Noţiuni generale despre cele 7 Laude bisericeşti

Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de
slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (in minastiri si catedrale) sau cel putin in fiecare sarbatoare
din bisericile de enorie) si care se numesc in general, cu un termen consacrat, cele şapte Laude.
Ele sint următoarele:
a) Vecernia (slujba de seara)
b) Pavecerniţa sau După-cinarea (rugaciunea de dupa cina sau dinainte de culcare)
c) Miezonoptica (rugaciunea de la miezul noptii)
d) Utrenia (slujba de dimineata)
e-h) Orele sau Ceasurile, in numar de patru (I, III, VI si IX), adica rugăciunea de la
inceputul celor patru sferturi ale zilei.

Şirul lor incepe cu Vecernia, adica slujba de seara, pentru ca, precum am vazut, Biserica
crestina a mostenit din Vechiul Testament, intre altele, si traditia de a socoti incepulul zilei
liturgice sau bisericesti nu de la miezul noptii, ca in viata civila, ci cu seara. De aceea, in Mineie,
Octoih, Triod si Penticostar, lauda liturgica ai fiecarui sfant sau a fiecarei zile bisericesti incepe
cu slujba de seara, adica cu Vecernia. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului gaseste acestui
fapt si o explicatie simbolica: «Începem cu Vecernia laudele sfintilor si ale praznicelor, ca si
cum acestia ar vietui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu si ca sfarsindu-si viata in lumea
aceasta intr-o zi. Cu sufletele, ei sunt in lumina cea neapusa, iar cu trupurile sint inca tinuţi de
moarte, asteptand ziua de apoi - cea neinserata, cand potrivit fagduintei, vor invia impreuna cu
noi, spre a primi acolo starea cea desavirsita impreuna cu trupul».

Pentru ce sunt şapte Laude bisericesti?

De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia si
Ceasul I se socotesc de obicei amindoua ca o singura Lauda, asa ca raman sapte. De ce s-a fixat
numarul Laudelor zilnice la sapte, iar nu mai multe sau mai putine? Se stie ca la vechile popoare
din Orientul Apropiat, ca asiro-babilonenii, si apoi si la evrei, numarul sapte juca un rol insem-
nat, ca simbol in viata religioasa. Astfel, zilele creatiei lumii erau socotite sapte (comp. si Ieş..
31, 1-17); sapte zile avea si saptamina (erau si saptamini de luni si de ani, vezi Lev. 25); sapte
braţe avea sfesnicul din Cortul marturiei si sapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinatatii
dumnezeiesti (Ies. 25, 31 s.u.); sapte zile stateau painile punerii inainte la altar; sapte zile tinea
sarbatoarea Pastilor sau Azimile (Lev. 23, 4 s.u.), etc. (vezi si in Noul Testament, Apoc. 5, 1, si
8, 6 s.a). De la evrei a mostenit si Biserica crestina numarul de sapte al slujbelor sau momentelor
din zi, in care ea se simte indatora ca sa-si aduca aminte de Dumnezeu, sa-L slaveasca, sa-I
multumeasca si se roage, dupa cuvintul Psalmistului: «De şapte ori pe zi Te laud Doamne,
pentru judecatile Tale cele drepte» (Ps. 118, 164). Liturgistii ortodocsi pun de obicei numarul
acesta simbolic in legatura si cu cele sapte daruri ale Sfintului Duh, deoarece rugaciunea este
privita in viata religioasa crestina, ca un dar sau o roada a Sfintului Duh.

Temeiurile biblice si religioase ale instituirii laudelor bisericesti

Pentru fiecare din aceste Laude gasim, de altfel, temeiuri scripturistice in textele Vechiulul
Testament si mai ales in psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia si rugaciunile din timpul zilei
(Ceasurile) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor Psalmistului: ”Seara si dimineata si la
amiaza ma voi ruga si voi striga si El va auzi glasul meu” (Ps. 54, l9). Mai ales rugaciunea de
dimineata este amintita des, in multe locuri din psalmi: «Dimineata vei auzi glasul meu,
Imparatul meu si Dumnezeul meu... Dimineaţa voi sta inaintea Ta si ma vei vedea> (Ps. 5. 2-3).
A se vedea pentru aceasta mai ales psalmii de 1a inceputul Utreniei: Ps. 62,1; 87,14. Comp. si Ps.
118,147; s.a.). Cât priveste Pavecernita, adica rugaciunea dinainte de culcare, si Miezonoptica
sau rugaciunea de la miezul noptii, sint si ele amintite si practicate de Psalmist: «Spala-voi in
toate noptile patul meu, cu lacrimile mele voi uda asternutul meu>> (Ps. 6, 6); sau: «in miezul
noptii m-am sculat sa Te slavesc, pentru judecatile Tale cele drepte» (Ps. 118,62 s.a.)
In afara de aceste temeiuri biblice, fiecare din cele sapte Laude zilnice are si anumite
intelesuri istorice sau simbolice; ele sint puse adica in legatura cu unele evenimente sau momente
din istoria sfanta a mintuirii, pe care le comemoreaza zilnic sau le simbolizeaza, improspatindu-le
astfel in amintirea noastra si facindu-ne sa ne aducem aminte totdeauna de ele. Ele corespund
totodata unei nevoi psihologice, a credinciosilor (indeosebi a celor mai zelosi), de a-si aduce
aminte necontenit de Dumnezeu si a I se ruga in momentele mai importante ale fiecarei zile din
viata noastra religioasa. Atit scopul particular cat si intelesurile istorico-simbolice ale fiecarei
slujbe in parte vor fi aratate, mai pe larg, la capitolele respective; aici le vom enunta numai pe
scurt, pe toate laolalta.Astfel:
Vecernia se aduce ca o multumire la sfirsitul zilei, pentru ca am ajuns cu bine la apusul
soarelui si ca am adaugat inca o zi la varsta noastra. Ea ne aduce totodata aminte si de rastignirea
si punerea Domnului in mormint, care a avut loc spre seara.
Pavecernita este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor si paza pentru trecerea in pace
a noptii care incepe, rugandu-L sa ne dea odihna netulburata si sa ocroteasca somnul nostru de
primejdii, de naluciri si de ispitele pacatelor, care ne pindesc mai ales noaptea, din intuneric. Ea
ne duce cu gandul la moarte - noaptea vietii - care este inchipuita prin intunericul noptii si pentru
care ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute a o intampina pregatiti si fara teama. Ne aduce aminte
totodata de coborarea la iad a Mantuitorului, cu sufletul si cu Dumnezeirea, spre a slobozi pe cei
din veac legati.
Miezonoptica sau rugaciunea de la miezul noptii, este expresia nevointei monahale si
pustnicesti a privegherii (slujbei de noapte) si totodata simbol si imitatie a laudei necurmate pe
care ingerii o aduc pururea lui Dumnezeu, in ceruri. Ea ne aduce totodata aminte de inceputul
patimilor Domnului (prinderea Lui in gradina Ghetsimani si aducerea la judecata) dar si de
Invierea Lui, precum si de judecata din urma.
Utrenia exprima primele ganduri ale sufletului credincios, indreptate catre Dumnezeu, dupa
scularea din somnul noptii, cuprinzand multumirea pentru trecerea in pace a noptii si rugaciunea
pentru trairea cu folos si cuviinta a zilei care incepe. Ea ne aduce aminte de patimile indurate de
Domnul, de la miezul noptii pana la ziua (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuiparile si lovirile
etc.).
Ceasurile de rugaciune (I, III, VI si IX) cuprind rugaciunea adusa lui Dumnezeu in
momentele cele mai de seama ale zilei (inceputul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei si
ultimul sfert al zilei), simbolizand astfel lauda necurmata pe care Puterile ceresti o aduc lui
Dumnezeu in tot timpul. Revenind din trei in trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au si un
simbolism trinitar, exprimind lauda neincetata adusa de Biserica pamanteasca Sfintei Treimi si
aducandu-ne aminte totodata, de evenimentele din istoria patimilor Domnului, intamplate la
ceasurile respective (judecata in fata lui Pilat si osandirea la moarte, rastignirea si moartea pe
cruce).
Ceasul IX încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia si
se termina cu Ceasul al nouălea.
Serviciul divin zilnic al celor sapte Laude este completat, desavarsit si incununat de
slujba Sfintei Liturghii, care se savarseste dupa Ceasul VI, sau de Obedniţă in zilele in care nu
se savarseste Sfinta Liturghie.

Gruparea Laudelor bisericesti dupa momentele din zi cand se săvarsesc

Astfel, dupa timpul din zi, in care se savirsesc, slujbele care alcatuiesc serviciul divin public
al unei zile liturgice se pot imparti in trei cicluri sau grupe, formate fiecare din cite trei slujbe, si
anume:

2
 Ciclul intai, in care intra Ceasul al noualea, Vecernia si Pavecernita, alcatuieste rugaciunea
de seara;
Ciclul al doilea, in care intra Miezonoptica, Utrenia si Ceasul intai, alcatuieste rugaciunea de
noapte si dimineata;
Ciclul al treilea, in care intra Ceasul al treilea, Ceasul al saselea si Liturghia (sau Obednita,
in zilele in care nu se face Liturghie), alcatuieste rugaciunea din timpul zilei.

Gruparea aceasta a slujbelor zilnice intr-o tripla triada de slujbe, adica in trei etape sau
momente de rugaciune din cursul zilei, formate fiecare din cate trei slujbe, are si o semnificatie
trinitara: ea s-a facut pe de o parte in cinstea si spre slava Sfintei Treimi, iar pe de alta, dupa
asemanarea celor noua cete ingeresti, impartite in triade de cite trei cete, care lauda necontenit pe
Dumnezeu si pe care Biserica le imita in acest chip.
In practica, acolo unde se savarsesc zilnic toate cele sapte Laude, adica la minastiri si la
catedralele episcopale, ciclul al doilea se impreuneaza de obicei cu ciclul al treilea; toate slujbele
din aceste doua cicluri se savarsesc adica in timpul diminetii, una dupa alta, fara pauze sau in-
treruperi. La bisericile de mir - cu rare exceptii - nu se mai savarsesc, de fapt, decat cele trei mai
principale dintre ele, adica Vecernia, Utrenia si Liturghia, si numai in zilele de sarbatoare. De
fapt, numai pentru savarsirea acestor trei slujbe zilnice este absoluta nevoie de prezenta preotilor
si a cantarejilor, ele fund alcatuite mai ales din cantari, pe cand restul color sapte Laude, fiind
alcatuite aproape numai din citiri, se pot citi si fara preoti, chiar afara din biserica, de catre
fiecare crestin la el acasa sau de catre calugari in chilia lui. Importanta si intietatea acestor trei
sfinte slujbe, fata de celelalte, reiese si din aceea ca ele singure se incep si se termina in altar,
adica in partea cea mai dinauntru si cea mai sfinta a bisericii; celelalte se savarsesc in intregime
fie in naosul, fie in tinda sau pronaosul bisericii.
La slujba Vecerniei si a Utreniei s-a aplicat, de altfel, indeosebi, calendarul ortodox; in
randuiala lor a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice crestine, adica acele cintari
(canoane, condace, tropare, sedelne, svetilne si stihiri), in care imnografii sau poetii crestini lauda
si preamaresc pe sfintii sau evenimentele sarbatorite in fiecare zi liturgica; textele acestor cantari,
care variaza de la zi la zi, alcatuiesc cuprinsul de azi al Mineielor, al Octoihului, al Triodului si al
Penticostarului. Participarea la cele trei slujbe zilnice principale constituie o datorie sau o
obligatie liturgica minimala a fiecarui credincios mirean, pe cand participarea la celelalte,
obligatorie pentru monahi, este facultativa pentru credinciosii mireni: «Orice credincios este
dator sa asculte negresit aceste slujbe (adica Vecernia, Utrenia si Li.turghia), iar pentru celelalte
sa se ingrijeasca pe cat ii va sta in putinta»
De aceea, in studiul separat al fiecarei laude bisericesti, vom starui ceva mai mult asupra
Vecerniei si Utreniei si vom trece mai repede peste randuiala si explicarea Pavecernitei, a
Miezonopticii si a Ceasurilor.

CAP II

Istoria Laudelor bisericesti. Formarea serviciului divin public al Bisericii

1. Caracterul nocturn al serviciului divin public in Biserica primara

Serviciul divin public al primelor comunitati crestine (epoca Sfintilor Apostoli) se

savarsea noaptea, si anume in noaptea de sambata spre duminica, precum reiese, de exemplu, din

3
descrierea activitatii Sfintului Apostol Pavel la Troia (Fapte XX, 6-11) si din scrisoarea
proconsulului Plinius cel Tânar al Bitiniei catre imparatul Traian, scrisa prin 111-113. 1.
La aceasta au contribuit mai multe cauze :
Mai întâi, primii creştini, recrutaţi mai mult dintre iudei, căutau să imite astfel pe Mîntuitorul
însuşi, care instituise Sfînta Euharistie într-o seară, la Cina cea de taină ; ei alegeau pentru
aceasta seara de sîmbătă, păstrînd oarecum importanţa pe care o avea această zi la iudei.
în al doilea rînd trebuie să avem în vedere concepţia despre paru-sie, adică despre a doua şi
apropiata venire a Domnului, idee atît de răspîndită şi familiară primelor generaţii creştine.
Primii creştini credeau şi nădăjduiau că Mîntuitorul va veni a doua oară în timpul nopţii din ziua
întîi a săptămînii, cînd a şi înviat. De aceea, ei aşteptau această venire petrecînd noaptea de
sîmbătă spre duminică în rugăciuni pînă la ziuă. Aşa a rezultat forma de priveghere a serviciului
lor divin public.
în al treilea rînd, împrejurările istorice în care trăieşte Biserica creştină pînă la începutul veacului
al IV-lea au favorizat în mare măsură, ba chiar au impus menţinerea acestei situaţii ; din pricina
persecuţiilor, creştinii primelor trei veacuri erau nevoiţi să se adune pentru rugăciune, de
preferinţă în timpul nopţii, în locuri ferite şi ascunse, ca de ex. în catacombe, pentru a scăpa astfel
mai uşor de vigilenţa şi urmărirea persecutorilor.
La aceste explicări fireşti ale caracterului nocturn al serviciului divin public de la începuturile
Bisericii, s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin teologic şi simbolic. Astfel, autorul lucrării
anonime cu titlul întrebări către conducătorul Antioh (atribuită odinioară Sfîntului Ata-nasie)
spunea că serbarea duminicii începe de sîmbătă seara, pentru ca să simbolizeze chemarea lumii
de la întunericul neştiinţei la lumina cunoştinţei 2.

2. Scindarea serviciului divin şi formarea primelor Laude bisericeşti

Pentru a se preîntîmpina oboseala privegherii continue de toată noaptea, serviciul de sîmbătă spre
duminică sa împărţit, curînd, în două : o parte care se oficia devreme, seara, şi alta care se oficia
după miezul nopţii sau către dimineaţă ; între ele rămînea deci un răstimp de odihnă şi somn, aşa
cum reiese chiar din felul cum descrie Pliniu cel Tînăr adunările de cult ale creştinilor, în
scrisoarea menţionată mai înainte.
Astfel, din această scindare a serviciului nocturn al primilor creştini, au rezultat cele două slujbe
zilnice de căpetenie, care sînt totodată şi cele mai vechi dintre cele şapte Laude bisericeşti :
Vecernia sau slujba de seară (Lucernare sau Vesperaej şi Utrenia sau slujba de dimineaţă (6). La
acestea se adaugă Liturghia, oficiată în continuare, tot în timpul nopţii (dis-de-dimineaţă) şi
formată şi ea din două părţi :
a) Liturghia catehumenilor, care — precum vom vedea — nu este la origine altceva decît
transpunerea creştină a serviciului sinagogii iudaice şi
b) Liturghia credincioşilor (Liturghia euharistică sau specific creştină), în timpul căreia avea loc
frîngerea plinii sau imitaţia Cinei Domnului (împărtăşirea).
Toate acestea la un loc : Vecernia, Utrenia şi Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau
oficial al Bisericii primare, la care luau parte toii membrii primelor comunităţi creştine, cel puţin
o dată pe săptămână şi anume sîmbătă spre duminică.

3. Ceasurile de rugăciune zilnică a Bisericii în primele trei secole

Mîntuitorul ne îndemnase însă să ne rugăm în toată vremea (Lc. XXI, 36), sfat pe care Sfîntul
Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel : «Rugaţi-vă neîncetat!» (1 Tes. V, 17). De aceea,
în afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public şi oficial de noapte, primii
creştini au adoptat şi alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Şi cum aceştia erau
recrutaţi mai ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu care erau

1
Ep. X , 97: «Ei susţin că toată greşeala şi vina lor constă în aceea că aveau obiceiul să se adune într-o anumită zi (stato clic), înainte de ivirea
zorilor (ante lucem) şi cîntau alternativ un imn lui Hristos, ca unui zeu... După aceea se despărţeau, spre a se aduna din nou, pentru ca să ia
împreună o hrană (cibum), de altfel obişnuită şi nevinovată...» (textul latinesc al epistolei la J. P. Kirsch, Enchiridion lontium hisioriae
ccclesiasticae antiquae, Freiburg im Br., 1910, p. 18—19).
2
Întrebări către conducătorul Antioh, întreb. LIV, P.G., t. XXVIII, col. 632 A.

4
deprinşi : în primul rînd Ceasui al treilea (ora de dimineaţă), Ceasul al şaselea (ora de amiază) şi
Ceasul al nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnică la mai toate popoarele
antichităţii şi pe care le adoptaseră şi evreii (vezi, de exemplu: 1 Paralipomena XXIII, 30—31) .
Sfinţii Apostoli înşişi au dat, cei dintîi, exemplu în acest sens. Astfel, Sfîntul Apostol
Petru se roagă la Iope în foişorul de sus, 7a vremea Ceasului al şaselea (Fapte X, 9). Tot el,
împreună cu Sfîntul Ioan, se suie la templul din Ierusalim la vremea rugăciunii şi anume la
Ceasul al nouălea (Fapte III, 1), iar în ziua Cincizecimii, toţi Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi
pentru rugăciune în foişorul Cinei, la Ceasul a] treilea, în clipa pogorîrii Simţului Duh (Fapte II,
15).
Puţin mai tîrziu (pe la sfârşitul secolului I), Sfîntul Clement Romanul face aluzie clară la
existenţa unor ore stabilite (reglementare) pentru rugăciune, deosebite de Liturghia euharistică 3,
iar Didahia celor 12 Apostoli (cap. 8) reglementează numărul acestor ore şi caută să le imprime
totodată un conţinut sau un caracter creştin, recomandind credincioşilor să se roage de trei ori pe
zi, zicînd Tatăl nostru, în opoziţie cu practicile fariseice 4. Desigur, se vede de aici şi preocuparea
de a sustrage pe primii creştini de la frecventarea templului şi a sinagogii, prescriin-du-le o
rugăciune specific creştină, acasă la ei. Aceste ore de rugăciune zilnică aveau deci, la început, un
caracter particular, neoficial şi totodată facultativ sau benevol.
Încă din a doua jumătate a secolului întîi, cultul creştin era alcătuit, deci, din două cicluri
de rugăciune :
Unul nocturn (itawuX'a, vigiliae), cu caracter public şi oficial, care se săvîrşea o dată pe
săptămână, adică în noaptea de sîmbătă spre duminică, de care era legată amintirea învierii
Domnului şi nădejdea parusiei Lui, precum şi în ajunul aniversărilor martirilor, iar mai tîrziu, şi
în fiecare miercuri şi vineri ;
Altul, de ziua, cu caracter neoficial sau particular şi facultativ, care se săvîrşea zilnic, fiind lăsat
pe seama evlaviei sau pietăţii personale a fiecăruia.
Situaţia aceasta se menţine în tot timpul, pînă in a doua jumătate a secolului al IV-lea. Chiar
atunci cînd cele două părţi ale privegherii originare de noapte (Vecernia şi Utrenia) au început să
fie oficiate zilnic, ele au rămas singurele Laude sau slujbe zilnice cu caracter comun şi
obligatoriu, adică intrate în canonul oficial de rugăciune al Bisericii ,- de aceea, Tertulian le
numeşte legitimae orationes (De oratione, 23. 25, P.L., t. I, col. 1191—1192, 1193), pe cînd
celelalte aveau caracter facultativ, depinzînd de pietatea sau rîvna individuală a fiecăruia.
Astfel, în sec. III, Tradiţia apostolică, atribuită de obicei lui Ipolit Romanul, dar care era poate de
origine orientală, prescrie următoarele momente de rugăciune particulară zilnică, obligatorii
pentru orice creştin :
Dimineaţa, îndată după scularea la Ceasul al IX-lea ;
din somn şi spălare ; înainte de culcare ;
la Ceasul al IlI-lea ; la miezul nopţii ;
la' Ceasul al Vl-lea ; la cîntarea cocoşului (dimineaţa) 5.
Aceleaşi momente de rugăciune zilnică sînt prescrise şi într-un alt document de mai tîrziu,
derivat din Tradiţia apostolică, şi anume Tes-lamentum Domini6.

3
Vezi Ep/s(. / cil re Corinteni, cap. XI (trad. rom. din col. SPA, voi. I, p. 119): «...Datori sîntem să facem cu bună rînduiala toate cîte ne-a
poruncit Stăpînul să facem la anumite timpuri. Să săvîrşim jertfele şi liturghiile a poruncit şi ca aceasta să se facă nu numai de formă sau fără
rînduiala, ci la anumite timpuri şi ceasuri...».
4
-<Nu vă rugaţi ca făţarnicii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa, aşa să vă rugaţi : 7'a/dJ nos(ru... De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa»
(trad. rom. din col. cit. supra, voi. I, p. 87).
5
«Toţi credincioşii, bărbaţi şi femei, cînd se scoală dimineaţa din somnul lor,înainte de a-şi începe munca îşi vor
spăla mîinile şi se vor ruga lui Dumnezeu şinumai aşa se vor apuca de lucru. Dacă este (la biserică) cuvînt de
învăţătură, fiecare e mai bine să meargă acolo... Dacă eşti acasă la tine, roagă-te lui Dumnezeu şi adu-I
laudă la Ceasul al treilea. ...Roagă-te şi la Ceasul al şaselea... Vei face, de asemenea, o rugăciune şi laudă mai
lungă la Ceasul al IX-lea... Roagă-te şi înainte de a-ţi întinde trupul în pat pentru odihnă, iar la miezul nopţii
scoală-te, spală-ţi mîinile şi roagă-te... Făcînd deci astfel toţi credincioşii, învăţîndu-vă unii pe alţii şi dînd pildă
catehumenilor, nu veţi putea fi nici ispitiţi şi nu veţi fi pierduţi, cită vreme vă veţi aduce continuu aminte de Hristos»
(Trad. Apost., cap. 41, trad. de li. Botte, Paris, 1968,p. 125—133).

6
Cartea a Il-a, cap. 27 (ed. Rahmani, p. 144).

5
în Constituţiile apostolice, redactate în forma de azi spre sfârşitul secolului al IV-lea, este păstrat
acelaşi program al rugăciunii zilnice, dar fără rugăciunea de la miezul nopţii, dîndu-se şi o
explicare a rostului fiecăruia din aceste momente, în viaţa religioasă a creştinilor :
«.Dimineaţa, (rugaţi-vă) pentru că Domnul v-a luminat, alungind noaptea şi aducând ziua.
La Ceasul al treilea, pentru că în acest moment a primit Domnul de la Pilat hotărîrea de osândă.
La Ceasul al şaselea, pentru că atunci a fost răstignit.
La Ceasul al nouălea, pentru că toate s-au cutremurat cînd Domnul a fost răstignit, înfricoşîndu-
se de îndrăzneala nelegiuiţilor iudei şi neputînd răbda batjocura adusă Domnului.
Seara (la Vecernie), drept mulţumire pentru că v-a dat noaptea spre odihnă de ostenelile din
timpul zilei.
La cîntatul cocoşilor (la Utrenie), pentru că acest ceas vesteşte sosirea zilei, spre a face lucrurile
luminii» 7.
Precum se vede, repetarea rugăciunii la aceste momente din cursul fiecărei zile ţintea la aplicarea
poruncii Mântuitorului de a se ruga neîncetat (Lc. XXI, 36) şi de a întreţine permanentă amintirea
Sa, care întărea pe credincioşi în osteneli şi ispite.

4. Fixarea numarului de azi al Laudelor bisericesti (sec. IV s.u.)

Consacrarea oficiala ca servicii divine publice si, deci, obligatorii, a orelor de rugaciune
din timpul zilei, alaturi de cele din serviciul de noapte, s-a facut in cursul jumatatii a doua a
secolului al IV-lea. Orele de rugaciune din timpul zilel, care pana aici constituiau o problema de
pietate irndividuala, devenise acum o porunca valabila pentru toti credinciosii.
La aceasta a contribuit, in cea mai mare parte, influenta crescanda a monahismului
asupra vietii religioase a laicilor. Se stie ca vechii asceti din timpul primelor trei veacuri crestine
traiau in general in mijlocul lumii, sub numele de solitari sau asceti si fecioare, ducand o viata de
infrinare si de continua rugaciune; ei alcatuiau un fel de stare sau categorie intermediara intre
clerici si laici. Se intelege ca zelul lor pentru rugaciune, mult mai mare decat al laicilor, era
pilduitor si molipsitor pentru multi dintre laici. Dar incepand din epoca de pace a Bisericii, in
viata vechilor asceti se intimpla o schimbare fundamentala. Ei parasesc de aici inainte lumea,
pentru a se retrage in pustie, punand temelia vietii canonice si eremitice (idioritmice), pentru a se
putea astfel consacra mai usor si mai deplin desavarsirii spirituale, prin asceza si neincetata
rugaciune. In bisericile lor se indeplinea in chipul cel mai complet si mai riguros, ba chiar cu pri-
sosinta, pravila de rugaciune zilnica a carei practica insa ei o aduceau de fapt, dupa marturia Sf.
Vasile cel Mare, tot din bisericile de enorie, de unde proveneau. Prestigiul monahismului a facut
ca bisericile manastiresti sa devina apoi exemple si modele in aceasta privinta, mai intii pentru
bisericile catedrale (din orase) cu cler mai numeros si apoi si pentru bisericile de enorie.
Cel mai mult a contribuit la generalizarea serviciului Laudelor bisericesti, asa cum se
oficia in minastiri, Sf. Vasile cel Mare, prin Regulile sale pentru viata monahala, in care el
enumera si considera obligatorii pentru toti crestinii nu numai Laudele existente pana atunci, ci si
altele noi, care se dezvoltasera intre timp in serviciul manastiresc, expunand si temeiurile sau
motivele lor biblice si disciplinare sau morale. El enumera in plus: rugăciunea din amurg sau de
la inceputul noptii, cea de la Ceasul al IX-lea si cea de la sfirsitul zilei sau Vecernia, cea de la
miezul noptii si rugaciunea de dimineata, care se facea dupa revarsatul zorilor (deosebita de
Utrenie), inainte de Ceasul al treilea. Rugaciunea aceasta de dimineata, de care vorbeste Sfintul
Vasile, nu poate fi altceva decat Ceasul I, dupa care veneau Ceasul al III-lea, al VI-lea si al IX-
lea, precum si rugaciunea de seara (Vecernia), mai dinainte cunoscute si practicate; rugaciunea
din amurg sau de la inceputul noptii (la care se citea psalmul XC) nu e altceva decat Pavecernita,
cea de la miezul noptii e Miezonoptica, iar cea din zorii zilei Utrenia. Iar cum in chip practic
Ceasul I nu putea fi oficiat decat unit cu Utrenia, adica dupa ea, ca si azi, putem spune ca spre
sfarsitul secolului al IV-Iea, gasim deja incheiat numarul de sapte Laude, preconizat de glasul

7
Const. Apost., cart. VIII, cap. 34, trad. rom. din col. SPA. voi. II, p. 258.

6
Psalmistului (Ps. 118, 164: «De sapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecatile Tale cele
drepte), numar la care Biserica a ramas si pe care 1-a consacrat oficial in cele din urma, adică:

a) Ceasul al IX-lea e) Utrenia cu Ceasul 1,

b) Vecernia, f) Ceasul al Ill-lea si
c) Pavecernita, g) Ceasul -al VI-lea.
d) Miezonoptica,
Dupa cum se vede, toate aceste slujbe si-au luat denumirea dupa momentul din zi in care
se savarseau la inceput in manastiri, mpacand astfel, pe de o parte, recomandarea apostolica de a
se ruga neincetat (I Tes. V,17), pe de alta, datoria monahilor de a lucra zi si noapte, dupa pilda
Sf. Ap. Pavel (II Tes. III,8), se ajunge la implinirea idealului muncii si rugaciunii continue,
carora se vor consacra vietuitorii manastirilor de obste.
Randuiala serviciului divin zilnic din minastirile Sf. Vasile a fost adoptata apoi de
mănastirea Sf. Sava de langa Ierusalim, care a dat Ortodoxiei rasaritene, dintre calugarii ei,
teologi si imnografi ilustri, ca Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. I. Damaschinul, Cosma de
Maiuma (ale caror imne si rugaciuni au contribuit mult la dezvoltarea cultului ortodox in general
si indeosebi a serviciului Laudelor zilnice. Din manastirile savaite, randuiala aceasta a trecut mai
tirziu (secolele VIII-IX) in cele studite, din jurul Constantinopolului, infiintate sau organizate de
cei doi frati: Teodor şi Iosif Studitul, dintre care, al doilea a ajuns mai tarziu episcop al
Tesalonicului. O ultima faza de dezvoltare, in care se ajunge aproape la randuiala de azi, capata
serviciul Laudelor zilnice in mănastirile din Athos, incepand din sec. X, cand Sf. Atanasie
Atonitul fondeaza (in 963) Marea Lavra. De aici, datorita mai ales expansiunii panortodoxe a
marii miscari spirituale a isihasmului, randuiala s-a intins si s-a generalizat in mănăstirile din
Balcani, prin traducerile slave ale cartilor de slujba datorate patriarhului Eftimie al Bulgariei (sec.
XIV), in cele din ţările romane, prin calugarul Nicodim si mitropolitul Antim Critopulos, iar in
Rusia prin mitropolitul Grigore (Ciprian) Tamblac, recunoscut in 1390 ca mitropolit al intregii
Rusii.
Generalizarea tuturor celor sapte Laude in pravila sau canonul oficial de slujba a
Bisericii nu s-a facut dintr-o data peste tot. Completarea numarului Laudelor bisericesti si
generalizarea lor in practica tuturor bisericilor manastiresti si de enorie se datoreste nu numai
influentei monahismulul, precum am spus, ci si ierarhilor, care, fiind recrutati in general dintre
monahi si avand stranse legaturi cu acestia, erau un fel de exponenti ai vietii monahale in
mijlocul lumii si cautau a impune astfel, si bisericilor de mir, randuiala de slujba cu care erau
obisnuiti in minastiri. Definitivarea si uniformizarea randuielii de slujba a celor Sapte Laude,
care au intrat in cuprinsul cartii de sujba numita Ceaslov sau Orologion, a fost realizata, in sfirsit,
prin tiparirea acestei carti, incepand cu editiile slave de la sfirsitul sec. XV (Cracovia 1491 si
Venetia 1493) si cea greaca de la inceputul sec. XVI (Venetia 1509).
In Apus introducerea si generalizarea Ceasurilor zilnice de rugaciune s-a facut sub influenta
Regulilor monahale ale Sf. Ioan Cassian, organizatorul monahismului apusean din Galia si ale Sf.
Benedict de Nursia. Un rol important avusese de asemenea, inca mai dinainte, Sf. Ambrozie,
episcopul Milanului, care a introdus acolo, cel dintai, modul de cantare antifonica a psalmllor si
a imnelor noi in cursul Laudelor bisericesti, ca mijloc de lupta impotriva ereziei ariene.
O dezvoltare mai noua a serviciului Ceasurilor din manastiri o reprezinta Mezorele sau
Mijloceasurile (rugaciuni care se citesc numai in minastiri, intre Ceasuri) si Obedniţa sau
Prânzinda (rugaciunea de la amiaza).

In ceea ce priveste elementele constitutive care au intrat treptat in randuiala slujbei

Laudelor din Ceaslovul ortodox (rugaciuni, lecturi biblice, cantari etc.), acestea vor fi aratate mai
departe, la studiul separat al fiecarei Laude (cap. Istorie si simbolism sau explicare). Precum se
va vedea din cursurile urmatoare, randuiala de azi a Laudelor noastre bisericesti este rezultatul
unei evolutii dinamice si continue, la care au contribuit toate epocile istoriei bizantine, cu
centrele, personalitatile si curentele teologice cele mai importante ale vietii lor spirituale, in
necontenita miscare si prefacere. Influente multiple la origine, in care se amesteca substanta

7
spirituala a cultului sinagogal cu elemente ale cultului Bisericilor celor mai vechi din Ierusalim
si Antiohia, cu specificul ascetic al manastirilor Sf. Vasile din Capadocia, alcaluiesc nucleul
originar al acestor slujbe, la care apoi, mari ierarhi si teologi, ca Sf. Sofronie al lerusalimului,
mari intemeietori si organizatori de obsti monahale, ca Sf. Sava, Sf. Teodor si Iosif Studitul si Sf.
Atanasie Atonitul, sau smeriti monahi, ca Sf. Efrem Sirul ori Sf. Ioanichie cel Mare, ba chiar si
simpli laici, martiri, ca Sf. Mardarie si Sf. Evstratie, si-au adaugat partea lor de contributie, cu
rugaciuni si imne ramase in intrebuintare pana azi in randuiala acestor slujbe.

+++