am şi eu mândria mea.
— Atunci, ţi-l înapoiez mâine.
— Vreau să mă îmbăt şi tu vei bea cu mine.
Neavând de ales, fusese nevoită să-i facă pe plac. Poate
pentru el era o premieră: nu mai fusese niciodată refuzat.
Fără să protesteze, acceptase băutura pe care i-o dăduse el.
Era mai tare decât ceea ce bea în mod normal şi până când
golise un pahar, el era deja la al treilea. Câţiva invitaţi veniră
să stea de vorbă cu ei şi Carla făcu eforturi să socializeze.
Paharul ei era pe măsuţă când observă că fusese umplut
din nou.
— Crispin, aş vrea să plec acasă. Bănuiesc că nu mă poţi
conduce, aşa că am să rog pe altcineva…
— Să mai dansăm o dată înainte să pleci, insistase el, deşi
Crispin abia se ţinea pe picioare.
Din fericire, ritmul era lent şi el se sprijinea practic pe ea.
Era supărat, fiind vorba despre mândria lui rănită. În
momentul acela, Carla simţise că e privită, dar deşi se uită în
jur, nu-şi dădu seama cine era. Pe ringul improvizat,
perechile dansau lasciv şi se sărutau fără inhibiţii şi oricine
ar fi fost cel care o urmărea cu privirea, nu se alătură
11
distracţiei.
Crispin îşi lăsă capul pe umărul Carlei, cu nasul în părul ei.
Poziţia lui o făcu să se simtă ca o soră mai mare. Muzica se
opri şi bărbatul se depărtă împleticit. Înjură, iar ea se grăbise
să-l sprijine.
— Acum, ai vrea să mă duci acasă?
— Dacă vrei neapărat să strici distracţia… cedă el în cele
din urmă. Mă întorc repede, strigă el către petrecăreţi. Îmi
duc logodnica acasă.
Crispin deschisese portiera maşinii, în momentul acela un
model sport, mai lungă şi mai joasă decât cele pe care le
avusese înainte.
— Unde naiba te duci, Crispin? se auzi o voce furioasă.
— Îmi duc logodnica acasă, bâigui acesta.
— N-ai s-o faci!
— E fratele tău? întrebă în şoaptă Carla.
— Ce mai frate…
— Nu prea semănaţi.
— Este o brută arătoasă… cel puţin aşa îl caracterizează
femeile ai care a fost. Eu m-am oprit din creştere… în timp ce
el s-a înălţat… Mie îmi place mâncarea… şi băutura… Nu mă
poţi opri să plec, Blaze! E maşina mea!
Blaze Douglas veni spre ei şi temându-se de atitudinea lui,
Carla se grăbi să urce pe locul şoferului. Chiar şi în lumina
venită de la ferestrele casei, tânăra femeie putea să vadă
luna din ochii lui.
— Mută-te! Eu conduc! strigase Crispin.
— Lasă-mă numai puţin, dragule, îl imploră ea, sperând
să-l convingă. N-am condus niciodată aşa o minunăţie. Te
12
rog…
— Oh… Bine… Dar numai puţin…
Bălăbănindu-se, Crispin se aşeză bosumflat pe locul
pasagerului. În privirea ei apăru un licăr de triumf care
dispăru însă imediat când simţi răceala de gheaţă cu care-i
privea fratele mai mare al lui Crispin.
— Să ai grijă cum mergi, mormăi Crispin fără să-şi pună
centura de siguranţă, cum făcuse ea.
Sfatul era total deplasat venind de la un bărbat cu minţile
întunecate de alcool, iar când Carla răsuci cheia în contact şi
apăsă prea tare acceleraţia făcând motorul să huruie, Crispin
ţipă că nu e bine. Ridicând piciorul de pe pedală, ea ascultă
cu atenţie instrucţiunile lui.
După ce porni, tânăra strânse cu putere volanul, deşi ştia
că e greşit. Din păcate, cantitatea de alcool consumată şi cu
care nu era obişnuită, îi încetinise reflexele. Alternativa era
însă mai periculoasă, încât nu-l putea lăsa pe logodnicul ei să
conducă.
În cele din urmă, la insistenţele lui, îi cedase volanul. Cu
mâini tremurânde, reuşise să-şi prindă centura de siguranţă
şi-l rugase în zadar să şi-o prindă şi el. Din păcate, alcoolul îi
accentuase teribilismul şi Crispin refuză.
Distanţa până în Buckinghamshire, unde locuia Carla, nu
era foarte mare şi când se apropiară de orăşel, Crispin strigă
să se ţină bine.
Speriată, tânăra văzu cum şoferul se apleacă deasupra
volanului accelerează şi chiuie ca un băieţel. Viteza depăşi
repede limita legală şi Carla îşi acoperi gura cu palma să nu
ţipe de groază.
13
Ea văzu maşina staţionată, semnalizată cu avarie. Un
bărbat lucra sub capotă, dar fericit ca un copil care are
jucăria preferată, Crispin nu văzu nimic. Carla ţipă să aibă
grijă, dar şoferul sesiză prea târziu pericolul şi încremeni.
Disperată să evite impactul devastator la viteza aceea, Carla
se aplecă şi trase cu putere de volan. Maşina făcu o piruetă,
apoi se rostogoli şi-i aruncă pe pasageri ca pe nişte zaruri. Se
opri abia la poalele dealului, în scrâşnet de fiare.

***

Carla se ridică, acoperită de transpiraţie şi cu inima


bătând cu putere. Dură câteva clipe să-şi revină şi să-şi dea
seama că starea ei era accentuată de frig şi de vântul care
bătând cu putere, făcea barca să se clatine. În cele din urmă,
realiză că mişcarea se datora valurilor, lui maşinii care se
rostogoleşte.
Instinctul o avertiza că vremea urma să se înrăutăţească şi
printre reprizele de somn agitat auzea răpăitul ploii care
lovea cu furie copacii, pământul şi acoperişul bărcii.
Acum, ambarcaţiunea se clătina periculos şi scârţâia din
toate încheieturile. Alarmată, tânăra se dădu jos din pat şi
ţinându-se bine, reuşi să vadă cum e afară. Încremeni:
desprins din funia cu care fusese ancorat, vasul plutea în
derivă pe valurile agitate ale Tamisei.
Carla îşi puse în grabă un pulover şi se grăbi să ajungă la
cârmă. Câteva momente agonizante se chinui să pornească
motorul, apoi încercă să controleze vasul cu ajutorul cârmei,
deşi din cauza furtunii, nu prea reuşea nimic. Spre
14
disperarea ei, motorul se opri brusc. Dominând isteria care
ameninţa s-o cuprindă, încercă să îndrepte vasul spre malul
opus celui de lângă care plecase. Din nefericire, curentul o
împingea spre stăvilar şi dezastru.
Într-o clipă de luciditate, îşi aminti că frumoasa vilă albă
avea ponton propriu şi ţinând seama de circumstanţe, bănui
că oricine se afla în casă la ora aceea, îi va permite să
înnopteze acolo.
Zgomotul făcut de apă la stăvilar deveni asurzitor. Udă
până la piele, Carla îşi dădu pe spate părul ud, regretând că
nu purta o vestă de salvare. Vântul îi zădărnicea eforturile şi
tot ce-şi dorea era să ţină direcţia corectă. După patru
încercări, reporni motorul şi reuşi să îndepărteze barca de
stăvilar.
În faţa ei se zărea impunătoarea casă albă şi când
ambarcaţiunea atinse pământul, tânăra sări şi legă odgonul
pe care-l târâse prin apă. Spera ca de data asta să ţină.
Derrick, fratele Patriciei, încercase s-o înveţe noţiuni
elementare, dar în momentele acelea de panică nu-şi
amintea niciun cuvânt din tot ce-i spusese.
Se întoarse pe barcă, îşi şterse părul cu un prosop şi se
zgribuli când îşi scoase puloverul ud. Dar şi după ce îmbrăcă
unul uscat, continua să tremure.
Pantalonii şi cămaşa i se lipeau de piele, dar rămase cu ele,
deoarece nu reuşi să găsească haine de schimb. Se ghemui
din nou în pat, dar nu reuşi să se încălzească, deşi trăsese
păturile până sub bărbie. Mai mult, nu se punea problema să
adoarmă din cauza vuietului furtunii. Abia în zori fu răpusă
de oboseală. Se trezi însă curând. Tremura şi dură câteva
15
secunde până să-şi dea seama că fusese trezită de o voce
puternică:
— Ce naiba crezi că faci? Cine ţi-a dat dreptul să te
foloseşti de un ponton particular? Pleacă de aici!
Carla se dădu cu greu jos din pat şi se îndreptă spre
treptele care duceau pe punte. Vântul o lovi cu putere şi se
strecură prin hainele umede, făcând-o să tremure şi mai
tare. Chipul ei deveni livid când văzu bărbatul înalt care
stătea pe mal. Avea mâinile vârâte în buzunare şi picioarele
depărtate, într-o poziţie agresivă. În bătaia vântului, îşi ţinea
bărbia ridicată sfidător. Blaze Douglas, proprietarul vilei, era
acasă!

***

Nu trebuia să-i vadă faţa, deşi Carla îşi spuse că se


schimbase mult în ultimul timp şi poate n-o va recunoaşte.
La urma urmei, abia îi aruncase o privire atunci când, în
urma accidentului, ea zăcuse pe patul de spital doar pe
jumătate conştientă. Totuşi, indiferent dacă o recunoştea sau
nu, probabil i-ar oferi adăpost până se domolea furtuna.
— Te rog, reuşi ea să spună, lasă-mă să stau aici până
trece furtuna. Îţi promit că mut vasul, dacă e nevoie să
foloseşti pontonul.
— Îmi pare rău, zise el pe ton nepăsător. Este un ponton
particular.
— Uită-te la mine: sunt udă până la piele, barca ia apă şi
toate lucrurile mele sunt leoarcă. Nu mă pot opri din
tremurat…
16
— Atunci, du-te acasă la soţul, părinţii, iubitul tău sau
persoana cu care locuieşti.
— Nu mă pot duce acasă… P-părinţii mei sunt plecaţi în
străinătate, iar i-iubitul meu are p-pe altcineva, zise ea
clănţănind din dinţi.
— Nu-mi plânge pe umeri! Ţi-am spus să pleci.
Când privirile lor se întâlniră, Carla nu văzu în ochii lui
nici urmă de slăbiciune sau de milă. La urma urmei, de ce se
mira? Crispin îi spusese ce fel de om este. Învinsă, tânăra
plecă ochii şi strânse mai tare balustrada de care se ţinea.
— Te rog, vrei să desfaci odgonul? zise ea în cele din urmă.
— Ce mai nod, pufni bărbatul după ce-l desfăcu dintr-o
mişcare. Nu te-a învăţat nimeni cum să faci cel mai simplu
nod marinăresc?
— Pe tine nu te-a învăţat nimeni regulile de bază ale
comunicării între oameni? Poate ţi-am încălcat proprietatea,
dar există alte modalităţi de a spune oamenilor că nu sunt
doriţi.
O rafală puternică de vânt clătină barca, dar bărbatul
rămase neclintit ca o stâncă. La un moment dat se apropie,
făcând-o pe Carla să plece capul ca să-şi ascundă chipul.
— Cine naiba eşti?
— Un n-navigator în derivă pe valurile vieţii. D-drojdia
societăţii. O c-creatură de care nu vrea să ştie n-nimeni.
Întorcându-i spatele, tânăra femeie porni motorul care
icni de câteva ori, după care se opri. Ascunzându-şi
disperarea, încercă din nou să-l pornească şi reuşi. Cu
ultimele rezerve de energie, reuşi să manevreze vasul şi să-l
ducă în larg, pe valurile încă învolburate de vânt. Forţându-
17
se să nu se uite în urmă, făcu un arc de cerc ca să ajungă pe
malul celălalt, unde spera să găsească adăpost. Acum,
majoritatea locurilor erau libere după ce cele mai multe
ambarcaţiuni fuseseră mutate. Nu va putea rămâne mult
timp nici acolo; după ce se domolea vremea, proprietarii le
vor aduce la locurile lor. Carla ştia că nu putea sta acolo,
pentru că locurile acelea costau mult, încât va trebui să se
întoarcă la locul ei, şi de data asta va ancora cum trebuie
vasul.
Slăbită din cauza nopţii nedormite şi a evenimentelor prin
care trecuse, tânăra oftă adânc şi se prăbuşi pe patul din
cabină. Se trezi abia seara, când auzi strigătele oamenilor de
la mal. Sări în picioare şi fără să ia în seamă stomacul care se
strângea de foame, îşi spuse că trebuia să plece de acolo
înainte ca cei care se ocupau de ponton să-şi dea seama că
nu plătise pentru locul acela.
După ce dădu păturile la o parte, strănută de câteva ori şi
simţi că o doare gâtul şi-i ard ochii. Din fericire, motorul
porni imediat şi, după manevrele necesare, Carla îndreptă
vasul spre locul unde fusese ancorat iniţial. Când ajunse în
dreptul vilei albe, nici măcar nu se uită spre ea.

Capitolul 2

Odată cu seara se lăsase frigul şi spre disperarea tinerei,


vântul se înteţi din nou. Se părea că furtuna luase doar o
pauză pe timpul zilei. Disperarea ei se accentuă când văzu că
pe locul unde stătuse era ancorată o altă ambarcaţiune. Nu
se vedea nimeni la bord, astfel că trebuia să caute un alt loc.
18
Dacă s-ar fi simţit bine, poate situaţia n-ar fi fost atât de
gravă. Aşa însă, nu putea decât să caute un loc unde să se
adăpostească.
O oră şi jumătate mai târziu se lăsă întunericul şi nu găsise
încă loc. Oare va trebui să bântuie toată noaptea? Nu,
deoarece din nefericire, combustibilul era pe terminate.
Singurul răspuns la problema ei rămânea casa lui Blaze
Douglas. De aceea, îşi propuse să se strecoare din nou lângă
pontonul lui. Dacă venea din nou, îl va implora s-o lase să
stea acolo până în zori. Poate cei care-i ocupaseră locul nu
vor rămâne acolo la nesfârşit.
Oprind motorul, ghidă cu grijă vasul până lângă pontonul
din lemn. Cu privirea plecată, legă odgonul cât putu de
repede.
Întorcându-se la bord, găsi o tigaie, desfăcu o conservă şi
cu ajutorul unui aragaz de campanie, încălzi mâncarea.
Aceasta şi cafeaua caldă o ajutară să-şi revină şi să analizeze
situaţia în care se afla.
Nu avea niciun drept să stea aici, dar nu avea unde să se
ducă. Dacă Blaze Douglas hotăra s-o alunge din nou, nu se
putea opune, legea fiind de partea lui. Unde să se ducă? Oare
ce-i rezerva destinul?
Se întinse pe pat şi-şi puse mâna pe frunte, în speranţa că
o va lăsa durerea de cap. Simţind că-i arde, bănui că făcuse
febră. Se acoperi cu pătura, dar tremuratul nu se domoli.
Lacrimi de disperare îi ardeau pleoapele, dar le şterse
furioasă cu pumnul; trebuia să se gândească. Necazul era că
parcă şi creierul îi era în ceaţă. Carla îşi reveni speriată când
barca începu să se clatine mai ameninţător decât noaptea
19
trecută. Vasul se înclinase pe o parte şi se auziră paşi. Cu
puţinele puteri pe care le mai avea, se chinui să urce pe
punte: pe ponton era un bărbat care desfăcea odgonul!
— Nu! Fie-ţi milă! Lasă-mă să stau aici până mâine
dimineaţă.
Bărbatul se ridică şi văzu că nu era Blaze Douglas, ci un
bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu o haină de ploaie.
— Ascultă, cucoană, eu urmez ordinele domnului Douglas.
— T-te implor… pune o v-vorbă bună pentru mine. R-
roagă-l să mă lase să stau c-câteva ore. Dacă mă g-goneşte,
nu ş-ştiu ce-o să fac. Voi m-muri… te r-rog, spune-i… sunt b-
bolnavă…
— Eşti prea tânără ca să mori, se auzi o voce puternică.
— Chiar n-ai inimă? întrebă ea disperată, făcând
abstracţie de sarcasmul lui. Nu-ţi poţi da seama când cineva
e cu adevărat la ananghie? Am nevoie doar de câteva ore.
— Domnule Douglas, ce fac? întrebă bărbatul.
— Lasă-mă până dimineaţă! strigă Carla ca să acopere
vuietul vântului. Stăvilarul… Sunt îngrozită de stăvilar. Barca
ia apă… Stau în apă…
Din câţiva paşi, Blaze Douglas ajunse pe punte şi clătină
barca, făcând-o pe tânăra femeie să strige de teamă că o va
arunca peste bord.
— Nu! Te rog, nu! ţipă ea, prinzându-se de balustradă.
Mişcarea bruscă făcu barca să se clatine mai tare şi Carla
se dezechilibra şi căzu pe punte, lovindu-se la coaste.
Durerea o lăsă fără aer, mâna şi părul îi atârnau în apa rece
şi păru că totul se întunecă.
Neajutorată, încercă să respire, în pofida durerii
20
sufocante, înclinarea bărcii o făcu să alunece spre apele
întunecate şi epuizată de oboseală şi de durere, se lăsă în
voia sorţii. La un moment dat, braţe puternice o prinseră şi o
ridicară.

***

— Herbert, cheam-o pe Ellen! Fata asta are nevoie de


haine curate şi de o baie fierbinte.
— Îmi pare rău că-ţi fac necazuri, şopti epuizată Carla,
când fu aşezată pe un pat. Am încercat să mă spăl, dar
lucrurile mele de pe barcă…
— Totul e îmbibat cu apă, domnule Douglas, auzi ea ca
prin vis. Barca ia apă.
— Nu e barca mea… Ce să fac? suspină Carla.
— Caută ajutoare, Herbert. Vezi dacă Rolf Homer e
disponibil. Dacă doarme, trezeşte-l; nu se va supăra. Va face
orice ca să salveze o ambarcaţiune aflată în pericol.
— Domnule Douglas? se auzi vocea unei femei. O tânără?
Oh, Doamne! îi pregătesc imediat baia. Aţi spus ceva de
haine? Credeţi că i s-ar potrivi hainele domnişoarei Janetta?
— Cred că vor atârna pe ea ca pe gard, dar ce mai
contează?
— E foarte aprinsă la faţă.
— Cred că are febră.
Braţele Carlei atârnau fără vlagă, coastele o ardeau, iar
capul îi zvâcnea de durere. Buzele i se uscaseră şi tânăra
încercă să le umezească trecând limba peste ele. Reuşi să
ridice pleoapele grele şi văzu un bărbat preocupat.
21
— Cheamă medicul, Ellen, zise Blaze Douglas.
Bărbatul vorbi cu aceeaşi autoritate şi răceală pe care o
descrisese Crispin când o anunţase că fratele lui era
împotriva căsătoriei lor.
— Nu deranjaţi medicul, şopti Carla. Mă voi simţi curând
mai bine. Din păcate, n-am timp să…
Gândurile ei o luaseră razna în căutarea unei soluţii. Ei nu
aveau de unde să ştie dacă spune adevărul, iar ea nu putea
rămâne aici, prefăcându-se că nu ştie că bărbatul care o
salvase acum era fratele celui cu care fusese logodită cu trei
ani în urmă.
— Du-te, Ellen!
Carla închise ochii şi clătină din cap.
— V-am spus… nu e nevoie de medic.
— Care e numele tău?
Tânăra femeie îşi forţă creierul să gândească. Dacă-i
spunea adevărul, îşi asuma un risc foarte mare, fiind
probabil ca fratelui lui să fi menţionat vreodată numele ei.
— Carol… Carol Smith…
— Înţeleg. Unde locuieşti, domnişoară Smith?
— Ţi-am spus… Pe barcă…
— Mi-ai mai spus că rătăceşti pe apele vieţii. Nici asta n-
am crezut.
— Poate ar trebui să-ţi spun din nou… Nu mai am serviciu,
nici casă şi aproape am rămas fără bani.
— Şi iubitul cu care ai trăit, te-a părăsit.
— N-am spus asta!
— Ai spus că şi-a găsit pe altcineva.
— Oh, lasă-mă în pace! zise ea, acoperindu-şi capul cu o
22
pernă.
— Domnule Douglas, vreau s-o spăl. Ar fi bine să ieşiţi, se
auzi din nou vocea lui Ellen.
— Ai mai spălat vreodată o epavă umană, Ellen? Ei bine, ai
ocazia s-o faci acum, zise Blaze, îndreptându-se spre uşă.
— Nu se pune problema că ar fi aşa ceva, domnule
Douglas! Se vede că e o tânără educată, pe care viaţa a trata-
o cu duritate.
— Vrei să spui că are un fond bun? Nu e bogată, dar cu
siguranţă nici săracă? Poate a fost chiar atrăgătoare în
tinereţe?
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Douglas, e încă
tânără! Aş spune chiar neprihănită!
— Ai spune, Ellen? întrebă sarcastic Blaze. Mai crezi că
există aşa ceva în zilele noastre, când fetele îşi oferă
virginitatea primului venit?
— Domnule Douglas, se răceşte apa. Nu pot spăla cu apă
rece o persoană care are febră.
— Caut indicii, Ellen. Apropo, mi-a spus că numele ei e
Carol Smith. În fine, se ocupă Herbert de barcă?
— Domnul Homer s-a trezit din somn şi a venit imediat.

***

Ellen o spălă cu grijă pe Carla, apoi o ajută să-şi pună o


cămaşă de noapte.
— Îmi pare rău, domnişoară Smith, dar este tot ce-am
găsit.
Domnişoarei Janetta, sora domnului Homer, îi plac
23
lucrurile astea vaporoase, transparente.
— Ea locuieşte aici, doamnă…
— Spune-mi Ellen, draga mea. Sunt menajera domnului
Douglas, iar Herbert, omul bun la toate în casă, este soţul
meu. Nu, domnişoara Janetta nu locuieşte aici, continuă
femeia, ci la Londra. Casa de pe malul râului aparţine
domnului Rolf, fratele ei, care lucrează în acelaşi domeniu ca
domnul Douglas. Bărbatul călătoreşte mult şi domnişoara
Janetta nu poate sta singură în casa aceea mare…
— Aşa că locuieşte aici? Acesta e motivul pentru care sunt
haine de-ale ei aici… Dar pe domnul Douglas nu-l
deranjează? se miră Carla.
— Nicidecum, draga mea, răspunse femeia, ferindu-şi
privirea. A sosit medicul. Acum, eşti drăguţă şi curată; parcă
eşti alt om.
— Mi-e sete, Ellen…
— După ce pleacă medicul, îţi aduc o băutură caldă.
Blaze şi medicul intrară şi Ellen se retrase lângă perete.
Blaze se opri lângă uşă, cu braţele încrucişate peste piept, în
timp ce medicul se aplecă asupra bolnavei care cu toate că
era învelită cu o pătură groasă, tremura incontrolabil.
— Am auzit că ai trăit în condiţii improprii, tânără
domnişoară, zise cu căldură medicul. Vom investiga şi vom
vedea cum stau lucrurile. Numele tău este…
Carla spuse atât de încet numele de împrumut, încât
bărbatul fu nevoit să se aplece ca s-o audă.
— Carla Howard! zise Blaze.
— Nu e… încercă să nege tânăra femeie.
— Dacă nu s-a căsătorit în cei trei ani de când n-am văzut-
24
o.
— Aşadar, o cunoşti.
— Da, doctore. De când a murit fratele meu!
Tânăra femeie simţi degetele blânde ale medicului pe
încheietura mâinii şi observă tresărirea lui când îi simţi
viteza pulsului. Din fericire, termometrul pe care-l ţinea în
gură o scuti de răspuns. Care vasăzică, Blaze Douglas îi
cunoştea identitatea! Ce să facă? Mai important era ce va
face el.
Termometrul fu luat şi studiat, apoi scuturat şi pus pe
măsuţă. O palmă îi testă fruntea înfierbântată şi-i controlă
ganglionii de pe gât.
— Aş dori să te examinez, domnişoară Howard. Ellen…
Menajera se apropie şi o ajută pe Carla să se ridice, care
răsuflă uşurată când văzu că Blaze ieşise din cameră.
— Te doare aici?
Carla aprobă când medicul îi apăsă coastele.
— Când domnul… domnul Douglas a încercat să mă
coboare de pe barcă, am căzut pe punte. În urmă cu trei ani
am fost implicată într-un accident în urma căruia m-am ales
cu coaste fracturate, un umăr dislocat şi câteva contuzii.
Crispin, fratele domnului Douglas, a fost aruncat din maşină,
iar rănile lui au fost atât de grave, încât a mai supravieţuit
doar o oră sau două. Dar bănuiesc că ştiţi…
Ellen ieşi încet din dormitor, iar medicul vorbi după o
lungă pauză:
— Trebuie să te linişteşti, domnişoară Howard. În starea
în care te afli ai nevoie de odihnă, nu de agitaţie. Bănuiesc că
după accidentul de acum trei ani, coastele tale s-au vindecat
25
fără probleme, nu-i aşa? Şi umărul? Bine. Acum, în urma
evenimentelor nefericire prin care ai trecut, te-ai învineţit
din nou în zona aceea, dar totul va fi în regulă pe măsură ce
vindecăm răceala. Va trebui însă să te odihneşti. Pentru
durerea din gât îţi voi da nişte pastile, dar pentru vânătăi va
trebui să stai în pat vreo două zile. Înţelegi?
Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi intră Ellen. Femeia luă
reţeta de la medic, o ajută pe Carla să se aşeze confortabil,
apoi ieşi când veni Blaze.
— Domnişoara Howard înţelege cât de important este să
se odihnească măcar două zile, îi spuse doctorul.
— Nu ştiu cum voi putea, deoarece singura casă pe care o
am este barca, şopti Carla.
— Care este inutilizabilă, preciză cu răceală Blaze.
— Va trebui să-mi asum riscul şi să caut o cameră…
— Fără bani? pufni dispreţuitor bărbatul. Vei sta aici!
— Aşa ar fi cel mai bine, aprobă medicul.
— Cum aş putea să…
— Domnişoară Howard, dacă pleci în starea în care te afli,
nu-mi asum responsabilitatea consecinţelor. Acesta este
sfatul meu profesional şi sper că vei ţine cont de el.
Carla încuviinţă şi întoarse capul pe pernă. Câteva minute
mai târziu, când deschise ochii, descoperi că rămăsese
singură cu Blaze. Privirea lui era intensă, acuzatoare.
— Nu eşti obligat să ai grijă de mine. Ţi-am spus că tot ce
voiam era să ancorez barca lângă pontonul tău pentru o
noapte. Cu toate acestea… ai încercat să mă arunci cu forţa în
mijlocul urgiei. Ţi-am spus că mi-e foarte teamă de stăvilar!
Ochii tinerei femei se împăienjeniră de lacrimi. Privirea ei
26
rătăci prin cameră şi observă că totul era de calitate, dar
părea masculină.
— A cui este această cameră, domnule Douglas?
— Ar fi trebuit să ştii, domnişoară Howard. Sau timpul a
estompat momentele minunate pe care le-ai petrecut aici cu
Crispin?
— E camera lui?
— A fost! M-am gândit că aici te vei simţi în largul tău.
— N-am petrecut niciun „moment minunat” aici cu
Crispin.
— De ce? Nu era un amant strălucit?
Carla decise să nu-i spună adevărul acestui bărbat
insolent.
— Chiar crezi că ţi-aş spune cum a fost ca amant?
— Ţinând seama de caracterul tău, bănuiesc că nu mi-ai
spune.
Tânăra femeie întoarse din nou capul pe pernă. Nu se
simţea în stare să se lupte acum cu el. Era uimită că deşi era
atât de slăbită, nu putea să nu sesizeze atracţia
extraordinară pe care o simţea faţă de el. Părul lui negru,
trăsăturile ferme, trupul zvelt dar puternic o atrăgeau la fel
de tare ca stăvilarul.
De un singur lucru era însă sigură: nu se va implica
niciodată într-o relaţie cu el. Era conştientă că dacă ar face
aşa ceva, nu şi-ar reveni niciodată.

***

27
Dimineaţa îi aduse Carlei o neobişnuită senzaţie de linişte
şi se concentra asupra sunetelor venite din împrejurimi. În
ultima lună i se dezvoltase acest simţ trezindu-se în fiecare
zi pe patul incomod din cabina strâmtă.
Deşi era în siguranţă – avea haine uscate, dormise într-un
pat normal, într-o casă – mintea ei analiza sunetele venite
prin fereastra întredeschisă. Pe barcă, somnul îi era
întrerupt de foşnetul uneori ameninţător al copacilor care o
făcea să se simtă ca într-o junglă în care pândea pericolul sau
de gândul că oricând putea să apară un om al legii care s-o
gonească din locul acela.
Ascultate de la distanţă, sunetele erau puţin mai diferite,
dar aceleaşi. Auzea zgomotul stăvilarului, al valurilor care
loveau malurile şi în depărtare, lătratul unui câine. Apoi,
undeva în casă auzi un aspirator, dar şi nişte voci afară care
o treziră la realitate.
— Blaze, barca aia e un dezastru! Cel pe care l-ai luat de
acolo îi poate mulţumi Cerului că e în viaţă!
— E vorba de o femeie, Rolf. Ca şi numele bărcii, e o
„doamnă a râului”, deşi nu s-a referit la ea la fel de poetic. S-a
prezentat ca fiind o epavă umană…
— Glumeşti! Pe sicriul ăla plutitor locuia o femeie? E
nomadă? îşi oferă farmecele? Din cauza asta ai salvat-o?
— Nomadă? Nu chiar. Ai spus cumva că-şi oferă
farmecele? râse el sarcastic.
— Nu-mi spune că te temi că ţi-ar goli buzunarele, deşi
după halul în care arată „locuinţa” ei, n-aş condamna-o.
Roşeaţa care acoperise obrajii tinerei femei se accentuă de
furie. „Mă ridic din pat, mă duc la fereastră şi…”. Din
28
nefericire, picioarele n-o ţinură şi se prăbuşi la podea şi
începu să plângă din cauza frustrării.
Aşa o găsi Ellen câteva minute mai târziu.
— Domnule Douglas! Domnule Douglas! Domnişoara
Howard a căzut. Cred că a încercat să…
— Pentru numele lui Dumnezeu, Carla! strigă Blaze care
ajunse în câteva clipe şi o ridică în braţe. Ce încerci să faci?
Să evadezi?
O aşeză cu grijă pe pat şi rămase nemişcat în timp ce Ellen
o învelea.
— Ce ai vrut să faci, domnişoară Howard? o întrebă
îngrijorată menajera. Dacă nu veneam, puteai să mori.
Domnule Douglas, să chem medicul? Crezi că delirează din
cauza febrei sau e somnambulă?
— Cred că temperatura e normală, răspunse bărbatul
după ce ţinu palma pe fruntea ei, aşa că nu vom deranja
doctorul. Mergeai în somn, domnişoară Howard?
— Eram perfect trează, domnule Douglas. Ceea ce am
auzit, m-a înfuriat rău: „nomadă”, „favoruri”, „golesc
buzunarele”. Ochii ei căprui luceau de furie, dar el zâmbi
ironic. Am vrut să strig adevărul ca să-l afle şi cel cu care
vorbeai, dar n-am reuşit să ajung la fereastră…
— Draga mea, e posibil să ţi se fi părut că ai auzit toate
astea din cauza bolii, încercă s-o liniştească Ellen. Nu-i aşa,
domnule Douglas?
— Oh, ba da, Ellen! răspunse bărbatul în timp ce în ochii
cenuşii apăru o urmă de amuzament. Carla, vrei micul
dejun?
— Un ou fiert, draga mea, şi pâine prăjită, completă Ellen.
29
— Nu m-ar deranja nişte fructe…
— O portocală! Tăiată bucăţele, presărate cu puţin zahăr…
— Şi ceai, nu cafea, mai zise tânăra femeie înainte să iasă
menajera.
— Eşti modestă, observă Blaze.
— M-am adaptat. Îmi pare rău, nu ar trebui să plâng pe
umărul tău. Asta mi-ai strigat în mijlocul furtunii.
— Dacă mi-ai fi spus că eşti logodnica răposatului meu
frate în loc să-ţi ascunzi chipul în spatele părului acela…
Apropo, de ce te-ai ascuns? se încruntă el. Ah, înţeleg.
Probabil ştiai de la Crispin că m-am opus logodnei voastre.
— Mi-a spus, recunoscu ea obosită. Mi-a mai spus că după
ce s-au despărţit părinţii voştri şi s-au recăsătorit, te-ai
purtat cu el ca un dictator.
— Eram cu opt ani mai mare ca el. În absenţa
îndrumărilor care vin în mod normal din partea părinţilor,
ce-ar fi trebuit să fac când am văzut că umblă cu o fată
nepotrivită? Să stau deoparte şi să-l aplaud?
— Ce vrei să spui prin „nepotrivită”? Dacă te referi din
punct de vedere al statutului, de ce nu spui aşa? Eram mult
prea jos pe scara socială?
— Vrei să ştii adevărul? Erai prea tânără, prea naivă şi
prea superficială! Exact opusul persoanei de care avea el
nevoie.
— Cum ar fi…
— Cineva influent, matur, capabil să-i vâre minţile în cap
şi mai ales tolerant faţă de lipsa lui de moralitate.
— O figură maternă. Cum ar fi apreciat o astfel de femeie?
— O astfel de femeie, cum spui tu, l-ar fi împiedicat să mai
30
bea atât de mult şi i-ar fi salvat viaţa!
— Încerci să mă faci să mă simt vinovată?
— Tu conduceai. N-ar trebui să te simţi vinovată?
— Aşadar, mă învinovăţeşti! oftă tânăra femeie. De unde
ştii că eu conduceam?
— Am văzut când aţi plecat de la petrecere.
— Dar Crispin a insistat şi am schimbat locurile! Nu mă
crezi? îţi spun că am schimbat locurile!
— Poliţiştii m-au sunat şi am ajuns imediat la faţa locului.
Eraţi amândoi aruncaţi pe iarbă şi Crispin mi-a şoptit că tu ai
condus.
Crispin îşi minţise fratele! Era o minciună, dar ea nu putea
să demonstreze contrariul. Blaze Douglas o privi lung,
speculativ.
— Cu toate astea, un martor aflat la faţa locului a zis că ar
fi putut să jure că bărbatul era la volan…
— Asta e o dovadă că n-am minţit când ţi-am spus că am
schimbat locurile. De ce nu mă crezi când îţi spun că a fost
vina lui Crispin?
— Chiar dacă te-aş crede, nu te-ar absolvi de vină. Vezi tu,
zise el apropiindu-se de pat, acelaşi martor a susţinut că
femeia de lângă şofer îi distrăgea atenţia, punându-şi braţul
peste umerii lui şi încercând să-l sărute, aşa că nu e de
mirare că au fost implicaţi într-un accident.
— Nu e adevărat! îl rugam să fie mai atent, zise ea cu
disperare, acoperindu-şi ochii cu palmele. Îmi dau seama că
nu mă crezi, că n-o vei face niciodată…
După o bătaie uşoară în uşă, intră Ellen.
— Iată, domnişoară Howard, zâmbi femeia. Oh, draga mea,
31
tremuri! observă ea, lăsând tava pe o măsuţă. Ce i-ai făcut,
domnule Douglas, de arată în halul ăsta?
O luă în braţe pe Carla şi o legănă uşor, iar ea profită să-şi
ascundă faţa la pieptul menajerei. Se auzi o voce de la parter
şi Ellen răspunse, nervoasă.
— Nu poţi să aştepţi, Herbert? Oh, Doamne! Vin imediat!
Stai cuminte, domnişoară Howard. Mă întorc imediat, până
atunci va avea domnul Douglas grijă de tine.
Blaze se apropie şi o luă în braţe ca s-o încălzească, dar
frisonul nu dispăru. Pentru că nu-şi dădea seama dacă
tremură din cauza febrei sau a apropierii de duşmanul ei,
Carla încercă să se depărteze, dar Blaze o împiedică.
Vlăguită, tânăra femeie cedă şi-şi plecă fruntea pe pieptul lui.
Se simţi dintr-odată mai liniştită şi mai împăcată decât
fusese vreodată în ultimii ani.
În schimb, îşi dădu seama că încearcă o altă emoţie, total
neaşteptată. Obrazul ei abia atingea pieptul lui şi cu toate
astea pulsul i se acceleră şi inima începu să bată mai repede.
— Acum sunt bine, mulţumesc…
Blaze o aşeză pe pernă şi o înveli. Ellen reveni şi se grăbi
să ia tava, s-o servească pe Carla.
— Arăţi mult mai bine, domnişoară Howard; domnul
Douglas are probabil mâini vrăjite. Te-a vindecat mai repede
decât doctorul. Domnule Douglas, o poţi ajuta pe bolnavă să
se ridice pe pernă ca să poată mânca? Aş face-o eu, dar… zise
ea, arătând spre tavă.
— Ai ceva împotrivă, Carla, dacă te mai iau o dată în
braţe? zâmbi el ironic.
Tânăra femeie îi simţi din nou îmbrăţişarea şi-şi dădu
32
seama că tremuratul era provocat de atingerea lui.
— Ţi-e frig şi nu e de mirare, ţinând cont că porţi
cămăşuţa domnişoarei Janetta. Ţi-ar prinde bine o pijama.
Domnişoară Howard te-ar deranja dacă ai purta una de la
mine? întrebă menajera.
Ellen se duse să caute pijamaua şi Carla inspectă micul
dejun.
— Nu pot mânca toate astea. Am spus doar o portocală
şi…
— Niciun şoarece nu s-ar sătura cu atât, domnişoară
Howard, aşa că am adăugat un ou, pâine prăjită şi…
— Nu că nu vreau, Ellen, dar… nu sunt obişnuită să
mănânc atât de mult dintr-odată. Trebuie să mănânc câte
puţin, deoarece…
Tânăra femeie se întrerupse; nu putea recunoaşte în faţa
lui Balze că trebuia să drămuiască fiecare bănuţ pe care-l
mai avea.
— Vrea să spună că nu-şi permite să mănânce omeneşte,
ghici acesta.
— În cazul ăsta, e bine că a eşuat la uşa dumneavoastră,
domnule Douglas, zâmbi Ellen, apoi se adresă Carlei. Draga
mea, după ce termini, cheamă-mă să iau tava.
— Toate astea… mă derutează, şopti tânăra femeie. E un
adevărat festin şi nici nu ştiu cu ce să încep.
— În locul tău, aş începe cu portocala, o sfătui cu răceală
Blaze.
— Oh, da, am uitat că normele impun să mănânci într-o
anumită ordine, răspunse ea sarcastic. E uimitor cum sărăcia
te face să uiţi regulile impuse de societate.
33
— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. Ar trebui să mă
simt vinovat că am propriul ponton?
— Asta o dată, dar şi faptul că nu m-ai considerat suficient
de bună pentru fratele tău, se grăbi ea să răspundă, dar
regretă imediat. Îmi pare rău; după tot ce ai făcut pentru
mine, am fost deplasată cu această remarcă.
Bărbatul clătină din cap şi se duse la fereastră. Părea
absorbit de priveliştea pe care o oferea râul, dar Carla îşi
dădu seama că gândurile lui erau în altă parte. Profitând de
momentul de linişte, tânăra femeie îşi satisfăcu apetitul pe
care nu ştia că-l mai are.
În cele din urmă Blaze se întoarse, văzu tava aproape
goală şi-şi îndreptă din nou atenţia asupra apei.
— Sunt curios de ce ţi-ai petrecut fiecare seară privindu-
mi casa de pe cărarea aflată pe celălalt mal.
— M-ai văzut? Bănuiesc că ai folosit un binoclu…
— Te-am văzut cu binoclul. Părul tău are o culoare
foarte… distinctă.
Ar fi putut să-i spună că după accident chipul şi vocea lui îi
bântuiau visele, nu cele ale lui Crispin? Că nu-l uitase, chiar
dacă trecuseră trei ani de când se văzuseră?
Îşi aminti aviditatea cu care citise despre succesele pe
care le înregistra compania lui de echipamente de birou şi
cum ajunsese să fie recunoscută pe plan mondial. Îşi amintea
chiar şi data când el se mutase permanent în această
frumoasă casă – după ce părinţii lui îşi pierduseră interesul
pentru ea.
— N-ai auzit niciodată cum se uită sărăntocii la
posesiunile avuţilor? Cum se refugiază în vise legate de ceea
34
ce ştiu că nu vor avea niciodată?
Era doar o jumătate de adevăr, dar Carla spera să fi fost
credibilă. Blaze veni lângă pat, luă tava şi o puse pe o
măsuţă, apoi o privi lung.
— Pari bolnavă şi subnutrită, iar ochii îţi sunt umbriţi de
tristeţe. Cine este vinovatul? Iubitul care te-a părăsit?
Dacă i-ar spune că n-a existat niciun bărbat care să treacă
de barierele pe care le ridicase ca să-şi protejeze
sentimentele ar fi crezut-o?
— Nu aşa ar arăta orice persoană care nu are casă sau
venit? spuse în schimb.
— Cu ce te-ai ocupat când ai avut un loc de muncă?
Carla îi vorbi despre micul magazin de componente
electrice şi despre faptul că proprietarul decisese să-l
închidă şi să se mute în străinătate, la fiul lui.
— Apoi, fratele meu a avut nevoie de camera mea. Casa e a
lui, iar femeia cu care trăia a rămas însărcinată, aşa că aveau
nevoie de camera mea pentru bebeluş.
— Şi te-a dat afară?
— N-am găsit nimic cu o chirie rezonabilă şi fratele unei
prietene mi-a propus să stau pe barca lui. Restul îl poţi ghici.
— Ai rămas pe drumuri, ai sărăcit şi…
— Mi-am pierdut respectul de sine, completă ea privindu-l
pe bărbatul despre care Crispin susţinuse mereu că nu are
inimă.
Oare Blaze chiar nu ştia ce înseamnă compasiunea?
Următoarele lui cuvinte îi dădură răspunsul.
— Este modul prin care viaţa se răzbună pe tine pentru
ceea ce i-ai făcut fratelui meu, zise el, observând cu
35
satisfacţie paloarea care acoperi obrajii tinerei femei.
— Ce i-am făcut fratelui tău? Nu înţelegi? Nu eu am
condus şi nu l-am „copleşit cu atenţii”, cum susţine bărbatul
acela.
— Ai terminat de mâncat, domnişoară Howard? se auzi
vocea lui Ellen. Ştiam că poţi şi deja arăţi mult mai bine, deşi
nu ţi-ar strica mai multă culoare în obraji, râse femeia.
Domnul Douglas ar trebui să te îngrijească din nou.
Atingerile lui au făcut minuni data trecută.
— Nu e nevoie, mulţumesc, răspunse Carla, dar Ellen
ieşise.
— Nu-ţi face griji, nu obişnuiesc să legăn nevoiaşii care
plutesc la întâmplare pe râu.
— Nu ai niciun loc pentru sentimente în inima ta, nu-i aşa?
— Nu, nu am. Mai ales pentru persoana care l-a ajutat pe
fratele meu să ajungă mai repede în mormânt.
— Tu…
Furioasă, dădu la o parte pătura şi reuşi să se ridice în
picioare. Cei patru paşi pe care-i Seu până la Blaze i se
părură un adevărat maraton. Ridică pumnul spre el, dar se
prăbuşi la podea, plângând.
Cu faţa la pieptul lui, Carla se prinse de braţele bărbatului.
Reuşi în cele din urmă să-şi revină şi suspinele se răriră. Îi
simţi degetele în păr şi trupul îi fu străbătut de un fior de
plăcere. Tânăra femeie îndrăzni să ridice capul şi-i văzu ochii
cenuşii, bărbia voluntară şi buzele strânse. Dintr-o singură
mişcare, Blaze o ridică în braţe şi o aşeză cu grijă pe pat. O
înveli cu gesturi scurte, dezinteresat ca un medic, după care
se îndepărtă de pat.
36
„Crede-mă că spun adevărul”, îl implora ea din priviri, dar
lipsa de înţelegere din ochii lui o făcu să-şi plece pleoapele.
— Domnişoară Howard? se auzi vocea medicului. Ah,
Blaze e cu tine. Eşti foarte palidă, draga mea. Te simţi bine?
— Doctore Macmillan, nu pot rămâne aici, reuşi ea să
zâmbească, îmi pare rău, dar trebuie să găsesc un loc unde
să…
— Blaze, auzi ce spune fata asta? întrebă îngrijorat
bărbatul, grăbindu-se să verifice pulsul bolnavei.
— Am auzit.
— E foarte supărată. Ce ţi-a spus omul ăsta, domnişoară
Howard?
— N-ar fi mai bine s-o întrebi pe ea ce mi-a spus?
— Ah, ce limbă ascuţită ai, Blaze, ripostă medicul.
— Da, doctore.
— Când un om e bolnav, are nevoie de grijă şi atenţie, nu
de cuvinte dure.
— Da, doctore.
— Nu te mai formaliza, Blaze. Te cunosc de când erai un
băieţandru. Te-am văzut maturizându-te, nu-i aşa, după ce s-
au despărţit părinţii tăi. Ştiu ce caracter ai şi mai ştiu că nu e
vina ta. Când o tânără atât de slăbită al cărei puls e la fel de
rapid ca al unui maratonist, îmi dau seama imediat care e
cauza.
— Aşadar, vă daţi seama de ce trebuie să plec, îndrăzni să
spună Carla.
— Ei bine, Blaze, care e răspunsul? întrebă doctorul
Macmillan.
— Poate rămâne, dar vreau să se ştie că am fost constrâns
37
să accept.
Furia o făcu pe Carla să se ridice de pe pernă.
— Plec! Nu pot sta aici, să fiu insultată.
— Dacă starea ei se înrăutăţeşte, sună imediat ca s-o
internez. În spital va fi mult mai bine primită, zise medicul,
luându-şi geanta şi ieşind fără să-şi ia rămas-bun.
Blaze se apropie de pat, o luă pe Carla de glezne şi-i urcă
picioarele pe pat.
— Pleci undeva? întrebă el ironic.
— Nu pot sta în aceeaşi casă cu cineva care e hotărât să
mă învinovăţească pentru lucruri care nu sunt adevărate. Ţi-
am spus că n-am fost eu la volan. Te rog… spune-mi că mă
crezi…
Privirea lui impasibilă se opri asupra chipului ei, apoi
cobori asupra pieptului abia acoperit de materialul subţire al
cămăşii de noapte.
— Te cred, zise el în cele din urmă, dar numai pentru că
poliţiştii veniţi la locul accidentului mi-au spus că se pare că
tu ai avut centura de siguranţă prinsă, iar fratele meu, nu.
Acesta a fost motivul pentru care rănile lui au fost atât de
grave încât a murit două ore mai târziu.
Carla se lăsă pe pernă, acoperindu-se până la gât cu
pătura. Cuvintele lui o făcură să revadă o clipă scena
cumplitului accident.
— Îţi mulţumesc pentru încrederea acordată, zise ea cu
ironie.
Îşi dădu seama că-l provocase, deşi ştia că era prea slăbită
pentru o nouă confruntare cu bărbatul care se pare că
simţea o plăcere bolnavă s-o tracaseze. Întoarse capul,
38
acoperindu-se până la bărbie şi închizând ochii să nu-l vadă
şi să nu se mai gândească la el.

Capitolul 3

Când deschise ochii, era seară. Discul roşiatic al soarelui


se zărea prin fereastra întredeschisă, în timp ce briza uşoară
mişca faldurile perdelei.
Carla crezu că e singură, dar descoperi că Blaze stătea în
picioare, cu mâinile vârâte în buzunare, oferindu-i profilul
enigmatic.
— Blaze…
— Da.
— Nu-mi face nicio plăcere să-ţi fiu povară…
El nu zise nimic, iar Carla, rămasă nemişcată în pat, îl
urmări cu privirea.
— Urmăreai să capeţi banii fratelui meu?
Roşeaţa acoperi obrajii tinerei femei: oare nu va înceta
niciodată s-o atace? Blaze se întoarse încet spre ea şi-şi
încrucişă braţele la piept.
— Primul lucru pe care l-am observat când zăceai abia
conştientă pe iarbă, a fost inelul cu rubine şi diamante de pe
degetul tău. Îmi amintesc că era o bijuterie scumpă care se
potrivea cu tinereţea şi… cu caracterul tău.
— Rubinul are culoare şi căldură. Ce piatră preţioasă s-ar
potrivi ni caracterul tău, domnule Douglas? O bucată de
gheaţă? Nu cred… rână şi gheaţa se topeşte, dar inima ta nu
s-ar topi nici dacă ar fi înconjurată de lavă fierbinte.
Bărbatul o privi cu răceală şi continuă ca şi cum ea nu
39
spusese nimic:
— Ce ai făcut cu inelul? L-ai vândut şi te-ai bucurat de
luxul de care ai fost privată odată cu moartea logodnicului
tău?
— Eu… eu… I-am păstrat. Dacă vrei să ştii, l-am păstrat ca
pe o acoperire… Dacă vreodată mă voi trezi în situaţia în
care nu voi mai avea absolut niciun ban – am fost aproape,
dar n-am atins această limită – m-am gândit să-l vând ca să
am din ce supravieţui.
— Supravieţui? Asta ai făcut în ultimele luni, nu-i aşa?
— Nu numai în ultimele luni…
— În ultimii trei ani?
— Nu!
Cum îi putea spune că nu pe Crispin îl iubise?
— Nu atât a trecut de când ai rămas fără iubit?
— N-am avut niciodată o relaţie serioasă cu el şi n-are rost
să clatini din cap. Acesta este adevărul, suspină ea. Nu-mi
dau seama ce n-a mers între noi, încât nu-ţi pot explica.
Poate a fost lipsa stabilităţii în viaţa mea… Poate faptul că nu
sunt dorită în casa fratelui meu… Cine ştie? Sinceră să fiu,
cred că am fost fericită în ultimele luni. Acolo, pe râu, am fost
liberă să vin şi să plec când vreau. Aveam bani cât să-mi
asigur hrana zilnică şi să-mi cumpăr pulovere şi blugi la
mâna a doua. Dacă barca nu s-ar fi fisurat…
— Cele mai multe din lucrurile tale au fost salvate de pe
epavă, o asigură el.
— Barca s-a scufundat?
— Nu.
— Îmi cer scuze. Dacă îmi reveneam mai repede, m-aş fi
40
putut întoarce la viaţa mea.
— Îţi displace atât de mult casa asta?
— Nu, o ador…
— Aşadar, eşti unul dintre săracii care se bucură că are
ocazia să locuiască în casa unui bogătaş, ca să citez oarecum
spusele tale. În cele din urmă, ai reuşit să ajungi de pe malul
celălalt nu doar mental, cum ai făcut în ultimele luni, ci şi
fizic. Iată-te, domnişoară Howard, în casa unui „privilegiat”.
Am folosit cuvintele tale.
— De ce mă ataci tot timpul? Continui să-mi interpretezi
greşit cuvintele, făcându-te că nu înţelegi ce am vrut de fapt
să spun. Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi-am făcut ca să te
porţi aşa?
— L-ai lipsit pe fratele meu de dreptul la viaţă! zise el,
apropiindu-se de pat.
— Dacă repet că accidentul nu s-a petrecut din cauza mea,
tot nu mă crezi. Cauza accidentului a fost alcoolul consumat
şi răsfăţul care l-a făcut toată viaţa să creadă că totul i se
cuvine.
— De ce a băut în exces la petrecere, domnişoară
Howard? întrebă el, ridicând una din şuviţele ei de păr.
Tânăra femeie îşi aminti momentul când îi spusese lui
Crispin că rupe logodna. Supărat, bărbatul o anunţase că o să
se îmbete şi că ea trebuia să bea cot la cot cu el. Acestea erau
însă lucruri pe care nu i le va spune niciodată bărbatului din
faţa ei.
— Poate îi era sete, suspină ea, închizând epuizată ochii.

***
41
Auzind în jurul ei strigăte, râsete, lătratul unui câine, Carla
îşi dorea să se poată alătura celor care scoteau aceste sunete.
Tânjea să râdă, să se bucure de viaţă; obosise să caute soluţii
de supravieţuire.
Într-o dimineaţă, Ellen veni să ia tava.
— Bravo! N-a rămas nicio firimitură, se bucură femeia.
Medicul a sunat şi a spus că nu poate ajunge azi la tine, dar a
recomandat să-ţi petreci puţin timp afară. E cald, dar în
grădina interioară adie briza, aşa că te vei simţi minunat. Ce
spui, domnişoară Howard?
— Gândul că pot sta la aer mă face să mă simt mult mai
bine. Sunt convinsă că mi-au revenit puterile.
— N-am cunoscut pe nimeni atât de determinat să se
însănătoşească, zâmbi menajera. Zilele astea te-ai plimbat
prin cameră ca un leu în cuşcă.
— Cred că ai vrut să spui leoaică, o corectă Carla, făcând-o
pe Ellen să izbucnească în râs.
— O să-l rog pe Herbert să te ducă jos. îmbracă-te,
domnişoară Howard. Am pus în dulap câteva din hainele
domnişoarei Janetta. Te-ai mai împlinit puţin faţă de cum
erai când ai venit, încât s-ar putea să ţi se potrivească.
Tânăra femeie alese din garderoba improvizată o pereche
de pantaloni negri şi o bluză crem cu mâneci lungi, ce părea
a fi din mătase. Când reveni Ellen, îşi peria părul lung,
ondulat.
— Măi să fie! Pantalonii ăştia îţi vin de minune,
domnişoară Howard! Draga mea, ai putea fi model! Mă
42
întreb ce va spune domnul Douglas când se va întoarce de la
Londra.
„Nu mă va vedea pe mine aşa cum sunt, ci pe cea care, în
opinia sa, l-a împins la moarte pe fratele lui”.
— Ţi-am pregătit un şezlong confortabil, domnişoară
Howard, o anunţă Herbert. Pe cinstea mea, eşti uşoară ca un
fulg, râse el când o ridică în braţe ca să coboare treptele
scării impunătoare.
Carla o privi lung, amintindu-şi când fusese ultima dată în
această casă. Covorul era la fel de roşu ca întotdeauna şi
datorită calităţii lui, cei trei ani care trecuseră nu lăsaseră
nicio urmă asupra lui. Da, în viaţa lui Blaze Douglas nu avea
loc decât calitatea, fie că era vorba de lucruri sau de
persoane.
Oare ce fel de femei erau în viaţa lui? se întrebă ea
visătoare privind tavanul înalt al sălii de bal. Gândul că Blaze
avea o iubită îi strânse inima.
Herbert o aşeză cu grijă pe şezlongul pregătit pentru ea.
Uşor ameţită de razele soarelui, Carla protestă în zadar când
bărbatul îi acoperi picioarele cu un pled.
— E ordinul lui Ellen, eu nu ies din cuvântul soţiei mele,
zâmbi cu afecţiune bărbatul.
Menajera apăru în clipa aceea, făcu un comentariu
drăgăstos la adresa soţului ei, după care-i dădu Carlei câteva
reviste. Rămasă singură, tânăra femeie le răsfoi,
nerăbdătoare să vadă şi altceva decât mobilele din
dormitorul în care fusese izolată.
După un timp, privirea ei se îndreptă asupra râului. Pe
luciul apei pluteau mici ambarcaţiuni în majoritate albe, ale
43
căror ocupanţi erau îmbrăcaţi lejer, pregătiţi pentru
distracţie. Pe unii dintre ei îi mai văzuse când locuise pe
„Doamna Râului”. Îşi aminti cu nostalgie de vasul care-i
fusese casă şi se întrebă îngrijorată în ce stare se află.
Ducând mâna streaşină la frunte, se uită spre ponton. Da,
Doamna Râului” era acolo; pe puntea ei câţiva bărbaţi
munceau cu spor. Unul dintre ei se îndreptă de spate,
privind ce făcuse. Era şaten şi plinuţ, dar părea tânăr dacă
observai agilitatea cu care se mişca. Ca şi cum simţea că e
privit, bărbatul se uită spre Carla şi păru intrigat, lisă
ciocanul din mână şi coborî de pe vas.
Se apropie de locul unde stătea tânăra femeie, cu un
zâmbet larg pe faţă.
— Numele meu e Rolf Homer. Pe al tău îl ştiu.
Carla îl salută, zâmbindu-i la rândul ei.
— Aşadar, tu eşti „epava plutitoare” pe care a salvat-o
Douglas. Mi-ar fi plăcut să pluteşti în derivă până la casa
mea; nu te-aş fi gonit, cum a făcut Blaze.
— De unde ştii ce a făcut?
— Din bârfele de la Clubul de Iahting. Amândoi suntem
membri, e a şi sora mea, Janetta. Încă n-ai cunoscut-o.
— Am îmbrăcat din hainele ei, râse stingherită Carla.
Întrucât hainele mele au rămas pe barcă, Ellen a zis că nu te
vei supăra dacă le împrumut.
— Grămada aia pe care am găsit-o în cabină? Vrei să spui
că erau haine? Janetta le-ar numi cârpe şi le-ar arunca fără
să stea pe gânduri.
— Ei bine, este evident că gusturile noastre diferă; ca să
nu mai vorbim de puterea de cumpărare.
44
— Adevărul e că are un salariu foarte bun, fiind asistenta
personală a şefului meu.
— Lucraţi amândoi pentru aceeaşi companie despre care
Ellen mi-a spus că e rivala lui Blaze?
— Da, coborî el teatral vocea, rivali periculoşi. În faţă ne
purtăm amical, dar pe la spate ne scoatem ochii.
Carla râse, amuzată, apoi se uită la „Doamna Râului”.
— Ce făceai pe barca mea? De fapt, orice ar fi fost, se
vedea că munceai din greu.
— Îmi permit să mă bucur de pasiunea mea – bărcile.
Încerc s-o resuscitez. Mă mir că nu s-a scufundat până acum.
— Fratele prietenei mele, proprietarul ei, şi-a pierdut
interesul şi a lăsat-o în paragină. Acesta este şi motivul
pentru care mi-a permis să stau acolo fără să plătesc chirie.
— Aşadar, lui trebuie să-i trimit nota de plată. N-am vrut
să spun asta, se grăbi el să adauge când văzu îngrijorarea
tinerei femei. Nu mi-aş permite să taxez o persoană ca tine.
Tonul lui deveni mai mult decât amabil, dar ea nu se simţi
flatată, îşi dădea seama că niciun bărbat nu-i putea trezi
emoţii la fel de puternice ca cele pe care le trezea Blaze. Dar
de ce o speria această constatare? Poate pentru că ştia că
sentimentele ei nu vor fi niciodată împărtăşite? Că nu va fi la
fel de iubită? Iubită? Se îndrăgostise de el?
Rolf îi admira picioarele, şoldurile şi talia evidenţiate de
materialul pantalonului. Se vedea că tânjea s-o ia de mână şi
s-o privească în ochi, dar se mulţumi să comenteze.
— Hainele surorii mele îţi vin foarte bine.
Carla îi mulţumi, simţind totuşi o uşoară tensiune între ei.
— După ce-ţi revii complet, trebuie neapărat să ieşim
45
undeva: la e mă sau la dans.
— Este amabil din partea ta, Rolf, dar nu pot sta aici la
nesfârşit. Nu pot profita de ospitalitatea lui Blaze…
— Am înţeles de la el că ai fost logodită cu fratele lui,
Crispin. Nu e ca şi cum ai face parte din familie?
Tânăra femeie se îmbujoră, întrebându-se dacă remarca
nu era menită s-o înştiinţeze că toţi ştiau de relaţia ei cu
Crispin.
— Îndată ce mă voi simţi mai bine, mă voi muta…
— Pleci atât de repede? se auzi o voce în spatele ei, iar
Rolf ridică ochii. Bănuiesc că ne vei lăsa adresa, nu-i aşa,
domnişoară Howard? Cred că lui Ellen i-ar plăcea să ţineţi
legătura; are sentimente materne faţă de tine.
Blaze Douglas apăru lângă şezlong. Ţinea braţele
încrucişate la piept, avea ochii înconjuraţi de cearcăne şi
părul răvăşit.
— Oh, cât sarcasm, Blaze! Suficient cât să pălească această
delicată „doamnă a râului”.
— Ai vorbit ca un adevărat marinar, Rolf. De unde atâta
lirism? în niciun caz din broşurile tehnice pe care le împărţi
posibililor clienţi.
— Ai început să regreţi că nu sunt în tabăra ta, Blaze? Să fi
fost prietenul şi angajatul tău în locul rivalului în afaceri?
— Dacă aş fi dorit atât de mult, Rolf, ţi-aş fi făcut o ofertă
financiară pe care n-ai fi putut s-o refuzi.
— Oh, din nou! zâmbi larg Rolf. În fine, o goneşti pe
musafira ta în pântecele „Doamnei Râului”? Din păcate, am
făcut progrese, dar încă nu e aptă să plutească din nou.
Înţelegi?
46
— E foarte amabil din partea ta, Rolf.
— Plăcerea a fost de partea mea. Îi voi trimite nota de
plată bătrânei Tamisa.
Carla începu să râdă, iar simţul umorului pe care-l avea
tânărul îi plăcea tot mai mult. Imediat după această replică
se lăsă o tăcere care se prelungi nefiresc, aşa că tânăra
femeie simţi nevoia să spună ceva.
— Rolf pare să ştie totul despre ambarcaţiuni.
Blaze se aşeză pe scaunul pe care-l eliberase Rolf, dar în
aşa fel încât stătea mai mult cu spatele la Carla. Carla nu se
simţi jignită, ba dimpotrivă, se bucură că nu-i mai vedea
chipul atrăgător.
— Rolf Horner s-a îndrăgostit de tot ce pluteşte încă de
când era copil şi se juca în cadă cu jucării din plastic. Sau cel
puţin aşa zice sora lui. Odată cu trecerea anilor – o citez tot
pe Janetta – a trecut prin diferite stadii, progresând treptat
de la cabina unei bărci la propriul iaht, iar ceea ce nu ştie el
despre bărci încă nu s-a inventat.
— Vorbeşte serios când spune că nu vrea să fie plătit
pentru repararea bărcii? Face tot felul de glume legat de
acest subiect…
— Nu e nicio glumă; îi place foarte mult ceea ce face, nu te
mai gândi la asta.
— Mulţumesc pentru sfat, dar eu…
În momentul acela, Carla îşi dori să fi avut abilitatea lui
Rolf, dar din păcate, nu reuşise niciodată să scoată în
evidenţă calităţile unui lucru, darămite pe ale ei. Domnul
Hutton, fostul ei patron, observase acest lucru la scurt timp
după ce o angajase şi decisese s-o pună să se ocupe de
47
mărunţişuri.
— … eu nu pot continua să locuiesc aici, îşi continuă ea în
cele urmă ideea.
— Ce spuneai despre mutat? Ai luat legătura cu fratele tău
cât am fost plecat şi ţi-a oferit o cameră în casa lui?
— Nu. Doar că…
— Poate ai găsit în ziar un anunţ de închiriere?
— Nu din nou, dar…
— Sau ai decis să-ţi petreci restul vieţii rătăcind cu
rucsacul în spate dintr-un hostel în altul?
— Nu e vorba despre asta, dar nu voi putea locui la
nesfârşit aici!
— Oferta mea de a-ţi asigura un acoperiş deasupra
capului a fost extinsă peste perioada de recuperare, zise el
privind-o.
Când Rolf o privise cu aceeaşi intensitate, Carla nu simţise
nimic. Bărbatul acesta nu avea niciun drept să aibă un
asemenea efect asupra ei. Ca să-şi recapete calmul, îşi aminti
toate acuzaţiile pe care i le adusese Crispin fratelui său:
inflexibil, autocrat, lipsit de scrupule. Da, acum observase şi
ea aceste trăsături.
— Nu e nevoie să fii prietenos cu mine, domnule Douglas.
L-am împins în braţele morţii pe fratele tău, îţi aminteşti?
— Foloseşte-ţi logica, domnişoară Howard. Cum ar putea
un bărbat „lipsit de inimă”, ca să te citez, să se simtă obligat
să ajute pe cineva? Dacă un bărbat face o asemenea ofertă,
înseamnă că are ceva de câştigat, nu-i aşa? o întrebă el
ironic.
Tânăra femeie închise ochii, având impresia că loviturile
48
de ciocan loveau nu în scândura punţii bărcii, ci în capul ei.
— Ai stat suficient afară. Nu vreau să faci din nou febră.
— Ţi-e teamă că dacă mor în casa ta nu vei mai avea pe
cine să învinovăţeşti de moartea fratelui tău? zâmbi ea
mieros.
— Nu fi sarcastică! replică scurt bărbatul, aplecându-se s-
o ridice în braţe.
Cu buzele aproape de urechea ei, o întrebă în şoaptă dacă
preferă să-l cheme pe Rolf s-o ducă în cameră. Vrând să-i
răspundă, tânăra femeie îi cuprinse gâtul cu braţele. Gestul
ei o aduse însă aproape de obrazul lui proaspăt bărbierit şi
inspiră cu nesaţ mirosul coloniei bărbăteşti. Atenţia ei fu
atrasă de buzele lui pline şi când ajunseră în sala de bal, îşi
aminti că acelaşi lucru îi atrăsese atenţia şi în seara
petrecerii.
Privind-o intens, Blaze o lăsă jos, dar continuă să-i ţină
strâns talia. Buzele lui le atinseră pe ale ei, la început ca o
adiere, apoi cu fermitate. Surprinsă, Carla făcu ochii mari,
apoi îi închise pe măsură ce trupul îi era traversat de fiori de
plăcere. Nu simţi nici măcar o clipă nevoia să se retragă, să
se opună.
Cu ochii închişi, auzea muzică, râsete şi clinchet de pahare.
„Nu mă voi căsători cu tine, Crispin… Nu te prosti,
bineînţeles că o vei face… Nu… Atunci, o să beau până nu mai
pot, iar tu te vei îmbăta cu mine…”
Scena care-i trecu prin faţa ochilor avusese loc în urmă cu
trei ani, în aceeaşi încăpere. Acum nu era nimeni acolo, dar
continua să audă muzica şi râsetele invitaţilor… De ce se
întorsese trecutul s-o bântuie? însemna oare că în
49
subconştient credea, ca şi Blaze, că era vinovată şi că din
cauza ei avusese loc accidentul? Rupsese logodna cu
impetuozitatea tinereţii şi va purta toată viaţa povara vinei?
Buzele lui Blaze deveniră mai posesive şi Carla descoperi
că se agăţase de umerii lui şi că pieptul ei era strivit de al lui.
Moliciunea care-i cuprinsese trupul şi mintea o împiedica să
accepte că acest bărbat era mai periculos decât Crispin. În
cele din urmă, conştientiză că era o greşeală şi-l împinse.
Ridicând ochii, Blaze observă paloarea ei şi teama din
ochii ei căprui şi o împinse cu duritate.
— Sărutul meu te sperie? Recunoaşte însă că ochii tăi mari
m-au invitat tot timpul să te sărut.
— Nu, nu… E vorba de petrecere, şopti ea. Auzeam şi
simţeam lotul. Iar Crispin… râdea împreună cu ceilalţi… Jur
că i-am auzit vocea…
Blaze îşi duse gânditor mâna la gură. Nu purta cravată şi
cămaşa era descheiată la gât. Ascultând-o, păru să fi luat o
decizie şi conştientizarea acestui fapt o făcu pe tânăra
femeie să-şi acopere faţa cu mâinile.
— Poate ai dreptate, ar trebui să mă simt vinovată, reuşi
ea să spună înainte să fie cuprinsă de ameţeală.
Bărbatul o prinse în braţe înainte să cadă.
— Vrei să exorcizezi trecutul? Există o singură soluţie:
mărită-te cu mine!
Carla încercă să se elibereze din braţele lui. Ar fi vrut să
accepte imediat, pentru că din ziua accidentului nu mai
vedea decât chipul acestui bărbat; în ultimii trei ani nu se
mai gândise decât la el, nu la fratele lui, cu care fusese
logodită. Pe el îl iubise cu adevărat…
50
De această dată, raţiunea învinse în detrimentul
sentimentelor.
— Îţi mulţumesc pentru amabila ofertă, dar sunt nevoită
să refuz. Cât despre trecut, nu am nevoie de ajutor ca să-l uit.
Până să vin aici, nu mi-a dat mari bătăi de cap.
— Mi se pare greu de crezut, pentru că ar însemna că eşti
mai rece decât o bucată de gheaţă. Ai provocat moartea
logodnicului tău şi apoi l-ai dat uitării ca şi cum n-a existat!
— Nu e adevărat! Oricum, prefer să fiu bântuită toată
viaţa decât să mă leg de tine. Asta nu ar face decât să mă
tortureze!
Blaze se apropie de ea şi o prinse de păr cu atâta putere,
încât îi trase capul pe spate.
— Ce limbă ascuţită ai, scorpie mică! Te-aş putea lua pe
sus, arunca pe barca la care lucrează Rolf Homer, să dispari
din viaţa mea şi să nu te mai întorci niciodată!
Speriată şi îndurerată, Carla îşi înfipse degetele în braţul
lui.
— N-ai decât, domnule Douglas! Nu voi muri din atâta
lucru. Sunt o supravieţuitoare, în caz că nu ştiai!
— Oh, ştiu foarte bine, răspunse el printre dinţi. Ai scăpat
cu viaţă din accident, dar te-ai asigurat că fratele meu nu are
acelaşi noroc.
Furia se dovedi mai puternică decât slăbiciunea şi Carla se
smulse din mâinile lui şi vru să fugă la râu. Ajunse doar până
la uşa de sticlă când picioarele îi cedară şi căzu pe podeaua
sălii de bal. Blaze ajunse într-o clipă lângă trupul prăvălit,
dar ea îşi feri privirea. Neavând putere să se împotrivească,
se lăsă ridicată în braţe, şocată de liniştea pe care o simţi
51
când se află la pieptul lui.
Cu o blândeţe care o uimi peste măsură, o duse în
dormitorul ei şi o aşeză pe pat.
— O trimit pe Ellen la tine.
Menajera apăru câteva clipe mai târziu, Carlei revenindu-i
culoarea în obraji.
— Nu înţeleg de ce s-a agitat atât domnul Douglas,
remarcă ea, trăgând draperiile ca să împiedice razele
soarelui să pătrundă în cameră. Tot ce-ţi trebuie e puţină
odihnă, domnişoară Howard.
Prima plimbare după atâtea zile de convalescenţă poate fi
obositoare.
„Mai ales când te cerţi cu o gazdă ca Blaze”.
— Imediat ce mă voi simţi mai bine, trebuie să caut o
locuinţă, Ellen. M-am hotărât, întrerupse Carla protestele
femeii. Ce spui, mă ajuţi să mă însănătoşesc mai repede?
— Ştiu că eşti puternică şi-ţi vei reveni complet, dar va
trebui să-l convingi pe domnul Douglas să te lase să pleci.
— Am avut deja o… confruntare cu el, Ellen. În dimineaţa
asta mi-a oferit un cămin permanent şi…
— Ai refuzat? Aşadar, de aceea era atât de furios… Nu-i
nimic, te va convinge să te răzgândeşti; când vrea, domnul
Douglas poate fi foarte convingător.
Înainte să iasă, Ellen o înveli bine şi o lăsă să adoarmă.
Menajera reveni în jurul prânzului cu o tavă încărcată cu
bunătăţi.
— Eşti prea bună cu mine, zâmbi Carla, abia trezită din
somn.
— Mi-ai cerut să te ajut să te însănătoşeşti mai repede;
52
mâncarea este un bun remediu.
— Nu voi putea mânca tot! Oh, Ellen, crezi că diseară aş
putea mânca în salon?
— Bineînţeles, domnişoară Howard. Domnul Douglas va fi
plecat; domnişoara Janetta a venit la fratele ei şi va rămâne
câteva zile.
— Ah, astea sunt hainele ei! Crezi că ar trebui să le scot?
— Şi ce vei purta? Hainele mele? râse menajera.
— Trebuie să fac cumva să-mi iau haine.
— Imediat ce te vei simţi mai bine, Herbert va merge cu
tine în oraş să-ţi cumperi câte ceva. Domnul Douglas nu se
va supăra dacă va împrumuta una dintre maşinile lui.
— Crezi că s-ar putea să mergem mâine?
— O să-i cer lui Herbert să-l întrebe pe domnul Douglas şi
vedem ce va spune.
După plecarea lui Ellen, Carla îşi dădu seama că ceva nu
era în ordine. Haine… Ca să le cumperi, trebuie bani, iar ea
nu avea. Singura sursă de venit din casa aceea era
proprietarul. Cum ar putea apela la Blaze Douglas? După ce-i
refuzase cererea în căsătorie, cum i-ar putea cere bani?

Capitolul 4

Deşi era singură în sufrageria spaţioasă, Carla se simţea


mult mai hi ne mâncând aici. Mobila era modernă, iar vesela
de calitate. Spoturile din tavan luminau discret cele două
picturi de pe perete, masa din lemn de pin şi tacâmurile
sclipitoare.
Tocmai ducea la gură lingura cu supă când se auziră paşi
53
şi uşa de la intrare se deschise. Din moment ce Ellen abia
plecase, Carla ridică surprinsă privirea.
Blaze intră în holul mare şi se opri în dreptul arcadei de la
intrarea în sufragerie.
— Joci rolul stăpânei casei? Dacă ai fi acceptat cererea
mea în căsătorie, n-ar fi trebuit să te prefaci că interpretezi
acest rol. De aici, semeni cu o fetiţă speriată.
— În cazul ăsta, ar trebui să te bucuri că te-am refuzat, nu-
i aşa? Imaginează-ţi cum ar fi fost să trebuiască s-o înveţi pe
femeia cu care eşti căsătorit cum să se poarte ca o doamnă
perfectă.
— Singura „perfecţiune” de care aş avea nevoie ar fi în
dormitor, nu în sufragerie.
— Ai fi dezamăgit şi acolo, roşi tânăra femeie.
— Adevărat? râse el. Explică-mi, te rog.
— Doar dacă-mi vorbeşti şi tu despre viaţa ta personală.
— Ar dura toată noaptea şi îmi trec prin minte lucruri
mult mai plăcute pe care le-aş putea face.
Carla strânse nervoasă pumnii. Privindu-i hainele
elegante, bănui că bărbatul urma să ia cina cu Janetta Homer.
Restaurantul elegant era probabil preludiul pentru o noapte
fierbinte.
— Domnule Douglas! se auzi vocea lui Ellen. A sosit
domnişoara Homer. S-o invit în sufragerie?
— Vin imediat, Ellen! îţi doresc o seară plăcută. A mea va
fi cu siguranţă!
— Va fi o seară plăcută atâta timp cât nu eşti acasă!
Dacă se aştepta să-l impresioneze răspunsul ei, se înşelă.
— În cazul ăsta, ar trebui să plec mai des, nu-i aşa? zâmbi
54
el înainte să-i întoarcă spatele şi să plece.
În hol se auzi râsul cristalin al unei femei, apoi zgomotul
motorului maşinii şi… linişte. Carla se simţi dintr-odată
foarte singură în încăperea mare.
După ce termină masa, se aşeză pe canapea cu picioarele
strânse sub ea. Şi aici erau spoturi în tavan care luminau
delicat o sculptură aşezată pe un piedestal.
În acest loc, nimic nu-i amintea de trecut; era doar
prezentul. Crispin nu-i arătase niciodată această parte a
casei; poate îi interzisese despoticul său frate s-o aducă aici
pe „naiva şi superficiala” lui logodnică. Tânăra femeie îşi lăsă
capul pe spate, privind gânditoare tavanul.
Chiar şi în urmă cu trei ani, Blaze avusese o influenţă
puternică asupra ei. N-o plăcuse deloc şi refuzase s-o
întâlnească. Apoi, în noaptea aceea teribilă, o acuzase pentru
tot ce se întâmplase. În toţi aceşti ani o urâse pentru că
fratele lui murise din cauza ei.
Cu toate acestea, acum stătea lungită pe canapeaua din
somptuosul lui salon, musafir în casa lui şi posibilă viitoare
soţie. „Am procedat corect când l-am refuzat? De ce oare a
crezut că voi accepta?”. Cu toate acestea, Blaze nu era naiv. Şi
atunci, de ce-i propusese să se mărite cu el? Mai grav era că
deşi îl iubea atât de mult, refuzase cererea lui.
La scurt timp după plecarea lui Blaze cu Janetta, auzi
scrâşnetul roţilor altei maşini în parcare.
— Bună, Carla! o salută vesel Rolf, intrând în salon. Ai chef
de musafiri?
Tânăra femeie îi zâmbi, încântată că avea companie. Apoi,
fără să-şi schimbe poziţia, îl invită să ia loc.
55
— Ţi-aş spune să te simţi ca acasă, dar din moment ce nu e
casa mea…
— E în regulă, zise el, aşezându-se pe un fotoliu. Am fost
aici de atâtea ori, încât chiar mă simt ca acasă.
— Casa de vizavi e proprietatea ta?
— Da, surâse el gânditor, dar sunt plecat mult timp…
— Probabil e un vis să locuieşti pe malul râului. Chiar dacă
în viaţa ta nu se întâmplă nimic, apa curge mereu,
schimbându-şi faţa…
— Albastră ca cerul, întunecată ca noaptea… Ce poeţi
suntem!
— Nu te sensibilizează? întrebă ea, iar el ridică indiferent
din umeri. Pentru mine, clipocitul apei reprezintă cea mai
frumoasă muzică.
— Există şi casete cu muzică relaxantă…
— Eşti chiar atât de pragmatic cum vrei să pari? întrebă
ea.
— Maşini puternice, ambarcaţiuni frumoase şi femei
superbe, aceasta este lumea mea perfectă.
— Şi a Janettei?
— Maşini puternice şi bărbaţi chipeşi – de asta are nevoie
sora mea ca să fie fericită.
— În clipa asta le-a găsit pe amândouă?
— Cu Blaze, da. Sora mea nu s-ar mulţumi cu mai puţin.
Am impresia că a ieşit la pescuit şi vrea să pună mâna pe
acest peşte. Pentru totdeauna!
— Căsnicie, copii, „au trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţi”?
— Nu ştiu ce să zic despre copii. Nu cred că i-ar plăcea să
56
fie legată astfel.
— Blaze cunoaşte intenţiile ei?
— Ar fi un prost dacă nu şi-a dat seama până acum, iar
Blaze numai prost nu este. De ce te interesează atât de mult
persoana lui?
Roşeaţa acoperi obrajii tinerei femei, întrebându-se cum
ar fi reacţionat Rolf dacă i-ar fi spus că Blaze o ceruse în
căsătorie.
— E gazda mea, reuşi ea să spună.
— Şi…
— Nu ştii că am fost logodită cu fratele lui, Crispin?
— Ştiu totul despre Crispin, a fost cel mai bun prieten al
meu. Cu toate astea, nu mi-a spus mare lucru despre tine,
zâmbi el fermecător. Logodna ta cu răposatul lui frate… Aşa
se explică interesul tău pentru Blaze? Nu şi altceva?
— Ar trebui să fie? se încruntă ea, dându-şi seama că Rolf
nu ştia nimic despre ciudata cerere în căsătorie.
— Carla, mă ocup cu vânzarea de tehnologie. Crezi că mi-
aş putea face o reclamă favorabilă?
Din fericire, el schimbase subiectul şi deşi Carla ştia unde
va ajunge, îl lăsă să vorbească.
— Vrei să spui că mă inviţi să ies cu tine?
— Pentru început. Apoi…
— Nu există „apoi”, Rolf! Nu obişnuiesc să fac aşa ceva.
— Dar Crispin mi-a spus că…
— Probabil ţi-a spus multe lucruri despre mine, dar poate
a făcut-o doar ca să-şi măgulească orgoliul.
— Mi-a spus că eşti bună în pat.
— Îţi mulţumesc pentru sinceritate, Rolf, suspină ea,
57
plecând ochii. Cum pot să contrazic vorbele unei persoane
care nu mai e printre noi?
— Îmi pare rău. Oferta rămâne valabilă, adăugă el după o
pauză. Vrei să ieşi cu mine? Curând… mâine. Vrei să-mi fac
reclamă agresivă sau obişnuită? Sunt. bun în ambele cazuri,
glumi el.
— Păi… zâmbi ea, prefăcându-se că analizează
propunerea. Ai fost foarte amabil şi mi-ai reparat barca.
— Bun. Te-am Scut să te simţi obliga A, ceea ce înseamnă
că accepţi.
Carla aprobă cu un gest şi se relaxă din nou.
— Am Scut cafea, domnişoară Howard, o anunţă Ellen.
Ştiu că domnului Homer i-ar plăcea…
— Sincronizarea ta a fost perfectă, Ellen, zise Rolf,
ridicându-se s-o ajute pe menajeră. Se pare că ai grijă de
silueta mea, adăugă el după ce analiză conţinutul tăvii.
— Vă cunosc toate slăbiciunile, domnule Rolf.
Carla ridică privirea şi observă că Ellen se uită la ea.
— Sper să nu vă obosiţi, domnişoară Howard. Aţi făcut
mult efort în prima zi după convalescenţă. Să nu staţi până
târziu!
— Intenţiile mele sunt dintre cele mai onorabile, Ellen,
râse bărbatul. Cel puţin pentru seara asta, şopti el după
plecarea femeii.
Carla nu comentă şi se aplecă să pună cafeaua.
— Nu te deranja, mă ocup eu, se oferi îndatoritor Rolf.
Spera ca ea să se răzgândească înainte de întoarcerea lui
Blaze? în timp ce mâncau şi beau, vorbeau despre bărci.
După ce decise că doi biscuiţi sunt de-ajuns, Carla se uită la
58
musafirul ei, întrebându-se cât putea mânca. La cei douăzeci
şi şase de ani – era de aceeaşi vârstă cu Crispin – chipul i se
lumina când mânca. La un moment dat, el împinse pe hol
măsuţa de cafea, păstrându-şi farfuria cu biscuiţi. Se întoarse
apoi lângă Carla şi se bătu pe burtă.
— Am mâncat prea mult.
— Într-o zi, acest exces îţi va face probleme.
— Îţi faci griji pentru sănătatea mea? Asta e bine, zise el,
atitudinea lui schimbându-se rapid. Întinse braţul şi
cuprinse umerii tinerei femei. Voi pleca în scurt timp, aşa că
sărută-mă de noapte bună, draga mea. Doar o dată…
Carla încremeni. Nu avea niciun drept să se poarte astfel,
îşi spuse ea, dar îl lăsă să-i ridice bărbia. Regretă imediat
când buzele lui le acoperiră pe ale ei.
Primul gând fu să se ferească, dar Rolf o cuprinse în braţe
şi o trase spre el. Din fericire, nu dură decât câteva secunde
pentru că se auzi uşa de la intrare şi chicotitul vesel al unei
femei.
Cea care intră era sofisticată până în vârful unghiilor. îl
ţinea pe Blaze de braţ într-un fel care demonstra
familiaritate. Machiajul ei era perfect, chiar după cină şi
dans. Părul blond îi acoperea umerii cu bucle mătăsoase.
Rochia din mătase de culoarea cafelei îi înfăşură curbele
perfecte, iar decolteul generos atrăgea privirile oricărui
bărbat. Iar Blaze nu făcea excepţie.
Rolf se ridică imediat să-i întâmpine.
— Îmi faci cunoştinţă cu persoana adusă de ape la uşa lui
Blaze? întrebă tânăra femeie. Face progrese, nu crezi, Blaze?
Fratele meu nu lasă să treacă nimic pe gârlă până nu verifică.
59
— Carla, îmi cer scuze pentru manierele surorii mele.
Când am făcut eu asemenea scene în legătură cu poveştile
tale de dragoste? o întrebă apoi pe sora lui. Pe viitor,
păstrează-ţi comentariile acide pentru tine!
Carla îşi trecu jenată mâinile peste catifeaua pantalonilor
pe care-i împrumutase. Nu voia să ridice ochii, ştiind că
Blaze o privea dispreţuitor.
— A muşcat momeala, continuă pe acelaşi ton Janetta, sau
s-a speriat de metodele tale agresive?
— Blaze, îţi mulţumesc că ai ţinut-o pe sora mea la
distanţă în seara asta, răspunse indirect Rolf. Până acum, n-a
avut nimic de comentat despre companioanele mele, dar se
pare că n-o place pe Carla.
— Poate pe domnişoara Homer o deranjează faptul că-i
port hainele.
— Hm! Nici n-am observat. Poate din cauză că eu le port
într-un stil mult mai elegant.
— Acestea sunt haine de calitate, ripostă Carla. N-ai cum
să nu pari elegantă!
— Refuz să stau aici ca să fiu insultată, se bosumflă
Janetta, privindu-l pe Blaze. Du-mă acasă, dragule! Cât
despre hainele acelea, le poate păstra domnişoara Howard.
Nu le-aş lua înapoi nici dacă m-ar plăti!
— Rolf, ai terminat cu sărutul de noapte bună? întrebă în
cele din urmă Blaze. Dacă da, te rog s-o conduci acasă pe
sora ta.
— Cum rămâne cu sărutul nostru de noapte bună? se
alintă Janetta, agăţându-se de gâtul bărbatului.
Blaze o sărută scurt, dar se vedea evident obişnuinţa. Ca
60
să se răzbune, deşi nu avea niciun drept să se simtă ofensată
de purtarea gazdei ei, îi zâmbi lui Rolf când acesta ajunse la
uşă.
— Rămâne pe mâine la trei? o întrebă bărbatul înainte să
iasă şi ea urmări cu coada ochiului reacţia lui Blaze.
De ce naiba căuta aprobarea lui? Hm, din moment ce se
încruntase, probabil îl deranjase.
— Da, la trei, răspunse ea, iar Blaze ieşi nervos.
Carla se lăsă pe pernele canapelei. Fusese o zi lungă şi
bănuia că nu se terminase. De afară se auzi motorul unei
maşini care se îndepărta. Cu doar câteva clipe în urmă Blaze
era aici, iar acum…

***

Din bucătărie se auziră voci, dar discuţia încetă când intră


Blaze.
— Herbert mi-a cerut voie să împrumute una din maşinile
mele ca să te ducă mâine la cumpărături.
— Ellen mi-a spus că m-ar putea duce. E în regulă?
— I-am spus că n-am nimic împotrivă, dar nu uiţi ceva?
— Oh, te referi la bani, se încruntă tânăra femeie. Am… o
mică sumă de bani pe care am economisit-o şi de care nu m-
am atins, zise ea, gândindu-se că de fapt avea un singur
obiect pe care-l putea vinde.
— Te referi la ăsta? întrebă el, scoţând ceva din buzunarul
hainei. Ellen mi-a spus că l-a găsit în geanta pe care au
recuperat-o din barcă. Mi-ai spus că-l ţii pentru zilele când
nu vei mai avea ce face.
61
— Te rog să mi-l dai!
— De ce? Ai ajuns în situaţia că eşti nevoită să-l vinzi? Vrei
să-l vinzi acum?
— Nu e treaba ta ce fac cu el! se răsti ea, ridicându-se. Te
rog să-mi dai inelul! repetă ea, decisă să-şi ascundă
disperarea.
Blaze strânse în mână obiectul pe care ea îl considera
talismanul ei şi care o ajuta să doarmă noaptea, ştiind că
atunci când nu va mai avea nicio soluţie să supravieţuiască,
bijuteria o va scoate la liman. Bărbatul râse batjocoritor
când Carla se repezi şi-l prinse de mână şi continuă să se
joace cu inelul care reprezenta libertatea ei.
— Dă-mi-l! E al meu! Crispin mi l-a dat. Am nevoie de el…
— De ce? Ca să-ţi cumperi haine care să te facă să pari
respectabilă? strigă el, aruncând inelul.
Carla se duse în locul unde îl aruncase şi se lăsă în
genunchi, disperată să găsească inelul salvator. Blaze veni
lângă ea şi o ridică de pe covor.
— Mărită-te cu mine şi numele meu îţi va oferi
respectabilitatea după care tânjeşti!
— Poţi să-ţi păstrezi numele! N-am nevoie nici de el, nici
de tine. Tot ce vreau, e să trăiesc decent şi pentru asta n-am
nevoie decât de un salariu modest. Cât despre
respectabilitate, n-am pierdut-o niciodată! Atâta timp cât o
persoană îşi păstrează onestitatea, ce contează aparenţele?
— În cazul ăsta, de ce ai acceptat să te măriţi cu fratele
meu? N-ai alergat după banii şi poziţia lui socială? Ai
acceptat inelul fratelui meu şi după ce a murit, l-ai păstrat.
Reprezintă bani, nu-i aşa? Ai recunoscut chiar tu! Şi atunci,
62
când ai fost onestă?
Epuizată, Carla îşi acoperi faţa cu palmele şi se prăbuşi
tremurând pe un fotoliu. Când reuşi să se calmeze, luă inelul
de pe covor şi i-l întinse lui Blaze.
— Îţi mulţumesc că mi-ai propus să-ţi fiu soţie, dar sunt
nevoită să refuz. Voi sta aici până mă voi însănătoşi complet,
apoi voi pleca, într-un fel sau altul, îţi voi plăti pentru
ospitalitatea pe care mi-ai oferit-o.

***

A doua zi, Carla se trezi devreme. Dădu la o parte pătura şi


se bucură de căldura razelor de soare care pătrundeau pe
fereastră. Pantalonii de catifea nu erau potriviţi pentru ziua
de azi şi se gândi ezitând la hainele Janettei. Întrucât singura
ei sursă de bani dispăruse, se vedea nevoită să împrumute
din hainele aflate în dulap. Chiar dacă Blaze i-ar fi dat înapoi
inelul, era decisă să-l sfideze şi să nu-l ia. Nu după ce-i
spusese acele lucruri îngrozitoare.
Rochia pe care o alese în cele din urmă avea o croială
neaşteptat de simplă: fără mâneci, decolteu modest şi talia
subliniată de o curea. Fondul albastru-deschis era întretăiat
de dungi verticale negre; simplitatea ei o determină s-o
aleagă.
O singură privire în oglindă o făcu să zâmbească.
Coborând la micul dejun, Carla se ruga să nu-l întâlnească
pe Blaze. Spre dezamăgirea ei se întâlniră pe hol.
— Cauţi ceva? o întrebă el văzând-o nehotărâtă.
— Eu… nu ştiu unde se serveşte micul dejun. În sufragerie
63
sau…
— Încerci să mă convingi că nu ştii cum arată casa?
— Chiar nu ştiu. Cunosc doar încăperea aceea mare…
— Şi dormitorul lui Crispin? Vrei să-mi spui din nou că
până acum câteva zile n-ai intrat acolo? Din câte spunea
fratele meu…
— Orice ţi-aş spune nu te va convinge, din moment ce în
mintea ta sunt doar „femeia lui Crispin”. Te rog, vrei să-mi
spui unde pot mânca? Sunt lihnită.
El râse pentru prima dată şi inima Carlei tresări. Chipul lui
prinsese viaţă; era ca şi cum soarele răsărise peste piscurile
înzăpezite ale unui munte şi topise zăpada.
— E un semn bun, remarcă Blaze, înseamnă că revii la
normal. Pe aici, o invită el.
— Aşadar, nu va mai dura mult şi scapi de mine, observă
ea, privind încăperea unde o aştepta micul dejun.
— Vrei să spui că te arunc din nou pe apele râului? Că te
voi privi din nou cum pluteşti în derivă, cerându-mi să te
salvez? Hm, mă încântă ideea.
— E bine de ştiut că sunt binevenită în casa ta, răspunse
ea cu răceală. Nu-ţi face griji, voi găsi un loc unde să stau,
chiar dacă voi dormi pe podeaua casei prietenei mele.
— Din câte ouă să vă fac omleta cu şuncă, domnişoară
Howard? întrebă Ellen. Numai unul? Dacă nu mâncaţi cum
trebuie, n-o să fiţi în formă.
— Sunt bine, răspunse tânăra femeie, aşezându-se la masă
lângă Blaze. Oricum, n-am avut niciodată un apetit prea
mare.
— Se vede. Eşti prea slabă, comentă Blaze.
64
— Pentru gustul cui? Dacă e al tău, nu contează din
moment ce ţi-am refuzat cererea în căsătorie.
— Dacă aş fi acceptat cu uşurinţă refuzurile în viaţa
profesională, n-aş fi dus compania unde se află.
— Dacă aş fi vreodată atât de naivă încât să mă mărit cu
tine, domnule Douglas, aş fi încă una din afacerile tale
încheiate cu succes?
— Dacă te-ai mărita cu mine, domnişoară Howard, ai fi în
întregime a mea!

Capitolul 5

Herbert o duse pe Carla la cel mai bun magazin din oraş. O


lăsă la intrare, aşteptă să intre şi abia apoi se duse să
parcheze maşina. Nesigură la început, tânăra femeie se
plimbă de la raionul de cosmetice la cel de bijuterii, apoi la
marochinărie. Cunoştea locurile deoarece le admirase de
multe ori, suspinase şi trecuse mai departe. De data asta, nu
suspină.
Nu avea de gând să cumpere nimic; oricum nu putea, din
moment ce nu avea bani sau cărţi de credit. Toate
economiile ei rămăseseră pe barcă şi cu siguranţă se
pierduseră în noaptea furtunii.
Se duse apoi la raionul de îmbrăcăminte, care o atrase ca
un magnet, deşi preţurile erau mult peste puterea ei de
cumpărare. Unei vânzătoare îi atrase atenţia rochia pe care o
purta Carla.
— Iertaţi-mi curiozitatea, doamnă, dar această rochie nu e
cumpărată de la noi? Ştiţi, de obicei îmi amintesc hainele
65
Scurte de comandă şi clienţii care le cer. În fine, nu contează
că nu-mi pot aminti numele, sunt convinsă că vă pot arăta
ceva pe placul dumneavoastră, zise zâmbind femeia.
— Sunteţi drăguţă, dar eu…
— Va fi o plăcere, doamnă. Şi o provocare totodată să
găsesc ceva care să se asorteze cu minunata culoare a
părului dumneavoastră. Uitaţi această rochie cu mâneci
lungi…
— Nu intenţionez să cumpăr, o întrerupse Carla pe
vânzătoare.
Cum să-i spună că nu avea niciun ban?
— Oh, dar puteţi deschide un cont la noi. E atât de simplu,
continuă ea, luând rochia de pe umeraş. Ştiu că sunteţi
domnişoara Howard, continuă să zâmbească femeia, toate
cumpărăturile vor fi puse în contul logodnicului
dumneavoastră. Vă conduc la cabina de probă. Da, domnul
Douglas a sunat, cerându-ne să vă ajutăm să vă alcătuiţi
garderoba necesară ca soţie a lui.
— Dar eu nu sunt…
— Bun, în timp ce probaţi rochia aceasta, mă duc să mai
aleg câte ceva. Vă trebuie şi rochii de seară, nu-i aşa? Vă plac
pantalonii? Bineînţeles ceva de calitate, mai zise ea
îndepărtându-se înainte ca tânăra femeie să mai poată spune
ceva.
Carla se aşeză oftând pe un scaun. Îşi privi chipul în
oglinda mare, numără până la trei, trase aer în piept şi se
decise. Va accepta tot ce-i sugerează vânzătoarea, apoi va
suna la magazin şi va anula comanda.
— Toată suma va fi trecută în contul domnului Douglas, o
66
anunţă vânzătoarea la finalul sesiunii de cumpărături. Nu e
nicio problemă. Dacă-mi permiteţi, vreau să vă urez să fiţi
fericită.
Herbert, care o aşteptase la o distanţă rezonabilă, o
conduse la maşină şi umplu bancheta din spate cu sacoşe şi
cutii. Ajunşi acasă.
Carla îi mulţumi lui Herbert şi se grăbi să intre.
— Unde e domnul Douglas? o întrebă pe Ellen.
— În birou, draga mea. Ţi-ai cumpărat haine frumoase?
— Da, Ellen. Te rog, spune-mi unde e biroul.
— Uşa aceea, domnişoară Howard, îi arătă Herbert care
intrase în casă încărcat cu pachete.
Ellen se grăbi să-l ajute şi Carla bătu scurt la uşă şi intră
fără să; aştepte răspuns. Era o încăpere spaţioasă, luminată
din abundenţă de razele de soare care pătrundeau pe
ferestrele deschise. Biroul era acoperit cu o mulţime de
dosare, stive de hârtii şi schiţe ale unor planuri.
— Cu asta te ocupi?
— Da. Eşti impresionată? o întrebă el ironic, oferindu-i
nişte pliante.
— Rotaţii laterale… console… caracteristici ergonomice…
citi tânăra femeie. Nu mă simt mai deşteaptă, dar îţi
mulţumesc.
— Nu ţi-a spus Ellen că nu suport să fiu deranjat când
lucrez?
— Iar eu nu ţi-am spus că nu vreau banii tăi şi nu mă
mărit cu tine? replică ea, dar el zâmbi şi continuă să studieze
dosarul din faţa lui. M-ai atras într-o capcană, nu-i aşa?
— Iar tu ai căzut în ea. Herbert m-a sunat după ce a parcat
67
maşina. Ai intrat în magazin imediat, fără să protestezi.
Puţina psihologie pe care o cunosc în legătură cu femeile m-a
ajutat să-mi dau seama la ce raion vei merge, aşa că l-am
sunat pe şeful de departament, i-am spus cum arăţi şi cu ce
eşti îmbrăcată.
— Rochia Janettei!
— Asta nu e vina mea, ridică el din umeri, continuând să
răsfoiască dosarul.
— Ei bine, dacă vrei să ştii, am de gând să înapoiez toate
hainele! Blaze puse stiloul pe birou şi se ridică. Cu mâinile în
buzunare, se apropie de Carla. Fără veste, o prinse de braţe
şi o strânse atât de tare, încât tânăra femeie gemu.
— Dacă returnezi hainele, voi cere să fie aduse înapoi! Şi
dacă nu-ţi vâri minţile în cap, te voi încuia în camera ta până
o Iaci. M-ai înţeles?
— Cine te crezi? Nu eşti logodnicul meu. Refuz să mă
mărit cu tine şi nu mă poţi face să mă răzgândesc.
— Serios? şopti el seducător, trăgând-o în braţele lui.
Schimbarea bruscă de atitudine o derută. Panica o făcu să-
l împingă, dar când îi simţi buzele peste ale ei, furia ei se
transformă în slăbiciune.
Moleşită, îi cuprinse umerii cu braţele şi nu protestă când
simţi cum îi desface fermoarul rochiei. Ameţită de dorinţă,
reuşi totuşi să-şi dea seama că bărbatul zâmbea satisfăcut
că-şi atinsese scopul, înnebunită de furie, se zbătu şi reuşi să
se desprindă din îmbrăţişare. Se întoarse cu spatele şi
încheie fermoarul.
— Voi trimite hainele înapoi la magazin. Nu m-am
răzgândit, zise ea furioasă.
68
Se îndreptă spre uşă, dar bărbatul o prinse din urmă şi o
ridică în braţe.
— Te-am avertizat, dar ai ales să mă ignori. Acum, vei
suporta consecinţele.
— Nu, Blaze! în după-amiaza asta, am întâlnire cu Rolf.
— Rolf Homer n-are decât să se spânzure de un catarg, că
tot îi plac bărcile!
Ajunseseră la jumătatea scărilor când Carla îl ameninţă:
— Dacă mă încui în cameră, o strig pe Ellen! Ea mă va
elibera…
— … şi va plăti cu locul de muncă. Şi al soţului ei!
Abia în camera ei o lăsă jos.
— Nu vei îndrăzni să-i concediezi! Eşti omul cel mai lipsit
de scrupule pe care l-am cunoscut vreodată!
— Ai face bine să ţii minte!
— Blaze! îl imploră când el ajunse la uşă. Doar n-o să mă
Laşi închisă aici…
— Ba da, am de gând s-o fac până-ţi vine mintea la cap!
— Am făcut-o, Blaze. Bine… Voi păstra hainele…
— N-am încredere în tine, zise el privind în jur. Camera lui
Crispin… Sper ca amintirea lui să te bântuie când vei rămâne
singură. Ellen îţi va aduce mâncare şi te va ajuta cu tot ce ai
nevoie!
— Blaze… Ce trebuie să fac ca să te răzgândeşti?
Bărbatul o privi printre gene şi-i îndepărtă o şuviţă de păr
de pe obrajii înfierbântaţi.
— Eşti dispusă să încheiem un armistiţiu? Bun. Există o
singură condiţie: să te măriţi cu mine!
— Niciodată, şopti ea, plecând ochii.
69
— În cazul ăsta, o vom face fără inel şi iară jurăminte!

***

Ellen se asigura că tânăra femeie mănâncă la timp, o ajuta


să se spele şi-i aducea o mulţime de reviste.
— Ellen, tot ce doresc e libertatea, suspină Carla după
cină. Sunt dispusă să rabd de foame şi să îngheţ de frig
numai să fiu liberă. Am mai făcut-o, n-ar fi nimic nou pentru
mine. Mă ajuţi?
— Domnişoară Howard… dacă las uşa deschisă, îmi pierd
locul de muncă…
— Măcar gândeşte-te… Poate noaptea…
Menajera zâmbi şi ieşi fără să spună un cuvânt.
Carla se culcă devreme, dar nu reuşi să adoarmă.
Enervată, aruncă cuvertura cu care se învelise şi-şi ascunse
faţa în pernă. La un moment dat, auzi cheia răsucindu-se în
broască şi speră că Ellen o ajuta să evadeze.
Când se întoarse însă, fu şocată: în cadrul uşii era Blaze,
care intră şi apoi încuie uşa în urma lui. Cu buzele uscate şi
cu inima bătându-i cu putere, Carla privi umbra întunecată
care se apropia de pat cu mâinile în buzunarele halatului
negru.
— Ce vrei? reuşi să întrebe când el aprinse veioza.
— Pe tine!
— Am spus… nu! Ţi-am refuzat propunerea. De câte ori
trebuie să…
— „Nu” este o reacţie negativă, dar eu prefer abordările
pozitive când închei o afacere.
70
— Asta nu e o afacere!
— Adevărat? În cazul ăsta, te voi avea fără inel şi fără
jurăminte? întrebă el sarcastic, scoţând halatul şi lăsându-l
să cadă la podea.
Cu ochii măriţi de uimire, Carla îi privi fascinată trupul
perfect.
— La urma urmei poate ai dreptate, continuă el, dar
văzând formele apetisante ale trupului din faţa mea, sunt
silit să uit că sunt un domn.
Panicată, Carla îşi dădu seama că purta o cămaşă de
noapte transparentă – a Janettei, bineînţeles – prin care se
vedea aproape tot. Uitase că se dezvelise. Se grăbi să tragă
de colţul cuverturii, dar Blaze fu mai rapid. Se aşeză pe
marginea patului şi-i prinse încheietura mâinii.
— Las-o aşa… şopti el, întinzându-se lângă ea. Ne vom
încălzi unul pe altul.
— Ţi-am spus că nu mă căsătoresc cu tine! protestă ea.
— Cine a vorbit de căsătorie, draga mea? întrebă el leneş.
— Oh, nu! N-o vei face! strigă ea, sărind din pat.
Fugi la uşă, dar uitase că e încuiată. Trase disperată de
clanţă, dar renunţă când îşi dădu seama că el învinsese.
Se întoarse spre Blaze şi-l văzu cum râde satisfăcut. Dată
fiind ţinuta ei, nu avea decât două opţiuni: să se întoarcă în
pat, sau să încerce să înşface halatul de pe marginea patului.
Anticipându-i intenţia, el se ridică şi aruncă halatul în
celălalt colţ al camerei.
— Oh! exclamă ea furioasă, fugind spre locul unde se afla
halatul.
Nu reuşi să ajungă, lovindu-se de trupul lui puternic.
71
Rămasă fără aer din cauza impactului, se dezechilibră şi căzu
în braţele lui. Blaze o ridică şi o strânse, împiedicând-o să se
zbată. Epuizată, Carla cedă, iar bărbatul o aşeză pe pat şi se
întinse lângă ea. Palma lui urcă încet de pe şold pe talie,
oprindu-se pe sânul plin. Căldura care-i cuprinse trupul o
făcu să uite de toate şi să se predea.
— Sărută-mă! murmură el, iar ea se supuse, ca
hipnotizată. Sărutul plin de pasiune desăvârşi apropierea
lor. Trupurile se atingeau, sânii ei se striveau pe pieptul lui şi
şoptindu-i numele, Carla îşi dădu seama că dorea să fie a lui,
că se îndrăgostise iremediabil.
— Mâine ne vom căsători, şopti el, privind-o în ochi.
— Da… Da, Blaze…
— Am actele şi inelul, adăugă el cu blândeţe. Le-am luat în
urmă cu câteva zile.
— Erai atât de sigur de mine?
— Nu, eram sigur de mine. Asta te face să mă urăşti?
— Nimic nu mă poate face să te urăsc…
— În cazul ăsta, mariajul nostru are o şansă, zise el. Vino
în braţele mele…
Ea se supuse din nou.
— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o
vreodată, şopti el. Acum, nu-mi vei mai scăpa: mâine vei fi
soţia mea, dar în seara asta vei fi iubita mea…
Cu mişcări senzuale îi scoase cămaşa de noapte şi o
acoperi cu săruturi. Carla se agăţă de umerii lui, copleşită de
dorinţă.
Mai târziu, întinşi unul lângă altul, Carla îşi dădu seama
cât de blând şi de tandru fusese Blaze.
72
— Blaze… de unde ai ştiut? întrebă ea, trecându-şi
degetele prin părul lui.
— Că n-ai fost niciodată cu un bărbat? Din felul cum mi-ai
răspuns. Te-ai lăsat condusă ca şi cum erai vrăjită, iar eu
deţineam cheia. Iubito, ţi-am spus că voi câştiga. Acum eşti în
fapt soţia mea, iar mâine ne vom căsători în faţa legii.
— Ai spus fără jurăminte şi fără inel… De ce… te-ai
răzgândit?
— Am vrut să te leg de mine, doamnă a râului. Iată de ce.
— Şi dacă aş fi spus „nu”?
— Te-aş fi răpit şi te-aş fi obligat să te măriţi cu mine.
— Oh, Blaze, vreau să mă mărit cu tine şi dacă nu te-aş fi
iubit deja, m-aş fi îndrăgostit acum de tine, şopti ea.
— Aşadar, mă iubeşti? Cuvintele astea au sunat la fel de
plăcut şi în urechile lui Crispin când i le-ai şoptit?
Carla însă aţipise, iar întrebarea fusese pusă atât de încet
încât crezu că i se păruse, că visase.

***

Carla se trezi când simţi o mână pe umăr. Era Ellen.


— Astăzi e ziua nunţii, domnişoară Howard. Da, draga
mea, mi-a spus domnul Douglas. Nu e minunat că până la
urmă vei face parte din familie? La început ai fost logodnica
domnului Crispin, iar acum a domnului Blaze.
Carla se ridică pe pernă şi trase cuvertura până la bărbie.
— Încă nu pot să cred, Ellen. Ieri, când mi-a spus că nu mă
va lăsa să ies din cameră până nu spun „da”, nu l-am crezut
în stare.
73
— Eu l-am crezut. Când domnul Douglas doreşte ceva, nu
se lasă până nu câştigă.
Tânăra femeie se întrebă de ce o voia atât de mult? în cele
din urmă, el câştigase şi făcuse dragoste cu ea. Dumnezeule!
Unde era cămaşa de noapte? Nu trebuia s-o găsească Ellen.
Ce va crede? Din fericire, simţi la picioare materialul
mătăsos şi se linişti. Blaze o pusese probabil acolo, se gândi
ea, uşurată şi recunoscătoare.
— Cobor imediat pentru micul dejun, Ellen.
— Nu-i nevoie, domnişoară Howard. Domnul Douglas mi-
a cerut să vă servesc la pat. El a plecat, dar mi-a spus că vă
veţi întâlni pentru ceremonie la trei după-amiază. Voi veni şi
eu, cu Herbert. Nu-i frumos din partea domnului Douglas că
ne-a invitat?
— Ştii dacă există şi un cavaler de onoare?
— Oh, da. Domnul Douglas vrea să fie totul ca la carte, aşa
că fratele dumitale va fi cavaler de onoare.
— Fratele meu? De unde ştie de cununie? L-a contactat
domnul Douglas? Dar cum rămâne cu Rolf Homer şi sora lui?
— Domnul Rolf e plecat într-o călătorie de afaceri, iar
domnişoara Janetta n-a fost invitată.
Vestea o bucură pe Carla. Oare Blaze ghicise că n-o voia pe
Janetta la nunta ei?
— Ellen… m-a căutat ieri domnul Rolf?
— Da, dar domnul Douglas l-a făcut să plece cu coada între
picioare. I-a spus că vei fi soţia lui şi că nu vei ieşi cu niciun
alt bărbat, chiar dacă e vorba de un vechi prieten de familie.
— A spus-o el, ieri după-amiază?
— Da, domnişoară Howard. Domnul Rolf a fost foarte
74
surprins şi a plecat clătinând nedumerit din cap.
Carla se lăsă pe pernă. Blaze a fost atât de sigur pe el, încât
s-a grăbit să împrăştie vestea cu câteva ore înainte ca ea să
ştie că se va mărita cu el.
— După ce terminaţi micul dejun, va veni o doamnă de la
magazin. Aduce câteva ţinute din care să alegeţi ce vă place.
Ordinele domnului Douglas!
— Oh, dar…
— Ieri, când le-am împachetat, m-am uitat la lucrurile pe
care le-ai cumpărat şi n-am văzut nimic potrivit pentru
cununie.
— Probabil ai dreptate, Ellen… Când vine doamna?
— Pe la zece.
— Voi fi gata până atunci.
Carla se încadră în timp şi când coborî, o recunoscu pe
vânzătoarea care o consiliase cu o zi în urmă. În salon erau
împrăştiate o mulţime de ţinute, care de care mai frumoase.
În cele din urmă, Carla alese un costum din mătase crem şi
sandale asortate.
— Cred că aţi făcut alegerea ideală, domnişoară Howard,
zise femeia. Se asortează de minune cu culoarea părului.

***

După ceremonie, urmă o petrecere restrânsă la


restaurantul din oraş. Printre invitaţi se aflau câţiva
parteneri de afaceri ai lui Blaze împreună cu soţiile şi Ellen,
care radia de fericire alături de Herbert.
Nigel, fratele Carlei, părea total schimbat. Carla îşi aminti
75
însă răceala cu care o alungase din casa lui şi-şi spuse că
mirosul banilor făcuse minuni.
Pauline, cumnata ei, era elegantă, manierele ei, ca şi ale
soţului ei, se schimbaseră simţitor. Mai mult, îi povesti
încântată lui Blaze cu câtă nerăbdare aşteaptă venirea pe
lume a copilului lor. Bărbatul îi zâmbi slab, dădu înţelegător
din cap şi profită de prima ocazie ca să se îndepărteze.
Îngreţoşată de atitudinea Paulinei, Carla îl urmări cu privirea
pe soţul ei, întrebându-se ce simte.
Se temea că după ce-i cunoscuse familia, respectul lui faţă
de ea scăzuse. Mai mult, judecând după atitudinea lui, nici
noaptea pasională pe care o petrecuseră împreună nu-I
făcuse s-o iubească. Necăjită, îşi afundă nasul în bucheţelul
de flori pe care-l avea prins la rever.
Ce rost mai avea să se întrebe de ce? Acum, Blaze Douglas
era soţul ei cu acte în regulă şi ea avea tot ce şi-ar dori o
femeie. Din punct de vedere material, nu va mai avea
niciodată probleme. Dar cum rămânea cu nevoia de
dragoste?
— Iubito?
Blaze venise lângă ea şi-i înconjură cu afecţiune umerii.
Ellen şi Herbert îi priveau cu căldură şi admiraţie,
considerând, ca şi restul oaspeţilor, că afecţiunea lui e reală.
„Acum înţeleg pentru cine e dovada de afecţiune”, îşi spuse
cu amărăciune tânăra femeie.
Ridică însă privirea către soţul ei şi părul frumos, care în
timpul ceremoniei fusese prins sub pălărie, se revărsă pe
umerii ei ca o cascadă. Iubirii din ochii ei i se răspunse însă
cu un zâmbet ironic care-i îngheţă inima.
76
— Da, dragul meu…
— Mireasa mea stă singură în ziua nunţii?
— M-ai părăsit.
— Trebuia să vii după mine, să-ţi ceri drepturile.
— Ce drepturi aş avea, dragul meu?
Câţiva dintre oaspeţii de lângă ei începură să râdă şi să
comenteze.
— Tu ai cerut-o, Blaze.
— N-ai trecut mai departe de ţinutul de mână?
— Păi, ştiu şi eu? Tu ce spui, draga mea? le răspunse el,
trăgând-o mai aproape pe Carla.
Amintirea nopţii trecute o făcu pe tânăra femeie să
roşească.
— În această zi minunată memoria îmi joacă feste, încât
abia îmi aduc aminte ce-am făcut în urmă cu o oră.
Replică el fu primită cu zâmbete, după care fură lăsaţi
singuri.
— Meriţi locul întâi pentru diplomaţie, draga mea. Te
descurci exact cum ar trebui s-o facă soţia unui director.
— Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile, chiar dacă sunt
însoţite de doza obişnuită de sarcasm. Se pare că până la
urmă ai găsit pe ponton o nestemată în locul epavei la care
te aşteptai, nu-i aşa?
Era evident că răceala şi răutatea ei îl înfuriaseră. Oare
uitase deja momentele când fuseseră un singur trup?
Dumnezeule, aşa va fi mariajul lor?
— M-ai considerat „prea naivă” şi „prea superficială” ca să
mă mărit cu fratele tău, se auzi ea spunând. Cei trei ani care
au trecut de atunci m-au făcut potrivită pentru onoranta
77
poziţie de soţie a ta?
— Ai chef de ceartă? Se pare că azi-noapte am fost prea
blând cu tine.
Răceala din ochii lui se transformă în căldură când el îşi
drese vocea şi se adresă oaspeţilor.
— Noi plecăm, dar vă rog să rămâneţi şi să vă simţiţi bine.
Vă mulţumim pentru urările călduroase şi pentru cadouri.
Apoi ieşiră într-un cor de râsete şi urări de bine. Ellen ieşi
în grabă şi aruncă conferi peste ei, apoi se întoarse zâmbind
la petrecere.
— Ne vedem mâine, doamnă Douglas!
— De ce mâine? îl întrebă Carla pe Blaze.
— Le-am dat liber lui Ellen şi lui Herbert. La sugestia lor,
îşi vor petrecere noaptea la nişte prieteni.

Capitolul 6

Ajunşi în holul de la intrare, cei doi proaspeţi soţi se


priviră lung. Cearta de mai devreme o ajutase pe Carla să se
calmeze.
— Trebuie să… mă schimb, surâse ea nesigur.
— Dar ai făcut-o deja. Noaptea trecută erai o tânără
drăguţă, pe când acum eşti o femeie superbă.
— Hm… Oare cine e responsabil pentru asta? se încruntă
ea.
Râsul lui o Ecu să ridice mâna şi să-i atingă uşor buzele.
— În seara asta ieşim. Mergem cu maşina, apoi ne
plimbăm, îmbracă-te cu ceva potrivit.
Ea aprobă şi urcă în dormitor.
78
Acum, garderoba era plină cu hainele ei – ale Janettei îi
fuseseră înapoiate proprietarei. Cu toate acestea, imaginea
copleşitoare a frumoasei femei mai persista. Poate hainele ei
dispăruseră, dar amintirea ei rămăsese. „Acum sunt soţia lui
Blaze, dar voi fi vreodată singura femeie din viaţa lui?”, se
întrebă cu amărăciune Carla.
Când coborî, privirea lui Blaze o convinse că făcuse
alegerea perfectă: purta un costum bej cu pantalon şi o
cămaşă din mătase care cădea moale peste sâni. Jacheta o
ţinea lejer pe un umăr.
Nu era ţinuta potrivită pentru plimbare, dar de câte ori
sărbătorea o femeie ziua nunţii? Şi de ce să nu se simtă bine
şi răsfăţată?
— E în regulă? îl întrebă când ajunse lângă el.
— Până acum te-ai descurcat de minune, o asigură el
degajat, dar zâmbindu-i într-un fel care făcu să i se strângă
stomacul.
Ca să pară la fel de degajată ca el, Carla acceptă cu
indiferenţă complimentul, dar pulsul ei se acceleră.
Porniră pe drumul care ducea în afara micului oraş,
traversară podul suspendat, făcură stânga şi porniră pe o
şosea care ducea spre pădure. Carla mai fusese o dată aici, cu
Crispin. Cu toate acestea, când ajunseră în locul unde fusese
cu fostul logodnic, Blaze zise morocănos că nu era prea
plăcut să se plimbe acolo la ora aceea, astfel că făcură cale
întoarsă.
Carla îşi spuse atunci că bărbatul de lângă ea avea o inimă
la fel de dură ca muşchii care-i îmbrăcau trupul. Cu toate că
fuseseră fraţi, Blaze era total diferit de Crispin în ceea ce
79
priveşte caracterul, mai puţin într-o privinţă: amândurora le
plăcea să obţină ceea ce doreau. Nu-i spusese Blaze de
câteva ori că nu acceptă un refuz? Nu „câştigase”? Nu
devenise amanta lui şi soţia lui cu numele?
Blaze o privi lung pe Carla, apoi copacii care acopereau
dealul din faţa lor.
— Drumul acela ne duce în vârf, iar cărarea în pădure.
Vrei să mergem cu maşina, sau pe jos?
— Să mergem pe jos, surâse ea, privind visătoare masa
verde din faţa ei. Asta ar fi răspuns Janetta?
— Nu, ştii prea bine! răspunse el tărăgănat, deschizând
portiera.
Carla cobori la rândul ei.
— Nu-mi spune că Janetta ar fi aşteptat să faci pe domnul
şi să-i deschizi portiera.
— Cerşeşti complimente, schiţă el un zâmbet, dar ai
dreptate: eşti foarte diferită de sora lui Rolf. Eşti mulţumită?
— În ce fel, Blaze? insistă ea când porniră pe cărare.
— În toate felurile; de ce crezi că m-am însurat cu tine?
Cărarea era acoperită de o boltă de crengi înfrunzite şi la
ora aceea de seară peisajul părea desprins dintr-o poveste.
— Nu ştiu de ce ai făcut-o, se încruntă tânăra femeie. Chiar
nu ştiu, Blaze, suspină ea simţind deodată că banda din aur
cu diamante de pe inelar avea câteva kilograme.
La un moment dat, mâinile lor se întâlniră, şi degetele se
împletiră, făcând-o pe Carla să-l privească radioasă pe soţul
ei. Drumul era abrupt, dar efortul îi uni parcă şi mai mult, iar
ochii le sclipiră de plăcere.
După vreo zece metri, Blaze se opri şi o trase spre el. O
80
cuprinse în braţe şi o sărută lung, plin de dorinţă. Era primul
lor sărut după ceremonia de cununie. Aşa cum noaptea
trecută trupurile lor deveniseră unul, sărutul îi uni, dar într-
un mod diferit. Ce încerca Blaze să-i spună? se întrebă
visătoare tânăra femeie. „Ah, dacă ar fi dragoste…”
Vraja se rupse şi se priviră lung în ochi, Carla încercând să
descopere tandreţea de noaptea trecută. Blaze o luă din nou
de mână şi-şi continuării drumul pe cărarea umbrită, însoţiţi
de trilurile păsărilor care parcă le cântau bucuria.
Cărarea era acoperită de un covor de frunze moarte şi
Carla îşi dădu seama că ţine greu pasul cu Blaze. La un
moment dat, ajunseră într-o poieniţă. Soarele se apropiase
de zenit, priveliştea oferită fiind uimitoare. În vale, zăreau
căsuţele printre care şerpuia Tamisa.
Blaze continuă să meargă şi Carla fu nevoită să-l urmeze.
Se opri într-un loc cu iarbă deasă, întinse jacheta pe jos şi o
invită pe Carla să se aşeze. Crengile formau un fel de adăpost
care-i ferea de privirile indiscrete ale posibililor
excursionişti.
Blaze îi luă mâna, privi verigheta şi zâmbi.
— Haide, spune: am învins, îl provocă tânăra femeie.
— Am învins! Ţi-am spus că atunci când negociez o
afacere, nu mă las până n-o închei în termenii mei, răspunse
el ridicându-i bărbia. Te-am forţat aseară, nu-i aşa?
— Ah, tu… se enervă ea şi ridică mâna.
Bărbatul îi prinse încheietura şi o forţă să lase mâna jos.
— Recunoaşte că şi tu ai vrut. Recunoaşte că te-am făcut
fericită. Recunoaşte că mă iubeşti!
Ochii ei mari îi dădură răspunsul înaintea cuvintelor.
81
— M-ai făcut incredibil de fericită, Blaze, murmură ea, te
iubesc şi…
— … nu vei mai fugi niciodată de mine.
— Nu voi mai fugi niciodată de tine, repetă ea supusă.
Blaze se aplecă, ridică o şuviţă de păr şi o sărută.
— Aur pur, dar mult mai preţios, şopti el, descheindu-i
încet nasturii bluzei.
Palmele lui se strecurară apoi şi-i cuprinseră sânii, apoi
coborâră pe talie, trăgând-o mai aproape de el. Sărutul lui
fierbinte spunea tot.
— Soţia mea… draga mea soţie…
— N-ar trebui să stăm întinşi aici… în public, zâmbi ea
jenată.
— Suntem căsătoriţi! Dacă întreabă cineva, continuă el
privind grupul de turişti care se zărea la distanţă, îi pot
flutura asta în faţă, râse el, scoţând din buzunar certificatul
de căsătorie.
— L-ai luat cu tine? râse Carla.
— De ce nu? E dovada parafării afacerii, răspunse el,
vârând certificatul în buzunar.
— Te rog, nu-i mai spune „afacere”. În mod normal, e
vorba de „jurăminte”…
Blaze râse şi se depărtă de ea, în timp ce Carla îşi încheie
agitată bluza.
— Da, jurăminte care au parafat tranzacţia şi mi te-au
livrat.
— Şi vom trăi fericiţi până la bătrâneţe…
— Există vreun motiv pentru care să nu fim fericiţi?
Blaze privea linia orizontului, în timp ce soţia lui îi studia
82
profilul: sprâncenele dese, nasul acvilin, buzele senzuale şi
bărbia fermă. Dorinţa care o cuprindea doar privindu-l o
îndemna să-i atingă mâna doar pentru plăcerea contactului
fizic. Deşi acum era soţia lui, ceva o împiedica să facă gestul.
De ce oare? Nu făcuseră dragoste noaptea trecută?
Oare la ce se gândea Blaze? La cealaltă femeie de care
Carla era sigură că erau legate trecutul, prezentul şi viitorul
lui? Sau se gândea la muncă?
Orice ar fi fost, simţi nevoia să-i atragă atenţia asupra ei.
Puse o mână pe piciorul lui. Un muşchi zvâcni pe maxilarul
lui, se uită în treacăt la mâna ei, după care întoarse capul.
Umilită şi cu mândria rănită, îl prinse de mână şi o strânse,
zâmbind provocator sperând că-l va face să-i răspundă la fel.
— Acest gest l-a trimis pe fratele meu în braţele morţii?
întrebă el.
Carla simţi cum o parte din ea moare în clipa aceea.
Zâmbetul ei păli, buzele începură să-i tremure şi ochii i se
umplură de lacrimi.
— Ce-ai spus? Mă acuzi în ziua nunţii noastre? Mă
învinovăţeşti din nou de crimă? N-am vrut decât să te ating
şi să-ţi spun… că te iubesc.
Blaze înjură în barbă, apoi o trânti pe iarbă şi-i acoperi
trupul cu al lui. Buzele lui şterseră urmele lacrimilor de pe
obrajii ei. Greutatea lui o împiedica să respire, dar Carla şi-ar
fi dat ultima răsuflare ca să audă cuvintele dorite.
Nu urmă nicio scuză, decât dorinţă. În cele din urmă el se
opri şi se întinse pe iarbă, cu obrazul lipit de al ei. Nici măcar
o lacrimă nu-i despărţi, pentru că secaseră, lăsând-o pe
tânăra femeie secătuită. Tânjea să-l atingă, dar rămase
83
nemişcată. Nu putea suporta să fie din nou respinsă. Nu
acum, după ce sărutul lui pătimaş o făcuse să uite de ea.
Blaze se întoarse pe o parte şi o privi lung.
— La naiba! Te vreau, femeie! şopti el, răsucind pe deget o
şuviţă de păr. De ce am venit aici şi n-am rămas acasă, în
patul nostru confortabil? întrebă el ridicându-se. Trebuie să
căutăm un loc unde să mâncăm, apoi mergem acasă. Nu
vreau să mai aştept. Niciun bărbat nu lasă să treacă noaptea
nunţii fără să…
Lăsă propoziţia neterminată, o luă de mână şi porniră
înapoi pe cărarea întunecoasă. Deasupra capetelor lor,
frunzele care începuseră să capete culoarea toamnei se
legănau uşor în bătaia vântului. Ciripitul păsărilor încetase,
semn că micile vieţuitoare se pregăteau şi ele de culcare.
Blaze îi cuprinse talia şi ea se agăţă fericită de braţul lui.
Se simţea protejată, încântată de puterea bărbatului de lângă
ea. Mâna lui coborî pe şoldul ei, mângâind-o uşor. Înainte să
iasă din pădure, Blaze se opri.
— Sărută-mă, iubita mea.
Vrăjită, Carla se ridică pe vârfuri. Ca şi cum pentru el nu
era de-ajuns, o ridică în braţe, strivindu-i sânii pe pieptul lui,
dovedindu-i cât de mult o doreşte. Sărutul lui îi tăie
respiraţia şi-i alungă gândurile negre.
— Vezi ce apetit am? Şi nu mă refer doar la mâncare,
mormăi el.
— Dar dacă nu mănânci, nu vei avea putere să…
— Obraznică mică! O să-ţi demonstrez câtă putere am şi
nu voi fi deloc blând. În noaptea asta, vei afla ce înseamnă
dragostea unui bărbat!
84
„Dragostea unui bărbat, nu a lui”. Ah, la naiba cu gândurile
negre, oftă Carla. Nu, în noaptea asta, nimic nu trebuia să-i
strice bucuria.

***

Au mâncat într-un mic restaurant, la lumina lumânărilor


din boluri mici de sticlă. Chelnerii veneau şi plecau, în timp
ce Blaze şi Carla toastau unul în cinstea celuilalt. Au râs, s-au
ţinut de mână peste masă, ochii lui promiţând o noapte plină
de pasiune.
Când ieşiră în aerul răcoros, Blaze o trase lângă el. Carla
tresări, iar bărbatul se oferi imediat să-i dea haina lui.
— Nu-i nevoie. Ajungem curând acasă.
— Da, acasă. De acum înainte, tot ce e al meu e şi al tău. Să
ţii minte, Carla!
— Îmi spui ca şi cum m-ai trecut în testament, glumi ea,
regretând însă imediat.
Blaze descuie şi imediat ce intrară în hol, o sărută.
— Ne vedem imediat în dormitor. Pregăteşte-te pentru
mine…
— Dar e prea devreme să ne culcăm, protestă ea în glumă.
— Vrăjitoare mică ce eşti! Te aştept din clipa în care am
fost declaraţi soţ şi soţie. Nu mai aştept nicio clipă. Au trecut
aproape douăzeci şi patru de ore de când ai fost a mea. E
prea mult! Trebuie să consumăm căsătoria, murmură el,
sărutându-i lobul urechii. Acum, urcă în dormitorul meu,
care de azi e şi al tău. Nu voi întârzia mult.
Ajunsă la etaj, Carla intră în dormitorul lui Blaze.
85
Încăperea spaţioasă era luminată discret de spoturile din
pereţi, iar ferestrele dădeau spre râu. Ca să creeze o
atmosferă intimă, trase draperiile fără să dea atenţie lunii
pline care lumina cerul.
Nu se simţise niciodată mai vie ca acum. Nimeni n-ar fi
putut să prevadă cum se va schimba viaţa ei după ce
rămăsese pe drumuri şi şomeră.
Trecuseră trei ani de când Blaze o privise cu ură pe patul
de spital. Nu-i spusese nimic, dar ochii lui cenuşii erau
umbriţi de resentimente. Acum, totul trecuse. Se însurase cu
ea, ceea ce însemna că o iertase, nu-i aşa? Era acum în
dormitorul lui, având toate drepturile unei soţii.
Se trezi la realitate când auzi o discuţie purtată pe un ton
ridicat. Carla întredeschise uşa şi ascultă. Janetta Homer era
furioasă. „Oh, Doamne, ce a supărat-o pe frumoasa Janetta?”
zâmbi satisfăcută tânăra femeie. Nu dură mult până află
răspunsul.

***

— Trebuia să te însori cu ea?


— Nu sunt obligat să-ţi dau explicaţii.
— Adevărat? De câte ori ai stat în braţele mele? se sufocă
de indignare Janetta. Cu mine trebuia să te însori, nu cu
epava aia pe care ai pescuit-o din râu. Da, mi-a zis Rolf că aşa
îi spui.
— Nu eu i-am spus aşa, ea însăşi a făcut-o.
— Ei bine, avea dreptate. Blaze, îndulci ea tonul, eu sunt la
acelaşi nivel social ca tine, sunt potrivită să fiu soţia unui
86
patron. Ştii prea bine că te iubesc…
— Din păcate pentru tine, e prea târziu, se enervă Blaze.
Inelul meu e pe degetul ei.
— După tot ce ai spus? izbucni din nou Janetta. Rolf mi-a
povestit tot. După moartea lui Crispin, ai jurat că dacă îţi pică
vreodată în mână femeia care l-a ucis, vei face tot posibilul
să-i faci viaţa de nesuportat. Recunoaşte că te-ai căsătorit cu
ea ca să te răzbuni!
Lividă, Carla strânse cu putere clanţa în aşteptarea
răspunsului lui.
— Ştiu de ce nu te-ai căsătorit cu mine, continuă pe acelaşi
ton isteric Janetta. Pentru că eu nu vreau copii! Da, am atins
un punct sensibil, nu-i aşa? Te-am lovit unde te doare mai
rău. Tu vrei copii şi după ce-i vei avea o s-o abandonezi. Nu-i
aşa, iubitule? Vei divorţa de ea şi te vei căsători cu mine.
Carla ieşi încet din dormitorul lui Blaze, traversă culoarul
şi intră în camera ei. Vechile ei haine erau pe un umeraş,
spălate şi călcate, în câteva secunde, scoase costumul
cumpărat de Blaze şi se schimbă, într-un minut, era din nou
epava pescuită din râu. Se privi sfidător în oglinda mare. Ce
dacă-i promisese lui Blaze că nu-l va părăsi niciodată? Ce
conta că-l iubea mai mult decât propria viaţă? Acum, după ce
auzise discuţia de la parter, dragostea se transformase în
ură.
În zilele când rătăcise fără ţintă prin casă, descoperise
scara folosită de Ellen care ducea în bucătărie. Menajera şi
soţul ei fiind liberi, se putea strecura neobservată afară din
casă.
Abia în răcoarea nopţii realiză enormitatea gestului, dar
87
îşi spuse că nu avea de ales. Blaze se căsătorise cu ea doar ca
să se răzbune. Mai mult, plănuia s-o abandoneze după ce…
Disperată, începu să alerge peste pajiştea care ducea la
ponton. Acolo, se legăna uşor pe valuri barca ei. Strânse
curelele rucsacului şi continuă drumul în întuneric, sperând
că Blaze nu descoperise dispariţia ei.
Întrucât „Doamna Râului” plutea în poziţie normală, Carla
ştia că Rolf făcuse reparaţiile şi ambarcaţiunea nu mai lua
apă. Lumina lunii îi dezvălui pe punte câteva scule care
rămăseseră pe băncuţa de lemn. Aplecându-se, le strânse şi
le puse repede pe marginea pontonului.
Trebuia să se mişte repede, să-şi dea seama din ce parte
bate vântul înainte să pornească la drum. Trebuia să meargă
undeva în zona opusă stăvilarului; acolo se putea ascunde un
timp, până se linişteau lucrurile. Din fericire, vântul bătea în
direcţia potrivită şi împingea barca fără zgomot, făcând-o să
se îndepărteze de casă. Abia când se va afla la o distanţă
sigură putea porni motorul, îşi spuse ea, rugându-se ca Rolf
să-l fi reparat.
Carla desfăcu parâma şi „Doamna Râului” pomi încet spre
vechiul loc de acostare. Ajunsă la destinaţie, tânăra femeie
legă parâma de trunchiul unui copac de pe mal.
Intră apoi în cabină, lăsă pe podea rucsacul şi se trânti pe
patul tare. Fericirea pe care o simţise în ziua cununiei
dispăruse ca rouă la apariţia soarelui. Avea impresia că
fusese un vis, că de fapt totul era neschimbat: nu avea un loc
de muncă şi niciun acoperiş deasupra capului, cu excepţia
celui abia vopsit de Rolf; nu avea stabilitatea şi siguranţa
care să-i aducă linişte sufletească.
88
Barca se legăna uşor de câte ori treceau pe lângă ea alte
ambarcaţiuni. Era răcoare, dar nu avea nicio pătură, aşa că
scoase din rucsac jacheta şi se înfăşură cu ea. Era la fel ca în
ultimii ani, cu excepţia faptului că ea se schimbase. Şi se
întâmplase doar din cauza lui Blaze – el o făcuse să revină la
viaţă, hotărât s-o facă să descopere ce e fericirea.
„Hotărât”. Era cuvântul potrivit să descrie modul cum se
jucase cu emoţiile ei. Noaptea trecută făcuseră dragoste cu
atâta tandreţe, încât crezuse, cu naivitatea unei adolescente,
că era vorba de dragoste. Din nefericire fusese doar un
paravan care ascundea adevăratele lui sentimente:
neîncredere şi ură! Oare cum se lăsase păcălită de săruturile
şi de pasiunea lui? De ce crezuse că o iertase?
Cu simţurile la pândă, i se păru că aude un zgomot pe mal.
Îi descoperise Blaze ascunzătoarea, sau cineva venea s-o
anunţe că încălcase o proprietate particulară?
Pe punte răsunară paşi grei şi uşa mică a cabinei se lovi de
perete. Carla sări în picioare, şocată să-l vadă pe soţul ei.
— De unde ai ştiut unde…
— N-a durat mult până mi-am dat seama.
— Ce vrei?
— Pe tine. Eşti soţia mea şi te vreau înapoi.
— Dar eu nu te vreau, Blaze. Am auzit discuţia pe care ai
avut-o cu Janetta. Ştiam că nu mă iubeşti şi nu înţelegeam de
ce ai insistat să mă mărit cu tine. Acum, ştiu.
— Adevărat? în cazul ăsta, spune-mi şi mie.
Bărbatul se proptise în faţa ei, cu mâinile în şolduri. Cu
puloverul pe gât, pantalonii largi şi părul răvăşit, semăna cu
un pirat ameninţător. Lumina lunii făcea ca ochii să-i
89
lucească malefic şi obrajii să-i pară ridaţi.
— Ca să te răzbuni, răspunse ea în cele din urmă.
Deoarece continui să crezi că fratele tău a murit din cauza
mea. Mai mult, urmăreai să-mi faci viaţa un calvar şi ce mod
mai potrivit decât să te căsătoreşti cu mine după care să…
Oh! Cel mai îngrozitor mi se pare faptul că voiai să-ţi fac un
copil, apoi să mă alungi din casa şi din viaţa ta şi să-l păstrezi
pe fiul… sau fiica noastră.
— Eşti convinsă că ai înţeles cum stau lucrurile, nu-i aşa?
— N-am reuşit singură; tu m-ai ajutat când n-ai combătut
niciunul din cuvintele Janettei. Neagă acum că vrei să-ţi fac
un copil!
— N-am de gând, pentru că doresc să am copii cu tine, dar
nu acum, draga mea, nu înainte de a-ţi face viaţa un calvar.
Nu aşa ai spus?
Tânăra femeie ar fi vrut să poată fugi de acolo, dar trebuie
să stea demnă în faţa lui. Ceva din atitudinea lui o făcea să se
teamă. Reuşi să-l privească în ochi şi Blaze observă teama ei
şi începu să râdă.
— Crezi că am venit să te omor, cum ai făcut tu cu fratele
meu? Văd teamă pe faţa ta: ochii măriţi, buzele
întredeschise, respiraţia întretăiată… Mişcarea lor ar
înnebuni orice bărbat, continuă el cuprinzându-i un sân în
palmă.
— Nu mă atinge! strigă ea, lovindu-l peste mână.
Gestul ei nu făcu decât să-l întărâte.
— Draga mea, înainte să se lumineze de ziuă, voi face mai
mult decât să te ating. Până acum, am jucat după regulile tale
– jurăminte, legalitate, verighetă. Acum că eşti legată de
90
mine, voi face ce vreau, iar tu va trebui să te supui.
— Aşadar, Janetta a avut dreptate, răbufni ea. Cum am
putut să cred că te iubesc? Te urăsc! Mă auzi? Te urăsc!
— N-ai decât, draga mea. Asta nu schimbă cu nimic
situaţia, răspunse el printre dinţi.
Cu toată indiferenţa afişată, declaraţia ei îl rănise. O prinse
de mâini şi o trânti pe patul îngust, după care o strivi cu
greutatea lui. Continuând să-i ţină încheieturile cu o mână
deasupra capului, îşi scoase puloverul, apoi îşi descheie
cămaşa şi o trase din pantaloni. Umerii largi şi pieptul
puternic o făcură ca de fiecare dată să tremure. Apoi, fără
veste, Blaze o ridică şi-i scoase puloverul.
— Ce faci? Nu poţi dormi aici cu mine. Nu e loc!
Răspunsul îl văzu în ochii lui, care străluceau machiavelic.
— Pleacă! E barca mea şi… Nu, Blaze, încercă ea să se
ferească de gura lui. Nu… nu vreau… nu poţi să…
— Ba vrei şi pot!
Când el încercă să-i tragă fermoarul pantalonului, ea se
răsuci pe o parte şi-l imploră.
— Blaze… e noaptea nunţii noastre…
— Şi ce vrei să fac? Să te tratez ca pe o inocentă după ce
noaptea trecută m-ai servit cu tot ce ai avut mai bun?
— Noaptea trecută ai fost minunat. Ai fost iubitul meu
tandru şi generos…
— Iar acum sunt soţul tău, iar tu ai fugit de mine, încât al
naibii să fiu dacă am de gând să fiu tandru şi generos!
Cei doi se luptară în spaţiul strâmt, dar el reuşi să-i
desfacă sutienul şi o privi diabolic când ea încercă să-şi
acopere sânii.
91
— Nu prea ai de ales, nu-i aşa?
Barca se legănă brusc şi Carla se trezi proptită cu spatele
de peretele bărcii, în timp ce pieptul lui Blaze îi strivea sânii.
Lumina lunii care pătrundea prin hublou, o făcu să-şi dea
seama de goliciunea ei şi încercă să se acopere.
— Lasă-mă în pace! îl imploră ea. Nu vreau să fac dragoste
astfel cu tine.
— Îmi pare rău pentru tine, Carla mea dragă, dar aşa am
de gând. Soţiile care-şi părăsesc soţii în noaptea nunţii au
nevoie de o lecţie ca să-şi vâre minţile în cap.
— Tu ai nevoie de o lecţie! Refuzi în continuare să mă
crezi când îţi spun adevărul legat de accidentul în care a
murit Crispin…
Şuvoiul de cuvinte fu oprit de sărutul lui brutal. Curând
blugii ei aterizară pe podea, iar restul veni de la sine. Carla
se predă, dar lacrimi de umilinţă alunecau pe obrajii ei.
Din cauza spaţiului strâmt, nu avea unde să-şi pună
mâinile decât pe umerii lui, dar pe el nu păru să-l deranjeze
când unghiile ei i se înfipseră în spate.
Blaze îi eliberă gura abia când îşi dădu seama că tânăra
femeie tremură, cuprinsă de fiorii extazului.
— Brută ce eşti! Sălbaticule! Te-aş putea reclama pentru
viol.
— Îţi reclami soţul că a făcut dragoste cu tine în noaptea
nunţii? Probabil ţi s-a urcat la cap şampania pe care ai băut-
o la petrecere, iubito. Îţi promit că în noaptea asta nu va fi
niciun viol. Mi te vei dărui de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Când palma lui îi cuprinse sânul şi buzele îl dezmierdară
îndelung, Carla se arcui şi gemu. Blaze avea dreptate: i se
92
dăruia de bunăvoie şi nesilita de nimeni. Apoi, deşi era
prinsă în vâltoarea pasiunii, ar fi putut jura că-l auzise
şoptind: „O iubesc pe femeia asta”…

***

Rămaseră mult timp după aceea îmbrăţişaţi şi Carla crezu


că Blaze adormise. Spaţiul strâmt o făcu să încerce să-şi
schimbe poziţia, iar bărbatul deschise ochii. Lumina lunii
dovedea că nu adormise.
Cu capul pe pernă, Blaze ridică o şuviţă arămie de păr pe
care o răsuci pe deget până când gura ei ajunse în dreptul
buzelor lui. Dar sărutul nu avea nimic tandru. Chiar şi după
ce se impusese cu forţa şi-i demonstrase că e a lui, tot nu era
mulţumit. Paradoxal, brutalitatea lui o stârni din nou, ştiind
că se va linişti după ce va face din nou dragoste cu ea.
Dar el puse brusc capăt sărutului. Se ridică de pe pat,
lăsând-o tremurând de frig şi de frustrare. Doar nu pleca şi o
lăsa aşa, dornică de dragoste…
— Unde pleci? întrebă ea, privindu-l cum se îmbracă.
— Mă întorc la civilizaţie.
— Vrei să spui că mă Laşi aşa?
— Nu crezi că e cazul să te acoperi?
Tânăra femeie se bucură că întunericul din cabină îl
împiedica să vadă roşeaţa care-i acoperise obrajii. Oare cât
mai avea de gând s-o umilească? Blaze se aplecă, luă de pe
podea hainele ei şi le puse lângă ea.
— Da, te părăsesc, îi aruncă el peste umăr. Şi tu ai făcut-o,
de ce să nu existe reciprocitate? Ne mai vedem, încheie el
93
ironic.
Barca se clătină când coborî pe mal şi paşii lui se auziră
din ce în ce mai slab. Până în clipa aceea, Carla crezuse că
glumeşte. Simţindu-şi corpul încă fremătând de dorinţă şi
buzele umflate de săruturi, îi simţea acut lipsa.
De ce trebuise să fugă? se întrebă cu lacrimi în ochi. Blaze
nu negase afirmaţiile făcute de Janetta. Ştiind că auzise
conversaţia lor, cum putea s-o trateze de parcă ea greşise?
Acum se convinsese că Blaze începuse campania de
răzbunare şi fusese de-ajuns faptul că făcuse dragoste cu ea
ca să-i facă viaţa un calvar. Şi dacă în urma celor două nopţi
de dragoste rezulta un copil?
Coborî cu greu din pat şi începu să se îmbrace. Trebuia să
se gândească, să analizeze situaţia.

Capitolul 7

Până la ivirea zorilor, Carla rămase cu ochii închişi, dar


adormi abia când se auziră primele triluri ale păsărilor în
copacii de pe mal.
O treziră zgomotele făcute de motoarele ambarcaţiunilor
care traversau râul. Tropotele copiilor care alergau pe
puntea unui vaporaş cerând de mâncare, îi amintiră Carlei
evenimentele petrecute noaptea trecută. Soarele care urcase
pe cer anunţa o zi frumoasă, dar ochii ei erau înceţoşaţi de
durerea provocată de bărbatul pe care-l iubea.
Aromele gustărilor pregătite pentru micul dejun ajunseră
purtate de vânt pe puntea pe care stătea singură. În locul în
care ancorase barca, apa era limpede, reflectând crengile
94
copacilor de pe mal. Printre ei, pletele sălciilor se legănau
uşor la adierea vântului, iar plopii înalţi priveau de sus
frumuseţile de la picioarele lor.
Deşi era copleşită de tristeţe, inspiră adânc aerul
proaspăt. În jurul ei, lumea se trezea la viaţă şi-şi vedea de
treabă, ignorând-o pe tânăra care stătea pe punte şi simţea
mai acut ca niciodată cât e de singură pe lume.
Gâtul i se uscase de sete, dar nu avea la bord niciun strop
de apă potabilă şi nici mâncare. Era aşadar nevoită să se
ducă la magazinul de pe strada principală.
Din fericire, motorul porni imediat şi-i mulţumi în gând lui
Rolf. Barca traversă încet râul şi Carla o ghidă până la un
ponton, unde acostă şi coborî pe mal.
Abia când ajunse în magazin îşi aminti că nu avea niciun
ban în portofel sau în buzunare. Cât timp stătuse la Blaze, nu
avusese nevoie de bani, el suportând toate cheltuielile.
Acum, era nevoită să meargă la bancă şi să retragă infima
sumă de bani pe care o mai avea în cont. Din câte îşi amintea,
era ceva de ordinul zecilor.
Inelul de logodnă primit de la Crispin reprezentase plasa
ei de siguranţă. Pe măsură ce economiile scădeau, se gândea
tot mai des că va fi nevoită să-l vândă ca să mai poată trăi un
timp.
Acum, rămăsese şi fără el. Carla admise că după
retragerea ultimilor bani din bancă va ajunge cu adevărat la
fundul sacului. Atinse cu degete tremurânde diamantul
inelului oferit de Blaze, dar le retrase imediat, spunându-şi
că mai bine murea de foame decât să-l vândă.
Amabilă, funcţionara de la bancă îi dădu un extras de cont
95
cu suma pe care o deţinea. Când avu curaj să se uite,
încremeni:
— Cred că aţi greşit. Eu nu am atâţia bani în cont.
Funcţionara se încruntă, verifică din nou contul şi o
asigură că nu e nicio greşeală. Suma de bani care apărea pe
extras îi aparţinea.
— Dar nu am sute de lire în cont! Vă asigur că este o
greşeală.
— Vă rog să mă scuzaţi o clipă, domnişoară Howard, zise
funcţionara, care reveni imediat cu lămuriri. Acum trei zile
zile, domnul Douglas a virat aceşti bani în contul
dumneavoastră. Cel puţin, cecul cu care s-a făcut păta este
semnat de el, iar banii au fost viraţi din contul pe care-l
deţine la ăla bancă.
Carla roşi, dar nu-i putea spune funcţionarei că domnul
Douglas este soţul ei, dar n-are nevoie de banii lui. Singura
soluţie era să scoată o sumă minimă, din care să trăiască
până… Până când? Până va decide Blaze să divorţeze? se
întrebă îndurera A.
Când va avea un loc de muncă şi-şi va permite să fie
independentă financiar, îi va înapoia până la ultimul bănuţ;
nu voia să considere suma din cont drept un cadou.
Nici când lăsă pe punte sacoşa plină cu cumpărături nu se
calmase. Ah! Dacă ar fi putut să-i arunce banii aceia în faţă!
Dacă Seca legătura cu ceea ce se întâmplase noaptea trecută
între ei şi felul cum o părăsise, făcând-o să se simtă folosită,
banii din cont nu erau decât o umilinţă pe care Carla nu avea
de gând s-o ierte.
După ce mâncă, urcă din nou pe punte şi se uită în zare,
96
privirea ei oprindu-se ca de fiecare dată asupra stăvilarului.
La ora aceea din zi, zona era pustie şi observă cărarea
îngustă care se pierdea printre copaci.
Merse un timp pe cărare, descoperind un loc unde erau
multe spaţii libere, dovadă că cei care stătuseră acolo până
acum fuseseră excursionişti. Pe podul îngust de peste râu,
Carla se opri şi se prinse de balustradă. Cu spatele întors la
casa albă pe care o admirase zilnic, privi apele cenuşii ale
Tamisei.
Valurile înspumate dansau şi se învârteau răsucite de
curenţi, dar râul curgea neabătut. Sub razele soarelui,
stăvilarul nu părea periculos, dar tânăra femeie se
cutremură când îşi aminti noaptea furtunoasă şi apele
învolburate care duceau barca spre el.
Întorcându-se, se sprijini cu coatele de balustradă şi privi
lung casa din care cu o zi în urmă – doar atât trecuse? –
fugise fără să se uite înapoi. Încremeni când sesiză o siluetă
care se uita fix la ea. Cu picioarele depărtate şi cu mâinile
vârâte în buzunarele pantalonilor, bărbatul avea atitudinea
unui moşier.
Cum ar trebui să reacţioneze la vederea lui? se întrebă ea,
încercând să-şi potolească bătăile inimii. Liniştită şi
inabordabilă? în ciuda faptului că acum era soţul ei şi că
petrecuseră două nopţi fierbinţi împreună, Blaze rămăsese
străinul distant care o privise cu răceală şi ură în noaptea
accidentului.
„E inuman şi nemilos” îl caracterizase la un moment dat
Crispin pe fratele lui. Câtă dreptate avusese! Chiar şi ea îl
considera aşa.
97
Privirile lor se întâlniră şi Carla simţi nevoia să întindă
braţele spre el, dar reuşi să se abţină şi să rămână nemişcată.
De ce ar trebui să-şi ceară ea iertare când el greşise? Oricum
nu mai conta, pentru că Blaze îi întoarse spatele şi intră în
casă.
La ce se aşteptase? „Eşti cel mai lipsit de scrupule şi mai
nemilos om pe care-l cunosc”, îl acuzase ea cu puţin timp în
urmă. „Ai face bine să ţii minte!” o avertizase el. Se pare că ea
începuse să uite acest lucru şi acum plătea. Poate pentru el
răzbunarea. era dulce, dar pentru ea era amară ca fierea.

***

Carla stătu mult timp întinsă pe patul tare şi îngust din


cabină, atentă la fiecare zgomot. Spera – ah, cât de mult
spera! – că Blaze va veni la ea în noaptea aceea.
În cele din urmă oboseala îşi spuse cuvântul şi adormi. Se
trezi în zori şi privi confuz în jur: nu venise! Carla se ridică
oftând, se spălă şi-şi pregăti micul dejun.
După-amiază, merse în oraş să-şi caute un loc de muncă.
„Nu avem nimic azi” îi răspunse zâmbind funcţionara de la
Agenţia forţelor de muncă. „Îşi permite să zâmbească”, gândi
necăjită Carla, „stau liniştiţi în spatele birourilor şi dau din
cap în faţa amărâţilor care le trec pragul”.
Neavând altceva de făcut, se duse pe bancul de nisip din
apropierea locului unde era ancorată barca. Privi în jur
vegetaţia bogată şi-şi aminti că pământul îi aparţinea lui
Blaze. „Te poţi întoarce oricând”, îi spusese bărbatul, dar era
ultimul lucru pe care l-ar fi Scut.
98
În timpul cinei frugale, Carla îşi aminti cu cât sarcasm
observase Blaze ce gusturi simple are, în timp ce Ellen fusese
îngrijora A când auzise cât de puţin mănâncă. Chiar şi
medicul care o supraveghease câteva zile se îngrijorase, mai
ales după ce Blaze continuase s-o necăjească, Eră să ţină
seama de starea ei de sănătate. Nu o da A se grăbise Ellen s-o
aline după ce o găsise cu ochii plini de lacrimi.
Cu toate acestea, de ce continua să se bucure că era soţia
lui? Abia acum realiza cât de malefic fusese planul lui.
Continua totuşi să-l iubească şi o va face mereu, chiar dacă
erau despărţiţi. E adevărat că ajunseseră în situaţia asta din
cauză că ea fugise de acasă, dar nici el nu se grăbea s-o aducă
înapoi. Oare şi asta făcea parte din planul lui de răzbunare?
Reuşi un timp să citească dintr-o carte. Soarele ajuns la
apus colorase totul în roşu, iar briza devenise mai răcoroasă.
Carla se duse în cabină, luând un pulover şi geanta. Cărarea
care mărginea proprietatea lui Blaze trecea pe lângă clubul
de iahting şi ducea la pod.
Carla se plimbă mult timp şi trecu pe lângă ambarcaţiunile
ancorate la pontonul amenajat. De pe punţile lor se auzea
muzică şi glasuri vesele. Grupuri de prieteni sau membri ai
unei familii îşi petreceau timpul împreună, bucurându-se de
aerul curat al serii şi de liniştea oferită de natură.
Începea să se întunece când se întoarse la barca ei.
Hotărâse să verifice parâma care ţinea ambarcaţiunea pe loc,
apoi să citească înainte să se culce. Dădu la o parte ultimul
tufiş care ascundea barca şi încremeni: cineva fusese acolo şi
plecase. Acel „cineva” îi zdrobise barca, făcând-o bucăţi!
Câteva minute, tânăra femeie nu se putu mişca. Şocată şi
99
speriată, avea impresia că inima i se oprise, apoi fu cuprinsă
de un val de furie care-i puse sângele în mişcare. Îşi reveni şi
se grăbi să verifice pagubele. Pe apă pluteau bucăţi din ceea
ce fusese cabina, iar cuvertura ecosez pe care abia o
cumpărase era atârnată într-un copac. De fapt, doar o bucată
din ea, restul fâşiilor fiind împrăştiate pe pământ. La
suprafaţa apei pluteau conservele cu mâncare, ale căror
etichete începuseră să se dezlipească. Ici-colo, erau
împrăştiate haine ude. Începu să le adune şi la un moment
dat găsi o bucată de lemn pe care scria „Doamna Râului”. O
singură persoană îi spusese aşa.
Blaze! Cu siguranţă, el era autorul dezastrului. Era o altă
cale de a o face să sufere, un alt act al răzbunării lui. Lăsă
bucata de lemn să cadă şi o luă la fugă. Furia îi dădea puteri,
dar îi întunecase minţile; alerga printre crengile joase fără să
ţină seama că-i zgâriau obrajii şi mâinile.
Chiar dacă trebuia să aştepte toată noaptea la uşa lui, se
va confrunta cu el. Deodată, se opri. Ce va face dacă nu era
acasă şi răspundea Ellen sau Herbert? Probabil ar insista să
se întoarcă acasă, iar ea nu voia cu niciun preţ.
Porţile din spatele casei erau larg deschise, semn că
stăpânul nu era acasă. Poate se dusese în oraş, să
sărbătorească îndeplinirea unui alt pas în planul de
răzbunare. Şi uşile garajului erau deschise, iar maşina lui nu
era acolo.
Ascunzându-se în spatele unui tufiş, încercă să analizeze
situaţia. Nu voia să intre în casa lui. Din fericire, ştia un loc
unde să se adăpostească. Herbert pomenise de el şi-şi aminti
că-l văzuse ieri, când se plimbase.
100
Separat de clădirea principală, dar destul de aproape, se
afla depozitul unde Blaze îşi ţinea barca. Ştia că acolo e o
ambarcaţiune puţin mai mare decât „Doamna Râului”.
Păşind cu grijă pe pietriş, Carla blestemă în şoaptă
crenguţele care trosneau sub paşii ei. La un moment dat
Lătră un câine, dar ştia că animalul aparţine unui vecin, în
cele din urmă trecu de casă şi încercă să vadă intrarea în
depozit.
Din fericire, luna apăru dintre nori şi-i uşură misiunea.
Uşile scârţâiră când le închise în urma ei şi rămase o clipă
nemişcată. După ce se convinse că nu auzise nimeni, se
aplecă să vadă cum se numeşte ambarcaţiunea. „Cape
Homer”, citi ea şi zâmbi. Barca îi aparţinea lui Rolf şi ca pe
toate ambarcaţiunile pe care lucra bărbatul, erau
împrăştiate peste tot unelte.
Păşind cu grijă pe punte, intră în cabină. Era mult mai bine
echipată decât „Doamna Râului”. Copleşită de amintirea
bărcii distruse, Carla îşi prinse tâmplele în palme şi se
întinse pe patul strâmt. Epuizată, adormi curând.

***

— Hei, ce caută aici mieluşeaua asta rătăcită?


Carla deschise cu greu ochii; doar nu se făcuse dimineaţă!
întunericul domnea peste tot, cu excepţia fasciculului de
lumină venit de la lanternă, care demonstra că e încă noapte.
La capătul lanternei se afla Rolf. Hainele lui erau în
dezordine, semn că se îmbrăcase în grabă.
— Îmi pare rău, Rolf, reuşi să spună Carla, ridicându-se şi
101
îndepărtând părul răvăşit din ochi. Nu aveam unde să mă
duc…
— Nu înţeleg. Lămureşte-mă, domniţă, încercă el să
glumească în timp ce intra în cabină.
Bărbatul prinse lanterna de o grindă şi se pregăti să
asculte explicaţiile intrusei.
— De ce ai venit aici, Rolf? încercă ea să-i distragă atenţia.
— Am auzit câinele vecinului lătrând şi m-am dus la
fereastră. Se auzeau zgomote ciudate şi mi-am adus aminte
că n-am încuiat uşa. Şi de vreme ce barca e a mea, am venit
să verific. Sincer să fiu, eşti ultima persoană pe care mă
aşteptam s-o găsesc aici.
După ce Rolf se aşeză lângă ea, Carla îşi dădu seama că
trebuia să-i spună ce s-a întâmplat, dar nu ştia cum s-o facă
fără să menţioneze că Janetta fusese implicată.
— Eu şi cu Blaze… ne-am certat şi… I-am părăsit. Vezi tu…
am auzit…
Oh, Doamne, cum să-i spună că de la sora lui pornise
totul?
— Un zvon? Ţi-a spus cineva ce a zis Blaze în noaptea
morţii lui Crispin? Că dacă va avea posibilitatea, se va
răzbuna pe cea care a curmat viaţa fratelui ei? Că-i va face
viaţa un calvar? E adevărat că avea un plan, dar n-a spus
nimănui care e acela.
„Ţi-aş putea spune eu”, îşi spuse nefericită tânăra femeie,
frecându-şi cu pumnii ochii obosiţi. „Trebuia să mă găsească,
să se însoare cu mine, apoi să-mi frângă inima. La fel cum s-a
întâmplat cu „Doamna Râului”.
— De ce te lasă Blaze să-ţi ţii barca aici?
102
— Pentru că depozitul meu e plin cu ambarcaţiuni. Blaze
are un iaht pe care-l ţine în aval, iar eu vreau s-o aranjez pe
frumoasa asta ca s-o vând.
— Ai găsit un model mai bun? Mai scump? întrebă ea
zâmbind, iar el aprobă.
Asta îi aminti Carlei de o situaţie oarecum asemănătoare.
— Aşa gândea şi Crispin despre femei. Ştiai că am fost cel
mai bun prieten al lui? întrebă el.
— El… credea că sunt „un model” mai bun decât fata
dinaintea mea?
— Ştiu că ţi-a dat un inel de logodnă, dar nu avea de gând
să se însoare cu tine, Carla. În realitate, o logodnică îi ridica
statutul, înţelegi ce vreau să spun?
— În plus, avea la dispoziţie o fată pe care de câte ori o
chema… adică, atunci când avea nevoie…
— Da, aşa e…
— În cazul ăsta, pot să spun că a avut o răbdare
incredibilă, din moment ce eu n-am…
— Mi-a mai spus că voia să se despartă de tine dacă nu-i
ofereai „bunătăţile tale” după petrecerea de ziua lui.
— Adevărat? I-a spus cineva şi lui Blaze?
— Se pare că n-a mai fost nevoie. Crispin… n-a mai avut
când s-o facă.
Rolf nu bănuia ce greutate ridicase de pe umerii tinerei
femei. Scăpase în sfârşit de sentimentul de vinovăţie – că
acţiunea ei dusese la provocarea accidentului. De fapt, când
ea pusese capăt logodnei, nu făcuse decât să-i rănească
mândria. Nu era de mirare că se îmbătase!
Cu toate acestea, faptul că scăpa de povara pe care o ducea
103
de trei ani nu schimba situaţia. Carla oftă şi Rolf îi cuprinse
umerii cu braţul. Apoi, bărbatul o sărută uşor pe păr, iar ei
nu i se păru deplasat, considerând că e doar un gest de
simpatie. Dar Rolf îi luă mână şi vru să-i scoată verigheta.
Carla reuşi să-şi retragă mâna şi încercă să-i abată atenţia.
— Rolf, miroase ciudat aici. Pierde combustibil?
— Nu, râse el. Este D.A. – deodorant pentru ambarcaţiuni.
Trebuie neapărat să vezi reclamele de la televizor.
Izbucniră în râs, dar râsul tinerei femei se transformă
curând în plâns. Fără să-şi dea seama, îşi lăsă capul pe
umărul lui, iar bărbatul o cuprinse în braţe.
— Ce s-a întâmplat, iubito?
— Oh, Rolf, nu ştii… „Doamna Râului”… a fost distrusă…
— Doar nu crezi că…
— A fost Blaze. Probabil face parte din planul lui de
răzbunare. Ştiu sigur că a fost el. A descoperit unde ancoram
barca… în seara asta am fost atât de tristă, încât am decis să
fac o plimbare lungă… Când m-am întors, începuse să se
însereze, iar din „Doamna Râului” nu mai rămăseseră decât
bucăţi de lemn.
— Aşadar, din cauza asta ai venit aici. Dar de ce nu te-ai
dus acasă?
— Acasă? Nu mai am casă…
Rolf îi ridică uşor bărbia şi o sărută pe frunte.
— Ai putea veni la mine…
— Nu va sta niciodată cu tine! răsună o voce puternică.
Blaze urcă furios pe barcă, mişcările lui făcând-o să se
clatine.
— Salut, Blaze, se ridică imediat Rolf, nu-mi distruge şi
104
mie barca, aşa cum ai făcut cu…
— … cum ai făcut cu a mea! strigă Carla, ridicându-se şi ea.
— Rolf, ştii ceva despre asta? întrebă Blaze, intrând în
cabina strâmtă.
— De unde să ştiu?
— Nu încerca să dai vina pe altcineva, când ştii prea bine
că tu ai făcut-o! se înfurie tânăra femeie, începând să scuture
umerii soţului ei. A fost o parte a planului tău de a mă hărţui,
de a mă distruge. Nu încerca să negi!
Blaze îi dădu cu uşurinţă mâinile la o parte.
— Aşadar, după spusele tale, nu trebuie să neg.
Carla izbucni în plâns, dar nu căută alinare în braţele
soţului ei, cum făcuse cu Rolf. „Nu încerca să-mi plângi pe
umăr”, o avertizase el în noaptea când o găsise lângă
pontonul lui.
— Recunoşti că ai făcut-o, reuşi ea să spună. Cum ai putut?
strigă ea. Ţi-am mai spus că n-ai suflet… Rolf? se întoarse ea
cu spatele la Blaze. Mai e valabilă oferta ta? Pot să merg la
tine să…
— Rolf! îl avertiză Blaze.
— Bine, bine. Dispar imediat. Carla… oricând, zise
bărbatul, lăsând să se înţeleagă că era binevenită.
După plecarea lui Rolf, Blaze o trase pe Carla în braţele lui.
Când îi atinse pieptul, tânăra femeie fu cuprinsă de fiori. „Oh,
te rog, fa dragoste cu mine! Un singur gest tandru din partea
ta mă va face să iert tot, chiar dacă mi-ai distrus barca. Nu
înţelegi? Te iubesc. Simţi cât de repede îmi bate inima?”
Cuvintele care ieşiră însă de pe buzele ei erau la fel de
neaşteptate ca gândurile. În acelaşi timp, raţiunea îi impunea
105
calm şi-i amintea că Blaze nu va crede niciodată că fratele lui
nu şi-a pierdut viaţa din cauza ei.
— Ce ai de gând să faci acum? îl întrebă ea sfidător. Orice
ai face, nu vei reuşi să-mi distrugi spiritul, cum ai distrus
„Doamna Râului”.
Blaze o împinse şi-şi vâri mâinile în buzunare. Puloverul
alb cu guler înalt contrasta cu ochii lui întunecaţi şi cu părul
răvăşit.
— Blaze… de ce ai făcut-o? De ce mi-ai sfâşiat chiar şi
cuvertura? Atât de mult mă urăşti?
Bărbatul scrâşni din dinţi, părând şi mai nemilos. Cum îi
putea cere să regrete, de vreme ce nu avea suflet? Fără o
vorbă, Blaze se întoarse şi ieşi, făcând din nou barca să se
clatine.
Tânăra femeie îşi luă geanta şi lanterna şi ieşi din cabină.
Soţul ei o ignoră şi porni cu paşi mari spre casă, obligând-o
să alerge ca să-l prindă din urmă.
Îi făcu semn să-l urmeze în casă, dar îi vorbi numai când
ajunse în capul scărilor.
— Lucrurile tale au fost duse în camera în care ai mai stat.
Bineînţeles, dacă nu vrei să-ţi petreci noaptea în braţele lui
Rolf. Noapte bună! încheie el, fără să se uite dacă ea urcă în
urma lui.

Capitolul 8

Când Carla coborî la micul dejun, Ellen şi Herbert se


arătară încântaţi s-o vadă.
— Te-ai întors ca să rămâi, doamnă Douglas?
106
Doamnă Douglas! Era adevărat? se întrebă ea, privindu-i
lung pe cei doi.
— Pentru… un timp. Adică, se grăbi să adauge,
observându-le mirarea, da, m-am întors acasă. Ce s-a
întâmplat… a fost…
— Ei bine, se pare că trebuie să te hrănesc din nou, o
întrerupse menajera, nedorind să afle de ce ar pleca de acasă
o femeie abia căsătorită. Oh… iar ai slăbit, doamnă Douglas.
— Mâncarea e remediul tău pentru toate bolile, Ellen?
— Nu, draga mea, dar lipsa ei provoacă toate bolile. În
cazul tău şi al scumpului tău soţ – care numai el ştie de ce a
refuzat să mai mănânce – trebuie să fie cineva care să aibă
grijă de voi şi să vă hrănească la timp.
— Crezi că-mi va îmbunătăţi şi firea, Ellen? întrebă
amuzat Blaze.
Carla se întoarse spre uşă şi inima începu să-i bată mai
repede. Blaze era îmbrăcat într-un costum gri, în contrast
plăcut cu cămaşa bleu. Se vedea că merge la o întâlnire de
afaceri. Pe Carla n-o interesa unde se duce; îl considera
dureros de atrăgător, realizând că se îndrăgosteşte şi mai
mult de el, dacă era posibil.
— Încep să mă îndoiesc că se va întâmpla, domnule
Douglas, zise Ellen privind-o pe Carla, dar poate mariajul vă
va mai îmblânzi puţin.
Amuzamentul bărbatului nu dură mult.
— De ce nu mi te alături, draga mea? o întrebă el cu
răceală.
Ellen puse fructele pe masă ascunzând un zâmbet şi ieşi.
„Nu pleca, Ellen. Nu ştiu ce să-i spun străinului care e soţul
107
meu!” ar fi vrut să strige Carla.
Neavând de ales, tânăra femeie luă furculiţa şi începu să
culeagă bucăţele de fructe din farfurie. De parcă ar fi vrut s-o
izoleze şi mai mult, Blaze ridică ziarul şi începu să citească
un articol despre bursă.
„Sunt furioasă din cauza multor lucruri: a nopţii
nedormite, a sentimentului de vinovăţie că am acceptat
propunerea lui Rolf, a bărcii distruse. Toate astea dor”, îşi
spuse necăjită tânăra femeie. Barca aceea era o modalitate
de evadare, un simbol al independenţei şi dacă voia,
libertatea.
Când intră Ellen cu felul principal, Carla se bucură că Blaze
era obligat să lase ziarul. Din nefericire, Blaze împături
ziarul, dar îl puse lângă farfurie şi continuă să citească în
timp ce mânca. Cu ochii plini de lacrimi, Carla încercă să
înghită şi ea ceva.
— S-a întâmplat ceva? o întrebă Blaze, luând-o prin
surprindere. Nu ţi-e foame?
— Nu prea, reuşi ea să răspundă şi ca să-şi ascundă
durerea, se ridică şi-şi puse cafea.
Blaze se uită indiferent la ceas, după care se ridică de la
masă, pregătit să plece. În clipa aceea se auzi soneria de la
uşă şi auziră vocea lui Herbert care întâmpina un musafir.
— Bună dimineaţa, Blaze, Carla, îi salută Rolf.
— Ce vrei, Rolf?
— La naiba, Blaze! Dacă i-am oferit soţiei tale adăpost
peste noapte, nu înseamnă că am o aventură cu ea!
— Aşadar, numai asta i-ai oferit?
Rolf îşi ridică provocator bărbia. Vrând să-i dovedească
108
adversarului că a câştigat această rundă, Blaze o luă pe Carla
de mână, o trase în braţele lui şi o sărută apăsat. Lipsit de
inhibiţii, bărbatul prelungi sărutul care deveni mai pătimaş.
Când îi dădu drumul, Carla îl privi ameţită, cu simţurile
trezite la viaţă.
Deşi îl dorea cu toată fiinţa ei, se simţea folosită şi părăsită
şi după ce Blaze îl salută cu răceală pe Rolf şi ieşi, avu
impresia că lua cu el o parte din sufletul ei.
Liniştea care urmă fu întreruptă de motorul maşinii lui
Blaze.
— Pentru numele lui Dumnezeu! De ce te-ai măritat cu
bărbatul ăsta, Carla? Eu m-aş fi căsătorit cu tine şi te-aş fi
iubit. Porcul ăsta mizerabil nu va face decât să-ţi transforme
viaţa într-un iad!
Tânăra femeie rămase tăcută. Descoperea o altă faţă a lui
Rolf Horner.
— Crispin nu ţi-a spus niciodată ce fel de om e fratele lui?
continuă el.
— Ba da. Mi-a spus deseori că e lipsit de inimă.
— Avea dreptate, Carla, crede-mă! Când v-aţi logodit, a
fost extrem de violent cu Crispin. Verbal, bineînţeles, să
grăbi el să adauge. A spus că eşti…
— Naivă şi superficială. Ştiu; mi-a spus-o chiar Blaze.
— A recunoscut?
— Da. Oricum, ştiam că se opune logodnei noastre. Nu
înţeleg însă de ce nu i-a spus Crispin că această logodnă era
doar o modalitate de a mă face să…
— Nu e evident? Crispin a vrut să-l facă să creadă că…
— … am fost a lui. Mândrie masculină, suspină ea. Îţi
109
mulţumesc pentru ceea ce mi-ai spus, Rolf, reuşi ea să
zâmbească.
— Am vorbit serios, Carla, zise încântat bărbatul, ocolind
masa şi apropiindu-se. Azi-noapte, pe barca mea, te-am
dorit, draga mea.
— Sunt măritată, Rolf! îi aminti ea, ascunzându-şi
dezgustul faţă de atitudinea lui.
— Mai rămâne să-mi spui că eşti îndrăgostită de el.
Tânăra femeie reuşi să evite răspunsul. Rolf avea ceva ce o
făcea să fie mereu în gardă.
— Am venit să te întreb dacă nu vrei să ieşim împreună.
Am o zi liberă înainte să plec în străinătate pentru o
săptămână. Haide, iubito, ajută un nefericit să se simtă bine
câteva ore. Dacă nu pot avea dragostea ta, mă mulţumesc cu
compania.
Carla râdea când intră Ellen.
— Bună dimineaţa, domnule Rolf, îl salută aceasta cu
răceală. Sunteţi foarte matinal.
— Este liber azi şi vrea să mergem să ne plimbăm, o
lămuri Carla. Vremea e superbă, încât n-are ce să-mi strice,
nu-i aşa?
— Domnul Douglas ştie? întrebă Ellen pe un ton care voia
să-i amintească tinerei femei statutul ei. Nu ştie? în cazul
ăsta, ce să spun? S-ar putea să-l deranjeze, încheie menajera
ieşind.
— Nu m-a plăcut niciodată, comentă Rolf. Spunea că am o
influenţă proastă asupra lui Crispin, dar nu m-am gândit
nicio clipă să-i spun că de fapt era tocmai invers.
— Din câte am auzit, vă influenţaţi unul pe celălalt.
110
— Mulţumesc. Cine ştie ce ţi-a spus Crispin.
— Mă refer în sensul bun, zâmbi ea.
Rolf conduse până la parcarea din centru şi de acolo se
plimbară pe jos pe strada principală, admirară vitrinele
magazinelor şi intrară într-o cafenea unde mirosea îmbietor,
a pâine proaspăt coaptă. După cafea, Rolf comandă şi câteva
chifle calde abia scoase din cuptor.
— Vom face un picnic, de acord? întrebă Rolf. Carla
încuviinţă, dorind ca bărbatul de lângă ea să se transforme
printr-o magie în soţul ei.
Merseră încet pe lângă casele de pe malul Tamisei, privind
mulţimea de stiluri – de la neogotic la modern – şi de culori.
Casa lui Blaze, îşi spuse cu mândrie Carla, arăta mai bine ca
toate.
— Acum, ne vom plimba cu barca, anunţă Rolf, şi convins
că nu va fi refuzat, se grăbi să închirieze o ambarcaţiune.
Carla urcă temătoare pe punte şi se grăbi să se aşeze. Rolf
începu imediat manevrele care-i îndepărtară de mai şi
conduse cu uşurinţă într-o direcţie pe care părea că o
alesese deja. Trecură de casa lui Blaze şi tânăra femeie îşi
dădu seama panicată unde mergeau.
— Te rog, Rolf! Nu-mi place stăvilarul! zise ea tare, ca să
acopere zgomotul motorului.
Bărbatul nu-i dădu atenţie şi se apropie mai mult, amuzat
s-o vadă cum strânge pumnii.
— Ţi se pare prea aproape? o tachină el, îndreptându-se
spre apele învolburate.
— Nu! Te implor!
Rânjetul lui deveni malefic când barca ajunse la curenţii
111
puternici. Ce avea de gând? se întrebă disperată Carla. Oare
asta era soarta ei? Să-şi piardă viaţa aici, cu Rolf?
Panica puse cu adevărat stăpânire pe ea când observă
sclipirea diabolică din ochii lui.
— Dacă nu te pot avea în viaţa asta, de ce n-am merge
împreună pe lumea cealaltă?
— Despre ce vorbeşti? reuşi ea să întrebe, la un pas de
isterie.
Cu uşurinţa dată de experienţă, Rolf îndreptă imediat
barca, făcând-o să iasă din zona periculoasă. Avusese tot
timpul situaţia sub control!
— Ah! Mincinos odios! strigă ea ca să acopere vuietul
apelor, dar el râse. N-am fost niciodată atât de speriată!
Nu era tocmai adevărat. Dacă şi Crispin ar fi avut acelaşi
control ca Rolf, ce diferită ar fi fost viaţa ei! Diferenţa era că
mintea lui Rolf nu era afectată de aburii alcoolului.
Tânăra femeie nu se bucură de restul plimbării. Se
mulţumi să privească în jur, încercând să-şi revină din
emoţiile care le trăise.
La un moment dat, ancorară şi mâncară chiflele
cumpărate de Rolf. Bărbatul râse şi glumi, Carla fiind în cele
din urmă molipsită de veselia lui. Dar dacă ar fi întrebat-o
cineva despre ce vorbiseră, n-ar fi putut spune.
Părăsind barca, se întoarseră la maşină şi traversară
podul, intrând din nou în trafic. Rolf conducea cu aceeaşi
viteză şi nesăbuinţă de care dăduse dovadă Crispin.
— Unde mergem? întrebă Carla.
— Spre Oxford.
„Vreau să vizitez Oxford cu Blaze, nu cu tine!” ar fi vrut ea
112
să strige, dar se mulţumi să ofteze.
— N-a fost o zi reuşită, nu-i aşa? observă Rolf.
— M-am simţit bine cu tine. Serios.
Bărbatul încetini şi întoarse maşina.
— Mergem acasă. Te simţi ca naiba în compania mea!
Realizând că se poartă ca un copil răsfăţat, Carla încercă
să-l îmbuneze.
— Greşeşti, Rolf! Te asigur că mi-a făcut plăcere compania
ta. Blaze… nu m-a dus niciodată pe râu şi n-a mers cu mine la
picnic, cum ai făcut tu.
Tactica ei păru să dea roade şi să-i măgulească orgoliul.
Dacă i-ar fi putut citi gândurile, n-ar mai fi fost la fel de
încântat. De ce oare părea că ziua asta nu se mai sfârşeşte?
Carla ştia prea bine răspunsul: se gândise tot timpul la Blaze
şi din cauza asta nici nu dormise toată noaptea.
Dacă ar fi venit la ea, dacă ar fi luat-o în braţe şi şi-ar fi
cerut scuze că i-a distrus barca… Dar Blaze nu era genul de
bărbat care-şi cere scuze. La asta se gândea când ajunseră
acasă.
— Bun. Am ajuns; poţi să pleci, bombăni Rolf.
— Oh, Rolf, chiar nu te-ai simţit bine azi? îl întrebă ea.
Un zâmbet slab apăru pe chipul bărbatului şi în clipa
următoare, o trase în braţele lui. Luată prin surprindere,
Carla nu avu timp să reacţioneze şi să se împotrivească
sărutului său. Când reuşi în cele din urmă să se elibereze,
părul şi rochia ei erau în dezordine.
În timp ce încerca să-şi aranjeze ţinuta, văzu cu coada
ochiului maşina care oprise în spatele lor. Şoferul strângea
furios volanul, cu buzele strânse într-o linie subţire. Oare
113
soţul ei credea că ea iniţiase sărutul şi-l ademenise pe Rolf?!
Blaze coborî din maşină, trânti portiera şi porni spre casă.
— Du-te, fugi după el şi cere-i iertare în genunchi, ca o
soţie credincioasă ce eşti, o persiflă Rolf.
— Îmi pare rău, dar îl iubesc, Rolf, şi nu vreau să-l fac să
sufere…
— Pe el nu l-a deranjat că ai suferit când a distrus-o pe
„Doamna Râului”…
— Ştiu că nu mă iubeşte şi că s-a căsătorit cu mine doar ca
să se răzbune şi să-mi facă viaţa un calvar şi…
Se întrerupse brusc; nu putea spune nimănui ce simţea
despre faptul că Blaze voia să aibă copii cu ea.
— De unde ştii toate astea?
— Am auzit-o pe Janetta vorbind cu el, în ziua în care ne-
am căsătorit.
— Te-am avertizat că vrea să pună mâna pe el.
— Dar eu l-am luat prima, nu-i aşa? zâmbi ea cu
amărăciune şi coborî înainte ca Rolf să poată răspunde.

***

Când intră în casă, apăru Ellen.


— Unde e domnul Douglas?
— A urcat în dormitor, doamnă Douglas. Ţi-am spus că n-
o să-i placă să ieşi cu domnul Rolf.
— Dar n-am Scut decât să ne plimbăm pe râu şi să facem
un picnic…
— Eu te cred, draga mea, dar… suspină menajera privind
spre etaj, îndoindu-se că stăpânul ei îşi va crede soţia.
114
— O să-i explic, zise Carla, grăbindu-se să urce.
Se opri în faţa uşii dormitorului lui Blaze. Temându-se că
dacă mai aşteaptă pierde şi bruma de curaj pe care o mai
avea, ezită o secundă după care intră. Camera era goală, dar
din baie se auzea apa curgând.
Întredeschise uşa, dar el nu se zărea nicăieri şi bănui că se
află sub duş. Din moment ce nu putea avea o conversaţie
decentă în situaţia asta, Carla decise să se retragă. Nu avu
când s-o facă, pentru că fu prinsă de încheietura mâinii şi
trasă înapoi: Blaze îi văzuse reflexia în oglindă!
Mâna udă îi cuprinse talia şi tânăra femeie se trezi în
spatele perdelei, sub jetul de apă. O trase lângă el şi ea
observă rânjetul lui periculos.
Avea părul ud lipit de tâmple, iar pieptul şi coapsele
păreau şi mai puternice sub râuleţele de apă. Carla era
imobilizată şi nu putea face nicio mişcare.
— Hainele mele… sunt ude! Blaze, cum ai putut să…
Sărutul brutal o împiedică să continue. Blaze îi trase
fermoarul şi-i scoase rochia. Restul hainelor ajunseră şi ele
pe jos şi Carla îi simţi pielea fierbinte pe a ei. Zări că face
ceva cu mâna stângă, dar copleşită de dorinţă, nu pierdu
timpul ca să afle despre ce e vorba. În clipa următoare,
începu să ţipe: Blaze dăduse drumul la apa rece!
— Nu!
Fără să fie impresionat, Blaze o sărută lung pe gât, apoi
coborî spre sâni. Când îi mângâie sfârcurile întărite, tânăra
femeie fu cuprinsă de extaz. Blaze opri apa, o înfăşură într-
un prosop, o luă în braţe şi o duse pe pat. Tremurând de frig,
se ghemui la pieptul lui, căutând căldura trupului lui.
115
Bărbatul n-o dezamăgi, dar mai întâi îi ridică bărbia şi o privi
în ochi.
— Asta fac soţiei mele dacă îşi petrece ziua cu un alt
bărbat şi-i dă un sărut de mulţumire când o aduce acasă.
Dacă te culci vreodată cu prefăcutul ăla, o să te fac să-mi ceri
iertare în genunchi. Ai înţeles?
Carla încuviinţă privindu-l în ochi, apoi îi cuprinse gâtul cu
braţele. Blaze îi acoperi cu săruturi fierbinţi trupul plin de
dorinţă.

***

A doua zi dimineaţă, Carla se trezi singură în patul lui


Blaze. Zâmbind satisfăcută, tânăra femeie se întinse leneş,
amintindu-şi cât de bine s-au simţit în timpul cinei,
admiraţia lui faţă de rochia verde de seară şi discuţiile
despre munca lui.
Până acum, nu-i vorbise niciodată ca de la egal la egal şi n-
o tratase cu căldură făcând-o să se întrebe dacă începuse să
creadă că nu ea provocase fatalul accident în care îşi
pierduse viaţa Crispin.
Când veni ora de culcare, Carla urcă prima, dorindu-şi ca
el s-o invite în patul lui. Nu se întâmplă însă şi ea se foi mult
timp, neputând să adoarmă. Amintirea momentelor
petrecute sub duş o făceau să se simtă vinovată, dar şi
satisfăcută.
Abia în jurul orei unu uşa se deschise încet şi apăru Blaze.
În lumina lunii, el îi văzu ochii mari căprui. Ce era în ei?
Teamă, speranţă, invitaţie?
116
Orice ar fi văzut, se apropie ca o felină, o luă în braţe şi o
duse în patul lui.
— Te vreau… Nu pot dormi fără tine… şopti el,
bucurându-se de nectarul buzelor ei.
Trupul ei se arcui spre el şi se lăsară cuprinşi de pasiune.
Acum, cu trupul moleşit de iubire, Carla stătea întinsă,
privind printre draperii cerul acoperit de nori. Voia să
rămână aici până la venirea nopţii, temându-se că dacă pleca
din camera lui Blaze, amintirile o vor urma peste tot şi va fi
pierdută pentru totdeauna.
La amiază, auzi motorul unei maşini. Era prea devreme să
se întoarcă Blaze de la birou, încât nu-i dădu atenţie. Stătuse
toată ziua în grădină, la soare, citind. Când şi când ridica
ochii şi privea râul pe care pluteau domol diferite
ambarcaţiuni.
La un moment dat, privirea ei se opri asupra locului unde,
până acum două-trei săptămâni stătuse seară de seară
privind casa în care locuia acum. Totul era diferit acum;
situaţia se schimbase, viitorul ei era luminos.
Blaze uitase probabil crima de care nu era vinovată, iar ea
îl iertase pentru că-i distrusese barca. Într-o zi, va trebui să
ia legătura cu Derrick, proprietarul bărcii, ca să-l
recompenseze pentru pierderea suferită.
Din casă, auzi vocea unei femei:
— Ellen, doar nu vrei să spui că domnul Douglas şi soţia
lui au camere separate! spunea femeia după care începu să
râdă, ajutând-o pe Carla să-şi dea seama cine e musafirul
nepoftit.
Se ridică de pe şezlong şi-şi puse o bluză peste costumul
117
de baie, încercând să-şi domolească furia. Uitase cu
desăvârşire – iar Blaze nu se obosise să-i spună – că atunci
când Rolf era plecat în străinătate, Janetta locuia aici!
Ca soţie a lui Blaze, nu trebuia să i se ceară părerea? Ah,
trebuia să-şi dea seama că fericirea ei nu putea dura prea
mult! Cât de naivă fusese să creadă că Blaze o iertase! La o
adică, un bărbat poate face dragoste cu pasiune fără s-o
iubească pe femeia din braţele lui.
— Vă relaxaţi, doamnă Douglas?
Tonul maliţios era de natură s-o enerveze pe Carla. Fără
să aştepte să fie invitată, Janetta se aşeză cu graţie pe un
scaun.
— Îmi poţi spune Carla.
Roşeaţa care acoperi obrajii Janettei reflecta adevăratele
ei sentimente. Carla nu se putu abţine să-şi imagineze că
Janetta se plimbase de multe ori cu Blaze pe iahtul lui. Părul
negru şi des, bluza crem din mătase şi pantalonii croiţi
perfect demonstrau gustul şi averea femeii.
Nu era de mirare că Blaze o aprecia pe sora vecinului său
şi-i permitea să locuiască în casa lui de câte ori voia.
Întrebarea era dacă Janetta Homer intra şi în dormitorul lui
Blaze oricând voia! Poate se întâmplase în trecut, dar acum
că era însurat, avea oare acelaşi drept?
— Ellen ţi-a oferit camera potrivită?
— Nu e cazul să faci pe stăpâna casei cu mine. Locuiesc în
casa asta de prea mult timp. Cu mult înainte să vii tu.
Insolenţa vizitatoarei nu putea rămâne nepedepsită.
— Mda, Blaze mi-a spus că obişnuieşti să te foloseşti de
casa lui când e fratele tău plecat.
118
— Ascultă, doamnă Douglas! Ştiu că acum eşti soţia lui
Blaze, dar nu te te aştepta să-ţi fie fidel în fiecare zi, pentru
că mă voi asigura ca relaţia noastră să continue, zise printre
dinţi Janetta.
Carla se ridică şi o urmă în casă. În clipa aceea intră Blaze,
care le privi mirat.
— Janetta! Ah, bineînţeles! Rolf e plecat.
— Nu te deranjează, dragul meu, nu-i aşa?
— Să mă deranjeze? Bineînţeles că nu. De ce m-ar
deranja? se miră Blaze.
— Pentru că scumpa ta soţioară n-a fost la fel de amabilă
cu mine.
— Janetta a înţeles greşit, dragul meu, zâmbi Carla. Am
întrebat-o doar dacă e pe gustul ei camera care i s-a pregătit
şi i-am spus că ştiu că e binevenită oricând în casa ta.
Derutat, Blaze se uită de la una la cealaltă. Janetta îi zâmbi
seducător, dar Carla se apropie şi-l îmbrăţişă posesiv.
— Mă bucur să te văd, Blaze. Mi-a fost dor de tine…
— Şi eu mă bucur să te văd, doamnă Douglas, răspunse el,
sărutând-o.
Carla îl privi încruntată. Care dintre ei juca teatru? Blaze
însă îi descreţi fruntea cu un sărut.
— Trebuie să scap de mirosul afacerilor, zise el, urcând la
etaj.
— Ai câştigat această bătălie, doamnă Douglas, dar trebuie
să recunoşti că tu ai fost cea care a alergat în braţele lui,
spuse Janetta, urcând cu graţie treptele care duceau la etaj.

***
119
În timpul cinei, Janetta străluci; se pare că hotărâse să fie o
cină formală. Purta o rochie galben-pal, iar chipul îi era
luminat de un colier splendid care-i evidenţia decolteul
generos.
De cealaltă parte, ţinuta simplă, albastră, a Carlei o făcea
să se simtă ca un oaspete sărac invitat la cină din milă.
Probabil aceasta fusese de fapt intenţia Janettei, îşi spuse
necăjită tânăra femeie când observă că atenţia soţului ei era
atrasă mai mult către frumoasa brunetă.
Nici conversaţia n-o ajută pe Carla, deoarece Janetta şi
Blaze aleseră un subiect la care se pricepeau amândoi:
echipamentele electronice pentru birou.
— Unde va avea loc expoziţia pe care o vei deschide
curând? întrebă Janetta. În locul obişnuit – sala de conferinţe
din cartierul general al companiei tale?
Diplomată, tânăra femeie Seu distincţia între firma lui
Blaze şi cea pentru care lucra ea. Blaze împinse farfuria
goală, se sprijini de spătarul scaunului şi-şi trecu degetele
prin păr.
— Anul ăsta va avea loc aici, în casa mea.
„A mea”, observă Carla, pierindu-i pofta de mâncare. Când
îşi ridică uimita privirea, descoperi că Janetta zâmbea ca şi
cum câştigase o comoară.
— Dragul meu, nu discuţi afaceri cu soţia ta? Bănuiesc că
ar fi trebuit să-i spui până acum că locuinţa ta va fi invadată
de hoarde de oameni de afaceri din toate domeniile şi din
diferite ţări.
120
Blaze o privi leneş pe Carla.
— Nu vreau să-şi bată căpşorul cu afaceri în luna ei de
miere.
— A noastră! nu se putu abţine să precizeze tânăra
femeie.
Comentariul ei aduse un nou zâmbet pe chipul frumos al
musafirei.
— Luna noastră de miere, draga mea, încuviinţă ironic
Blaze, apoi atenţia lui se îndreptă din nou asupra Janettei.
Am făcut această schimbare pentru că acum am cu cine să
întâmpin oaspeţii: o femeie frumoasă la braţul meu, căreia i-
am jurat s-o iubesc şi s-o preţuiesc până…
— … apare o altă femeie frumoasă. Nu-i aşa, dragul meu
Blaze? surâse poznaş Janetta. Apropo, schimbă ea subiectul
având însă grijă să rămână în centrul atenţiei. În perioada
cât voi locui aici, îmi mai dai ceva de dactilografiat?
— E suficient de lucru.
— Împărţiţi acelaşi birou? se miră Carla.
— Da, draga mea, se alintă Janetta. N-ar trebui s-o facem
pentru că ai intervenit tu în viaţa noastră… profesională?
Blaze păru amuzat, dar nu comentă. În momentul acela,
intră Ellen cu cafelele.
— Le las aici, sau le duc în sufragerie?
Stăpânul casei făcu un gest scurt şi menajera puse tava pe
o măsuţă de sticlă. Bărbatul se ridică şi se aşeză pe canapea
şi deoarece soţia lui ezită o clipă, Janetta profită şi se aşeză
lângă el. Vrând-nevrând, Carla fu nevoită să se aşeze pe
fotoliul din apropiere.
Janetta făcu din nou pe gazda şi turnă cafea în ceşti, apoi
121
îşi duse teatral mâna la gură:
— Scuză-mă, Carla! Era treaba ta, nu-i aşa? Dar sunt atât
de obişnuită să-l servesc pe Blaze, încât am Făcut-o automat.
Îi oferi cafetiera Carlei, care însă o invită să continue.
— Sunt iertată, dragul meu? se alintă din nou Janetta,
privindu-l galeş pe Blaze, care o linişti şi-i Ecu semn să
continue.
Astfel trecu toate seara, dominând conversaţia. În cele din
urmă, Carla nu mai rezistă. Se ridică şi-i spuse lui Blaze că
merge E culcare. Se aplecă să-l sărute şi bărbatul îi oferi un
zâmbet plin de promisiuni care-i Ecu inima să-i tresară de
bucurie.
— Blaze, dragul meu, zise Janetta înainte să iasă Carla,
spune-mi ce trebuie să fac pentru tine.
Când tânăra femeie urcă la etaj, îi auzi pe cei doi ducându-
se în birou. Acum, avea de luat o decizie dificilă: în care
dormitor să se ducă? După cum făcuseră dragoste cu o zi în
urmă şi după noaptea petrecută în braţele lui, ar fi fost
simplu să decidă, dar lucrurile se complicaseră din cauza
sosirii Janettei. În cele din urmă, acest motiv o Ecu să intre în
camera lui Blaze – ca soţie avea tot dreptul să doarmă în
patul lui. Făcu duş, îşi puse cea mai seducătoare cămaşă de
noapte şi se întinse pe pat, aşteptându-l.
După o oră petrecută singură, îşi impuse să se calmeze;
era încă devreme şi era vina ei că se retrăsese la ora aceea.
După încă o oră de aşteptare, începu să se agite. Într-un
târziu, probabil aţipise, deoarece se trezi auzind şoapte.
— Vino în camera mea, Blaze, cum obişnuiai. Ce contează
o bucată de hârtie? Ştii prea bine că te-ai însurat cu ea doar
122
pentru că îţi poate oferi copiii pe care eu nu-i vreau…
— Janetta, trebuie să vorbim! răspunse Blaze tare, dar mai
puţin ferm decât de obicei.
Suspiciunile Carlei se confirmară când auzi o uşă
închizându-se, apoi linişte.
— Nu! gemu tânăra femeie, ascunzându-şi faţa în pernă.
Făcând eforturi să nu plângă, se întoarse pe spate şi
începu să analizeze situaţia. Dacă Janetta îl manipula atât de
uşor pe Blaze la câteva ore după ce făcuse dragoste cu
femeia care-i purta numele, ce căuta ea aici, aşteptând
nerăbdătoare venirea lui?
Din moment ce făcea dragoste cu Janetta, nu se gândea o
clipă să vină în dormitorul lui, la mica mireasă. Umilită, Carla
se ridică din pat şi-şi încordă auzul după care, desculţă,
traversă holul şi se duse în camera ei.
Înainte să închidă uşa, auzi şoapte care fără îndoială erau
vorbe dulci ale amanţilor care-şi satisfăceau nevoile fără
inhibiţii. Nefericită, Carla se duse la fereastră şi privi râul
care curgea în tăcere la marginea grădinii, întrebându-se
cum ar putea să satisfacă o novice ca ea apetitul sexual al
unui bărbat ca Blaze.
Învăluită de liniştea grea a nopţii, tânăra femeie reuşi să
adoarmă, în zori, avu senzaţia că în vis îi apăruse o siluetă
înaltă, puternică şi masculină, care o privise îndelung…

Capitolul 9

Când Carla coborî pentru micul dejun, atât Blaze cât şi


Janetta plecaseră la birou. Ziua părea nesfârşită şi după ce se
123
plictisi să stea în grădină, intră în casă. Uşa biroului lui Blaze
era deschisă şi deşi se simţi vinovată că-i invadează
intimitatea, Carla intră.
La posterele lipite deja pe perete se adăugaseră altele noi.
Peste tot erau ilustraţii ale unor sisteme şi echipamente de
calculator, chiar a unor aparate de cafea destinate clădirilor
de birouri. Toate aceste echipamente o ameţiră. De ce oare
tehnologia părea atât de impersonală şi de rece pentru ea?
Gândul o făcu să zâmbească amar. Oare de aceea era şi
Blaze distant şi enigmatic, ca echipamentele pe care le
promova compania lui? Visătoare, Carla se apropie de birou.
Era o piesă simplă, din lemn bine finisat. Avea sertare care
se deschiseră fără zgomot. Singurul lucru bun era că nu
aveau dispozitive sofisticate sau beculeţe care să clipească
atunci când erau deschise de un neavenit. La prima vedere,
păreau chiar învechite pentru un om de afaceri a cărei
meserie o reprezenta progresul tehnologic la nivel mondial.
Pe birou se afla o maşină de scris electrică, de care probabil
se folosea Janetta când îl ajuta pe Blaze.
Uşa se deschise brusc şi Janetta rămase uimită în prag.
— Ce cauţi aici? Secretele companiei lui Blaze?
— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, răspunse calm Carla.
— Am venit să folosesc asta, răspunse cu tupeu Janetta,
indicând maşina de scris. N-ai auzit aseară când l-am
întrebat pe Blaze dacă îl pot ajuta cu ceva? Acesta este
modul… unul dintre ele… prin care plătesc casa şi masa pe
care mi le asigură. Acum, te rog să mă scuzi. Am treabă!

***
124
Janetta trecu pe lângă Carla, se duse la birou şi dădu un
adevărat spectacol aranjând dosarele de pe birou şi
pregătindu-se de lucru ca un adevărat om de afaceri.
Dacă ziua păruse lungă, seara se dovedi nesfârşită. Ca s-o
eclipseze pe Janetta, Carla îşi alesese cu grijă ţinuta, purtând
o rochie care se mula pe trup. Îşi acoperise gâtul cu o eşarfă
asortată, care cădea peste umeri.
Când coborî Carla în salon, Blaze venea din grădină, cu un
pahar în mână. Bărbatul rămase pe loc şi o studie pe soţia lui
cu atenţie. Tânăra femeie tremura ca micile diamante ale
cerceilor pe care-i purta, aşteptând înfrigurată un cuvânt de
apreciere. Acesta nu veni însă şi Carla se simţi ca o vrăbiuţă
care s-ar fi mulţumit cu câteva firimituri.
— Pentru mine te-ai gătit aşa, Carla mea dragă? Sau ai
vrut doar să fii pe picior de egalitate cu oaspetele nostru?
— Pentru început, nu sunt a ta şi apoi, nu m-aş aranja
pentru un soţ care-şi petrece noaptea în camera oaspetelui
nostru.
Blaze puse paharul gol pe o măsuţă şi se apropie.
— Mi-ai adus o acuzaţie gravă, pufni el furios.
Scoţând mâinile din buzunare, o prinse pe Carla de braţe
şi o strânse cu putere. Îndurerată, tânăra femeie se abţinu să
protesteze, prea mândră ca să-i arate că suferă.
— Pentru început – ca să te citez – eşti a mea şi apoi, adu
dovezi care să susţină afirmaţia că m-aş fi culcat cu Janetta.
— V-am auzit… Vorbeaţi amândoi… Ea… te-a invitat în
camera ei şi te-am auzit intrând.
125
— Aşadar, din cauza asta ai fugit din patul meu ca un
iepure rănit şi te-ai ascuns în vizuina ta, ca să-ţi lingi rănile.
— Te rog să-mi dai drumul! Mă doare, Blaze!
Ca răspuns, o strânse şi mai tare şi o trase lângă el. În clipa
aceea, Carla nu dorea decât să-şi lase capul pe pieptul lui, să i
se cuibărească în braţe şi să-l sărute cu pasiune. În schimb, îl
privi sfidător:
— La ce te aşteptai? Să stau cuminte în pat ca o soţie
ascultătoare, aşteptând să vii la mine după ce te bucurai de
favorurile femeii tale?
Spre uimirea ei, Blaze izbucni în râs.
— Dacă mi-aş fi petrecut noaptea făcând dragoste cu altă
femeie şi apoi aş fi venit la „soţia mea ascultătoare”, aş fi
avut nevoie de puterile lui Superman ca să-i satisfac apetitul.
Carla se eliberă smucindu-se şi începu să-şi maseze
braţele îndurerate. Era convinsă că petele roşii se vor
transforma în vânătăi.
Blaze se apropie însă şi-i cuprinse talia. Când îi simţi
obrazul lipit de al ei, tânăra femeie intră în panică: dacă nu
înceta, în două minute nu va mai avea puterea să se opună.
Apoi, îşi aminti că nu vor fi singuri la cină.
— Spre dimineaţă am intrat în camera ta, şopti Blaze.
Dormeai, dar te foiai şi-mi şopteai numele.
Tânăra femeie roşi. Chiar îi rostise numele? Ah, nu se
dădea bătută atât de uşor.
— Dovedeşte! se folosi ea de replica lui. Dovedeşte-mi că
ai intrat în camera mea!
— Te crezi deşteaptă, nu-i aşa? Dragostea mea, sunt
mereu cu un pas înaintea ta, încât nu vei reuşi niciodată să-
126
mi dai şah-mat. Data viitoare când vei mai fugi de mine, am
să te trezesc. Crezi că va fi o dovadă suficient de
concludentă?
Janetta se oprise în dreptul uşii, privind încruntată scena
intimă. Râsul ei semăna cu clinchetul paharelor de cristal.
— Ce drăguţ! se alintă ea. Şi ce bine arăţi, Carla, în timp ce
eu… sunt atât de simplă, continuă ea, privindu-şi rochia de
vară. Nu contează, de obicei cina nu este o ocazie formală,
nu-i aşa, Blaze? Poate sub îndrumarea ta, soţia ta va învăţa
ce trebuie să poarte în funcţie de ocazie, încheie Janetta,
aşteptând să i se reproşeze că ea fusese cea care, cu o seară
în urmă, exagerase cu eleganţa.
— Toate cinele luate împreună cu soţul meu reprezintă o
ocazie specială, zâmbi Carla.
Blaze râse apreciativ.
— Pe cât e de frumoasă, pe atât e de isteaţă. Ce mi-aş
putea dori mai mult?
— Adevărat, îi răspunse cu un surâs radios Janetta, după
care o privi cu ură pe rivala ei.
Când se aduseră cafelele, Carlei i se păru că seara nu se
mai sfârşeşte. Janetta începu să vorbească despre afaceri,
discuţie la care ştia că stăpâna casei nu poate participa. Ellen
veni în grădină să ia paharele goale şi-i zâmbi cu simpatie
Carlei, apoi se uită dispreţuitor spre Janetta.
Fascinată de subiect, aceasta se avântă în detalii tehnice,
în timp ce Blaze o asculta. Carla îşi ascunse căscatul şi Blaze
îi zâmbi înţelegător. Mai mult, soţul ei îi înconjură umerii cu
braţul şi când îi simţi palma pe braţul gol, tânăra femeie
tresări de plăcere.
127
Deşi părea atent la explicaţiile Janettei, Blaze începu să
mângâie uşor braţul soţiei sale, ca şi cum voia să şteargă
urmele violenţei de mai devreme. Gestul intim şi mirosul lui
bărbătesc stârni emoţiile Carlei.
Tot ce voia acum, era să-şi pună capul pe umărul lui, să-i
simtă trupul lipit de al ei şi să se agaţe de el cu disperare şi
pasiune. În schimb, se mulţumi să ridice capul şi să-l
privească în ochi. Blaze îi răspunse la fel, făcând-o să uite de
toate necazurile.
— Am nevoie de sfatul tău, dragul meu, interveni cu
răceală Janetta care observase schimbul de priviri. Tonul ei îl
trezi pe Blaze la realitate, deoarece îşi retrase imediat mâna
de pe umerii soţiei lui. E ceva ce nu înţeleg în raportul pe
care mi-ai spus să-l fac. Vino cu mine, dragul meu, şi explică-
mi, îl invită ea, întinzându-i mâna.
Bărbatul ignoră mâna întinsă, dar se ridică şi-i zâmbi
soţiei sale.
— Nu voi lipsi mult, promise el. Nu se ţinu însă de cuvânt.

***

A doua zi dimineaţă, Carla află de la Ellen că soţul ei


plecase la Londra.
— Are acolo un apartament sau ceva de genul ăsta, unde
se va ţine un fel de conferinţă în legătură cu expoziţia de
săptămâna viitoare, repetă menajera cuvintele lui Blaze.
Carla încuviinţă ca şi cum ştia despre ce era vorba, dar
suferea; de fapt, Blaze nu-i spusese nimic. Îşi petrecuse
noaptea trecută singură în camera ei. Blaze rămăsese cu
128
Janetta toată seara şi în cele din urmă Carla se plictisise să-l
aştepte. Când urcă la etaj, nu era nicio îndoială în privinţa
camerei în care urma să doarmă.
Rămase totuşi trează ore întregi, sperând că el va veni din
nou, la fel ca noaptea trecută. El nu veni însă şi adormi în
cele din urmă, trezindu-se cu pleoapele umflate de plâns.
Privindu-se în oglindă, îşi repetă pentru a suta oară că
acest mariaj exista doar pentru răzbunarea lui şi pentru
moştenitorii pe care-i putea oferi.
Seara, Ellen o anunţă că va fi singură la cină.
— Domnul Rolf s-a întors, aşa că domnişoara Janetta s-a
dus acasă, zise menajera, încântată de fericirea stăpânei sale,
dar adăugă că musafira lor va trece să-şi strângă lucrurile
înainte să se întoarcă în casa fratelui ei.
Zâmbetul Carlei dispăru şi se bosumflă ca un copil.
— Îi poţi face faţă, doamnă Douglas. La urma urmei, tu ai
ceea ce doreşte ea, nu-i aşa?
— Ca şi cum asta mi-ar fi de folos…
— Îmi cer scuze că vă deranjez, auziră vocea Janettei care
intrase folosindu-se de propria cheie. Am venit să-mi iau
lucrurile.
Carla era în salon când reveni Janetta de la etaj, cu o valiză
şi o geantă de voiaj. Lăsă bagajele pe podea şi-i vorbi
hotărât:
— Nu-l vei putea păstra! Mă voi lupta cu tine din toate
puterile şi voi folosi toate armele posibile. Nu voi respecta
nicio regulă şi voi distruge legătura dintre voi.
Tânăra femeie păli, dar reuşi să riposteze:
— Îţi mulţumesc că m-ai avertizat. Va trebui să am grijă
129
să-l păstrez. Ah, şi pentru că mi-ai dezvăluit tactica ta de
luptă, trebuie totuşi să-ţi spun un secret, domnişoară Homer.
Am tot ce ai şi tu, chiar mai mult.
— Crezi că asta contează? Am fost mult timp femeia lui. Îi
cunosc nevoile şi pot să i le satisfac. Am experienţa necesară.
— Ei bine, chiar dacă nu-ţi dai seama, asta e în avantajul
meu: sunt proaspătă şi reprezint o noutate, lucru care-l
atrage pe soţul meu. Eu mai am ceea ce se numeşte mister.
Când un bărbat cunoaşte o femeie atât de bine precum susţii
că te cunoaşte Blaze, misterul dispare, nu-i aşa? Nu-i mai
rămâne nimic de descoperit.
Janetta rămase fără cuvinte, doar roşeaţa care-i acoperise
obrajii şi ochii strălucitori îi trădau furia.
— Ai să vezi tu! zise ea în cele din urmă. Eu voi câştiga, iar
tu vei pierde! strigă ea, apoi înşfacă bagajele şi ieşi.
— Foarte bine, doamnă Douglas, intră încântată Ellen,
care auzise tot. Ţi-am spus că eşti în stare s-o domini pe
domnişoara Mare-şi-Tare.
Epuizată din cauza confruntării, Carla se aşeză pe un
scaun şi-şi prinse tâmplele în mâini.
— Aş vrea să am şi eu încrederea ta, Ellen. Acum, ştiu că
mă aşteaptă un război în toată regula.

***

Seara, sună Rolf.


— Mergi cu mine să bem ceva la Clubul de Iahting?
Deprimată pentru că Blaze no sunase toată ziua, Carla fu
ispitită să accepte invitaţia.
130
— Mi-ar face plăcere.
Hotărâri ora la care să se întâlnească şi bine dispus, Rolf
Seu o remarcă deplasată:
— Când stăpânul nu-i acasă, nevestica joacă pe masă…
— Dacă ai de gând să te porţi aşa…
— Voi fi cuminte, promise el râzând, apoi închise.
Ellen se încruntă când auzi planul protejatei sale.
— Doamnă Douglas, cred că ar trebui să păstrezi distanţa
faţă de cei doi Homer. Niciunul nu e un sfânt, nu-i aşa,
Herbert? Domnul Crispin şi domnul Rolf au fost prieteni şi
au făcut destule lucruri urâte împreună.
— Erau mult mai tineri, Ellen, îi aminti Carla.
— Nu era vorba doar de vârstă, nu-i aşa, Herbert?
— Era în firea lor, aprobă bărbatul. În afară de faptul că a
mai îmbătrânit puţin, domnul Rolf nu s-a schimbat prea
mult.
— Nu-ţi face griji, Ellen, o linişti Carla pe menajeră. Îi voi
explica eu soţului meu când va veni acasă… dacă va veni.
— Mai degrabă îţi va cere el explicaţii, bombăni femeia.
În timpul petrecut în barul clubului elegant, Rolf se purtă
ca un adevărat domn. Atmosfera era la fel de stilată ca
membrii clubului. Oriunde te uitai, vedeai fotografii cu tot
felul de ambarcaţiuni: mari, mici, iahturi, canoe sau
catamarane. Din decor făceau parte steaguri ale diferitelor
ţări şi cluburi de iahting, vâsle încrucişate şi modele ale unor
corăbii din timpuri de mult apuse.
Plecând de la club, se plimbară pe malul râului. Se lăsase
întunericul şi Rolf o luă de mână pe Carla. La început, tânăra
femeie ezită, dar îşi spuse că bărbatul nu părea să aibă
131
intenţii ascunse, aşa că acceptă. Din nefericire, el o luă drept
încurajare şi o trase în braţele lui.
Carla încercă să-l împingă, dar fii mai rapid şi o sărută.
Încercând să se calmeze, tânăra femeie îşi spuse că o testa
pur şi simplu şi-l lăsă să vadă până unde merge. Sărutul
deveni însă prea intim şi se văzu nevoită să-l împingă din
nou, dar gestul nu făcu decât să-l întărâte.
La un moment dat, o mână puternică o înşfacă de umăr şi
o trase la o parte, în timp ce un pumn venit parcă de nicăieri
îl pocni pe Rolf în bărbie. Acesta se dezechilibra şi fu cât pe
ce să cadă în apele râului. Cu buzele sângerând, bărbatul îşi
recăpătă echilibrul şi-l privi cu ură pe cel care-l lovise.
— O să ţi-o plătesc, Blaze! Nimeni nu mă loveşte fără să…
— Nimeni nu-mi atinge nevasta fără să plătească. Acum
dispari de aici, înainte să-ţi şterg numele de pe lista
membrilor clubului.
— Ce te face să crezi că poţi face asta?
— Faptul că mi-ai agresat soţia.
— Agresat? A venit în braţele mele ca un miel la tăiere.
— Adevărat? o întrebă Blaze pe Carla, care nu putu decât
să clatine din cap.
Cum îi putea spune fără să pară naivă că nu se gândise că
Rolf putea să-i facă rău?
— Eu…

***

Rolf surâse malefic şi Blaze plecă.


O mare parte din drumul spre casă, Carla şi Blaze merseră
132
în tăcere unul lângă altul. Ellen le deschise uşa privind-o
îngrijorată pe Carla. „Ţi-am spus eu”, spunea privirea
menajerei.
În salon, tânăra femeie se aşeză pe canapea, dar Blaze
rămase în picioare.
— Ai terminat… cu… pregătirile pentru expoziţie?
îndrăzni ea să-l întrebe.
— Da, cu majoritatea, răspunse bărbatul după ce turnă
băutură într-un pahar şi se aşeză lângă ea. Ţinând cont de
frecvenţa întâlnirilor tale cu vecinul meu, trebuie să trag
concluzia că ai o aventură cu el?
„Vecinul meu!”, îşi spuse nefericită tânăra femeie. Încă n-o
vedea ca pe soţia lui, ci ca subiectul unei răzbunări.
— Vorbeşti prostii! Nu s-a gândit la nimic rău.
— Rolf Horner nu face nimic fără motiv.
— Şi care ar fi motivul lui în ceea ce mă priveşte?
— Să ne despartă.
„Acelaşi lucru vrea şi sora lui”, îşi spuse, dar păstră gândul
pentru ea.
— Nimeni nu va putea face asta. Când m-am căsătorit cu
tine, am făcut jurământul să-ţi fiu fidelă. Întotdeauna îmi ţin
promisiunile.
— Aşa ai făcut şi cu răposatul meu frate?
Bărbatul goli paharul şi-l puse pe masă. Încă purta
costumul cu care fusese la Londra. Culoarea închisă îl făcea
incredibil de atrăgător, dar distant. Carla ar fi făcut orice ca
să dărâme barierele dintre ei.
— Nu i-am făcut nicio promisiune lui Crispin. Logodna nu
este decât o perioadă de probă: dacă partenerii nu se
133
potrivesc, renunţă. Dacă vrei să ştii, eu am rupt logodna… I-
am spus chiar în timpul petrecerii că nu mă pot mărita cu
el…
— De aceea a băut atât! De ce nu mi-ai spus până acum?
Te-ai temut că va demonstra că accidentul a avut loc din
cauza ta?
— N-a fost vina mea! Oricum, nu mai contează. Rolf mi-a
spus că fratele tău nu avea de gând să se însoare cu mine.
Tot ce urmărea, era să mă facă să…
— Ştiu. Aşadar, ai pus capăt logodnei. Atunci, de ce nu i-ai
înapoiat inelul? o întrebă el sarcastic.
— Cum aş fi putut? A murit!
— Cu ajutorul tău.
— Nu uiţi şi n-o să ierţi niciodată? se ridică ea, tremurând
disperată.
— Recunoşti în cele din urmă? Asta e tot ce vreau: să
admiţi!
— Vrei să spun o minciună doar ca să-ţi satisfac aşa-zisul
simţ ai dreptăţii? N-o voi face niciodată! Şi eu aş putea
continua să te acuz că mi-ai distrus barca, dar am ales să n-o
fac. Mă duc la culcare, zise ea în cele din urmă, când el nu
comentă. Singură!

***

Carla era întinsă pe pat când intră Blaze. După ce aprinse


lumina, întoarse capul şi părul lung îi acoperi faţa.
— Uită-te la mine!
— De ce? întrebă răguşită, după atâta plâns.
134
— Pentru că spun eu!
Ezitând, pentru că nu voia să vadă cât de rău o afectaseră
vorbele lui, tânăra femeie se întoarse, sfidător.
— Şefu-i şef şi-n dormitor! încercă ea să fie ironică.
— Şi ce ai fi vrut? Să mă port ca un mototol şi să-ţi cerşesc
favorurile?
Privirile lor se întâlniră, dar Carla nu reuşi să-şi dea seama
ce e în sufletul lui. Blaze se aplecă şi îndepărtă şuviţa de păr
care-i acoperea obrazul. Îi şterse lacrimile cu blândeţe, apoi
îi mângâie uşor gâtul şi umărul. Îndepărtă cu un deget
breteaua cămăşii de noapte şi o trase uşor, dezgolindu-i
sânul. Îl sărută uşor şi zâmbi când observă plăcerea de pe
chipul soţiei lui.
Îi scoase încet cămaşa de noapte, o acoperi cu săruturi,
apoi, o ridică în braţe şi o duse în dormitorul lui.
După ce o aşeză pe pat, Blaze se grăbi să-şi scoată halatul
şi văzându-i trupul perfect, Carla începu să tremure de
anticipare. Fu de-ajuns ca pielea ei s-o atingă pe a lui să uite
de toate barierele care se ridicau între ei. Mai târziu, doar
bătăile nebuneşti ale inimilor dovedeau momentele de
pasiune nebună pe care le împărtăşiseră.

***

După noaptea asta, se stabili o rutină: dormitorul lui Blaze


deveni al ei. Făceau dragoste, dormeau, apoi se iubeau din
nou. Carla era în al nouălea cer, unde strălucea în sfârşit
soarele.
Nesiguranţa o mai încerca uneori în zilele lungi pe care le
135
petrecea singură. Avea însă momente când se întreba dacă
pasiunea lor dăduse roade. După atâtea nopţi de dragoste
rămăsese oare însărcinată, împlinind astfel visul lui Blaze de
a avea o familie? Dacă era aşa, câţi copii urma să mai aibă
înainte s-o anunţe că totul s-a sfârşit, că vrea să plece din
viaţa lui pentru a putea fi cu femeia pe care o iubea de fapt?
Apoi se liniştea, spunându-şi că era prea devreme să
rămână însărcinată, deşi nu se protejase.
Janetta venea uneori seara, să lucreze în biroul lui Blaze.
Stătea acolo cel puţin două ore, când nu se auzea decât tasta
maşinii de scris. Blaze i se alătura uneori şi atunci auzea şi
discuţii sau râsete.
De fiecare dată când Janetta pleca spre casa fratelui ei,
Blaze o însoţea. Înainte să iasă, tânăra femeie se oprea la uşă,
îl privea cu dragoste pe Blaze, apoi îi ura Carlei noapte bună,
zâmbind victorioasă: „Vezi? Eu câştig!”
Alteori, când Blaze întârzia, Carla începea să se agite. Îşi
acoperea faţa cu palmele şi repeta îndurerată: „Nu ştiu… Pur
şi simplu nu ştiu ce să fac”.
Într-o seară, puţin înaintea expoziţiei, Balze rămase mai
mult la biroul din Londra. Janetta veni însă ca de obicei să
lucreze, după care intră în salon şi se aşeză picior peste
picior pe braţul unui fotoliu.
— Îl am aici, zise ea deschizând palma, tot ce am de făcut e
să strâng pumnul. Blaze ar fi al meu şi mariajul vostru ar fi
distrus, la fel ca barca ta!
Aşadar, ea era vinovată! suspină Carla, prea şocată să se
ascundă în faţa rivalei.
— Tu ai făcut-o? Dar era făcută în bucăţi! Cum ai avut
136
puterea s-o faci?
— N-am avut nevoie de putere. Carena era fragilă ca o
cutie de chibrituri – mi-a spus Rolf când a reparat-o – încât
ştiam că n-o să fie dificil şi… n-a fost, încheie ea, rânjind cu
răutate.
— L-am învinovăţit pe Blaze!
— Ştiu; am râs când am auzit. De aceea am făcut-o: să
provoc zâzanie între voi! Chiar dacă îi vei spune că eu sunt
vinovată, nu-ţi face speranţe că Blaze va crede şi vei scăpa de
mine!
Carla ridică din umeri, fără să-i spună Janettei că încerca
să-i spună ce se întâmplase în noaptea în care murise
Crispin, iar Blaze n-o credea; de ce ar face-o acum?
— Blaze face dragoste cu tine, nu-i aşa? întrebă neaşteptat
femeia, privind-o pe Carla cu atenţie. Se vede pe faţa ta…
Radiezi… Dar de ce o face? Nu pentru că te-ar iubi – ştiu din
sursă sigură – ci pentru că…
Involuntar, Carla îşi acoperi pântecul cu palmele, iar
Janetta exclamă încântată:
— Nu mai e mult, nu-i aşa?
— Ieşi! Ieşi din casa mea! reuşi să spună Carla, cu un calm
pe care nu-I simţea.
Janetta se ridică demn, îşi luă poşeta şi ieşi. Pe chipul ei se
ghicea însă o urmă de teamă.

Capitolul 10

Rolf continua să sune în timpul zilei, când ştia că Blaze nu


e acasă.
137
— Dacă autoritarul tău soţ a decis să te ţină închisă ca
într-un harem, nu văd de ce l-ar deranja că ţinem legătura
astfel. La urma urmei, dacă întind mâna nu pot atinge decât
firul telefonului, nu o şuviţă din părul tău, oftă el, făcând-o
pe Carla să râdă. Vezi, mi-am păstrat lirismul; cel puţin cu
tine. Ah, la naiba cu distanţa asta! schimbă el tonul. Vreau să
fac dragoste cu tine… Ah, vine cineva! Te sun mâine, bine?
mai zise el, şi închise.
Întrucât se apropia ziua când urma să fie prezentată
expoziţia, casa se umplu cu mese şi postere, urmate de
numeroase echipamente de birou. Trebuia probabil să fii un
mic geniu ca să te descurci cu varietatea lor.
Carla îi spuse asta unuia dintre cei care supravegheau
livrarea acestor „obiecte spaţiale” cum le numi râzând
tânăra femeie.
Blaze o auzi; spre surprinderea ei, venise şi el.
— După o minimă instruire, şi tu ai putea să te descurci cu
multe dintre ele, o lămuri el, cuprinzându-i talia.
— Doamnă Douglas! se auzi vocea lui Ellen. Vă caută
domnul Homer la telefon!
— Ce vrea de la tine? se încruntă Blaze.
Bill, un inginer de la companie, se retrase discret într-un
colţ.
— Mă sună aproape în fiecare zi, răspunse Carla, sperând
că pare calmă. Scuză-mă…
Conştientă că de unde se afla soţul ei putea auzi
conversaţia, Carla încercă să pară degajată şi reuşi chiar să
râdă la o glumă răsuflată a lui Rolf.
— S-a întâmplat ceva? întrebă acesta, nedumerit.
138
— Da, am public.
— Ah, înţeleg. Atunci, la revedere.
— Aşadar, vorbeşti cifrat. Secretele pe care le împărţi cu el
nu pot fi spuse în public. Bănuiesc că eu sunt „publicul”.
— Te înşeli, Blaze.
El îi întoarse furios spatele şi se întoarse în salon.

***

Recepţia avea loc la apus, sub un cer roşiatic traversat de


câţiva nori alburii printre care răsăreau stele care îşi
pierdeau însă din strălucire din cauza luminii becurilor
colorate înşirate prin crengile copacilor.
La ponton acostau ambarcaţiuni din care coborau oaspeţi
grăbiţi să se alăture celor ajunşi deja, care discutau lângă
mesele încărcate cu bunătăţi. Bărbaţii purtau costume
elegante, iar femeile rochii de seară. Luminile estompate,
briza uşoară şi vinul turnat în pahare de cristal creau o
atmosferă deosebită.
Fascinată, Carla îşi aminti cum urmărea de la distanţă
strălucirea „lumii bune”. Acum însă era aici, participantă la
petrecere. În apropiere era Blaze, impecabil în costumul bine
croit. Discuta cu unul dintre oaspeţi, dar atenţia îi era atrasă
periodic de soţia sa.
Greşise oare alegând să poarte această rochie? se întrebă
îngrijorată tânăra femeie. Era neagră, decolteul elegant
coborând aproape de sâni, seducătoare, dar decentă. Când o
alesese, dorise ca soţul ei să fie mândru de ea, dar acum nu
reuşea să-şi dea seama care era părerea lui.
139
Blaze îşi ceru scuze de la interlocutorul lui şi veni lângă
Carla.
— Eşti foarte melancolică, iubito. La ce te gândeşti?
— Cum era pe barca mea, de unde urmăream de departe
petreceri de genul acesta…
— Încă rătăceşti pe ape, Doamna Râului? Nu poţi scăpa de
chemarea Tamisei? Nu mai eşti spectator, Carla. Eşti aici –
soţia mea şi gazda acestei petreceri. Ar trebui să socializezi
cu toată lumea; ai reuşi să-mi faci cea mai bună reclamă.
— Cea mai bună angajată, dar cel mai prost… plătită, se
alintă ea, plecând pleoapele.
— Ah, vulpiţă! Doamnă Douglas, plata ta va veni în… Nu-
mi cere detalii, dar fişa postului tău nu-ţi permite să fii
imprudentă cu şeful tău, râse el insinuant. Acum, vino cu
mine! Trebuie să cucereşti nişte bărbaţi. Cei singuri, fără
soţii sau iubite. Foloseşte-te de farmecul tău inegalabil şi fă-i
să bea suficient de mult încât să cumpere câte ceva din
fiecare echipament pe care l-au studiat cu atâta atenţie.
— Mai întâi sărută-mă! şopti ea, agăţându-se de gâtul lui.
Luat prin surprindere de impetuozitatea ei, bărbatul
reacţionă însă imediat şi o sărută ca şi cum o făcea pentru
ultima dată. Carla începu să tremure, speriată de un
presentiment care i se cuibărise în inimă. N-ar fi ştiut să
explice ce simte, dar ceva nu era în ordine. Nu avu timp să se
gândească prea mult, deoarece Blaze o luă de mână şi o
conduse spre un grup de potenţiali cumpărători.
După prezentări, Carla se alătură discuţiilor, râse la glume
şi se încruntă când se abordară detalii tehnice pe care nu le
înţelegea, făcându-i pe ceilalţi să surâdă cu indulgenţă.
140
Deşi nu bău mai mult de două pahare, fu cuprinsă de o
ameţeală ciudată şi, în pofida încurajărilor soţului, se simţea
tot o paria printre invitaţi.
Când depăşi momentul jenant, îşi dădu seama că rămăsese
singură în sala în care avusese loc prezentarea produselor.
Totul părea pustiu, tehnologia de vârf părând lipsită de viaţă
fără oamenii care o puneau în mişcare. Pe de altă parte,
această linişte era reconfortantă.
Dintr-odată, Carlei i se păru că zăreşte mişcare în spatele
unui aparat mare de cafea. Descoperi apoi că în spatele lui
stătea ghemuit Rolf.
— Ce cauţi aici? şopti ea, amintindu-şi că Blaze îi spusese
că vecinul lor lucra pentru compania rivală.
— Mă asigur că totul e în ordine, că aparatele funcţionează
perfect, zâmbi ciudat bărbatul. La urma urmei, sunt în casa
unui vechi prieten şi vreau să-i fac un bine.
Carla încuviinţă uşurată, deşi ceva nu-i dădea pace;
intrusul părea prea destins. Ce se întâmpla cu el? Tânăra
femeie îi studie chipul rotund, obrajii încinşi şi avu impresia
că nu se uită la Rolf, ci… la Crispin.
Amintirile o duseră înapoi cu mai bine de trei ani. Erau la
petrecere – da, se auzeau clinchetele paharelor ciocnite şi
râsetele invitaţilor – muzica se oprise, iar Carla nu auzea
decât şoapte răguşite. Crispin îi vorbea la ureche, dar
cuvintele erau distorsionate.
De fapt, nu Crispin îi vorbea, ci Rolf, care ţinea în mână
cutia cu unelte… De ce? De ce nu observase de prima dată
asemănarea dintre ei? Poate o făcuse, dar nu-şi dăduse
seama. Se asemănau până şi în privinţa obsesiei lor: în timp
141
ce Crispin cumpăra maşină după maşină, Rolf făcea acelaşi
lucru cu bărcile. Apoi, mania lor pentru viteză; amândoi
râseseră de ea – Crispin când gonise cu maşina sport, iar
Rolf când o dusese până aproape de stăvilar.
Trebuia să plece de acolo, să fugă de el. Fără o vorbă, îi
întoarse spatele lui Rolf şi se îndreptă spre uşă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă bărbatul în urma ei.
De data asta era vocea lui, dar tânăra femeie nu-i
răspunse, ci continuă să fugă, ascunzându-se în biroul lui
Blaze.
Trecutul o mai bântuise şi până la ciudata întâlnire din
seara asta şi din păcate, mariajul cu Blaze nu reuşise să-l
exorcizeze. Oare era din cauză că el continua s-o considere
vinovată de moartea fratelui lui?
La un moment dat, răsunară voci ridicate şi cuvinte grele.
Blaze îl înjura pe Rolf. De ce oare, din moment ce Rolf voia
să-l ajute, asigurându-se că nu sunt probleme cu
echipamentele? Uşa se deschise larg şi Blaze se răsti la ea cu
ură:
— Scorpie afurisită! în ultimele săptămâni ai fost mână în
mână cu Rolf Homer! strigă el, prinzându-i încheietura când,
speriată, tânăra femeie vru să plece. Nu-i de mirare că ai tot
stat singură în grădină, privind şi aşteptând momentul când
aceste echipamente vor fi pregătite.
Tânăra femeie clătină şocată din cap, neştiind ce să spună
ca să nu agraveze situaţia. În cele din urmă, spuse adevărul:
— Rolf a spus că le testează ca să se asigure că totul
funcţionează perfect.
— Le testează? Le-a sabotat pe fiecare în parte,
142
asigurându-se că niciuna nu va funcţiona cum trebuie!
— Doar nu crezi că am fost în cârdăşie cu el!
— Ai fost aliata lui! Crezi că n-am observat cât de
apropiaţi aţi fost în ultimul timp? Fii sinceră şi recunoaşte că
te-ai folosit de el ca să te răzbuni pe mine! Rolf lucrează
pentru compania rivală şi sunt disperaţi să ne facă rău! Ce
cale mai bună să reuşească decât să te atragă de partea lui?
— Nu ţi-am fost niciodată necredincioasă!
— Ce emoţionant sună acum, după ce cu doar câteva
minute în urmă vorbeai cu el! Tu i-ai permis să intre, sau s-a
folosit de cheia Janettei? Şi ea lucrează cu fratele ei şi
încearcă la fel ca el să-mi distrugă compania! Crede-mă însă
că nu vor reuşi! zise el printre dinţi, înfigând degetele în
umărul soţiei sale. Ai înţeles?
Lividă, Carla nu putea decât să se uite la el. Se temea
teribil de furia din ochii lui şi de ceea ce ar putea să-i facă.
Bărbatul o prinse brusc de mână şi o trase fără jenă afară din
casă.
— Urcă! îi ordonă când ajunseră lângă maşină.
— Unde mă duci? întrebă ea.
— Până în iad şi înapoi, strigă el, forţând-o să urce şi
trântind portiera.
Ieşiră pe porţile mari şi intrară pe drumul principal. În
câteva minute, erau în centrul oraşului în care Carla trăise
un timp cu familia, apoi cu fratele ei. Se îndreptau spre
sediul firmei lui.
— Mergem la inginerul-şef responsabil de aparatele
electronice. El va şti să repare stricăciunile pe care Le-a făcut
Rolf; i-am tăiat cauciucurile, aşa că nu poate veni după noi.
143
— Locuieşte în oraş? întrebă ea, doar ca să înăbuşe teama
îngrozitoare care pusese stăpânire pe ea.
— La marginea oraşului.
Tânăra femeie îşi şterse pe fustă palmele transpirate.
Trecutul îi dădea din nou târcoale: Blaze conducea cu
aceeaşi viteză cu care mersese Crispin în noaptea fatală.
— Te rog să încetineşti, reuşi ea să spună. Pentru numele
lui Dumnezeu, încetineşte! strigă apoi, cuprinsă de isterie.
— Îmi pare rău, dar timpul e esenţial. Invitaţii aşteaptă
marea prezentare, care din cauza lui Rolf nu va fi atât de
strălucitoare cum a fost gândită. Cuvintele şi imaginile nu
vor apărea pe monitoare, iar copiatoarele nu vor copia
nimic.
— Blaze… sunt convinsă că ai depăşit viteza legală…
— Nu moare nimeni din asta!
De ce folosise aceste cuvinte? Drumul era acum în pantă,
viteza crescu şi tânăra femeie simţi picăturile de transpiraţie
ajungând în sprâncene. Strada nu era luminată, lăsând
impresia că eşti în iad.
La câţiva metri în faţă se zăreau stopurile unui
autocamion şi Blaze mări viteza. Dacă maşina din faţă oprea
fără avertisment? se întrebă Carla. Terorizată, închise ochii.
Când îi deschise, zări o maşină trasă pe dreapta, cu capota
ridicată.
— Maşina! ţipă ea. E oprită! O s-o loveşti, nu-ţi dai seama?
— Ce maşină?
Vocea venea din tenebre, ca şi cum se întorsese cu trei ani
în urmă. Şoferul nu opri şi nu încetini; dimpotrivă, acceleră.
Carla ţipă, apoi îşi dădu seama ce trebuie să facă. Chinuindu-
144
se din cauza centurii de siguranţă, reuşi să prindă volanul şi
trase de el ca să evite coliziunea. Vor ajunge pe iarbă…
bucăţi din maşină vor zbura pe deasupra capetelor… volanul
se înţepenise… nimeni nu mai putea face nimic… Era
sfârşitul…
Un ţipăt înfiorător ieşi din gâtul tinerei femei. Tăcu brusc
când dosul unei palme o lovi cu putere peste gură. Respirând
sacadat, Carla simţi gustul sângelui şi leşină.

***

— Aproape ne-ai ucis! bâigui Carla când redeveni


conştientă.
În realitate, cuvintele erau doar în mintea ei. Zăcea pe
iarbă şi dacă n-ar fi durut-o atât de rău gura, ar fi zâmbit.
Istoria are obiceiul să se repete, nu-i aşa? îşi spuse ea cu
amărăciune. Simţi că lângă ea era cineva. Ameţită, încercă
să-i desluşească trăsăturile, dar nu reuşi.
Întinse mâna şi atinse cu degete tremurânde chipul
familiar. Era iubitul ei… Soţul ei…
În cele din urmă, deschise ochii şi-l privi, apoi duse
degetele la gură.
— Doare…
— Îmi pare sincer rău, dar am fost nevoit s-o fac. Ţipai
isteric şi te-ai întins peste mine încercând să tragi de volan,
zise el încet, mângâindu-i obrazul. Am mai auzit de pasageri
care au încercat s-o facă de pe bancheta din spate, dar
niciodată de pe locul pasagerului prins în centura de
siguranţă…
145
Bărbatul se ridică într-un cot şi la luminii lunii care se
strecura printre nori, chipul i se lumină datorită revelaţiei.
— Acum ai înţeles? Ştii ce s-a întâmplat?
— Oh, da! Acum îmi dau seama cum s-au petrecut
lucrurile. Martorul acela a crezut că încercai să-i distragi
atenţia lui Crispin când de fapt, ai vrut să tragi de volan ca să
îndrepţi maşina spre câmpul pe care a fost găsită. Ai vrut să
eviţi coliziunea ca să salvezi viaţa unui om care nu avea nicio
vină că se afla pe şosea la ora aceea.
— Da, şopti ea înfrigurată. E adevărat! Fiecare cuvânt e
adevărat, zise ea, uşurată ca şi cum toată povara lumii se
ridicase în sfârşit de pe umerii ei. Trecutul fusese în sfârşit
exorcizat! Chiar am crezut că văd din nou maşina trasă pe
dreapta şi omul lucrând sub capotă!
Blaze o luă în braţe şi ea puse capul pe umărul lui.
— Nu mă va mai bântui niciodată, continuă ea în şoaptă.
Faptul că mă crezi m-a eliberat de trecut! Blaze… e minunat!
zise ea printre lacrimi. N-ai nici cea mai vagă idee cât de
îngrozitor a fost să fiu căsătorită cu tine, să te iubesc şi să
ştiu că nu crezi că accidentul nu s-a petrecut din cauza mea
şi că mă învinovăţeşti pentru moartea lui Crispin. Blaze…
ştiai că te iubesc?
— Sincer să fiu, draga mea, cred că mi-am dat seama încă
din prima noapte când am făcut dragoste, râse el.
— Mă bucur. Ştiai că în cele din urmă mi-am dat seama că
nu eşti atât de rece cum vrei să pari şi că ai sentimente?
— La timpul şi momentul potrivit, îţi voi demonstra care
sunt sentimentele mele, şopti el sărutând-o lung. De parcă n-
ai şti…
146
— Unde suntem? întrebă ea privind în jur.
— Pe câmp. După ce ai leşinat, am condus ca un nebun ca
să ajung într-un loc unde puteam întoarce în siguranţă. Într-
un târziu, am zărit poarta unei ferme. Am parcat aici, te-am
luat în braţe şi te-am întins pe iarbă.
— Dar e un covor…
— Da, l-am luat din maşină; iarba era murdară…
— Te gândeşti la toate.
— Fac şi eu ce pot, zâmbi el.
— Oaspeţii! N-ar trebui să ne întoarcem acasă?
— Nu trebuie să-ţi faci griji. Am luat în calcul o absenţă
îndelungată. A fost probabil intuiţie masculină.
— Cum rămâne cu repararea echipamentelor?
— Totul e sub control. I-am cerut asistentului meu să
ofere oaspeţilor mâncare şi băutură din belşug, apoi să-i
urce în maşini şi să-i ducă la sediul companiei, unde sunt
duplicate după toate echipamentele. Dacă vrei, poţi spune că
e o expoziţie de rezervă.
— Chiar te gândeşti la toate, suspină ea satisfăcută când
buzele lui puseră stăpânire pe ale ei. Dar cum rămâne cu
Rolf Horner? îndrăzni să întrebe.
— Ce-i cu el? întrebă Blaze cu răceală.
Carla îşi dădu seama că nu era momentul potrivit.
— Mă întrebam dacă o să-i spui şefului lui ce a făcut.
— Nu văd de ce aş face-o. Presupun că a acţionat la
ordinele acestuia. Există zvonuri conform cărora compania
are grave probleme financiare, aşa că-i voi face o ofertă, voi
cumpăra acţiuni sau chiar voi prelua compania.
— Şi-l vei concedia pe Rolf?
147
— Nici vorbă! E foarte bun în meseria lui şi a fost loial
companiei pentru care a lucrat, lucru greu de întâlnit în
zilele noastre. Probabil îl voi promova şi-l voi pune să
muncească pe brânci pentru salariul pe care i-l voi da.
Carla… ce reprezintă el pentru tine?
— Nu mai mult decât a însemnat Crispin, se cutremură
tânăra femeie, simţind că soţul ei este încă reticent. Vreau să
spun că Rolf e ca şi Crispin. Nu crezi?
— Aşa e. Mi-am dat seama cu mulţi ani în urmă şi am
sperat s-o faci şi tu chiar de când l-ai cunoscut.
— Abia în seara asta am înţeles, deşi a mai fost un
moment în când mi s-a părut că l-am mai văzut undeva. Nu-l
văzusem, dar asemănarea cu Crispin era foarte mare şi de
aceea am avut această impresie.
— Acesta să fie motivul pentru care erai inconştient
atrasă de el? îl iubeşti?
— La fel de mult cât l-am iubit pe Crispin.
— Ce înseamnă asta? întrebă cu duritate bărbatul.
— Adică deloc.
— Cu toate astea, I-ai încurajat pe Crispin şi ai acceptat
inelul lui de logodnă.
— La început am crezut că o să meargă, deşi părinţii mei
erau împotrivă, se destăinui Carla, încercând să şteargă şi
ultimele urme ale trecutului. Îmi plăcea Crispin, dar am
confundat sentimentul cu dragostea. Curând după ce mi-am
dat seama, am rupt logodna. La urma urmei, se pare că
logodna noastră nu fusese decât o farsă.
— De ce spui asta?
— Crispin minţise. Rolf mi-a spus că mi-a propus logodna
148
doar ca să… mă facă să mă culc cu el.
— Dar n-a făcut-o până la urmă.
— Blaze, ştii prea bine că n-a făcut-o, îi mângâie ea
obrazul. Cât despre inel… Ei bine, aveam şaptesprezece ani
şi era ceva cu care să mă pot lăuda în faţa prietenelor. Era
scump şi toate m-au invidiat. Aş minţi dacă aş spune că nu
mi-a plăcut. Pe de altă parte, Rolf mi-a fost doar prieten. Era
persoana cu care stăteam de vorbă când tu erai la serviciu şi
eu mă plictiseam singură. Îmi era atât de dor de tine… Blaze,
ştii că n-am avut o relaţie nepotrivită cu el, nu-i aşa? întrebă
ea. Când el îi răspunse cu un zâmbet, Carla decise să-l
întrebe:
— Blaze… de ce te-ai căsătorit cu mine?
— Pentru că am vrut să fii soţia mea, răspunse el după o
scurtă pauză.
Răspunsul fusese atât de scurt şi de rece, încât tânăra
femeie simţi că i se strânge stomacul.
— Ştiu. Dar de ce? Janetta mi-a spus că vrei să te răzbuni
pe mine şi te-ai gândit că un mariaj forţat e cea mai bună
cale. Mi-a mai spus că din moment ce ea nu voia să aibă copii
dar tu voiai, te gândiseşi să-i ai de la mine, după care să mă
alungi din viaţa ta, să păstrezi copiii şi să te însori cu ea.
— O cred în stare de aşa ceva. Dacă i-ai putea analiza
caracterul cu ajutorul unui program de calculator, te-ar
speria ce ai descoperi.
— Ea mi-a distrus barca, Blaze! Mi-a spus-o, izbucni
furioasă tânăra femeie.
— Bunule Dumnezeu! înseamnă că te urăşte cu adevărat.
Poate acum înţelegi la ce m-am referit când am vorbit
149
despre caracterul ei, zise bărbatul, jucându-se cu o şuviţă din
părul soţiei. Ar trebui să te bucuri că a distrus doar barca, nu
şi pe tine. Este geloasă, nu ţi-ai dat seama?
— Rolf mi-a spus că aveai un plan ca să-mi vii de hac,
îndrăzni ea după câteva secunde de tăcere.
— Da, am avut, admise el. În noaptea aceea teribilă, când l-
am văzut pe Crispin zăcând pe iarba plină de sânge fără să
ştiu dacă mai trăieşte, m-am uitat lung la tine.
— Am observat. În tot timpul care a trecut, chipul tău mi-a
apărut permanent în faţa ochilor. Mi-ai apărut şi în vis, dar
niciodată n-am reuşit să ajung la tine, deoarece chipul tău se
estompa. Trebuie să admit că eram furios pentru ce-i
făcuseşi fratelui meu. Da, atunci am jurat să mă răzbun. Apoi,
ceva a clătinat hotărârea de a-ţi face rău şi cu trecerea
timpului, mi-am dat seama că nu te pot uita. Te-am vizitat la
spital…
— Credeai că dorm, dar te-am văzut, zâmbi tânăra femeie.
— Am luat de la poliţie adresa ta şi mi-am spus că în ziua
în care voi reuşi să te uit, te voi contacta. S-a întâmplat însă
să ajungi înaintea mea.
— De unde ai ştiut că sunt la ponton?
— Barca se afla pe proprietatea mea, aşa că am bănuit.
Când am văzut o tânără cu părul lung roşcat ca aurul vechi,
am ştiut că eşti tu. Într-o seară, am stat pe podul mobil şi am
urmărit ce făceai. Barca ta era ancorată nu departe de Clubul
de Iahting, după care ai pornit motorul, ai urcat în amonte şi
ai ajuns din nou pe proprietatea mea. După aceea, te-am
urmărit tot timpul. Te întorceai întotdeauna în acelaşi loc.
— Aşadar, te-am făcut să traversezi deseori podul mobil?
150
— De câteva ori aş fi putut întinde mâna şi te-aş fi atins.
— Dar nu m-ai prins, nu-i aşa? îl provocă ea.
— Nu, dar o pot face acum, râse el, îmbrăţişând-o şi
trăgând-o la pieptul lui.
— Blaze, murmură Carla, te rog… spune-mi adevărul
despre Janetta. V-am văzut împreună şi am fost sigură că
între voi este mai mult decât prietenie.
— Vrei să-ţi vorbesc despre toate cuceririle mele? N-o voi
face, fată dragă, dar pot să-ţi spun un lucru. În tinereţe, am
fost atras de ea… fizic. Ca orice bărbat, draga mea, o linişti el.
— Îmi pare rău… în mod normal, nu sunt atât de naivă…
— N-a durat însă mult şi atracţia a început să pălească,
adăugă el. Vezi tu, nu e nici inteligentă, nici spontană şi nu
are simţul umorului, îi lipseşte acel ceva care împreună cu
frumuseţea fizică face o femeie dezirabilă… Aşa cum eşti tu,
doamnă Douglas…
— Adevărat, domnule Douglas?
— Crede-mă, îţi fac cel mai frumos compliment pe care-l
poate primi o femeie de la un bărbat. Pentru mine, tu ai tot
ce mi-am dorit de la cea care-mi va fi soţie. În acelaşi timp, îţi
dăruiesc toată dragostea mea, Carla dragă, lucru pe care nu
l-am mai făcut niciodată.
— În cazul ăsta, îţi mulţumesc dragul meu domn Douglas,
se alintă Carla, înconjurându-i gâtul cu braţele.
Buzele lor se întâlniră şi Carla tremură de dorinţă când îi
simţi mâinile sub bluză.
— E timpul să te duc acasă.
— Acasă. Ce cuvânt minunat, Blaze! încă ceva, dragul meu.
E încă devreme, dar dacă îţi mai doreşti o familie – lucru pe
151
care şi eu îl doresc nespus – cred că nu mă înşel afirmând că
nopţile noastre de dragoste au dat roade…
— Dragostea mea, viaţa mea! înseamnă că este şi mai
important să te duc în siguranţă acasă. În patul meu… în
braţele mele… pentru totdeauna.

Sfârşit

152
153