CURS KINETOLOGIE 2016

o CURS 1
 Bazele fiziologiei locomotiei

o CURS 2
 Bazele fiziopatologice ale kinetologie

o CURS 3
 Postura si locomotia

o CURS 4
 Teoria exercitiului fizic terapeutic

o CURS 5
 Tehnici si metode în kinetoterapie
 Transferul

o CURS 6
 Tratamentul de fiziokinetoterapie in hernia de disc lombara

o CURS 7
 Programul de kinetoterapie in periartrita scapulo-humerala

o CURS 8
 Tratamentul fizical-kinetic in gonartroza

o CURS 9
 Metode kinetologice speciale
 Efortul fizic

o CURS 10
 Supraantrenamentul
CURS 1 Bazele fiziologiei locomotiei

Kinetologia – stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor

care participa la aceste miscari.
Studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului activitatile
motrice normale.
Inregistreaza, analizeaza si corecteaza mecanismele neuromusculare deficitare.
Kinetologia medicala face parte din medicina fizica care utilizeaza ca metode terapeutice:
miscarea, caldura, curentul electric, climatul, masajul si apa.
Domeniul medical al kinetologiei este cunoscut sub numele de kinetoterapie.
Limitarea activitatii motrice poate fi determinata de :
- scaderea fortei musculare (hipotonie) sau contractura sau spasticitatea musculara
(hipertonie)
- redoarea articulara
- lipsa coordonarii miscarilor

Bazele fizice ale kinetologiei

Kinetologia – studiaza miscarea mecanica – schimbari succesive ale pozitiei corpului fata
de alte corpuri de referinta sau ale unor segmente ale corpului fata de corpul insusi.
In cadrul kinetologiei studiul akineziei, repausului sau imobilizarii sunt la fel de
importante, caci repausul este considerat in fizica un caz particular al miscarii, in care un corp
ramane in aceleasi raporturi cu corpurile din jur.
Pentru ca un corp sa fie scos din starea de repaus este necesara interventia unei forte.
- daca asupra unui corp actioneaza o singura forta, aceasta va imprima corpului o miscare
in aceeasi directie cu directia sa
- daca actioneaza doua sau mai multe forte concomitent in directii diferite, miscarea este o
rezultanta a acestor forte, a marimii, directiei si sensului lor
- daca doua sau mai multe forte actioneaza in aceeasi directie si sens, ele se aduna, marind
valoarea fortei rezultante
- daca fortele actioneaza in sensuri opuse, ele se scad, avand sensul celei mai mari

Asupra segmentelor corpului in miscare actioneaza intotdeauna doua forte :

- forta musculara
- forta gravitationala
Aceste 2 forte se comporta in diverse situatii ca mai sus.
In cadrul fortei musculare exista de asemenea vectori de forta cu directii, sensuri si
marimi diferite.
Segmentul de corp se va misca in articulatie pe vectorul rezultant al fortei.
Rezultanta mai multor forte determina miscare doar daca directia acesteia este una din
miscarile articulare posibile, permise de structurile anatomice. In caz contrar , forta va determina
presiuni mai mici sau mai mari asupra acestor structuri, asupra capsulei si ligamentelor. Uneori,
cand forta depaseste rezistenta acestora, apare luxatia.
 O forta care actioneaza asupra unui corp determina fie miscarea acestuia, fie deformarea
lui.
Miscarea diferitelor segmente ale corpului descrie traiectorii rectilinii sau curbilinii.
Pe baza parametrilor viteza si acceleratie, miscarea poate fi uniforma (viteza = ct ;
acceleratia = 0) sau variata (acceleratia diferita de 0) (variata uniform – acceleratia creste sau
scade ct ; variata neuniform – acceleratia = variabila)
Toate aceste tipuri de miscare se pot regasi in diversele modalitati ale exercitiului fizic si
cer eforturi biologice diferite.
La scoaterea din repaus a unui segment sau la oprirea miscarii acestuia sunt necesare
forte suplimentare, care vor invinge inertia segmentului. Dupa ce un corp a fost scos din repaus
sunt necesare forte mai mici pentru a-l mentine in miscare (principiul inertiei)
Un corp in miscare este influentat de prezenta altor corpuri cu care vine in contact (ex.
planul mesei, al patului, apa, aerul, etc). Acestea tind sa franeze miscarea primului corp datorita
frecarii intre corpuri. Daca am elimina teoretic corpurile inconjuratoare, corpul care se misca ar
continua sa se deplaseze rectiliniu uniform. Acest lucru este insa imposibil in practica, frecarea
determinand o miscare uniform incetinita, pana la oprire. Pentru mentinerea corpului in miscare
trebuie sa intervina in mod continuu o forta exterioara mai mare decat forta de frecare. Frecarea
este un element foarte important in KT, tehnicile kinetice incercand sa o diminue cat mai mult
prin diverse metode (planuri lustruite, talcate, suspendarea segmentelor).
Forta musculara care incearca sa sustina corpul in miscare este o forta motorie, iar
frecarea ce se opune miscarii este o forta rezistiva.

Gravitatia, sprijinul si echilibrul

Miscarea oricarui corp este influentata de greutatea sa. Greutatea (sau forta
gravitationala) a unui corp este forta cu care acel corp apasa pe un plan orizontal (forta cu care
este atras spre pamant). Forta gravitationala necesita sau nu forte musculare suplimentare pentru
a fi invinsa, in functie de directia miscarii. Ea este elementul principal de apreciere a fortei
musculare. Poate fi utilizata in scop de facilitare sau de incarcare sau poate fi eliminata in diverse
exercitii fizice.
Orice corp are un centru de greutate = punctul in care actioneaza totalitatea fortelor
gravitationale paralele ale totalitatii punctelor materiale ale respectivului corp. De obicei se
gaseste in centrul sau pe axa de simetrie a corpului. Pentru corpul omenesc, centrul de greutate se
gaseste undeva in apropierea S1-S2.
Prin centrul de greutate trece virtual o linie verticala – linia centrului de greutate. La om
aceasta trece prin : crestet – corpul vertebrei a doua sacrate – un punct in poligonul de sustinere
pe axa articulatiei tarsiene.
Stabilitatea (echilibrul) unui corp asezat pe un plan este data de baza lui de sustinere, care
este reprezentata de suprafata poligonului format de toate punctele exterioare ale acelui corp care
se sprijina pe plan.
Un corp este cu atat mai stabil cu cat centrul lui de greutate este mai coborat, iar linia
centrului de greutate cade mai aproape de centrul poligonului de sustinere. Echilibrul devine
instabil cand centrul de greutate urca pe linia centrului de greutate care se deplaseaza spre
marginea suprafetei de sustinere. Echilibrul este indiferent cand centrul de greutate ramane
mereu la aceeasi inaltime si pozitie fata de suprafata de sprijin, desi corpul se misca.

Masini simple
Masinile simple sunt dispozitivele utilizate pentru a amplifica efectul unei forte sau pentru a
o face mai comod de aplicat.
a) Parghia – o bara dreapta sau curba pe care forta activa si forta reactiva tind sa o roteasca
in jurul unui punct de sprijin ; pt ca parghia sa fie echilibrata F x bratul F = R x bratul R ;
parghia este utilizata pt amplificarea fortei, data de raportul R/F.
b) Scripetii – in salile de kt cei mai utilizati sunt scripetii ficsi ; conditia de echilibru este F =
R
c) Planul inclinat – pacientii sunt asezati pe un plan inclinat pt diverse exercitii sau
posturare

Bazele anatomice
Miscarea a specializat aparatul locomotor care are ca unitate componenta de baza unitatea
kinetica = articulatie + muschi + nerv

Articulatia
Articulatia reprezinta totalitatea partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
vecine.
Pe baza modalitatilor de unire intre oasele componente, articulatiile se clasifica in :
a) articulatii fibroase – unirea se face strans prin tesutul conjunctiv ; sunt foarte putin mobile
(articulatiile craniului, articulatiile interapofizare vertebrale)
b) articulatii cartilaginoase – unirea se face prin fibrocartilaj, si nu prin cartilaj hialin.
Articulatia permite anumite miscari (simfiza pubiana, articulatia intervertebrala)
c) articulatii sinoviale – unirea se face prin capsula, existand o cavitate intre suprafetele
articulare, care permit miscari ample. Aceste articulatii se numesc si diartroze.
Forma capetelor osoase articulare determina tipul de miscare posibila in articulatia
respectiva.
Diartrozele se clasifica in :
1) articulatii plane – artrodii – in care miscarea este mai mult de alunecare (oasele carpului)
2) articulatii sferoide (enartroze) – total libere – permit o foarte mare mobilitate in mai
multe planuri (articulatia scapulo-humerala)
3) articulatii balamale
a. trohleare – articulatia cotului
b. trohoide – radio-cubitala proximala
4) articulatii elipsoide – cu cap articular condiloidian (articulati genunchiului)
5) articulatii selare – cu o suprafata concava si cealalta convexa (articulatia trapezo-
metacarpiana a policelui)
In functie de gradele de libertate (numarul de directii de miscare posibile) articulatiile au :
- I grad de libertate (plane, balamale, elipsoide)
- II grade de libertate (selare)
- III grade de libertate (sferoide)

Diartrozele, indiferent de forma lor, au urmatoarea structura :

1) Cartilajul hialin – acopera capetele osoase care formeaza suprafetele articulare ; grosimea
lui este mai mare in zonele de presiune si in centrul capetelor articulare sferice ; este
nevascularizat, deci nu se poate regenera, dar rezista mai bine la agresiuni ; se hraneste
prin vasele osului subcondral si prin lichidul sinovial ; este neinervat, deci nu doare ; este
structurat in straturi, cu fibre de colagen, care ii confera proprietati de compresibilitate,
elasticitate si porozitate.
2) Bureletul fibrocartilaginos – in special la articulatiile sferoide unde suprafetele articulare
nu sunt egale (coxo-femurala, scapulo-humerala) ; cavitatile cotiloide si glenoide isi
maresc suprafetele prin acest burelet circular pentru a congrua cat mai perfect cu capetele
femurale si humerale, care au suprafete mai mari.
3) Capsula articulara – are structura conjunctiva formata din 2 straturi : extern – fibros si
intern – sinovial. Capsula delimiteaza o cavitate virtuala articulara denumita si cavitate
sinoviala. Aici exista in unele articulatii ligamente puternice, interosoase, care ajuta sau
franeaza miscarea (ex ligg incrucisate). Capsula este bogat inervata.
4) Sinoviala – strat conjunctiv care tapeteaza capsula articulara si este formata din niste
formatiuni bine vascularizate = vilozitati sinoviale. Imobilizarea articulara determina
proliferarea acestui tesut care umple cavitatea articulara. Fiind un tesut tanar el poate
reveni la forma initiala, resorbindu-se. Imbatranirea lui (imobilizare indelungata) il
organizeaza, blocand articulatia.
5) Lichidul sinovial – scalda cavitatea articulara ; este generat de sinoviala, transudatul
plasmatic si de produsele de descuamare sinoviale si cartilaginoase ce apar in timpul
miscarii ; are rolul de a hrani, de a curata cavitatea articulara de detritusuri si de a o
lubrifia.
6) Ligamentele periarticulare – exterioare articulatiilor, dar in stransa legatura cu acestea,
realizeaza rezistenta si stabilitatea articulara, participa la ghidarea miscarii, blocheaza
excesul de miscare, moduleaza forta musculara ; sunt bogat inervate.

Muschiul
Muschiul este obiectivul cel mai important si cel mai usor de lucrat in kt.
Clasificarea muschilor :
– striati
– netezi

Muschii striati reprezinta peste 40% din greutatea corpului uman.

Au forme si dimensiuni variate in functie de regiune si functie (scurti, lungi, lati, inelari,
grosi, subtiri).
Muschii sunt formati din :
- corp muscular
- tendon
 - jonctiune tendo-musculara
- teci sinoviale
- burse seroase
- anexe

1.Corpul muscular
Muschii unui segment sunt inveliti de o fascie comuna. Fiecare corp muscular la randul lui este
invelit de perimisium extern cu rol protector in efort. Intre perimisiumul extern si fascia comuna
exista tesut lax conjunctiv care permite alunecarea planurilor in timpul contractiei. Din
perimisiumul extern pornesc septuri conjunctive spre interiorul corpului muscular, pe care il
separa in fascicule mai groase sau mai subtiri. Acestea formeaza perimisiumul intern
(endomisium). Fiecare fascicul cuprinde 10-30 de fibre musculare.

Fibra musculara – celula musculara : are membrana (sarcolema), citoplasma (sarcoplasma),

nuclei si niste structuri citoplasmatice bine diferentiate, specifice – miofibrilele. Lungimea unei
fibre musculare variaza de la cativa centimetri la 25-30 cm (m sartorius), iar grosimea ei de la 10
la 150 microni.
a) Sarcolema (membrana) – cu multi nuclei contine : partea postsinaptica a placii motorii
(unica la fibrele albe si multipla la fibrele rosii) si inceputul sistemului tubular T prin care
sunt dirijate impulsurile nervoase spre elementele contractile.
b) Sarcoplasma – variaza in functie de activitatea musculara : muschii in activitate
permanenta = rosii sunt bogati in sarcoplasma ; muschii care se contracta rapid si obosesc
repede = albi sunt saraci in sarcoplasma
c) Miofibrilele – elementele contractile ale muschiului ; sunt dispuse in fascicule, sunt de
ordinul sutelor de mii, ocupa 2/3 din spatiul intracelular ; sunt orientate in lungul celulei
musculare, paralele intre ele, aparand ca o structura tigrata prin alternanta de zone
(discuri/benzi) intunecate cu zone clare.
Miofibrila are ca unitate contractila sarcomerul care este cuprins intre 2 linii Z.
Linia Z se insereaza pe fata interna a sarcolemei, trecand la acelasi nivel prin toate
miofibrilele si legandu-le. Miofibrilele sunt compuse din miofilamente de actina si miozina
aranjate longitudinal care determina discul clar format din actina si discul intunecat format din
miozina si actina. Fiecare fibrila de miozina este inconjurata de 6 fibrile de actina.
d) Mitocondriile – se grupeaza in jurul nucleilor, placii motorii si elementelor contractile si
sunt purtatorii echipamentului enzimatic si energetic celular.
e) Reticulul sarcoplasmatic – sistem canalicular longitudinal cu rol de transport al calciului.
f) Proteinele musculare – numeroase, de mai multe tipuri : sarcoplasmice (mioglobina,
enzime), miofibrilare (miozina, actina, tropomiozina, troponina), proteinele formatiunilor
subcelulare si proteinele stromei (din sarcomer).
Proteinele miofibrilare sunt cele mai importante pt kt.

Fibrele musculare se prind in mai multe feluri pe tendon. La muschii plati fibrele sunt
paralele (ex SCM) si asa se prind pe tendon sau aponevroza. Muschii fusiformi au acelasi
aranjament paralel (ex biceps brahial).
 Unii muschi au fibrele convergente spre o latura a tendonului sau cu fascicule care converg
spre mai multe tendoane (deltoidul).

Muschii :
- tonici – de tip I – in general muschii extensori – sunt proximali, antigravitationali, sar o
articulatie, au tendoane late, travaliul lor este putin intens, se contracta lent si obosesc
greu
- fazici – de tip II – sunt superficiali, sar doua articulatii, au tendoane lungi, realizeaza
contractii rapide si obosesc usor

Nu exista muschi exclusiv fazici sau exclusiv tonici. Exista fibre musculare fazice (albe) si
tonice (rosii).

Fibrele tonice (rosii) – sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si ATP, sunt bine
vascularizate, au mai multe sinapse neuromusculare. Raspunsul tonic este deci de intensitate
redusa, dar de lunga durata, cere un consum energetic mic, iar fibrele rosii obosesc mai greu.
Fibrele fazice (albe) – sunt sarace in mioglobina, mitocondrii si ATP, vascularizatia este
mai saraca, au o singura sinapsa neuromusculara. Raspunsul fazic este de intensitate crescuta, de
scurta durata, cere un consum energetic crescut si de aceea fibrele albe obosesc mai repede.

2. Tendonul
Este un organ rezistent, inextensibil, format din fascicule conjunctive (fibre de colagen), legate
intre ele printr-o substanta fundamentala, ca un ciment. Printre fibrele de colagen se afla celule
tendinoase. Tendonul se insereaza fie direct pe os, fie prin intermediul periostului.

3.Nervul
Nervii musculaturii striate contin fibre mielinizate de diametre diferite : aferente senzitive,
eferente motorii, fibre simpatice pt peretii vasculari intramusculari.

Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de multe ori doua sau mai multe, care
deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un muschi are o inervatie de la mai multe
niveluri. Inainte de a patrunde in muschi, dar si dupa penetratie, nervul se ramifica, fiecare fibra
musculara primind o ramura nervoasa.

Jonctiunea mioneuronala = sinapsa neuromusculara

Sinapsa neuromusculara are 3 parti :
- partea presinaptica – terminatia axonului demielinizata ; contine neurofibrile,
mitocondrii, vezicule cu acetilcolina
- fanta sinaptica – spatiul dintre axoplasma si sarcoplasma (intre membrana presinaptica si
cea postsinaptica) – unde se elibereaza acetilcolina
- partea postsinaptica – cu intensa activitate acetilcolinesterazica
Caile motorii voluntare si involuntare
La sinapsa neuromusculara sosesc terminatiile motoneuronului alfa cu sediul in coarnele
anterioare ale maduvei spinarii. Intre neuronul motor din cornul anterior si sinapsa
neuromusculara se formeaza nervul rahidian (spinal).
Nervul spinal are 3 componente :
- radacina
- trunchi
- ramuri terminale
Axonii celulelor cornului anterior formeaza radacina anterioara cu fibre eferente motorii.
Radacina posterioara este senzitiva si are fibre aferente.
Radacina anterioara se uneste cu cea posterioara si formeaza trunchiul nervului spinal,
formand un nerv mixt. Acesta iese din gaura de conjugare si se imparte in 2 ramuri mixte (si una
recurenta), ambele ramanand mixte : anterioara si posterioara pt regiunile anterioare si
posterioare ale trunchiului.

Cu cat gradul de mielinizare a fibrelor este mai mare cu atat fibrele transmit mai repede
informatia.
- Fibrele A : axoni mielinizati, diametrul cel mai mare, viteza mare (proprioceptive, tactile,
musculare, dureroase)
- Fibrele B : axoni mielinizati, diametru mic, viteza mai mica (fibre vegetative
preganglionare si aferente)
- Fibrele C : amielinice, diametru mic – pt conducerea lenta a durerii si pt fibrele
vegetative postganglionare

Acest circuit = arc reflex spinal este involuntar, dar poate fi voluntarizat prin implicare
structurilor nervoase superioare.
De asemenea, in corpul anterior medular exista si alte tipuri de neuroni implicate in
modularea raspunsului nervos in afara motoneuronilor alfa, si anume motoneuronii gama,
neuroni inhibitori, intercalari si cordonali.

Fusul muscular este un organ receptor specializat care functioneaza independent de constiinta
noastra. Fusul muscular este o formatiune fusiforma dispusa intre fibrele musculare, invelita de o
capsula, intre care exista fibre de colagen orientate in axul lung al fusului.

Centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel)determina si moduleaza

activitatea motoneuronilor din cornul anterior, avand un rol activ in miscarea voluntara si in
ajustarea tonica posturala a miscarii.

Unitatea motorie
Este cea mai mica unitate functionala neuromusculara. Este un complex format din
neuron, axonul sau si totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile acestui axon.
Neuronul poate fi cel din cornul anterior medular (unitate motorie periferica) sau cel al nervilor
cranieni motori.
Raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele
de coefficient de inervatie al UM si este variabil de la un muschi la altul. Intr-o unitate motorie
intra intotdeauna acelasi tip de fibre musculare (albe sau rosii).
Toate fibrele unei UM se contracta in acelasi timp.

Bazele fiziologice ale activarii UM

1. Activarea UM la nivelul pericarionului
In repaus NMP (neuronul motor periferic) are polaritate negativa intracelular si pozitiva
extracelular datorita repartizarii inegale a ionilor intracelulari (K+ si CO3H-) si extracelulari
(Na+ si Cl-) ca urmare a permeabilitati selective a membranei celulare neuronale. Inegalitatea
ionica determina o diferenta de potential la nivelul membranei de cca – 90 (-85) mV.
NMP primeste informatii de la o multitudine de alti neuroni raspanditi in maduva si
encefal. NMP primeste informatia sub forma biochimica (de acetilcolina) care depolarizaeaza
membrana celulara, ionii de Na+ intra in celula, determinand un brusc potential de actiune de
120mV cu durata de 1ms. Panta descendenta a potentialului este data de iesirea K+din celula.
Oricat de intens este stimulul, daca el depaseste valoarea de « prag » va genera
depolarizarea cu intrarea in activitate a neuronului la nivel maxim. (legea « tot sau nimic »).
Neuronul primeste incontinuu stimuli sub prag care nu determina descarcari neuronale
(depolarizare membranei care se transforma in potential de actiune), dar depolarizeaza partial
motoneuronul, creand o anumita stare de excitabilitate.
Progresia depolarizarii se face din aproape in aproape, ca o unda.
Pe toata perioada depolarizarii membranei (potentialului de actiune) celula nu mai raspunde
la un nou stimul, aflandu-se in perioada refractara (2ms).descarcarile neuronale spre efector nu
pot fi deci continue. Cu cat intensitatea stimulului sosit la NMP este mai mare cu atat frecventa
potentialelor de actiune va fi mai mare.

2. Activarea UM la nivelul cilindraxului

De la nivelul NMP potentialele de actiune ca si procese bioelectrice se transmit in rafale de-a
lungul axonului, realizand influxul nervos motor.
Potentialul de actiune ajuns la axon ii depolarizeaza membrana (aceasta in repaus este
pozitiva la exterior si negativa la interior), Na+ intra in celula, iar incarcarea va fi negativa la
exterior si se va propaga ca o unda de negativitate spre sinapsa neuromusculara. Aceasta unda
este influxul nervos.
Deplasarea influxului nervos variaza in functie de tipul axonului (cu sau fara teaca de
mielina). Viteza de deplasare a influxurilor nervoase va fi mai mare in fibrele mielinizate (pt ca
se face saltator la nivelul strangulatiilor Ranvier si nu din aproape in aproape). Viteza
influxurilor nervoase este cu atat mai mare cu cat diametrul fibrei este mai mare.

3. Activarea UM la nivelul sinapsei neuromusculare

 Influxul nervos ajunge la butonul terminal al axonului (partea presinaptica) unde se produce
depolarizarea membranei butonului, cu intrarea Na+ si Ca2+ in interior. Influxul de Ca
determina eliberarea de acetilcolina din vezicule, care va trece in spatiul sinaptic, unde va excita
membrana postsinaptica. Daca acetilcolina se epuizeaza apare oboseala.
Depolarizarea butonului axonal dureza doar cateva milisecunde, apoi se repolarizeaza, Na+ si
Ca2+ traversand in sens invers membrana si butonul poate primi un nou influx nervos.
Acetilcolina eliberata se fixeaza pe celulele receptoare specifice ale membranei postsinaptice,
permeabilitatea acesteia pt ionii da Na+ si K+ se modifica, apare depolarizarea, cu inversarea
incarcarii electrice si instalarea unui potential de excitatie postsinaptica = potential de placa
motorie. Daca acest potential depaseste o anumita valoare (20 mV), el se va propaga spre fibra
musculara, devenind un potential de actiune al fibrei musculare care este un fenomen bioelectric.
Acetilcolina va fi hidrolizata si apoi resintetizata si va reumple veziculele presinaptice.
Toate procesele de la nivelul sinapsei de la sosirea stimulului si pana la aparitia in muschi a
curentului de actiune musculara dureaza 0,5 – 1 ms = intarziere sinaptica.

4. Activarea UM la nivelul fibrei musculare

Potentialele ajung la fibra musculara sub forma de impulsuri repetitive, cu pauze intre ele de
20 – 100 ms.
Potentialul de actiune se raspandeste pe sarcolema si intra in interiorul fibrei de-a lungul
canaliculelor transversale ale sistemului T pana la triade unde va elibera ionii de Ca2+ din
reticulul endoplasmatic din sacii triadelor. Astfel din bioelectric, procesul devine din nou
biochimic. Ca2+ eliberat reprezinta semnalul declansarii unei suite de fenomene chimice
energetice, care au ca finalitate transformarea in energie mecanica – contractia.
Contractia musculara are la baza alunecarea fibrelor de actina printre cele de miozina.
Intensitatea contractiei este data de suprapunerea mai mare sau mai mica, pe lungime, intre cele
2 tipuri de filamente.
Decontractia este si ea un proces activ deorece se consuma o anumita cantitate de energie.
Motoneuronul intra in relatie prin mii de sinapse cu alti neuroni.
Substantele transimtatoare sunt excitatorii (acetilcolina, norepinefrina, dopamina, serotonina)
si inhibitorii (GABA, glicina, taurina, alanina). Altele pot actiona ca excitatori sau inhibitori in
functie de anumite circumstante (histamina, PG, polipeptidele).
Un anumit neuron va secreta intotdeauna acelasi tip de substanta la toate butoanele sinaptice
terminale ale sale si deci va transmite excitatia sau inhibitia tuturor neuronilor cu care este el in
legatura.
Potentialele postsinaptice sufera sumatie :
- spatiala
- temporala

Calea finala comuna (drumul parcurs de un stimul de la NMP la fibra musculara) primeste
comanda motorie de la nenumarate niveluri de integrare ale sistemului nervos.
 Cea mai simpla miscare voluntara a unui segment comporta intrarea in actiune a unui enorm
numar de sinapse neuronale. Aceasta miscare presupune :
- elaborarea centrala (decizia si comanda)
- calea de conducere
- ajustarea tonusului postural al segmentului mobilizat (actiune ce precede miscarea
propriu-zisa)
- contractia musculara efectoare a miscarii comandate
- modularea permanenta in timpul miscarii a tonusului musculaturii sinergiste, antagoniste,
ca si al musculaturii care asigura postura

Controlul motricitatii
Controlul motricitatii este organizat pe niveluri succesive.

A.Controlul medular
Semnalele senzitive de la periferie intra in maduva prin radacinile posterioare si aici au 2
destinatii :
- la acelasi nivel medular sau la unul invecinat produc un raspuns local
- trec prin maduva la centrii nervosi superiori

Maduva este sediul unor reflexe :

1)Reflexul miotatic (stretch-reflex, reflexul de intindere) – este singura cale
monosinaptica a unui sistem senzitivo-motor de feed-back. Este reflexul fusului muscular, caci
intinderea unui muschi excita fusul muscular, ceea ce reflex va declansa contractia acelui
muschi, a fibrelor extrafusale.
Bucla gama – motoneuronul gama din cornul anterior medular – axon – fibrele musculare
intrafusale – terminatia anulospirala din fus – fibrele Ia – protoneuronul senzitiv spinal – neuroni
intercalari – motoneuronul alfa. Rolul principal al buclei gama este sa mentina tonusul muscular.
2) Reflexul de tendon
3) Reflexul flexor (reflexul nociceptiv) – nu numai in mm flexori
4) Reflexe posturale si de locmotie :
o reactia pozitiva de sprijin – extensia mb inf cand se executa o presiune in talpa
o reflexele de redresare – apar in pozitia de decubit lateral, avand drept scop
posturarea in pozitie dreapta verticala. Sunt de fapt un complex de miscari
sincronizate ale membrelor, trunchiului, capului pt a mentine ochii orizontal,
capul si corpul verticale pt a se pregati pt actul motor.
o reflexele de echilibrare – reactiile de balans – incearca sa mentina centrul de
greutate al corpului in interiorul bazei de sustinere (sunt musculare sau
labirintice).
5) Reflexe medulare ce determina spasm muscular
- spasmul muscular postfractura – in zona fracturata din cauza durerii
- crampele musculare – orice fel de factor iritant local (ex frig)
6) Reflexele supraspinale
o reflexele tonic ale gatului
 o reflexele labirintice
o reflexele de redresare
o reflexele de echilibrare

B)Controlul supramedular
Activitatea motoneoronilor periferici este controlata de etajele superioare ale nevraxului.
- cortexul motor cu mai multe arii motorii
- fibrele care pleaca de la aceste arii alcatuiesc :
o sistemul piramidal asigura motricitatea voluntara si este si un sistem facilitator pt
motoneuronii medulari, influentand tonusul muscular
o sistemul extrapiramidal – regleaza tonusul muscular si postura si miscarile
complexe reflex-automate ; intervine si in miscarea voluntara declansata de
sistemul piramidal, moduland-o prin circuite recurente
- cerebelul – statie de modulare a miscarii ; intervine prin influentarea sistemului
extrapiramidal si in reglarea tonusului muscular
- formatiunea reticulata – din trunchiul cerebral are rol determinant in reglarea tonusului
muscular
- hipotalamusul si rinencefalul – intervin in reglarea tonusului muscular

Astfel miscarea voluntara presupune:

- elaborarea centrala
- ajustarea tonica posturala, care precede executarea propriu-zisa a miscarii
- modularea permanenta a tonusului in cursul miscarii

Tonusul muscular se diferentiaza in:

- tonusul de repaus – activitate reflexa medulara
- tonusul de postura – control superior : cerebel, nuclei cenusii, neocortex, formatiune
reticulata
- tonusul de atitudine – control cerebelos si al nucleului rosu
- tonusul de comportament – controlul complexului hipotalamus-rinencefal-cortex cerebral

Coordonarea miscarilor voluntare

Miscarea voluntara este rezultatul unei continue combinatii sinergice intre factorii senzitivi si
motori. Coordonarea acestei miscari implica aproape totalitatea functiilor sistemului nervos.
Miscarea voluntara este rezultatul unei cotinue combinatii sinergice intre factorii senzitivi si
motori. Coordonarea acestei misca implica aproape totalitatea functiilor sistemului sistemului
nervos :
- luarea deciziei de miscare – act cortical, constient, dar determinat de realitatea si cerintele
ambientale ajunse in constiinta noastra prin aferente senzitivo-senzoriale
- punerea in actiune a sistemelor piramidal si extrapiramidal cu sisteme motorii executive
de transport al comenzii si planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama si, de aici,
spre aparatul efector
- activitatea continua a sistemului monitor (sistemul senzorial-senzitiv), care transmite
infrmatii asupra modului de desfasurare a miscarii (pe baza excitatiilor primite de
 proprioceptori, receptori vizuali, receptori vestibulari etc) ; aceste informatii sunt
receptionate de sistemul reglator (mai ales de cerebel) ;
- sistemul reglator va asigura organizarea si ajustarea etapelor tonice si fazice ale
sistemului efector ;
- aparatul efector (muschi-articulatie) realizeaza miscarea voluntara in conformitate cu
planul elaborat si transmis de cortex si prelucrat continuu de subcortex, pe baza
aferentelor senzitivo-senzoriale

Exista deci 3 mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare :

1) sistemul informational
2) sistemul reglator
3) sistemul efector

Miscarile unui adult, oricat ar fi de complicate, pot fi descompuse in scheme de miscare.

Acestea sunt repetate de milioane de ori de la formarea lor din copilarie, devenind din ce in ce
mai precise si automatizate (ex mersul).
Aceste scheme se formeaza pe baza sistamului « incercari si erori », adica pe baza invatarii
din greseli. Rezultatul acestor procese de invatare se memoreaza sub forma de engrame
senzitivo-senzoriale si motorii. Ele se formeaza in copilarie prin control volitional si se
perfecteaza continuu prin repetitie. Cu cat sunt mai bine fixate, cu atat activitatile musculare
capata viteza de executie, intensitate si complexitate. Engramele nu numai ca vor realiza
miscarile dorite, dar vor inhiba si sinapsele care nu este necesar sa intre in schema miscarilor
dorite.
Kt sustine din ideea engramelor principiul repetitiei ca o baza a unei bune coordonari.
CURS 2 Bazele fiziopatologice ale kinetologiei

Daca kinetologia profilactica are la baza ideea mentinerii cat mai nealterate a conditiilor
fiziologice ale aaparatului NMAK este evident ca perturbarile acestor conditii vor reprezenta
bazele kinetologei terapeutice si de recuperare functionala.
Deci fiziopatologia aparatului NMAK justifica, directioneaza si determina tehnicile,
metodele, metodologia si obiectivele kt.

Articulatia
Ca element mecani efector al miscarii articulatia poate sta la baza deficitul aparatului
NMAK prin pierderea stabilitatii si a gradului de mobilitate a celor 2 segmente adiacente. Toate
structurile articulare si periarticulare pot sta la baza acestor 2 perturbari functionale (stabilitatea
si mobilitatea). Sub raport fiziopatologic, aceste perturbari pot fi cauzate de : durere, inflamatia
tesuturilor, deficitul mecanic (prin pierderea integritatii aparatului capsulo-ligamentar, pierderea
congruentei suprafetelor osoase articulare) sau pierderea functiei musculare adiacente.
Efectele acestor mecanisme conduc spre redoare sau ankiloza articulara, spre dificultati
de mentinere a unei posturi si a unui aliniament corect corporal, spre dificultati de mers sau in
abilitatea de a executa o serie de gestici obisnuite.

1.Redorile – limitari patologice ale miscarii articulatiei. Pot fi congenitale sau dobandite.
Aproape niciodat nu se pune problema kt pt redorile congenitale, acestea fiind de la inceput de
competenta chirurgiei corectoare. Redorile dobandite fac obiectul principal al kt. Se poate ajunge
la redoare articulara prin multe mecanisme.
a) leziunile tegumentelor si ale tesutului celular subcutanat (infiltratii edematoase
sangvine, inflamatie, scleroza, cicatrice) pot determina limitarea mai mult sau mai putin
reversibila a miscarii unei articulatii. Kt este benefica in majoritatea acestor leziuni.
b) leziunile aponevrotice prin retractura pot bloca mobilizarea unui segment asa cum se
intampla spre exemplu in boala Dupuytren. Retractura aponevrotica beneficiaza mai ales de
chirurgie.
c) leziunile musculo-tendinoase de cauza diversa (ruptura, hematom, calcificare, scleroza,
inflamatie) sfarsesc prin a limita miscarea datorita contracturii sau retracturii
d) leziunile capsulo-ligamentare sunt mai ales cele traumatice directe sau inflamatorii
care determina cicatrice retractile, calcificari si chiar osificari (ca in cazul osteofitilor sau
sindesmofitilor). Dar elasticitatea aparatului capsuloligamentar este influentata si de varsta,
secretie endocrina, fenomene vasculotrofice, reflexe locale. Pierderea supletii acestui aparat din
cauzele de mai sus reprezinta o indicatie importanta a kt (pasiva la inceput, apoi activa).
e) leziunile sinoviale rareori de alta etiologie decat cea inflamatorie determina reactie
lichidiana, hiperplazie, procese fibroadezive, corpi straini fibrocartilaginosi intraarticulari,
cicatrice fibroase – toate acestea blocand miscarea articulara. Chiar simpla iritatie sinoviala
generatoare de durere conduce la aclasi rezultat. In toate aceste cazuri se prefera kt activa.
 f) leziunile cartilaginoase si osoase sunt cele mai severe si de obicei ireversible.
Fragmentarea cartilajului cu caderea fragmentelor in articulatie, atrofia lui sau doar fisurarea
limiteaza prin durere si fenomen mecanic miscarea libera a suprafetelor articulare. Consecutiv
lezarii cartilajului va suferi osul sub forma leziunilor proliferative (exostoze, osteofitoze) sau
distructive (osteoliza) care prin durere si deformari determina redoare sau ankiloza. Uneori prin
lipsa de congruenta la marginea suprafetelor articulare in zonele in care dispare presiunea
suprafetei articulare opuse apar ingrosari osteoarticulare ca o artroliza spontana ce limiteaza
definitiv miscarea. Fracturarea capetelor osoase articulare lasa sechelele cele mai grave pt
mobilitatea articulara care nu poate fi recastigata prin kt.
g) Procesul de retractie – adaptare reprezinta o stare anatomofunctionala rezultata in urma
unei imobilizari articulare prelungite. Apoi turnoverul celular local va realiza o scadere numerica
celulara corespunzatoare noilor dimensiuni. Aceste modificari vor limita miscarea la iesirea din
imobilizare. La acestea se adauga si organizarea edemului difuz determinat de perturbarile
vasculo-trofice consecutive imobilizarii.

2)Ankilozele – pierderi definitive ale miscarilor – reprezinta de fapt stadiul final al unor
procese care au determinat initial redoarea. Ankilozele pot fi: fibroase (capetele articulare sunt
solidarizate prin tesut fibros f dens) si osoase (cand se formeaza punti osoase prin invadare
osteoblastica). Kt nu isi are rostul in aceste cazuri.

3)Mobilitatile articulare exagerate reprezinta inversul redorilor. Relaxarile si rupturile

ligamentare, elongatiile tendinoase, hipotoniile musculare, alterarea tampoanelor cartilaginoase
sunt cele mai importante si frecvente cauze ale amplitudinii exaggerate de miscare. Kt nu poate
actiona decat pe elemental muscular tonificandu-l si crescand astfel stabilitatea activa articulara.
Stabilitatea pasiva va fi corectat chirurgical.

Muschiul
1)Atrofia musculara de imobilizare – este de obicei secundara unei intreruperi centrale la
nivelul nervului sau al placii motorii a influxului nervos. Aceste atrofii neurogene sunt cunoscute
ca atrofii de denervare. Atrofia de imobilizare aparuta intr-un muschi cu inervarea pastrata, dar
care a fost pus in imposibilitatea de a actiona (segment in ap gipsat) se discuta aici. Profilaxia
atrofiei musculare este f importanta. Pt ca nu exista perturbari structurale importante refacerea
prin kt a fortei si volumului muscular este prompta.

2)Contractura - retractura musculara – este scurtarea muschiului sau mentinerea unei

tensiuni musculare dureroase sau nu, reversibila sau fixa, paroxistica sau permanenta si nu are
intotdeauna acelasi substrat fiziopatologic.
a)Contractura antalgica – de aparare in scopul de a bloca o articulatie dureroasa. Este un
reflex nociceptiv. Aceasta contractura poate fi considerata secundara unei cauze patologice de
vecinatate si trebuie respectata pana la indepartarea cauzei.
 b)Contractura algica – este tot efectul unui reflex nociceptiv, dar e primara,
autointrtinuta printr-un feedback pozitiv, punctul de plecare al durerii fiind chiar muschiul. De
obicei stimulul nociceptiv muscular este ischemia, dar poate fi si un hematom sau o leziune
directa sau o ruptura de fibre, un depozit de calcar, etc.
c)Contractura analgica – desemneaza 3 tipuri diferite : miostatica, miotatica (suportul
spasticitatii) si congenitala (artrogripoza). Contractura miostatica apare cand un segment de
membru este imobilizat intr-o pozitie de scurtare musculara. Reversibila initial, va deveni
ireversibila dupa mai multe saptamani.
Multe dintre contracturi sunt de fapt retracturi. Retractura musculara este considerata o
contractura pe cale de organizare sau chiar ireversibila prin diminuarea considerabila a
sarcomerelor si dezvoltarea tesutului conjunctiv cu elasticitate scazuta.
Retracturile musculare reale vechi nu mai beneficiaza de kt existand pericolul ruperii
muschiului. Chirurgia mai poate aduce realinieri articulare.
Exista multe cazuri limita intre contractura si retractura unde se intervine cu insistenta
prin kt pt a reda supletea miscarii articulare si capacitatea de contractie musculara.

3)Distrofia musculara progresiva – este denumirea generica data unor boli degenerative
ale muschiului striat conditioante genetic, cu evolutie lent progresiva si cu etiopatogenie
incomplet cunoscuta. Exista o multitudine de forme clinice si nosologice dar toate se grupeaza
morfologic in aspectul atrofic difuz muscular sau din contra in cel hipertrofic si nu
pseudohipertrofic cum s-a considerat deoarece este vorba de o hipertrofie reala. Tulburarile
musculare sunt de grade diferite, putandu-se ajunge pana la imposibilitatea efectuarii unei
activitati musculare.
Metoda eficienta pt limitarea scaderii fortei musculare este exercitiul activ cu rezistenta.
Efortul trebuie dozat pana la limita capacitatii metabolice musculare. Nu se urmareste cresterea
fortei sau rezistentei, ci mentinerea acestora la valorile existente.

4)Oboseala musculara – contractia intensa sau prelungita determina oboseala musculara,

sindrom fiziopatologic muscular constand din incapacitatea muschiului de a se mai contracta si
da a executa acelasi travaliu. Nervul continua sa trimita impulsuri, dar muschiul devine tot mai
slab prin scaderea rezervelor de ATP. Un muschi cu circulatie deficitara va obosi mai repede.
Este inversul rezistentei musculare. Cresterea rezistentei va intarzia aparitia oboselii.

Complexul nerv-muschi
1.Spasticitatea piramidala – este rezistenta excesiva a unui muschi la intinderea pasiva.
EMG arata la muschiul spastic o hiperactivitate a reflexului tonic de intindere cu excesive
descarcari ale motoneuronilor ca raspuns la o intindere impusa. Spasticitatea apare la intinderea
rapida. Termenul de spasticitate este utilizat in cazul muschilor la care rezistenta la intinderea
pasiva are o cauza neurologica centrala.
Spasticitate = sindrom de neuron motor central si se caracterizeaza prin :
- scaderea abilitatii
 - pierderea fortei
- cresterea reflexelor tendinoase
- cresterea rezistentei la intinderea pasiva a m
- hiperactivitatea reflexelor de flexie

Spasticitatea perturba calitatea miscarii voluntare, incetineste initierea, scazand

performanta miscarilor ca si forta de contractie.
Spasticitatea piramidala predomina pe flexori la mb sup si pe extensori la cele inf.
Mm cei mai afctati sunt cei care intervin cel mai mult in miscarea voluntara, de aceea
musculatura posturala a trunchiului este mult mai putin atinsa. Combaterea spasticitatii este un
obiectiv important al recuperarii. Kt si tehnicile de facilitare neuropropriceptiva au un rol
primordial.

2.Rigiditatea extrapiramidala – este o hipertonie musculara ca si spasticitatea, definindu-

se prin acelasi fenomen. Diferentierea este doar clinica. Are o distributie mai uniforma,
cuprinzand si flexorii si extensorii, mai ales musculatura proximala, ca si musculatura posturala
tonica a trunchiului. Este mai plastica (ceroasa), se evidentiaza si la miscarea lenta. Este cauzata
tot de exagerarea reflexului miotatic. Recuperarea este asemanatoare cu cea aplicata pt
spasticitatea piramidala.

3.Hipotoniile musculare – au ca si cauza deprimarea mecanismului neuromuscular prin

reflexul miotatic si prin interesarea centrilor superiori care generaza influxuri inhibitorii sau
blocari ale cailor facilitatorii. Majoritatea bolilor neurologice determina hipotonii musculare.

4.Atrofiile de denervare – situatie extrema a hipotoniilor, in care muschiul lipsit de

influxul nervos trofic se va degrada structural. Aceasta leziune implica neuronul motor periferic.
Muschiul isi reduce volumul si isi pierde treptat elementele contractile, aparand fibroza si
infiltratia grasa. Obiectivul kt instaurata cat mai precoce este sa mentina cat mai mult functia si
structura muschiului, pana se va produce reinervarea.

Nervul
1)Sindromele hipokinetice – determinate de leziuni ale neuronului motor central sau
periferic ; paralizii de toate tipurile, monoplegii, hemiplegii, paraplegii.

2)Sindroamele hiperkinetice – mai putin accesibile kt. Se datoreaza abolirii functiei

normale a structurilor extrapiramidale cu pierderea inhibitiei motorii comandate de aceste
structuri si deci cu aparitia miscarilor involuntare. Clinic, aceste hiperkinezii se manifesta ca
niste convulsii, trmuraturi, fasciculatii musculare, miscari coreice si atetozice, mioclonii, crampe,
ticuri.
 Multe boli determina sindroame hiperkinetice, si majoritatea beneficiaza de kt pt un
obiectiv sau altul si astfel se poate obtine o influenta favorabila si asupra acestor sindroame.(ex
Parkinson)

3)Sindroame diskinetice – perturbari ale motilitatii voluntare care apar ca rezultat al

alterarii mecanismelor de reglare a acestei motilitati. La baza ar fi o contractie tonica trecatoare a
unui anumit grup muscular implicat intr-un anumit act motor de obicei profesional. Clinic se
observa crampe musculare. Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice, deci
depind de activitatea nervoasa superioara care poate fi influentata prin mtodologie kinetologica.

4)Tulburarile in coordonarea miscarilor voluntare – apraxia, ataxia si discoordonarea.

a)Apraxia este o tulburare la nivelul organizarii schemelor motorii. Exista apraxii
globale, localizate (a mimicii), si specifice unei functii (a mersului, imbracarii). In apraxie
pacientul stie si ar putea face o miscare, dar nu o poate face cand i se solicita sa o faca, desi
spontan o realizeaza. Apraxicul nu este un paralizat, si nici un psihopat. Apraxia beneficiaza de
reeducare prin kt.

b)Ataxia este o tulburare motorie de controlare a directiei, intensitatii, preciziei, vitezei,

limitelor unei miscari voluntare. Miscarea este deci inadecvata scopului propus. Exista o ataxie
kinetica si o ataxie statica (incoordonarea posturii). Ataxia este intalnita in multe tipuri lezionale
ale SNC. In unele dintre acestea se poate recurge la kt.

c)Discoordonarea este un sindrom polimorf sub raport patogenetic generat de leziuni ale
sistemului senzitiv sau motor sau de reglare, ceea ce ii confera si un polimorfism clinic. In cadrul
acestui sindrom intalnim tulburari de echilibru variate, incoordonare in miscari, disinergii intre
agonisti-sinergisti-antagonisti, trmuraturi sau diverse forme de ataxie.

5)Tulburarile de sensibilitate pura – reprezentate de perturbarea transmiterii informatiilor

proprioceptive, a simtului kinestezic pornit din articulatii, ligamente, tendoane, mm, compromit
aferenta constienta. Exteroceptia perturbata are mai putine repercusiuni asupra motilitatii daca
mcanismele senzoriale sunt normale.

CURS 3 Postura si locomotia

 Testele globale (clinice) ale functiei aparatului neuromusculoartrokinetic sunt aprecieri
sintetice (gestuale) ale starii aparatului NMAK.
Testele articulare si musculare sunt analitice, exprimand cuantificat diferite aspecte ale
deficitului motor, fara sa dea imaginea rasunetului acestui deficit asupra activitatii individului.
Metoda moderna de evaluare globala este “evaluarea ADL” (activities of daily living). Ea
a intrat in uzul tuturor centrelor de recuperare si completeaza fisa de bilant functional al oricarui
pacient cu incapacitate functionala.
Au fost create evaluari ADL pentru cele mai importante grupe de boli generatoare de
incapacitate sau chiar direct pe tipuri de incapacitate.
In forma completa evaluarea ADL are liste detaliate si pe baza raspunsurilor date la
fiecare pozitie se pot calcula coficientii generali de activitate sau pe tipuri de activitati.

i) Evaluarea alinierii si posturii corecte a corpului

Exista o relatie reciproca intre alinierea segmentelor corpului, a corpului ca intreg, si
eficienta functiei locomotorii. O alcatuire fizica defectuoasa a corpului este si disfunctionala
pentru una sau alta dintre functiile de baza ale organismului. Aceasta trebuie evaluata ca
dimensiune si importanta si corectata.
Postura organismului este influentata de 3 factori:
 Ereditatea
 Starile patologice
 Obisnuinta
Acesti 3 factori vor fi analizati, pentru ca posibilitatile influentarii lor sunt diferite.
Aspectul general al corpului sau configuratia fizica a lui este rezultanta a 3 elemente:
- Atitudinea corpului – determinata de raporturile partilor componente ale aparatului
locomotor – este obiectivul principal al evaluarii
- Cresterea corpului – reprezentand acumularile cantitative in inaltime, marime si greutate,
in raport cu varsta si sexul
- Dezvoltarea globala in raport cu varsta
Aceste 3 elemente determina diferente tipologice umane care pot fi incadrate in differite
tipuri constitutionale.

Evaluarea aliniamentului pozitiei ortostatice

A. Linia gravitatiei intregului corp se apreciaza prin utilizarea firului cu plumb
1. Pentru inclinari laterale: protuberanta occipitala – apofiza spinoasa a vertebrei C7 – pliul
interfesier – spatiul dintre condilii interni ai genunchilor – spatiul dintre calcaie
2. Pentru inclinari antero-posterioare: lobul urechii – mijlocul umarului – marele trohanter –
posterior de patela – lateral de maleola tibiala
3. Pentru devierile intregului corp de la aceste linii trebuie sa ne asiguram ca nu este vorba de
pozitii de balans al corpului in ortostatism.
 B. Evaluarea alinierii segmentelor corpului trebuie facuta din fata, din lateral si din
posterior
1. Din fata
a) Umerii: se observa alinierea claviculelor; denivelarea lor este o dovada de asimetrie
scapulara (se coroboreaza cu evaluarea din spate).
b) Torace: se observa malformatiile (“in carena”, “in palnie”, “in butoi”, infundibuliform, cu
sant Harrison, evazat la baza, etc)
c) Pelvis: se apreciaza cu rigla nivelul spinelor antero-superioare pe aceeasi linie sau prin
fixarea cu policele testatorului a celor doua puncte, urmata de observarea nivelului celor
doua police.
d) Membrele inferioare: se noteaza prezenta unui genu valgum, dimensiunea lui (distanta
intermaleolara in centimetri), simetria deviatiei; prezenta unui genu varum, dimensiunea
lui in centimetri (masurata intre marginile mediale ale genunchilor, maleolele interne
atingandu-se) ! Hiperextensia genunchiului asociata cu rotatia femurului poate crea un
fals genu varum.
e) Prezenta torsiunii tibiale se apreciaza dupa pozitia rotulei cand picioarele stau paralele si
usor indepartate: daca rotulele privesc medial, tibia este rotata extern fata de femur; daca
pozitionam rotulele sa priveasca drept inainte, atunci picioarele nu vor mai fi paralele, ci
varfurile vor devia spre exterior.
f) Degetele picioarelor: se pot observa un halux valgus sau/si degetele in ciocan

2. Din lateral
a) Capul: devierea anterioara este apreciata in raport cu linia gravitatiei marcata de firul cu
plumb – atentie, deorece mijlocul varfului umarului poate fi el insusi deviat si sa nu mai
fie pe aceeasi linie cu lobul urechii!
b) Scapula: se poate observa proeminarea posterioara a unghiului scapulei si a marginei ei
vertebrale in cazurile de rotatie sau de inclinare inainte a acesteia
c) Coloana: se apreciaza prezenta cifozei, a spatelui rotund, a lordozei, a cifolordozei
d) Bazinul: se observa capul femural ascensionat sau coborat in cotil
e) Membrele inferioare: se observa genu recurvatum
f) Piciorul: privit dinspre fata interna se apreciaza bolta anteroposterioara; se noteaza
maleola interna, tuberculul osului navicular si locul unde articulatia metatarso-falangiana
a halucelui atinge podeaua – toate aceste puncte trebuie sa fie pe o linie (linia Feiss); daca
tuberculul navicularului este sub linie la 2/3 de podea pe perpendiculara liniei Feiss –
podea, prabusirea boltii este de grd I (usoara); daca este la 1/3 de podea este de grd II
(medie); daca este chiar pe podea este severa – grd III.

3. Din posterior
Deplasarea intregului corp de la firul cu plumb care cade intre calcaie, reperele superioare
fiind insa lateralizate, semnifica membre inferioare inegale (daca si cele 2 spine postero-
superioare nu sunt pe aceeasi linie orizontala) sau un simplu balans.
a) Capul: aprecierea pozitiei drepte in cazul in care linia bilobulara (intre lobii urechilor)
este perpendiculara pe firul cu plumb
b) Scapula: se apreciaza linia spinelor si a unghurilor scapulare care trebuie sa fie pe
orizontala; se apreciaza de asemenea gradul de abductie a scapulelor prin distanta dintre
 marginea vertebrala a scapulei si coloana (abductia este usoara la 5 cm, moderata la 7,5-8
si extrema la 10cm).
c) Talia: se apreciaza unghiul lateral al taliei care poate fi asimetric prin scoliozarea
coloanei
d) Coloana: se noteaza deviatiile laterale ale coloanei, functionale sau structurale; se
apreciaza spatele plat
e) Picioarele: linia tendoanelor ahiliene “fuge” in afara in cazul picioarelor plate in eversia
calcaneelor

ii) Evaluarea mersului

Mersul ca mecanism motor prezinta un obiectiv de analiza foarte important pentru
diagnostic, inregistrarea deficitelor functionale articulare, musculare sau de coordonare ale
jumatatii inferioare a corpului si nu numai. Studiul mersul este esential in incercarea de
normalizare a deficitelor motorii si in utilizarea lui ca metoda kinetologica.
Mersul este format dintr-o alternanta de miscari si pozitii de sprijin ale cate unui membru
pelvian pe care le repeta identic celalalt membru.
Definirea pasului este importanta. Pasul dublu corespunde seriei de miscari care se
succed intre cele doua pozitii identice ale unui singur picior. Pasul se desfasoara in 4 timpi:
1. Inceputul sprijinului dublu (pe ambele picioare)
2. Sprijinul dublu
3. Sprijinul unilateral cu:
a) semipasul posterior
b) momentul verticalei
c) semipasul anterior
4. Inceputul dublului sprijin ulterior

Ciclul complet al unui pas este format din 2 faze fundamentale: sprijinul si balansul.
O analiza amanuntia descopera o serie de subdiviziuni ale acestor faze. Se analizeaza 4
secvente ale unui pas:
a) atacul cu talonul
b) pozitia medie
c) desprinderea
d) balansarea

Schemele normale ale acestor faze sunt urmatoarele:

I. Atacul cu talonul:
- capul si trunchiul verticale; bratul opus este proiectat inainte;
- bazinul face o usoara rotatie anterioara;
- genunchiul membrului de atac este extins;
- piciorul respectiv este in unghi drept cu gamba.

Perturbari ale fazei I:

- capul si trunchiul se apleaca inainte – se controleaza extensorii genunuchiului
- trunchiul aluneca spre dreapta si soldul se roteaza extern, pasul se scurteaza – se
controleaza rotatorii interni ai soldului, extensorii genunchiului si eversorii piciorului
- bazinul se roteste posterior – se controleaza extensorii soldului si flexorii coapsei
(evaluarea amplorii mersului)
- soldul in abductie – se controleaza adductorii
- genunchiul in extensie blocata sau in hiperextesie – se controleaza extensorii de flexorii
genunchiului
- piciorul este plat pe sol (caderea antepiciorului) – se controleaza flexorii dorsali ai
piciorului

II. Pozitia medie:

- capul si trunchiul verticale
- bratele apropiate de axa corpului
- bazinul foarte usor rotat anterior si usor inclinat spre stanga
- coapsa dreapta moderat rotata extern
- genunchiul drept extins, iar cel stang usor flectat

Perturbari ale fazei a II-a:

- capul si trunchiul se apleaca inainte cu o rotatie anterioara crescuta a bazinului – se co
ntroleaza extensorii genunchiului
- capul si trunchiul se apleaca inapoi cu o rotatie posterioara a bazinului – se controleaza
extensorii soldului
- capul si trunchiul se apleaca spre dreapta, bazinul se ridica pe partea stanga, in timp ce
bratul drept se indeparteaza de corp (mersul fesierului mijlociu) – se controleaza
abductorii coapsei drepte
- bazinul este in rotatie anterioara exagerata – se controleaza abdominalii si extensorii
coapsei; atentie la amplitudinea extensiei coapsei
- bazinul este inclinat spre partea stanga (mersul tip Trendelenburg) – se controleaza
abductorii coapsei drepte
- soldul in rotatie externa exagerata – se controleaza adductorii si rotatorii interni ai
coapsei, extensorii genunchiului si eversorii gleznei
- genunchiul in extensie sau in hiperextensie – se controleaza: flexorii si extensorii
genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei (evaluarea amplitudinii flexiei dorsale a gleznei)
- genunchiul are o flexie exagerata – se controleaza: flexorii plantari al gleznei

III. Desprinderea de sol a piciorului

- capul si trunchiul, verticale
- bratul drept inaintea axului corpului, cu cotul usor flectat, bratul stang usor in spatele
axului corpului, cu cotul extins
- bazinul in rotatie anterioara
- coapsa dreapta in usoara rotatie externa
- genunchiul drept usor flectat
- glezna dreapta in flexie plantara
 - -piciorul se sprijina pe partea anterioara
- -degetele in extensie din MTF

Perturbari ale fazei a III-a:

- bratele sunt la distante diferite de axa corpului; coatele sunt flectate – se controleaza:
flexorii plantari si extensorii coapsei si genunchiului
- bazinul cu rotatie anterioara exagerata – se controleaza: abdominalii si extensorii coapsei;
de verificat amplitudinea extensiei coapsei
- soldul in rotatie externa exagerata – se controleaza: flexorii plantari si extensorii coapsei
si genunchiului
- genunchiul este partial flectat si/sau flexia plantara este limitata, glezna putand fi in
dorsiflexie – se controleaza: flexorii plantari

IV. Balansarea
- capul si trunchiul verticale
- bazinul cu foarte usoara rotatie anterioara
- soldul in usoara rotatie interna
- coapsa si genunchiul drept flectate
- membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin
- piciorul in unghi drept pe gamba si usor eversat

Perturbari ale fazei a IV-a:

- trunchiul aluneca spre stanga, in timp ce bazinul se ridica pe dreapta – se controleaza:
flexorii coapsei si genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei
- bazinul rotat posterior – se controleaza: extensorii si flexorii coapsei; de verificat
amplitudinea flexiei
- coapsa in abductie – se controleaza: flexorii coapsei si genunchiului, ca si flexorii dorsali
ai piciorului; de verificat amplitudinea abductiei si flexiei coapsei, ca si flexia
genunchiului
- soldul in rotatie externa – se controleaza: rotatorii interni ai coapsei si eversorii piciorului
- flexia coapsei si gambei este exagerata, iar antepiciorul cade (stepaj) – se controleaza:
flexorii dorsali ai piciorului
- degetele se tarasc pe sol – se controleaza: flexorii coapsei, gambei si cei dorsali ai
piciorului

S = Heel Strike FFL = Forefoot loading HL = Heel Lift

TO = Toe Off HSO = Heel Strike opposite foot.

CURS 4 Teoria exercitiului fizic terapeutic

Exercitiul fizic terapeutic este structural format din 3 parti:
1. Pozitia de start si miscarile efectuate in cadrul acestei posturi
2. Tipul de contractie musculara (concentrica, excentrica, izometrica) necesara in cadrul
exercitiului
3. Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial cu scop de facilitare sau inhibare a
raspunsului
Exercitiul fizic urmareste fie cresterea fortei musculare, fie mobilizarea articulara, fie
coordonarea neuromotorie sau abilitatea.
Principii de baza ale exercitiului fizic terapeutic:
- Se executa lent, fara bruscari, ritmic
- Exercitiile trebuie sa se bazeze pe pozitii de start stabile, care faciliteaza travaliul
muscular si permit apoi recuperarea cat mai buna a acestui travaliu
- Progresivitatea exercitiilor va fi lenta, de la stadiile cele mai joase de forta muscular,
redoare sau incoordonare trecandu-se treptat la exercitiile care cer forta, amplitudine sau
coordonare aproape normale
- Exercitiile de tonifiere musculare trebuie sa se execute intotdeauna pe toata amplitudinea
de miscare articulara posibila
- Cu cat un exercitiu a cerut o contractie musculara mai intensa, cu atat pauza de relaxare
care urmeaza este mai lunga pentru refacerea circulatiei. Din alternanta exercitiu-relaxare
se creeaza ritmul exercitiului.
- Orice exercitiu trebuie sa se execute in limitele maxime posibile ale unghiului de miscare
a segmentului, numai in acest fel vor intra in actiune toate fibrele musculare, iar
amplitudinea miscarii se va mentine sau va redeveni normala.

1.Pozitia de start
Creearea unei perfecte stabilitati a corpului si/sau segmentului in timpul exercitiului este
o conditie de baza. Pozitia de “stand cu picioarele indepartate” este mult mai stabila fata de
pozitia “stand cu picioarele apropiate” pentru orice exercitiu de trunchi sau membre, dar daca
acest exercitiu reclama miscarea inainte a bratelor, stabilitatea se obtine mai ales daca se duce un
picior in fata.
Exceptie: in cadrul exercitiilor de coordonare neuromusculara cand pozitia de start este
aleasa tocmai pt a crea dificultati in mentinerea echilibrului.
2.Progresivitatea
Reprezinta necesitatea si modalitatea exercitiilor fizice de a fi in continua corelatie cu
capacitatea functionala a structurilor implicate in exercitiu, capacitate functionala ce creste
treptat odata cu aplicarea repetata a exercitiului fizic terapeutic.
Se aplica in exercitiile pt tonifiere musculara, pt cresterea amplitudinii miscarii si pt
coordonare.
a.Progresivitatea pt tonifierea musculara:
- Cresterea progresiva a lungimii sau greutatii bratului parghiei (rezistentei)
 - Scoaterea treptata a ajutorului dat unei miscari de musculatura accesorie
- Cresterea amplitudinii unei miscari esecutate contra gravitatiei sau cu o greutate adaugata
- Asocierea unei miscari in subsidiar la un exercitiu care antreneaza grupul muscular
principal
- Modificarea ritmului unei miscari
- Succesiunea contractie statica – contractie dinamica
- Succesiunea miscare in pozitie fara efectul gravitatiei – miscare cu implicarea gravitatiei
(la forta 2-3)
- Cresterea greutatii (sarcinii) care reprezinta rezistenta aplicata (cu 150-250g)
- Prelungirea duratei in timp a exercitiului dupa ce se trece de perioada de adaptare cand
apare impresia ca efortul este din ce in ce mai usor

b.Progresivitatea pt amplitudine
- modificarea ritmului miscarilor care se executa pe toata amplitudinea miscarilor
- adaugarea unei serii de mici si ritmice miscari la limitele sectorului de mobilitate articulara
- Introducerea unor tensiuni prelungite pe directia miscarii ce trebuie recuperata (aceasta fortare
sustinuta nu tb sa produca durere importanta).

c.Progresivitatea pt coordonare:
- se trece progresiv de la miscari ale articulatiilor mari spre miscari ale celor mai mici
- Cresterea preciziei in executarea unei miscari
- Combinarea miscarilor diverselor articulatii si segmente
- Diminuarea treptata a poligonului de sustinere
- Cresterea dificultatii de a mentine in echilibru o pozitie
- Utilizarea de sarituri usoare pe un picior, alternativ, cu opriri bruste in anumite pozitii, sau pasi
inainte, in lateral, in spate, cu flectarea si intinderea cate unui genunchi.

d.Progresivitatea in timp:
- Cresterea treptata a duratei unui exercitiu – durata se apreciaza la nivelul unei zile, deorece se
refera atat la durata unei sedinte, cat si la durata tuturor sedintelor dintr-o zi.

I.Pozitia si miscarea
Pozitia de start (initiala) – miscare – pozitia finala (de obicei coincide cu cea initiala)
Elemente care intervin in pozitie si miscare:
1. Suprafata bazei de sustinere a corpului in timpul exercitiului – cu cat aceasta este mai mare cu
atat pozitia este mai stabila si nu implica relatii de mentinere a echilibrului
2. Distanta dintre centrul de greutate al corpului si suprafata de sustinere – cu cat distanta este
mai mica stabilitatea va fi mai mare
3. Nr de articulatii care intra in schema de miscare, dar si nr de articulatii care suporta greutatea
corpului influenteaza echilibrul si stabilitatea
4. Lungimea bratului parghiei in miscarea comandata
5. Modificarile de tonus muscular (promovarea sau inhibarea reflexelor de tonus muscular)
6. Rezistenta care se va opune miscarii, respectiv contractiei musculare: fara gravitatie, cu
gravitatie, cu gravitatie asistata
7. Nivelul de lungime in care muschiul este pus in actiune
8. Pozitia si miscarea vor tine seama de tipul contractiei musculare solicitate (izometrica,
concentrica, excentrica)
9. Miscarea membrelor va tine seama de cele 3 modalitati de performare:
- cu articulatia mijlocie imobila
- cu articulatia mijlocie flectandu-se
- cu articulatia mijlocie extinzandu-se
10. Prezenta durerilor sau a altui disconfort obliga la alegerea unei pozitii si miscari care sa nu
evidentieze disconfortul

II.Pozitiile de pornire
A.Pozitii fundamentale:
a) Ortostatica
b) In sezand
c) In genunchi
d) Culcat
e) In atarnat

B.Pozitii derivate
1.Din ortostatism
a.schimband pozitia bratelor – mainile pe solduri, la umar, bratele in cruce, mainile la piept,
membrele superioare in cruce, mainile la ceafa etc
b.schimband pozitia trunchiului – trunchiul inclinat inainte, aplecare in fata, inclinare laterala
c.schimband pozitia picioarelor – stand in unipodal, stand cu picioarele indepartate, stand cu
picioarele in linie (unul inaintea celuilalt), stand pe varfuri, in fandare, ghemuit etc
d.schimband pozitia trunchiului si a picioarelor – fandare cu inclinarea trunchiului in aceeasi
directie, etc

2.Din sezand
a.schimband pozitia bratelor
b.schimband pozitia trunchiului – trunchiul aplecat pe coapse, intre coapse, sezand pe podea
c.schimband pozitia picioarelor – cu genunchii departati, calare pe scaun, sezand pe podea cu
genunchii intinsi,/flectati etc

3.Din pozitia in genunchi

a.schimband pozitia bratelor
b.schimband pozitia trunchiului
c.schimband pozitia picioarelor – genunchi indepartati, sezutul pe calcaie, pe un genunchi

4.Din postura culcat

a.schimband pozitia bratelor
b.schimband pozitia picioarelor – genunchi flectati, picioarele indeparate, cu genunchii indoiti si
bazinul ridicat, cu membrele inferioare drepte ridicate la zenit, lateral cu genunchii flectati etc

5.Din atarnat
a.schimband pozitia picioarelor – cu genunchii flectati, cu intreg corpul intins in pozitie oblica,
cu picioarele in sprijin si corpul arcuit, etc
b.schimband priza mainilor – cu mainile in pronatie, in supinatie, cu o mana pronata si una
supinata, cu palmele fata in fata

II.Promovarea miscarilor sau controlul motor

Suita etapelor controlului motor:

1.Mobilitatea – abilitatea de a initia o miscare si de a o executa pe toata amplitudinea ei

fiziologica – mobilitate articulara si forta muscular

2.Stabilitatea – capacitatea de a mentine posturile gravitationale si antigravitationale ca si

pozitiile mediane ale corpului; posibilitatea realizarii unei contractii musculare normale
simultane a muschilor din jurul articulatiei. Se realizeaza prin 2 procese:
- integritatea reflexelor tonice posturale de a mentine o contractie in zona de scurtare a
muschiului contragravitatiei sau contra unei rezistente aplicate de kt
- cocontractia – contractia simultana a muschilor din jurul unei articulatii ceea ce creeaza
stabilitatea in posturile de incarcare si face posibila mentinerea corpului in pozitie dreapta

3.Mobilitatea controlata – reprezinta abilitatea de a executa miscari in timpul oricarei posturi de

incarcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate sau de a rota capul si trunchiul in
jurul axului longitudinal in timpul acestor posturi. Aceasta necesita:
- obtinerea unei forte de musculare in limita disponibila de miscare
- promovarea unor reactii de echilibru in balans
- dezvoltarea unei abilitati de utilizare a amplitudinii functionale de miscare atat in
articulatiile proximale, cat si in cele distal

4.Abilitatea este ultimul nivel al controlului motor – cel mai inalt – putand fi definita ca
manipularea si explorarea mediului inconjurator. Zona proximala a membrelor are stabilitate
dinamica care ghideaza membrul, iar partea distala (mana, piciorul) are o mare libertate de
miscare si actiune. Membrul superior este cel care are cele mai mari necesitati de abilitate.
Tipuri de contractii musculare
Contractia musculara se manifesta prin fenomene mecanice, electrice si termice.
Manifestarile mecanice sunt reprezentate de modificari de tonus muscular si de forma.
Exista doua tipuri principale de contractie:
- contractii izotonice, în care muschiul se scurteaza dar tensiunea din interior ramâne
constanta. Sunt caracteristice muschilor membrelor si realizeaza lucrul mecanic finalizat
cu diverse forme de miscare;
- contractii izometrice, în care muschiul nu-si modifica dimensiunile, dar tensiunea din
interior creste. Sunt caracteristice musculaturii posturale.
In timpul contractiei izotonice (dinamice) muschiul se scurteaza, isi modifica dimensiunea in
actiune de invingere a fortei externe. Acest tip de contractie este considerata a fi formata din 2
faze:
- faza concentrica, de scurtare a muschiului in care greutatea, suportul sau orice alt obiect
care reprezinta forta externa este miscat si
- faza excentrica in care obiectul inainte mutat, este adus la loc.
Trebuie precizat ca in ambele faze muschiul este in stare de contractie, doar ca in faza
concentrica el invinge forta externa, iar in faza excentrica el readuce segmentul sau partea de
corp in pozitie initiala prin cedare. Aceasta este si partea contractiei musculare care se crede ca
produce durerea de a doua zi din muschi dupa un antrenament cu greutati, pentru ca determina
mici rupturi pe suprafata filamentelor de actina si miozina, unitatea contractila a muschiului.
Al doilea tip de contractie determinat de modul de invingere a resistentei externe este
contractia izometrica (statica). In aceasta contractie muschiul nu isi modifica lungimea, ci numai
stare de tensiune. Adica el se contracta impotriva unui obstacol fix. Totusi se crede ca si in
aceasta stare exista un anumit grad de scurtare a muschiului, mic totusi, permis de elasticitatea
tendonului.
Cele doua tipuri de contractie se asociaza si se succed in timpul contractiei musculare
fiziologice.
Contractia musculara simpla se numeste secusa si apare in urma aplicarii unui stimul unic.
Secusele se produc foarte rar in organism (un exemplu îl reprezinta frisoanele. Contractia
musculara normala se numeste tetanus si apare în urma aplicarii unor impulsuri repetate,
succesive si de durata. Contractiile tetanice sunt de doua tipuri: incomplete, în cazul aplicarii
unor stimuli cu frecventa mai redusa, si complete, în cazul aplicarii unor stimuli cu frecventa
mare.
Manifestarile electrice constau în depolarizare si repolarizare la nivelul sinapsei de tip placa
motorie. Fenomenele bioelectrice se inregistreaza cu ajutorul electromiografului.
Manifestarile termice constau in eliberarea unei cantitati mari de caldura (termogeneza). În
conditii de activitate ( efort fizic ) într-un mediu rece, termogeneza creste prin cresterea tonusului
muscular. Daca temperatura corpului nu poate fi mentinuta, apar frisoanele, care au drept
consecinta producerea de caldura.
Particularitatile contractiei musculare:
- tonusul muscular – repreyinta starea de permanenta de tensiune (contractie usoara) a
muschilor in repaus. Mecanismul de producere si mentinere este neuroreflex;
- forta musculara – reprezinta tensiunea dezvoltata de muschi în timpul contractiei sale.
Depinde de intensitatea stimulilor si de proprietatile morfofunctionale ale muschilor;
- oboseala musculara – se manifesta prin scaderea fortei musculare si a preciziei
miscarilor, prin aparitia febrei musculare datorita acumularii acidului lactic în muschi.
 Totodata, scade cantitatea de ATP, PC si glucoza, iar descompunerea ATP este mult mai
rapida decat sinteza acestuia.

Elementele facilitatorii si inhibitorii

Sunt manevre care declanseaza stimulii senzitivi meniti sa mareasca sau sa reduca
raspunsul motor. Raspunsul la acesti stimuli depinde de pacient, de parametrii aplicarii
stimulului (frecventa, durata, ritm) si de varsta bolnavului si starea SNC.
1.pentru mobilitate
- initierea miscarii
o Initierea ritmica
o Miscarea activa de relaxare-opunere
o Contractii repetate
- cresterea amplitudinii
o Initierea ritmica
o Relaxare – opunere
o Relaxare – contractie
o Stabilizare ritmica
o Rotatie ritmica

2.pentru stabilitate
- -intarirea musculaturii posturale descarcate
- Inversare lenta cu opunere
- Izometrie alternanta
- intarirea musculaturii posturale si cocontractia din descarcare
o Inversare lenta cu opunere
o Contractie izometrica in zona scurtata
o Izometrie alternanta
o Stabilizare ritmica
- contractia din incarcare
o Inversare lenta cu opunere descrescanda
o Izometrie alternanta
o Stabilizare ritmica

3.pentru mobilitatea controlata

- Inversare lenta
- Inversare lenta cu opunere
- Contractii repetate
- Secventialitate pentru intarire
- Inversare agonistica
 -
4.pentru abilitate
- Inversare lenta
- Inversare lenta cu opunere
- Secventialitate pentru intarire
- Inversare agonistica
- Progresie cu rezistenta
- Secventialitate normala

1.Elemente proprioceptive
a. Intinderea
- rapida: faciliteaza sau amplifica miscarea; se poate aplica si o usoara rezistenta miscarii,
crescand in acelasi fel mai mult contractia
- prelungita: are efect inhibitor pt agonisti
b. Rezistenta – aplicata unei miscari creste recrutarea de motoneuroni. Se utilizeaza in scopul
obtinerii hipertrofiei musculare
c. Vibratia – are efect facilitator asupra muschiului vibrat si inhibitor asupra celui antagonist. Se
evita in prezenta unor scheme patologice de miscare (ex ataxie)
d. Telescoparea (compresiunea)- reprezinta elementul prin care se realizeaza o presiune ferma
pe suprafetele articulare prin compresiunea in lungul membrului. Procesul inflamator articular
contraindica telescoparea.
e. Tractiunea – elementul invers telescoparii – tractiunea membrului in ax; pt cresterea
amplitudinii; se executa lent si cu insistenta.
f. Acceleratia (liniara si angulara) – are la baza functia aparatului vestibular – raspunsul motor
este de stimulare sau inhibare pentru membre si trunchi in functie de modul in care s-a produs
stimularea labirintica. Este utilizata in special pt cresterea tonusului muscular, a abilitatii la copiii
cu IMC, hemiplegici, etc
g. Rostogolirea ritmica, repetata, la copiii spastici, efectuata la inceputul sedintei are rol de
relaxare, pregatind posturile si miscarile. Balansul ritmic si lent in plan orizontal sau vertical
poate avea aceleasi efecte de calmare, de relaxare generala.

2.Elementele exteroceptive
Receptorii pielii sunt facilitatori pentru muschii subiacenti.
a. Atingerea usoara – manual sau cu un calup de gheata deasupra corpului muscular prin cateva
miscari pt a nu permite adaptarea. Se foloseste la nivelul fetei si la nivelul membrelor distal.
b. Periajul – cu o perie electrica: cu rol antialgic
c. Temperatura – cald sau rece in diferite conditii de durata, suprafata, aplicare, profunzime de
penetrare, temperatura, zona de aplicare; caldura neutra – scaderea durerii, cresterea relaxarii,
fixeaza organismul in starea de homeostazie – aplicata local sau general.
d. Tapotarea usoara paravertebrala – scaderea tonusului muscular si relaxare generala.
3.Elemente combinate – proprio si exteroceptive
a. Contactele manuale
b. Presiunea pe tendoanele lungi

4.Elementele telereceptive
a. Vazul
b .Auzul
c. Olfactia

5.Elemente interoceptive
- stimularea sinusului carotidian: depresor al TA, creste frecventa impulsurilor aferente,
marind efectul depresor asupra centrilor medulari si scazand tonusul muscular; se
realizeaza prin pozitionarea capului mai jos decat trunchiul

Elementele facilitatorii si actiunea lor:

1.Raspuns fazic localizat prin:
- intindere rapida
- tractiune
- atingere usoara
- semnal vizual
- comanda verbala

2.Raspuns fazic generalizat prin:

- accelerare angulara sau liniara tranzitorie
- atingere usoara
- miros nociv
- semnal vizual
- comanda verbala

3. Raspuns tonic localizat prin:

- vibratie
- telescopare
- periaj
- atingere sustinuta
- intinderea musculaturii intrinsece
- semnal vizual
- comanda verbala
4.Raspuns tonic generalizat prin:
- acceleratie liniara sustinuta
- capul sub nivelul trunchiului

5.Scadere localizata a tonusului prin:

- vibratia antagonistului
- intinderea prelungita
- presiune pe tendoane
- stimul termal
- semnal vizual
- comanda verbala

6. Scadere generalizata a tonusului prin:

- balansare sau rostogolire ritmica
- stimul termal
- tapotare usoara paravertebrala
- capul sub nivelul trunchiului
- semnal vizual
- comanda verbala
CURS 5 Tehnici si metode în kinetoterapie

Pentru relizarea unor programe de kinetoterapie eficiente sunt necesare:

 Cunoasterea principalelor tehnici şi metode care stau la baza realizarii programelor de
kinetoterapie
 Capacitatea de a alege tehnicile şi metodele potrivite pentru fiecare caz in parte
 Aplicarea tehnicilor şi metodelor în functie de specificul fiecarui caz

TEHNICI
 Tehnici akinetice
o Imobilizarea
o posturarile
 Tehnici kinetice
o Tehnici kinetice dinamice
o Tehnici kinetice statice
METODE
 Metoda Bobat
 Metoda Kabat

Tehnicile care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie:

akinetice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte:
 Imobilizarea (de punere în repaus, de contentie, de corectie);
 Posturarea (corectivă şi de facilitare).
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte:
 tehnici kinetice statice
o contractia izometrică,
o relaxarea musculară;
 tehnici kinetice dinamice:
o active (reflexe şi voluntare)
o pasive (prin tractiuni, prin asistentă, sub anestezie, autopasivă, pasivo-activă, prin
manipulare).

Tehnicile akinetice
Au două caracteristici de bază:
o absenta contractiilor musculare voluntare
o nu determină mişcarea segmentului
 Mentinerea şi fixarea artificială, pentru anumite perioade de timp, a corpului în
întregime sau doar a unui segment într-o pozitie determinată, cu sau fără ajutorul unor instalatii
sau aparate.
Imobilizarea
Imobilizarea suspendă mişcarea articulară si contractia dinamică voluntară ,dar permite
efectuarea contractiilor izometrice a muşchilor din jurul articulatiilor respective.
Imobilizarea poate fi
- totală - antrenează întregul corp,
- regională,
- segmentară,
- locală - implică părti ale corpului.

1. Imobilizarea totală are ca scop obtinerea repausului general în:

- politraumatism,
- arsuri întinse,
- boli cardio-vasculare grave,
- paralizii etc. 

2. Imobilizarea completă a unor părti ale corpului, cu păstrarea libertătii de mişcare a

restului organismului. În functie de scop, pot fi:
- imobilizare de punere în repaus
- imobilizare de contentie – constă în mentinerea “cap la cap” a suprafetelor
articulare sau a fragmentelor osoase
- imobilizare de corectie constă în mentinerea pentru anumite perioade de timp a
unor pozitii corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini
deficiente 

Posturările corective
Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau de
recuperare. În multe cazuri se recomandă:
preventiv în boli a căror evolutie este previzibilă, determinând mari disfunctionalităti (de
exemplu spondilita ankilopoietică).
afectiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei: reumatismul
inflamator cronic şi în general artritele, indiferent de etiologie, coxartroza, lombosacralgia
cronică de cauză mecanică, etc.
P. corective se adresează doar părtilor moi. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă
decât la copii şi adolescenti în creştere.
Uneori se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire
prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă.
Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi – imobilizări în diverse
aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate prin kinetoterapia
din timpul zilei.

Posturările corective
 libere (posturi corective) sau autocorective;
Atitudini impuse pacientului şi adoptate voluntar de acesta, pentru corectarea progresivă
a limitărilor amplitudinilor articulare.
Indicate în hipertonii reversibile. Posturările autocorective folosesc greutatea unui
segment sau a întregului corp.
 liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi etc.) sau realizate manual;
fixate (posturi exterocorective; instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau instalatii.
Acestea restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăti (încărcături): directe
(săculeti de nisip, suluri, perne) plasate proximal sau distal de articulatia mobilizată;
indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeti.
Aceste posturări solicită intens articulatia, de aceea se folosesc mai ales pentru articulatiile mari
– genunchi şi şold, pentru celelalte putând fi chiar nefaste.
Mentinerea nu depăşeşte 15-20 de minute.

Posturările de facilitare
Facilitare asupra organelor interne:
 Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
o Antideclive (proclive) facilitează circulatia de întoarcere venoasă şi limfatică
o Declive (antigravitationale) facilitează circulatia arterială în capilare
 Posturările cu efect asupra aparatului respirator:
o Profilactice – previn instalarea unor afectiuni pulmonare secundare scăderii
ventilatiei bazelor pulmonare şi zonelor hilare.
o Terapeutice, de drenaj bronşic – favorizează eliminarea secretiilor bronşice.
Asocierea tapotajului toracice şi a masajului vibrator creşte eficienta drenajului
bronşic
 Posturări de drenaj biliar

Tehnicile kinetice statice

Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să
determine mişcarea segmentului.
A. Contractia izometrică reprezintă o contractie musculară în care lungimea fibrei
musculare rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori maxime, prin
activarea tuturor unitătilor motorii ale grupului muscular respectiv.
Tehnicile kinetice statice
B. Relaxarea musculară: se realizează când tensiunea de contractie a muşchiului respectiv cade,
muşchiul se decontracturează.
Relaxarea poate fi considerată ca o atenuare a tensiunii de orice natură (nervoasă,
psihică, somatică) cu schimbarea centrului de atentie, de concentrare sau de efort.
Relaxarea reprezintă un proces psihosomatic, deoarece se adresează concomitent atât
stării de tensiune musculară crescută, cât şi stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-
emotională optimală.
- generală - proces în legătură cu relaxarea psihică
- locală - se referă la un grup muscular
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală. Se realizează cu sau fără
contractie musculară.

Mişcarea (mobilizarea) activă

Mişcarea activă: reflexă / voluntară
Mobilizarea activă se caracterizează prin implicarea contractiei musculare proprii
segmentului ce se mobilizează.

A. Mişcarea activă reflexă este realizată de

- contractii musculare reflexe,
- necontrolate şi necomandate voluntar de pacient;
- mişcările apar ca răspuns la un stimul senzitivo-senzorial în cadrul arcurilor reflexe
motorii.

B. Mişcarea activă voluntară - caracteristica acestei tehnici este mişcarea voluntară,

comandată, ce se realizează prin contractie musculară şi consum energetic.
Obiectivele mobilizarilor active voluntare
- creşterea sau mentinerea amplitudinii mişcării unei articulatii;
- creşterea sau mentinerea fortei musculare;
- recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare
Mobilizarea liberă (activă pură) - mişcarea este executată fără nici o interventie facilitatoare sau
opozantă exterioară
Mobilizarea activo-pasivă atunci când pacientul initiază activ mişcarea, însă nu o poate efectua
pe toată amplitudinea.
Mobilizarea activă cu rezistentă - în acest caz forta exterioară se opune partial fortei
mobilizatoare proprii. Tehnica mobilizării active cu rezistentă are ca obiectiv principal creşterea
fortei şi / sau rezistentei musculare
Mobilizarea pasivo-activă - pacientul nu poate initia activ mişcarea, dar odată ce este ajutat în
prima parte a mişcării, execută liber restul amplitudinii de mişcare.
 când forta musculară este insuficientă pentru a mobiliza segmentul contra gravitatiei
 când mişcarea activă liberă se produce pe directii deviate 
Efectele mobilizarilor active
 Asupra tegumentului:
o favorizează resorbtia edemelor prin facilitarea întoarcerii venoase;
o realizează întinderea tegumentului;
o cresc afluxul de sânge către tesuturi.

 Asupra elementelor pasive (oase, articulatii, tendoane, ligamente) şi active

(muşchi) ale mişcării:
o întretin suprafete articulare de alunecare;
o previn sau reduc aderenta şi fibroza intraarticulară si periarticulara;
o mentin sau cresc astfel mobilitatea articulară;
o alungesc progresiv elementele periarticulare în contractură;
o conservă sau redau elasticitatea musculară, mentinând mobilitatea articulară;
o îmbunătătesc forta şi durata contractiei musculare;
o reglează antagoniştii mişcării;
o cresc forta şi rezistenta musculară.

 Asupra aparatului circulator:

o cresc întoarcerea venoasă;
o cresc tonusul simpatic, cu adaptarea circulatiei la solicitările de efort;
o cresc debitul cardiac.

 Asupra sferei neuro-psihice:

o dezvoltă conştientizarea schemei corporale şi spatiale;
o cresc motivatia;
o îmbunătătesc coordonarea musculară.

Miscarile (mobilizarile) pasive

Mişcarea pasivă se face cu ajutorul unei forte exterioare, subiectul neefectuând travaliu
muscular. Mobilizarea pasivă se utilizează numai în kinetologia terapeutică şi de
recuperare (neavând rost ca exercitiu fizic). Intinderi ale părtilor moi ale aparatului
locomotor;
Se fac în axul segmentului sau articulatiei, putându-se executa manual sau prin diverse
instalatii.

Tractiunile
Tractiunile continue se execută cu instalatii, cu contragreutăti, arcuri, scripeti, plan
înclinat etc.
 Sunt utilizate mai ales în serviciile de ortopedie si recuperare, pentru corcetări ale
articulatiilor blocate şi deviate în flexie, extensie etc.
Efectul este obtinerea decoaptării articulare determinate de contractura musculară
puternică.
Presiunea crescută intraarticular este generatoare de durere.
Instalarea unei tractiuni continue reduce durerea si întinde muşchii.
Aplicarea tractiunii continue se face fie prin broşe transosoase, fie prin benzi
adezive la piele, fie prin corsete de fixatie, manşoane, ghete etc.
Tractiunile discontinue se pot executa atât cu mâna / instalatii
Se indică în:
o articulatii cu redori ce nu ating pozitia anatomică;
o articulatii dureroase cu contractură musculară;
o discopatii – tractiuni vertebrale;
o procese inflamatorii articulare
- se realizează tractiuni cu forta moderată, care au şi rolul de a decoapta.
*Sunt mai mult o variantă a tehnicii de posturare exteroceptivă, dar se mentin pe perioade mai
lungi. Tehnica se aseamănă şi cu ortezele progresive pentru corectia devierilor determinate de
cicatrice retractile sau redori articulare generate de retracturi de tesuturi moi.

Tractiunile – fixatii alternante

Tractiunea nu se execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulatiei.
Sistemul de tractionare este realizat prin tije cu şurub sau alte sisteme de tractionare
treptată, prinse în aparate rigide amovibile, confectionate din plastic, piele sau chiar gips, care
îmbracă segmentele respective.
Reglajele progresive de tractiune cresc la un interval de cca 48 de ore.
Tehnica este utilizată pentru corectia devierilor determinate de cicatrice retractile sau redori
articulare generate de retracturi ale tesuturilor moi.
Este o tehnică executată în general de către specialistul ortoped. Prin anestezie
generală se realizează o bună rezolutie musculară, care permite, fără opozitie, fortarea
redorilor articulare, cu ruperea aderentelor din partile moi.
Această tehnică se execută în etape succesive, la un interval de câteva zile,
fiecare etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru mentinerea nivelului de
amplitudine câştigat.

Mobilizarile pasive
Mobilizarea pasiva pura asistata - cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată de
mâinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul îşi relaxează voluntar musculatura.
Kinetoterapeutul initiază, conduce şi încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente,
dar insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilitătii.
* Mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările active.
Mobilizarile pasive
Mobilizarea pasiva mecanica - Utilizează diverse sisteme mecanice de mobilizare tip Kinetec -
adaptate pentru fiecare articulatie şi tip de mişcare în parte.
Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, sau realizează mişcarea prin motoraşe
electrice sau prin manevrarea de către kinetoterapeut.
Mobilizarile pasive
Mobilizarea auto-pasiva - prezintă mobilizarea unui segment cu ajutorul altei părti a corpului,
direct sau prin intermediul unor instalatii (de obicei scripeti).
Această autoasistentă este o bună metodă de aplicat de către bolnav la domiciliu sau în
intervalele dintre şedintele de kinetoterapie organizate la sală.
denumită şi “mobilizare pasivă asistată activ” de bolnav. Metoda este utilizată pentru
 reeducarea fortei musculare,
 reeducarea unui muşchi transplantat, în vederea perfectionării noului rol pe care îl va
detine în lantul kinetic.
Mobilizarea pasivo-activa- in cazul unei forte musculare de valoare sub 2, când muşchiul se
contractă fără să poată deplasa segmentul, eventual doar în afara gravitatiei, mobilizarea
pasivo-activă se indică pentru a ajuta efectuarea unei mişcări sau a întregii amplitudini de
mişcare, conservând capacitatea de contractie pentru un număr mai mare de repetitii.
pacientul nu poate initia activ mişcarea, dar odată ce este ajutat în prima parte a mişcării, execută
liber restul amplitudinii de mişcare.
când forta musculară este insuficientă pentru a mobiliza segmentul contra gravitatiei
când mişcarea activă liberă se produce pe directii deviate 
Mobilizarea pasiva prin manipulare - este o formă pasivă de mobilizare, dar prin
particularitătile de manevrare, de tehnică, este considerată ca făcând parte din grupul
metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale

Efectele miscarilor pasive

Asupra aparatului locomotor:
 mentin amplitudinile articulare normale şi troficitatea structurilor articulare,
 mentin sau cresc excitabilitatea musculară,
 diminuă contractura musculară prin întinderea prelungită a muşchiului;
 cresc secretia sinovială;
 declanşează “stretch-reflex-ul” prin mişcarea pasivă de întindere bruscă a
muşchiului, care determină contractie musculară.
Asupra sistemului nervos şi a tonusului psihic:
 mentin “memoria kinestezică” pentru segmentul respectiv;
 mentin moralul şi încrederea pacientului.
Asupra aparatului circulator:
 efect de “pompaj” asupra vaselor mici musculare şi asupra circulatiei venolimfatice
de întoarcere;
  previn sau elimină edemele de imobilizare;
 pe cale reflexă - declanşează hiperemie locală şi tahicardie.
Asupra altor aparate şi sisteme:
 mentin troficitatea tesuturilor de la piele la os;
 măresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
 creşte tranzitul intestinal şi uşurează evacuarea vezicii urinare;
 influentează unele relee endocrine.

Stretchingul
Stretchingul reprezintă tehnica (ridicată la rangul de metodă) de bază în
kinetoterapia de recuperare a deficitului de mobilitate articulară determinată de scurtările
adaptative ale tesutului moale şi constă în întinderea (elongarea) acestuia şi mentinerea
acestei întinderi o perioadă de timp.
Stretchingul propriu-zis începe doar după ce s-a ajuns la punctul de limitare a
amplitudinii de mişcare.
Stretchingul tesutului moale necontractil este pasiv, mecanic, de lungă durată (20-30 min).
Stretching balistic - activ, cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort care va
“arunca” corpul (segmentul) în directie opusă. Ex.: exercitiile de flexie-extensie ale trunchiului
făcute în forta, încercând să se treacă brutal peste amplitudinea maximă pasivă şi cu
rapiditate. Se utilizează mai mult în sport.
Stretchingul dinamic - constă în arcuiri ce se realizează prin mişcări voluntare
lente ale segmentului încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii
posibile de mişcare. Se creşte gradat amplitudinea şi viteza.
Stretchingul
Stretchingul activ - se efectuează prin mişcări voluntare spre amplitudinea de
mişcare maximă posibilă, pozitie în care segmentul este mentinut 10 – 15 sec prin contractia
izometrică a agoniştilor fără vreun ajutor exterior.
Tensiunea crescută în timpul contractiei concentrice a agoniştilor şi apoi în timpul
contractiei izometrice va induce reflex, prin “inhibitie reciprocă”, relaxarea antagoniştilor.
Stretchingul static - este realizat printr-o forta exterioară:
 alte părti ale corpului
 propria greutate corporală (autostretching pasiv),
 de kinetoterapeutul
 cu ajutorul unui echipament.
Stretchingul izometric (sau sportiv)
Cel mai folosit în kinetoterapie este stretchingul manual, pasiv, executat lent
(pentru evitarea stretch-reflexului) cu o mentinere a întinderii într-un uşor disconfort timp
de 15-60 sec. (durata optimă ~ 30 sec).

Transferul
 Transferul este procedeul prin care pacientului i se modifică pozitia în spatiu sau se
mută de pe o suprafată pe alta.
În sens mai larg notiunea include toate secventele de mişcare ce se impun atât înainte cât
şi după realizarea transferului propriu-zis:
 pretransferul;
 mobilizarea în pat;
 pozitionarea în scaunul rulant (postransferul).
Clasificarea tipurilor de transfer se face în functie de posibilitatea şi capacitatea
pacientului de a participa la actiune, de la dependent (în care practic pacientul nu
participă la transfer) la independent (în care terapeutul doar supraveghează şi observă
transferul) şi de etapa de evolutie a bolii.  
a. Transferurile independente în cazul realizării lor de către pacient, singur după
indicatiile prescrise şi după o perioadă de antrenament.
b. Transferurile asistate de una sau două persoane care ajută (într-un mod anume) ca pacientul
să se ridice din pat şi să se aşeze în scaunul rulant sau de aici pe alte suprafete (ex. cada de baie,
saltea, etc.)
c. Transferurile prin liftare sau cu scripeti. Se utilizează instalatii mai simple sau mai
complexe pentru ridicarea pacientilor şi reaşezarea lor. Astfel de transferuri sunt indicate in cazul
pacientilor ce nu au nici un fel de participare la transfer, invaliditatea lor fiind totală.
Astfel de transferuri se realizează în sectiile de hidroterapie când pacientul este liftat şi
apoi lăsat în bazin sau cada de kineto.
Sunt importante:
 cunoaşterea limitelor fizice ale bolnavului
 cunoaşterea capacitătilor de comunicare şi de întelegere a instructiunilor pe care
pacientul trebuie să le urmeze în cursul transferului
 cunoaşterea de către terapeut a mişcărilor corecte şi a tehnicilor de lifting

Principii de utilizare a unei mecanici corecte a corpului pentru kinetoterapeut în timpul

transferului:
 cât mai aproape de pacient
 fată în fată cu pacientul
 îndoaie genunchii, foloseşte MI nu spatele!
 coloana vertebrală într-o pozitie neutră (nu flecta sau arcui coloana vertebrală)
 mentine o bază largă de sprijin, călcâiele se mentin tot timpul pe sol
 solicită ajutor la nevoie
 nu trebuie sa combine mişcările

Înainte de a începe transferul se va tine cont de următoarele:

 ce contraindicatii de mişcare are pacientul;
  dacă transferul se poate realiza de către o singură persoană sau este nevoie de
ajutor;
 dacă echipamentul din/sau în care pacientul urmează să fie transferat este în stare de
functionare şi în pozitie blocată;
 care este înăltimea patului/supafetei pe care se va transfera în raport cu înăltimea
scaunului rulant şi dacă înăltimea poate fi reglată.

Pregătirile în vederea transferului vor cuprinde:

 pozitionarea scaunului rulant (fată de suprafata pe care se găseşte pacientul) şi pregătirea
lui (blocarea, îndepărtarea suportului pentru brate, picioare, etc.);
 mobilizarea pacientului în pat ce cuprinde rostogolirea şi trecerea în aşezat

Pozitionarea corporală corectă a pacientului înainte de transfer va urmări:

 posturarea pelvisului
 aliniamentul trunchiului
 pozitionarea extremitătilor
Acest tip de transfer presupune ca pacientul să fie capabil să ajungă spre/în pozitie
ortostatică şi să pivoteze pe unul sau ambele MI.
În general se poate aplica în: hemiplegie/hemipareză; reducerea generalizată a fortei
musculare; tulburări de echilibru. Acest transfer se indică pentru acei pacienti care nu pot
încărca MI, dar au o forta şi rezistentă suficientă la nivelul MS: amputatii ale membrelor
inferioare; traumatisme vertebromedulare (cu forta a membrelor superioare suficientă);
hemiplegii (situatii particulare).
Această tehnică de transfer se aplică numai atunci când pacientul este incapabil să initieze
sau să mentină pozitia ortostatică. Se preferă mentinerea genunchilor flectati pentru a mentine
o încărcare egală şi a asigura un suport optim pentru extremitatea inferioară şi trunchi pentru
pivotare. Se adresează pacientilor cu capacitate functională minimă (ex. traumatism
vertebromedular C4) sau se aplică la persoane cu disabilităti şi greutate corporală mare.
Pentru aceaste categorii de pacienti posibilitătile includ:

a. Transferul cu ajutorul scândurii de transfer

Asistenta oferită din partea kinetoterapeutului este maximă.
Modul în care kinetoterapeutul abordează pacientul în timpul transferului (de la
nivelul scapular, talie sau fesier) depind de
 înăltimea kinetoterapeutului/pacientului,
 greutatea pacientului
 experienta kinetoterapeutului.
*Variantele includ plasarea ambelor antebrate sau mâini în jurul taliei, a trunchiului sau sub fese
sau un antebrat axilar cealaltă mână la nivel fesier/cureaua pantalonilor.
 Este contraindicată apucarea şi tractionarea de la nivelul bratului/bratelor paralizat,
putând cauza datorită musculaturii slăbite din jurul centurii scapulare, leziuni, instabilităti,
subluxatii etc.

b. Transferul asistat de 2 persoane

c. Transferul la domiciliul pacientului

 Transferul din scaunul rulant pe toaletă este în general greu - spatiu redus şi
neadecvat
Scaunul rulant se va aşeza într-o pozitie cât mai convenabilă, chiar lângă sau în unghi
ascutit fată de toaletă.
Se pot adapta dispozitive de asistare cum ar fi bara de sprijin.
Înăltimea vasului de toaletă trebuie ajustata.
 
METODE
„Baza tratamentului este inhibitia mişcărilor exagerate şi facilitarea mişcărilor fiziologice
voluntare”.
Fundamentare ştiintifica:
1. Creierul este un organ al perceptiei şi integrării
2. Creierul functionează ca un întreg; partile creierului sunt „aliniate ierarhic” (după dinamica
dezvoltării). Etajele superioare (mai târziu formate) inhibă activitatea etajelor inferioare, deci
inhibitia este o „actiune activă”.
3. Creierul este capabil să „învete” pe tot parcursul vietii datorită plasticitătii lui. Are
posibilitatea să se reorganizeze şi astfel să refacă functii pierdute.
4. Mişcarea (răspunsul motor la un stimul senzitiv), după Bobath, nu este o contractie izolată a
unei grupe musculare, ci este declanşarea unei engrame tipice omului.
5. Mişcarea unui segment al corpului este influentată de postura şi tonusul muşchilor
segmentelor adiacente.
6. Un organism sănătos se poate adapta oricărei senzatii primite din periferie. La om,
efectul fortei gravitationale asupra controlului postural este foarte important.
7. Mecanismul de control postural normal
8. Răspunsul motor corespunzător necesita cale motorie functională şi cale senzitivă intactă.
9. Senzitivul şi motricitatea se influentează reciproc atât de puternic încât se poate vorbi
doar de senzoriomotoric.
10. Sistemul telereceptiv (vizual, auditiv, gustativ, olfactiv), actionează concomitent cu
proprioceptia.
11. Prin utilizarea mişcărilor sau posturilor reflex-inhibitorii se suprimă sau reduc reactiile
posturale anormale şi se facilitează în acelaşi timp mişcările active conştiente, voluntare şi
automate.
12. Un alt principiu obligatoriu de realizat este schimbarea pattern-urilor (engramelor,
schemelor de mişcare) anormale, deoarece este imposibil să se suprapună o schemă de
mişcare normală peste una anormală.
14. Orice mişcare din corpul omenesc are ca scop o atitudine.
Atitudinea este rezultanta unui raport între forta musculară a omului şi forta gravitatională.
De la naştere şi în tot timpul vietii trebuie să ne creăm şi apoi să ne mentinem diverse
atitudini, în luptă cu gravitatia.
Acest lucru este realizat prin facilitarea integrării reactiilor superioare de ridicare, redresare şi
echilibru, în secventa dezvoltării lor prin stimularea unor mişcari de răspuns spontan şi controlat
într-o postură reflex-inhibitorie.
15. Redresarea, îndreptarea. Ontogenetic, reactiile de redresare apar primele. Astfel copilul mic
nu are nici o atitudine formată, adică el încă nu are mijloace de a lupta contra gravitatiei.
Treptat apar reactiile de redresare: începe prin a-şi tine capul, învată să se rostogolească etc.
16. Reactiile de echilibrare apar după ce o atitudine este obtinută şi trebuie mentinută.
Acest lucru se realizează prin reflexele (mecanismele) de echilibrare. Deoarece la copilul
cu encefalopatie sechelară infantilă aceste mecanisme sunt deficitare, ele trebuie stimulate.
Aceasta este etapa a doua a tehnicii Bobath, exercitii de formare, obtinere şi mentinere a
echilibrului. În cadrul tratamentului Bobath foloseşte mingea mare şi balansoarul pentru
stimulare vestibular şi proprioceptivă.

Metoda Bobath
Metoda Bobath a fost la început aplicat copilului diagnosticat cu encefalopatie
sechelară infantilă şi apoi dezvoltat pentru tratamentul adultului hemiplegic.
Hemiplegicul trebuie să reînvete senzatia mişcărilor fără control vizual. Atât
informatiile senzitive, cât şi cele senzoriale trebuie să fie trimise de către kinetoterapeut
întotdeauna dinspre partea hemiplegică. Stimulii externi şi interni pentru o actiune motrică,
trebuie să fie cât mai apropiati calitativ de cei din cadrul actului senzorio-motor fiziologic.
Activitătile motorii, care depăşesc stadiul neuromotor de moment al pacientului
(dificile, complicate) sau care sunt executate pe un fond de oboseală musculară sau psihică, vor
fi evitate.
Întreaga activitate de recuperare a hemiplegicului are scopul final de recâştigare a
simetriei corporale. Numărul de repetitii în cadrul unei şedinte, dozarea concretă nu poate fi
planificată, deoarece depinde de starea de moment a pacientului.
Activitătile motorii în majoritatea cazurilor (aproape mereu) trebuie să fie cu scop bine
determinat (Ex: să şedem, să vorbim, să mergem spre toaletă, etc).
Comenzile pot fi verbale, nonverbale, gestuale şi combinate.
Răspunsul motor voluntar la orice stimul (senzitiv, senzorial) trebuie aşteptat
deoarece întârzie.
Informatia nonverbală se adresează proprioceptorilor şi exteroceptorilor din regiunea
interesată în activitatea motrică.
 Comanda verbală să fie simplă şi concretă, să cuprindă doar informatii putine,
exacte, necesare, deoarece abundenta ei scade calitatea actului motor (atentia distributivă a
pacientului poate fi şi ea afectată).
Obiectivul principal este de a facilita activitatea motrică controlată şi a inhiba
simptomele patologice ale hemiplegiei cum sunt: spasticitatea, reactiile asociate, mişcării în
masă.
Din păcate nu se poate vorbi despre o inhibare totală şi irevocabilă a schemelor de
mişcare patologice, ele fiind expresia leziunilor cerebrale evidente şi sunt imposibil de
„şters” total.
Orice stimul de intensitate supraliminală poate „trezi” un semn clinic al unei leziuni de
SNC.

Metoda Kabat
Herman Kabat a dezvoltat o metodologie de recuperare neuromotorie, pornind de
la studiile neurofiziologice ale mişcării, comportamentului motor şi al învătării
motorii. Metoda de facilitare neuroproprioceptiva se aplică în:
 leziuni de neuron motor periferic,
 recuperarea insuficientei motorii cerebrale,
 leziuni de neuron motor central.
Ea se bazează pe următoarele observatii:
 excitatia subliminală necesară executării unei mişcări, poate fi întărită cu stimuli din alte
surse, care la rândul lor intensifică răspunsul motor;
 facilitarea maximă se obtine prin exercitiu intens, cu maximum de efort, sub rezistentă;
 majoritatea mişcărilor umane se fac în diagonală şi spirală, şi insertiile musc şi lig =
dispuse în diagonală şi spirală.
Metoda foloseşte scheme de mişcare globală, plecând de la axioma:
“Creierul ignoră actiunea proprie muşchiului, el recunoaşte numai mişcarea”.
Principiile metodei Kabat sunt următoarele:
 Dezvoltarea neuromotorie normală se face în sens cranio-caudal şi proximo-distal;
 Dezvoltarea fetală este caracterizată de răspunsurile reflexe secventiale la stimuli
exteroceptivi (flexia gâtului precede extensia, adductia umărului precede abductia,
rotatia internă o precede pe cea externă, apucarea obiectului precede lăsarea lui, flexia
plantară precede dorsiflexia, etc);
 Dezvoltarea comportamentului motor este legată de dezvoltarea receptorilor senzitivi,
vizuali, auditivi, etc;
 Întregul comportament motor este caracterizat de mişcări ritmice, reversibile, executate
în amplitudini complete de flexie şi extensie;
 Dezvoltarea motorie implică mişcarea combinată ale membrelor bilateral simetric,
homolateral, bilateral asimetric, alternativ reciproc, diagonal reciproc;
  Dezvoltarea motorie include şi inversarea rapidă dintre functiile antagoniste, cu
predominanta flexei sau extensiei;
 Dezvoltarea motorie reflectă şi directia mişcării: de la verticală, la orizontală şi
apoi la oblică sau diagonală.
În comportament motor al adultului, postura şi mişcările combinate devin automate, pe
măsura dezvoltării performantelor motorii. Kabat face următoarele precizări, considerate
esentiale pentru mişcarea voluntară complexă:
1. Folosirea schemelor de mişcare în spirală şi diagonală.
2. Mişcarea activă se derulează de la distal spre proximal în timp ce stabilitatea articulară
recunoaşte sensul invers.
3. Folosirea rezistentei maximale în scopul obtinerii iradierii în cadrul schemei de mişcare sau în
grupele musculare ale schemei heterolaterale.
4. Utilizarea de tehnici şi elemente ce facilitează dezvoltarea mişcării sau a posturii (pozitionare,
contact manual, întinderi musculare, presiuni articulare, rezistenta la mişcare etc).
 rezistenta maximă până la anularea mişcării active;
 întinderea
 alternarea antagoniştilor, ce se bazează pe faptul că după provocarea reflexului de
flexie, excitabilitatea reflexului de extensie este mai mărită.
Prin pozitionarea bolnavului se caută utilizarea influentei reflexului tonic labirintic pentru
întărirea efortului de asistare necesar sau pentru asistarea mişcării solicitate. Pe schemele
(diagonalele) Kabat se lucrează tehnici FNP pentru obtinerea unui rezultat optim de creşterea
fortei musculare. Aceste scheme de facilitare sunt efectuate pasiv doar pentru determinarea
limitelor amplitudinii de mişcare sau pentru întelegerea /acomodarea pacientului.
Sincronizarea normală include contractia muşchilor în secvente, ce decurg din
mişcările coordonate în aşa fel încât să fie realizate cursiv, fără acroşări. Initial se
execută mişcări intentionale controlate de la proximal spre distal şi se trece apoi la mişcări
pornind dinspre distal. Dacă sincronizarea nu este realizată corect se vor efectua scheme de
mişcare fragmentate, initial distal şi apoi proximal; primul şi ultimul „timp” al schemelor
de mişcare îl va constitui rotatia în articulatia de unde începe, respectiv se termină, schema
de mişcare.
Dacă componenta distală este prea slabă rezistenta se va opune proximal până se obtine
fortade contractie suficientă în partea distală a extremitătii.
Dacă este mai slabă componenta proximală rezistenta se aplică distal.
Dacă şi în zona proximală şi distală forta de contractie este la fel de slabă se vor executa
contractii izometrice în pozitii de scurtare pornind de la distal spre proximal.
După ce sa obtinut răspunsul muscular în pozitia de scurtare, se trece la exersarea aceluiaşi
răspuns în pozitia de alungire.
Lucrul sub rezistentă comportă un efort deosebit din partea kinetoterapeutului şi de aceea la
adult metoda nu poate fi folosită decât de către kinetoterapeutii robuşti.
 Margaret Knott şi Dorothy Voss au aprofundat tehnica terapeutică imaginată de Kabat şi au
extins-o la tratamentul unei game mai largi de afectiuni neurologice soldate cu dezordini de
activitate motorie

CURS 6 Tratamentul de fiziokinetoterapie in hernia de disc lombara

Hernia de disc lombara este data de prezenta unui fragment de nucleu pulpos (sau nucleul
intreg) dincolo de inelul fibros in canalul vertebral, fie impingand posterior fibrele ligamentului
longitudinal posterior, fie dilacerand fibrele acestei structuri, depasind-o.
Suferinta discala agresioneaza radacina maduvei spinarii.

Examenul obiectiv
Sdr. vertebral static: aspectul coloanei, pastrarea curburilor normale, prezenta sau nu a scoliozei
Sdr. vertebral dinamic: mobilizare segmentara sau globala pentru observarea redorilor,
anchilozelor, aparitia/disparitia/accentuarea curburilor, deformari globale (testul Schober)
Sdr. musculo-ligamentar: modificari de tonus si activitate musculara la nivelul musculaturii
paravertebrale
Sdr. dural: se testeaza prin manevra Lasegue
Sindromul neuro-radicular: - subiectiv: durere radiculara asociind parestezii/criestezii distal, pe
traiectul radicular.
In functie de topografie:
 lombocruralgie (L2-L4)
 lombosciatalgie (L5-S1)
 sindrom de coada de cal (L2-Cc1)

- obiectiv se constata suferinta discala si suferinta radiculara

Stadiul
- iritativ - compresiv - de intrerupere
Sdr. psihic - tulburari de somn, etc

Radiologic:
Pe radiografia simpla toraco-lombara de fata si profil
– >modificari degenerative osoase si pensarea spatiilor intervertebrale
Pe RMN – >nucleul pulpos protruzionat

Factori de risc:
- supraponderea,
- frigul,
- umezeala,
- miscarile bruste,
- purtarea de greutati in mod obisnuit, dar total defavorabil pentru coloana
- intr-o mana,
- pe cap,
- pe umar.
Tratament:
Conservator
- medicamentos (in special AINS)
- fizical (kinetoterapie, fizioterapie, masaj)
Chirurgical

Contraindicatii ale tratamentului fizical-kinetic

o lombosacralgiile de cauza tumorala vertebrala (metastaze)
o lombosacralgiile de cauza intrarahidiana (neurinom, etc)
o tumori vertebrale benigne sau maligne
o neuropatiile maligne
o lombalgiile de origine pelvina (ginecologica, vasculara sau viscerala)

Indicatii terapie fizicala

Alte sindroame algice lombosacrate pot beneficia de tratament fizical simptomatic:

o lombalgiile de cauza endocrine-metabolica (osteoporoza, hiperparatiroidia, boala

Paget, guta)
o lombalgiile posttraumatice
o lombalgiile secundare iradierii locale
o lombalgiile psihogene
Alta categorie de lombalgii o reprezinta cele incluse in tabloul clinic al unor suferinte
reumatismale inflamatorii cronice:
o SA
o spondilartritele seronegative
o pelvispondilitele secundare (psoriasis, sindrom Reiter)

Tratamentul de fiziokinetoterapie
Este orientat ca obiective si mijloace de starea clinica a pacientului. Se diferentiaza astfel
4 perioade:
1.Perioada acuta
2.Perioada subacuta
 3.Perioada cronica
4.Perioada de remisiune completa

1.Perioada acuta
o dureri intense lombosacrate, cu sau fara iradiere, care nu se poate calma nici in
decubit
o contractura lombara cu sau fara blocada

2.Perioada subacuta
 durerile din decubit au disparut, bolnavul se poate misca in pat fara dureri
 se poate deplasa prin camera, poate sta pe scaun un timp mai mult sau mai putin limitat,
durerea fiind suportabila daca nu-si mobilizeaza coloana

3.Perioada cronica
 permite mobilizarea coloanei, durerile fiind moderate
 in ortostatism si mers durerile pot aparea dupa o perioada mai lunga de timp
 pot persista contracturile paravertebrale

4.Perioada de remisiune completa

 intre perioadele de boala evidentiate clinic
 cauza nevindecabila, putandu-se repeta oricand puseul dureros

I. FKT aplicabila in perioada acuta:

Kinetoterapia:
Obiective si metode de realizare a acestora

A. Reechilibrarea SNV - cresterea tonusului vagal pentru inhibarea hipersimpaticotoniei

 postura de decubit ventral cu o perna mai dura sub abdomen care sa cifozeze lomba si sa
comprime plexul celiac
 patul inclinat in usor Trendelenburg (pentru excitarea sinusului carotidian)
 mangaierea blanda a musculaturii paravertebrale
 caldura neutra in zona lombara

B. Relaxarea generala
 Metoda Jacobson
 Exercitii de respiratie

C. Scaderea iritatiei radiculare sau a nervului sinuvertebral prin:

1.Adoptarea unor posturi antalgice:
  Decubit dorsal, cu capul si umerii pe perna, genunchii flectati cu un sul sub ei, picioarele
se sprijina pe talpi
 Decubit lateral *“in cocos de pusca”
 orice alta postura in care pacientul simte ameliorarea efectelor algice
2.Tractiuni vertebrale continue la pat

D. Relaxarea contracturii musculare lombare

 exercitii de facilitare “hold-relax” modificat (rezistenta va fi moderata sau minima);
 abordarea se face de la distanta spre zona afectata
 pozitiile finale ale diagonalelor Kabat pentru membre in scopul influentarii musculaturii
trunchiului

Fizioterapia
 folosita in toate stadiile, dupa caz
Proceduri cu efecte
o antialgice,
o antiinflamatorii
o decontracturante la nivel paravertebral lombar
Exemple de proceduri de fizioterapie:
 Galvanizare - 20min
 curenti de joasa frecventa:
 TENS 15-20min
 Diadinamici: DF + PL, 2 + 4 min
 Curent Trabert 15min
 curenti de medie frecventa:
 Interferentiali M=90Hz, S=0-100Hz 10+10min
 Ultrasunet, 10 min, 0,6 W/cm2
 LASER, 10 min, 50-80Mw

FKT in perioada subacuta

1.Faza I a programului Williams:
 exercitiul 1: DD, se fac flexii si extensii de G
 exercitul 2: DD, se trage cu mainile cate un G la piept, incercand atingerea lui cu fruntea
 exercitiul 3: idem 2, dar cu ambii G
 exercitiul 4: DD cu mainile sub cap, se trage cate un G la piept, apoi ambii, concomitent
 exercitiul 5: DD cu bratele ridicate pe langa cap in sus, G flectati la 90°, talpile pe pat, se
impinge lomba spre pat, se contracta abdomenul, se salta usor sacrul de pe pat
 exercitiul 6: in sezand pe scaun cu G departati, se apleaca cu mainile inainte astfel incat
sa se atinga solul de sub scaun, se mentine 4-5 sec
Fiecare exercitiu se repeta de 3-5 ori, programul repetandu-se de 2-3 ori/zi.
Faza a II-a programului Williams:
Dupa cca 2 saptamani se adauga exercitiile din faza a II-a:
 Exercitiul 7 – DD cu G flectati, talpile pe pat, se apleaca ambii G spre dreapta, apoi spre
stanga, pana ating patul
 Exercitiul 8: DD, calcaiul drept se aseaza pe G stang, se executa o abductie cat mai ampla
a soldului drept pana se atinge patul cu G drept, apoi se inverseaza
 Exercitiul 9: DD, se ridica alternative cate un membru inferior cat mai sus, cu G perfect
intins
 Exercitiul 10: in ortostatism, genuflexii cu mainile in sprijin pe spatarul scaunului, spatele
perfect drept, calcaiele ramanand pe sol
 Exercitiul 11: pozitia de “cavaler servant”, capul aplecat pe coapsa la 90°, sprijin pe sol
cu mainile, se intinde G de sprijin, executand si o balansare
2.Exercitii din atarnat:
Cu spatele la spalier:
 ridicarea genunchilor la piept
 rotarea stanga/dreapta a genunchilor flectati
 bascularea stanga/dreapta a membrelor inferioare intinse (ca un pendul)
Semisuspendare (CF si G la 90 de grade):
 se face bascularea inainte-inapoi si in lateral a bazinului
Cu fata la spalier:
 pendularea bazinului si a membrelor inferioare spre stanga/dreapta
 cu picioarele pe o bara se executa cifozari lombare

III. FKT in perioada cronica

Kinetoterapia
A. Asuplizarea lombara
1. bascularea pelvisului – exercitiile din faza a III-a a programului Williams: 
 exercitiul 12: DD cu G in flexie, se impinge lomba spre pat, se basculeaza sacrul, se
contracta peretele abdominal
 exercitiul 13: in ortostatism, la perete, taloanele la 25-30 cm, se aplica sacrul si lomba pe
perete, se apropie treptat calcaiele de perete, mentinand contactul lombei
 exercitiul 14: DD, se executa “bicicleta”
2. intinderea flexorilor soldului
 schemele D1F si D2F in “hold-relax”
 
3. intinderea extensorilor lombari – “hold-relax” pe antagonisti (flexori)

III. FKT in perioada cronica

B.Tonifierea musculaturii trunchiului
 –> pentru mentinerea unei pozitii neutre a pelvisului si preluarea unei parti din presiunea
transmisa discurilor prin musculatura abdominala
 din cvadrupedie pentru corectarea lordozei lombare, se suge puternic peretele abdominal
si se mentine 5 sec. Se relaxeaza si se repeta.
 aceleasi exercitii ca in stadiile anterioare, dar executate la cursa maxima si cu rezistenta
opusa din partea kinetoterapeutului

Fizioterapie:
Masaj:
 15-20 minute
 relaxant, decontracturant pe musculatura paravertebrala
 manevre:
 netezirea (efleurajul)
 vibratia
 frictiunea
 framantarea
 tapotamentul
 petrisajul
 diferite tipuri de presiuni

IV. FKT in perioada de remisiune completa

Dupa remisiunea completa (cvazicompleta) a tuturor suferintelor lombo-sacrate,
kinetoterapia trebuie sa lase locul programului de kinetoprofilaxie secundara, de prevenire a
recidivelor.
Programul de kinetoprfilaxie = scoala spatelui
Se bazeaza pe 3 obiective
 Constientizarea pozitie corecte a coloanei vertebrale si bazinului
 “Inzovararea” (“inlacatarea”) coloanei lombare
 Mentinerea fortei lombare

Constientizarea pozitie corecte a coloanei vertebrale si bazinului

Prin realizarea permanenta a tinutei corijate, neutre, a coloanei lombare, indiferent de
pozitia corpului sau de activitatile desfasurate.
1. adoptarea unor posturi corectoare:
 In decubit dorsal, cu genunchii flectati si umerii usor ridicati
 In decubit lateral, cu coapsele si genunchii flectati
  In ortostatism, cu pantofi fara tocuri; un picior pe un scaunel; scurtarea distantei pube-
apendice xifoid; plasarea lombei pe un zid; urmarirea din profil, in fata oglinzii, a
retragerii peretelui abdominal si deloedozarii lombei.
 In sezand, cu: linia genunchilor deasupra liniei soldurilor cu 8-10cm; lipirea spatelui de
spatar (nu se sta pe marginea scaunului); tragerea inspre volan a scaunului soferului.

2. exercitii de delordozare prin balansarea bazinului

 In decubit dorsal, cu genunchii flectati, apoi treptat cu genunchii intinsi.
 In ortostatism la perete, cu calcaiele la 25-30 cm distanta de zid, apoi apropiindu-le
treptat.
 In ortostatism: o mana cu palma in sus, la nivelul pubelui; a doua cu palma in jos, la
nivelul xifoidului – se exerseaza scurtarea si marirea distantei dintre cele doua maini.
 Din sezind, cu sprijin pe maini, la spate: se executa lordozari si delordozari
 Din pozitia patrupeda, se executa lordozari si delordozari

3. exercitii uzuale cu delordozare

 Aplecarea trunchilui pe un genunchi care se flecteaza, celalalt membru inferior ramanand
intins indarat – corpul ia aspectul de “cumpana”, in acest fel se pot lua obiectele usor de
pe podea.
 Genuflexiune cu flexie si din solduri pentru a ridica cu ambele maini o greutate,
purtandu-se apoi greutatea la nivelul bazinului, cu bratel intinse (nu la nivelul pieptului)
 Aplecarea in fata (la chiuveta, la masa), nu din coloana, ci prin flectarea soldurilor,
coloana lombara in pozitie neutra.

“Inzovararea” (“inlacatarea”) coloanei lombare

Scopul = blocarea in timpul eforturilor a segmentului afectat, inavatarea mentinerii
pozitiei neutre si invatarea mobilizarii totul indepndente a membrelor fata de trunchi.
Exista 4 stadii ale tehnicii
 Stadiul I: “inzavorarea” rahosului lombar in pozitia neutra, concomitent cu imobilizarea
membrelor.
 Stadiul II: mentinad in continuare trunchiul “inzavorat”, se mobilizeaza complet
independent membrele – lomba delordozata.
 Stadiul III: mobilizarea trunchiului “inzavorat”, ca pe o piesa unica
 Stadiul IV: pasi anteriori se aplica in diferentiat, in activitatea zilnica de la domiciliu sau
profesionala.

Mentinerea fortei musculare.

 Musculatura trunchiului inferior si fesierii
CURS 7 Programul de kinetoterapie in periartrita scapulo-humerala

PSH este un sindrom dureros insotit de limitarea miscarilor, datorat afectarii structurilor
periarticulare (ligg, caps, tend, mm) de la nivelul articulatiei scapulo-humerale.

Etiologie
 PSH este de fapt prezentarea clinica a diferitelor stari disfunctionale ale umarului:
o Posttraumatic
o Postimobilizare
o Reumatic degenerativ
o Inflamator
o Algoneurodistrofic

Articulatia umarului
Mobilitatea umarului depinde de un complex articular care cuprinde:
o articulatia gleno-humerala
o articulatia costo-sterno-claviculara
o articulatia acromio-claviculara
o spatiul scapulo-toracic
o spatiul subacromio-deltoidian

Clasificare: forme clinico-functionale

PSH se prezinta in mai multe forme clinico-functionale:
 umarul dureros simplu
 umarul hiperalgic
 umarul mixt
 umarul blocat
 umarul pseudo-paralitic

Umărul dureros simplu

Este forma clinica cea mai frecventa.
Bolnavul acuza dureri moderate in umar cand se imbraca, se piaptana, sau cand solicita
membrului superior respectiv prin purtatea unor greutati.
Durerile pot stanjeni bolnavul in timpul somnului, intensificandu-se in anumite pozitii
Are la bază tendinita, bursita sau tenosinovita, putând prezenta, clinic, un stadiu acut care
evoluează spre subacut, urmat de un stadiu terminal, apoi de vindecare.

Umărul acut hiperalgic

 De obicei are ca substrat o tendinită calcifiantă în puseu inflamator sau o migrare de
elemente calcifiate în bursa subacromiodeltoidiană. 
Umarul acut hiperalgic poate debuta in mod brutal, cu o durere atroce si o impotenta
totala a membrului superior, alteori aceasta forma clinica este continuarea evolutiei unui umar
dureros simplu.
Durerile sunt violente, insuportabile ; ele se intensifica noaptea impiedicand bolnavul sa
se odihneasca.
De asemenea durerea se intensifica la orice tentativa de mobilizare a umarului, limitarea
mobilitatii nefiind deci mecanica ci antalgica.

Umărul mixt
Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tendosinovitică sau bursitică
şi o limitare a mişcării prin contractură musculară antalgică în rotatori, flexori sau abductorii
umărului.
Limitarea miscarii in umarul mixt nu se datoreaza numai durerii, ca in formele
precedente, ci si unei redori reale structurale.

Umărul blocat
Blocarea aceasta are ca substrat capsulita retractilă şi se caracterizează, în primul rând,
prin limitarea marcată a mobilităţii umărului.
Este o suferinta frecvent intalnita, care debuteaza cu dureri moderate ale umarului,
exarcerbate nocturn, pretand la confuzia de umar dureros simplu.
In timp insa, evoluand lent se instaleaza o limitare marcata a mobilitatii umarului
realizand asa numitul « umar inghetat ».
Durera, prezenta la debut, poate sa persiste cu o intensitate scazuta, sau poate sa dispara
si sa reapara periodic pe parcursul bolii.

Umărul pseudoparalitic
Are la bază perforarea, ruptura de diverse grade a manşonului rotatorului, apărută de
obicei pe un fond degenerativ (tendinoze), dar putând fi semnalată şi la tineri, după un
traumatism.

Tratamentul PSH
Intensitatea si complexitatea tratamentullui depind de forma clinica a bolii. In general in
toate fazele de PSH tratamentul se imparte in:
 igieno-dietetic
 evolutia starii psihice
 medicamentos
 balneofizical:
o Electroterapia
 o curentii diadinamici,
o curentul galvanic
o ultrasuneltul
o Masajul
o Kinetoterapia

Kinetoterapia are particularităţi în funcţie de forma clinico-anatomo-funcţională.

Obiectivele tratamentului de recuperare

 ameliorarea fenomenelor dureroase si inflamatorii
 corectarea pozitiilor vicioase
 intretinerea si cresterea mobilitatii articulare
 intretinerea tonusului si fortei musculare periarticulare
 refacerea gestualitatii cotidiene
 evitarea tuturor factorilor de stress mecanic

Prioritatile in cadrul obiectivelor

controlul durerii →
 
cresterea mobilitatii →
 
refacerea stabilitatii articulare →
cresterea fortei musculare

Clinic in PSH sunt afectate la nivelul umarului: Flexia+Abductia+Rotatia externa.

Kinetoterapia are particularităţi în funcţie de forma clinico-anatomo-funcţională

Umărul dureros simplu

Stadiul acut necesită imobilizarea în poziţie de repaus cu braţul la 35—45° în abducţie,
cu o pernă mică sub axilă şi susţinut de o eşarfă. Deoarece datorită durerilor există tendinţa de a
menţine umărul ridicat se recomandă aplicarea tehnicilor de relaxare.

 Stadiul subacut permite începerea mobilizării scapulohumerale, dar prin mişcări pasive,

apoi pasivo-active şi active asistate.
Stadiul terminal are ca obiective: refacerea forţei musculare, a stabilităţii şi mişcării
controlate a umărului. Sunt permise toate mişcările, accentul punându-se pe cele active cu
rezistenţă  pentru creşterea forţei musculare.

Umărul acut hiperalgic

In acest caz exista  doar o singură atitudine kinetologică:
 imobilizarea absolută a braţului în abducţie de 70° şi uşoară flexie.

Umarul mixt – obiective:

 Ameliorarea durerii
 Cresterea mobilitatii articulare
 Cresterea fortei musculare
 Ameliorarea stabilitatii si a miscarii controlate

Kinetoterapia în general, se va începe cu programul indicat in cazul umărului dureros simplu,

faza subacuta.
Promovarea mişcărilor prin aplicarea tehnicii „relaxare-contracţie" se face în momentul în
care durerile aproape au dispărut.
Într-o etapă ulterioară se va trece la exerciţiile de creştere a forţei musculare pe grupele de
muşchi care se dovedesc deficitare.

Programul de kinetoterapie
1. Ameliorarea durerii
 Se incepe cu programul indicat in umarul dureros simplu, faza subacuta:
 Mobilizari scapulohumerale
 Posturari, miscari pasive, pasivo-active, active asistate, de ex: tractiune cu decoaptare
 Exercitii izometrice
 Miscari active prin realizarea schemei Kabat D1F, apoi D2F
 Ex de relaxare
 Metoda Kabat
 D1F

2. Cresterea mobilitatii
 Recuperarea mobilitatii umarului prin abordarea structurilor necontractile (capsula
articulara, ligg, tendoane) prin:
 Posturari
 Mobilizari pasive si autopasive
 Tehnici de alunecare in articulatia glenohumerala
 Tehnici de tractiune
 Mobilizari pasive analitice
 Posturari
 Mobilizari autopasive
 Scripetoterapie
 Cu roata 
 Tehnica Codman 
  Este baza programului de kinetoterapie
 Cresterea mobilitatii
 Recuperarea mobilitatii umarului prin abordarea structurilor contractile (mm), care sunt
in contractura-retractura:
 Mobilizari pe schema D1F cu contrarezistenta progresiva si “hold-relax”
 Mobilizari in schema D2F,dupa ce D1F e realizata
 Mobilizari prin schema de “lifting”

3. Cresterea fortei musculare

Hidrokinetoterapia
Este larg indicata si poate fi aplicata si in fazele initiale dureroase, apa calda = efect
calmant, antialgic.

4. Mobilitatea controlata
Recuperarea functionala perfecta necesita si ex de stabilizare a motilitatii controlate

Umărul blocat
Kinetoterapia umărului blocat începe de fapt prin kinetoprofilaxia lui :
 posturarea corectă a umărului inflamat  în abducţie-rotaţie externă-flexie de braţ ;
 mobilizarea precoce şi regulată a membrului superior la cei predispuşi să facă o
periartrită.
 imobilizarea prelungită atrage scăderi importante ale forţei musculare, motiv pentru care
se va pune un accent deosebit pe exerciţiile de creştere a forţei.

Umarul pseudoparalitic
Obiective:
 prevenirea trecerii spre o capsulită retractilă care să compromită orice mobilizare,
inclusiv mobilizarea pasivă;
 recuperarea unei forţe musculare cât mai bune;
 invăţarea unor mişcări compensatoare.

Concluzii
Evaluarea clinico-functionala premergatoare instituirii tratamentului recuperator trebuie
sa fie eficienta in vederea stabilirii adevaratei etiologii si a formei de PSH.
Tratamentul de recuperare este complex, fiind alcatuit din kinetoterapie, masaj,
electroterapie, hidrotermoterapie, etc
Durerea trebuie inlaturata din cercul vicios:
durere->contractura->impotenta functionala
CURS 8 Tratamentul fizical-kinetic in gonartroza

Gonartroza -este boala artrozica localizata la nivelul genunchiului care intereseaza

initial, fie
unul din compartimente (artroza femuro-patelara 30-40%, artroza femuro-tibiala 45-50%),
ambele sectoare (femuro –patelo-tibial 15-20%) uni sau bilateral.
Afecteaza cu predilectie femeile (70-80%), mai ales dupa 50-60 de ani, asociind frecvent
supraincarcare ponderala si tulburari ale circulatiei de intoarcere

Biomecanica
Genunchiul – pozitie intermediara intre sold si picior, membrul inferior suferind
permanent datorita fenomenelor de torsiune (rotula pe femur se deroteaza intern, tuberozitatea
tibiala pe tibie se detorsioneaza extern) – aceste fenomene mecanice avand loc la nivelul
genunchiului.
In acest context biomecanic se realizeaza progresiv suprasolicitarea articulara si dezvoltarea
artrozei.

Fiziopatologie
Degenerarea cartilajului articular prezinta doua etape distincte evolutive:
 Stadiul precoce (preartrozic) cu ramolisment de cartilaj
 Stadiul tardiv (artrozic) cu interesare osteocartilaginoasa, evidentiandu-se fisurarea si
distrugerea cartilajului, osteofite marginale, osteocondensare a zonei subcondrale, uneori
geode.

Etiologie
 Gonartroza primitiva
Datorata
 Tulburarilor metabolice
 Hiperponderii
 Modificarilor endocrine (menopauza)
 Tulburari ale circulatiei de intoarcere
 Terenului artrozic (modificarilor poliarticulare)
 Suprasolicitarii mecanice

 Gonartroza secundara
Datorita afectarii
 Femuro-tibiale: dezaxari constitutionale sau dobandite (genu var, genu
valg, flexum),
 Intraarticulare (sechele post fracturi intraarticulare, microtraumatisme,
afectare meniscala, hemofilie)
  Extraarticulare (sechele dupa entorse, luxatii ligamentare)
 Femuro-patelare, secundar
o unor procese displazice (rotulian, femural sau tibial),
o dezechilibrului dinamic (luxatie ligamentara, luxatie recidivanta, retractia
aripioarei rotuliene externe) sau
o post-traumati (microtraumatism repetat, solicitari mecanice excesive, sechele
dupa entorse, luxatii sau fracturi).

Tablou clinico-functional
Prezinta trei etape
a) Etapa de debut clinic
Dureri la nivelul genunchiului, de obicei
o la mers prelungit sau la urcatul-cobaratul scarilor excesiv
o In cazul pozitiilor monotone prelungite fie in ortostatism, fie in sezut (sindrom
rotulian)
o Cu localizare variabila: profunda sau periferica, in diferite sectoare ale
genunchiului (anterointern, intern, extern, perirotulian), cu iradiere (de vecinatate
sau la nivelul soldului) sau fara iradiere
b) Etapa de evolutie
Durerile se intensifica, atat in ortostatism cat si la mers
o se contureaza elementele clinico-functionale obiective
o Modificari de volum ale genunchiului
o Cracmente
o Reactia inflamatorie sinoviala de tip mecanic (soc rotulian prezent)
o Schite de flexum
o Hipotonie cu hipotrofie de cvadriceps -> instabilitate articulara
o La palpare – se deceleaza puncte dureroase
de-a lungul ligamentelor si tendoanelor solicitate
La nivelul rotulei
Interliniului articular
In fosa poplitee
c) Etapa de artroza avansata
o Prezenta durerilor accentuate, aproape permanente <- decompensare inflamatorie
importanta, impun un flexum de genunchi (initial reductibil, ce neglijat poate deveni
ireductibil)
o Modificare de relief si volum articular cu deteriorarea marcata a echilibrului grupelor
musculare agonist-antagonist din jurul genunchiului
o Ortostatism dificil si mers modificat, posibil cu ajutorul unor mijloace tehnice de
descarcare (carje, baston, cadru de mers)
Bilantul functional
Pune in evidenta modificarile de
o Mobilitate
o Stabilitate
o Musculare
->apreciaza global functionalitatea membrului inferior.

Bilantul articular
Pune in evidenta
o Prezenta mobilitatii fiziologice (flexie, extensie, rotatie interna, rotatie externa)
o Reducerea gradului de mobilitate
o Prezenta miscarilor anormale
Bilantul articualtiilor de vecinatate – soldul (insistand pe rotatii si extensii), glezna si picior.

Bilantul muscular
o Se analizeaza forta tuturor grupelor musulare, dar in mod special: cvadicepsul si
ischiogambierii
o Se evidentiaza aspecte privind
o contracturile dureroase la nivelul sodului (tensorul fasciei lata, marele fesier,
muschiul piramidal, adductor si ischiogambieri),
o retractii musculare sau aponevrotice (muschii ischigamberi si gastocnemieni),
o eficacitatea rotatorilor, pentru a a aprecia echilibrul in miscarea pasiva.

Bilatul global analizeaza

o atitudinea spontana,
o mersul,
o urcatul si coboratul scarilor sau alte situatii de solicitare in care se apreciaza dinamica
durerii,
o disponibilitatea de mobilizare a soldului in diverse situatii,
o gradul de stabilitate,
o Incarcarea unilaterala
o prezenta unor situatii partuculare.
Durerea intensa si insuficineta muculara de cvadriceps favorizeaza instabilitatea de genunchi si
riscul de cadere.

Obiectivele programului de recuperare

o Ameliorarea fenomenului dureros si inflamator
o Obtinerea unei stabilitati articulare de buna calitate
 o Ameliorarea mobilitatii articulare, obtinand unghiurile functionale
o Ameliorarea echilibrului mucular agonist-antagonist
Toate aceste obiective se subordoneaza in principal ortostatismului si mersului.

Mijlocale folosite in programele de recuperare depind de

o momentul evolutiei,
o de asocierea tratamentului ortopedico-chirurgical,
o de comorbiditatile pacientului.
o
Trarament
Faza initiala
Se determina factorii etiologici pentru a preveni degradarea progresiva artticulara si
biomecanica
Se impune respectarea regulilor de igiena ortopedica a genunchiului, unele sunt
asemanatoare celor indicate in afectiunile soldului, altele vizeaza evitatrea:
o pozitiilor de flexie accentuata a genunchiului (pozitia ghemuita sau mahomedana)
o pozitie prelungita de flexie de genunchi (statul prelungit pe scaun, in fotoliu),
o rotatile ample ale corpului cand piciorul este fixat pe sol (creste solicitarea pe ligamente
si meniscuri)
Se va intitui un program de tonifiere musculara indicandu-se schimbarea mersului pe jos cu
deplasarea pe bicicleta.

Faza intermediara
Apar decompensarile dureroase, inflamatorii si musculare, de tip static sau dinamic – se
indica
o tratament conservator, ca in faza 1
o asociat cu utilizarea sprijinului in baston la mers
o tratament mixt medicamentos si fizical-kinetic.
In unele situatii se recurge la tratament ortopedico-chirurgical crectiv (relaxari, toaleta
articulara).

Faza a treia
Se instaleaza decompensarea globala ireversibila – tratametul specific fiind proteza de
genunchi.
In lipsa protezarii se apeleaza la alte tehnici paleative.

Pacientul beneficiaza de programe fizical-kinetice pentru ameliorarea aspectelor clinice,

fiziopatologice si functionale.
Programele de kinetoterapie se vor desfasura in bazin sau in sala, in pozitie de descarcare,
evitandu-se in special exercitiile cu incarcare cu genunchiul flectat.
Cura balneara
Atat in coxartoza cat si in gonartroza,
o in stadiul preartrozic,
o in stadiile 1,2 si 3 postoperator
pacientii pot beneficia de cura balneara pe profil reumatismal, mai ales in statiunile
care poseda bazine pentru hidrokinetoterapie.

Tehnici kinetologice utilizate

A. Posturarile
Evitarea flexumului
o Pt deviatiile de tip varus, valgus, recurvatum – posturarile directe sunt inoperante
=>posturarea corectoare pt mers a piciorului cu talonete (pozitionate in incaltaminte)

B. Tonifierea musculara
o Inzavoraste genunchiul in mers (cvadriceps, dar si ischiogambieri)
o Rotatori – antrenati selectiv
Se urmareste refacerea fortei extensoare pt ultimele 20⁰

C. Mobilizarea articulara
1. Pt recastigarea extensiei complete
2. Pt cresterea flexiei prin diverse tehnici posturari
mobilizari pasive
active
scripetoterapie

D. Refacerea stabilitatii genunchiului

o Ex de tonifiere musculara analitice
o Ex in lant kinetic inchis
o Refacerea rezistentei la efort a aparatului extensor

E. Refacerea controlului muscular dinamic pt mers

o Coordonare
o Echilibru
o Abilitate
Ex axio-distale si disto-axiale

F. Mentinerea calitatilor existente

o Functionalitatea mioartrokinetica la nivelul articulatiilor adiacente
 o La nivelul membrului opus

G. Profilaxia secundara
o Respectarea regulilor de “igiena ortopedica a genunchiului”:
o Greutate corporala normala
o Evitarea ortostatismului si mersului prelungit
o Evitarea mersului pe teren accidentat
o Mersul cu sprijin in baston
o Evitarea pozitiilor de flexie maxima
o Evitarea mentinerii prelungite a unei anumite pozitii a genunchiului
o Miscari libere de flexie-extensie dupa un repaus prelungit si inainte se trecerea in
ortostatism
o Corectarea cu sustinatoare plantare (talonete) a piciorului plat
o Evitarea tocurilor inalte
o Evitarea traumatismelor directe (lovituri, stat in G)

H. Terapia ocupationala
o Cuprinde diverse activitati cu evitarea ortostatismului

Sporturi recomandate:
o Inot
o Ciclism
o Canotaj
CURS 9 Metode kinetologice speciale

 Mecanoterapia
 Scripetoterapie
 Suspensoterapie
 Manipulari
 Tractiuni vertebrale
 Hidrokinetoterapie
 Gimnastica aerobica
 Gimnastica medicala

Mecanoterapia
Mecanoterapia reprezintă un mod particular de gimnastica medicala care utilizează
aparate mecanice bazate pe sistemul parghiilor.
Aceste aparate pot fi acţionate de forţa musculară a pacientului sau de o forţă exterioară
(contragreutăţi, forţă aplicată de kinetoterapeut).
Într-o accepţiune mai largă, clinicienii au inclus în noţiunea de mecanoterapie toate
metodele care utilizează diferite instalaţii şi aparate mai simple sau mai complexe, precum
– instalaţiile de scripeţi,
– arcurile,
– cuştile Rocher,
– mesele speciale de kinetoterapie,
– bicicletele ergometrice.
–
Scripetoterapia
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete
reciproc.
Sistemul scripete greutate facilitează manipularea unor greutăţi, având şi avantajul de a
modifica direcţia unei forte, fără vreo schimbare a mărimii acestei forţe.
Acest sistem realizează rezistenţa unei mişcări printr-o greutate aplicată la capătul unei
corzi reflectate peste un scripete şi prinsă la celălalt capăt de segmentul în mişcare.
Sistemul permite, prin acelaşi montaj, dar cu mişcarea efectuată în sensul opus, facilitarea
acestei mişcări, până la realizarea mişcării pasive.
Sistemul scripete greutate este des utilizat în special în exerciţiile kinetice ale membrelor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor mişcări autopasive, în special ale membrului
superior.
Cu ajutorul membrului sănătos (care reprezintă braţul forţei), pacientul tracţionează
coarda scripetelui, care este prinsă la celălalt capăt de segmentul care urmează a fi mobilizat
pasiv (braţul rezistentei).
Mobilizarea poate fi:
– autopasivă simetrică (montajul realizează mişcarea ambelor membre, sănătos şi bolnav în
acelaşi sens)
– autopasivă asimetrică (montajul realizează mişcările celor două membre în sensuri
opuse).
Este o metoda kinetologica ce scoate corpul sau membrul de sub influenta gravitatiei.
Exista mai multe timpuri de suspendare:
Suspendarea pendulara (verticala) – cordonul de suspendare “merge” vertical in sus,
prinzandu-se chiar deasupra chingii ce sustine segmnetul. Aceasta metoda permite membrului
suspendat sa oscileze ca un pendul, de o parte si de alta a pozitiei de rapaus; membrul descrie un
arc de cerc, intr-un plan vertical.
Suspendarea axiala – chinga se fixeaza la extremitatea distala a membrului, iar cordonul se
acroseaza deasupra articulatiei de mobilizat; cordonul v-a avea o directie oblica, iar membrul v-a
descrie un arc de cerc in plan orizontal.
Suspendarea excentrica – punctul de acrosaj se gaseste oriunde inafara proiectiei membrului
suspendat. Extremitatea membrului tinde sa se deplaseze spre verticala din punctul de acrosaj

Manipularile
Manipulările coloanei vertebrale şi ale membrelor în scop terapeutic au fost utilizate şi
grupate sub forma unei metode cu tehnică şi indicaţii exacte, numită metoda osteopatică.
În practica kinetologică, atât manipulările vertebrale cât şi cele ale articulaţiilor periferice
beneficiază de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezintă o mobilizare forţată care deplasează elementele unei articulaţii
peste limita lor obişnuită şi voluntară de mişcare, până la limita jocului anatomic posibil, fără să
depăşească această limită anatomică. Noţiunile de manipulare şi mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerată un gest precis, care necesită un diagnostic corect, presupune
lipsa durerii la execuţie şi se supune regulii mişcării contrare, având în vedere faptul că se
utilizează direcţia de mobilizare în sensul opus direcţiei blocate şi dureroase.
Manipularea trebuie să fie precedată de testarea tuturor direcţiilor de mişcare ale
segmentului vertebral interesat.
În concordanţă cu principiile de nondoloritate şi mişcare contrată ale manipulării, nu se
va manipula un segment care are toate direcţiile de mişcare blocate şi dureroase.
Specialiştii în domeniu au imaginat o schemă ca o stea cu 6 braţe, reprezentând direcţiile
de mişcare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a mişcării sau intensitatea durerii pe
fiecare direcţie de mişcare.
Manipularea se va executa pe direcţiile care nu sunt notate, deoarece cele notate
reprezintă contraindicaţii ale manipulării.
De obicei, trebuie să existe cel puţin trei direcţii de mişcare libere, pentru ca manipularea
să aibă toate şansele de reuşită.
 Manipulările articulaţiilor membrelor sunt mai puţin spectaculoase şi importante în
comparaţie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazează pe ideea conform căreia
mişcările care nu se pot executa activ pot fi totuşi realizate sub aspect fiziologic.
Mişcările se blochează ca urmare a unor suferinţe articulare sau din cauza contracturii
şi/sau retracturii musculare periarticulare. Articulaţiile interesate pot fi: interfalangienele,
metacarpofalangienele, metatarsofalangienele, articulaţia pumnului, genunchii, coatele etc.
Mişcările care pot fi realizate pasiv din articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de
alunecare anteroposterioară, de decopatare.

Tracţiunile vertebrale
Tracţiunile vertebrale (elongaţiile) constau într-o tracţiune în ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Studiile de specialitate au
demonstrat faptul că tracţiunea exercitată cu forţe corespunzătoare, conduce la distanţări
intervertebrale. În acel moment se produce vid intratisular. Tracţiunea se execută cu diferite
aparate, dispozitive sau instalaţii.
Ameliorările obţinute chiar la aplicarea unor forţe mai mici sunt datorate, probabil,
întinderilor ţesuturilor musculotendinoase.
Tracţiunea vertebrală necesită supravegherea continuă a pacienţilor pe parcursul
şedinţelor, pentru a identifica apariţia oricărui fenomen nedorit, precum paresteziile, durerile,
ameţelile, senzaţia de lipotimie, hipoesteziile etc.

Hidrokinetoterapia
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezintă metoda executării exerciţiilor
fizice/kinetice în apă.
Hidrokinetoterapia parţială este utilizată aproape în exclusivitate pentru creşterea
mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei în apă este fundamentată de fenomenul de plutire a corpului sau
de descărcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) şi pe rezistenţa opusă de apă pe
anumite direcţii de mişcare.
Avantajele acestei metode constau în:
 solicitarea unei forţe musculare reduse în vederea mobilizării articulare,
 creşterea capacităţii de relaxare musculară pentru postura ortostatică şi mers,
 scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare.
Rezistenţa opusă mişcării poate fi reglată prin utilizarea flotoarelor.

Gimnastica aerobica
Reprezinta un program complex de kinetoprofilaxie.
Scopul= mentinerea si dezvoltarea supletei corpului, fortei si rezistentei musculare.
Caracateristici:
 Programul se executa in ritmul muzicii, ritmul determinand viteza de executie si deci o
parte din cantitatea de efort.
 Exercitiile sunt ordonate pe seturi de 6-10 tipuri de miscari, fiecare set avand un scop
precizat (incalzire, pentru abdomen, pentru brate, talie)
 Exista programe diferentiate, pentru incepatori si avansati
 Exercitiile se executa pana la senzatia oboseala musculara, de “arsura” in muschi,
moment in care “se mai repeta de doua ori exercitiul”
 In timpul programului se se acorda o mare atentie respiratiei
Gimnastic aerobica se preteza la executarea in grup, in general necesitind un monitor-
coordonator.
Este o gimnastica solicitanta nu numai pentru aparatul musculo-articular, ci si pentru
organism in genral si cord in special.
Ea poate fi executata in program complet numai de persoane sanatoase si tinere.
Totusi poate fi practicata si de persoanele mai in varsta sau mai putin abile, pe baza unui
program de exercitii selectate.

Gimnastica medicala
Practicarea exercitiului fizic pentru mentinerea sanatatii este cunoscuta din cele mai
vechi timpuri.
Kinetoprafiliaxia primara are ca indicatie generala toti subiectii indiferent de varsta.
Programele de exercitii sunt insa diferite, in functie de de varsta, de starea de sanatatii
subiectilor, ca si de obiectivele urmarite.

Obiective generale- adulti

 Mentinerea supletii articulare
 Mentinerea fortei si rezistentei articulare
 Mentinerea unei bune coordonari si abilitati a miscarilor
 Mentinerea unei posturi si alinieri corecte
 Mentinerea capacitatii de efort

Obiective - copii
 Copii- au organismul in crestere- primul obiectiv care trebuie sa stea in atentia
kinetoterapeutului este asigurarea unei dezvoltari armonioase fizic.

Obiective specifice
Se refera la o problema de patologi, in cazul in care unele persoane sunt in pericolul de a
face anumite boli sau de a contracta anumite suferinte datorita conditiilor mediului de munca si
viata sau unor conditii organice preexistente.
Exemplu: muncitorii supusi continuu efortului lombar, inegalitate de membre inferioare, piese
vertebrale de tranzitie ->Vor urma programe speciale, tintite pe o anumita problematica de
patologie, nu se deosebesc de programele kinetoprofialxiei secundare (scoala spatelui).
Programele speciale, tintite pe o anumita problematica de patologie nu se deosebesc de
progamele de kinetoprofilaxie secundara sau kinetoterapie.

Mentinerea supletii articulare

Se executa exercitii pe toata amplitudinea lor, urmarindu-se mobilizarea pe toata in
special a acelor segmente si a acelor sensuri de miscare mai putin utilizate in activitatea
obisnuita.

Mentinerea fortei musculare

Exercitii izometrice, mai usor de invatat, nu necesita instaltii speciale, scurte si foarte
eficiente.

Mentinerea coordonarii si abilitatii miscarilor

De obicei este omis de kinetoprofilaxie = gresit.
Asa-zisa stangacie a unora, mai alesw dupa o anumita varsta, are la baza de obicei lipsa
exercitiilor de coordonare.

Mentinerea posturii si aliniamentului corect al corpului

Activitatile zilnice, in special cele profesionale, care obliga la pozitii prelungite de multe
ori incorecte, detrmina treptat posturi defectuase, mai ales ale capului, trunchiului, umerilor,
bazinului.
Cele mai frecvente sunt: avansarea pozitiei capului sau usoara lateralitate a lui, coborarea
unui umar sau, invers, ridicarea lui, atitudinile scoliotice, spatele rotund, lordozele accentuate
sau, din contra, stergerea lordozei, bascularile de bazin in plan sagital sau, mai rar,
dezechilibrarile in plan frontal. Aceste deposturari trebuie prevenite sau combatute.
Kinetoprofilaxia lor trebuie sa inceapa din adolescenta si chiar mai devreme, atunci cand
elevii, necontrolati, invata in pozitii defectuase. La baza kinetoprofilaxiei posturale sta
autocontrolul pozitiei.

Mentinerea capacitatii de efort

Antrenamentul capacitatii de efort (antrenamentul de rezistenta) urmareste obisnuirea
(sau reobisnuirea) organismului cu prestarea unui effort prelungit, in conditii aerobe.
Acesta este conditionata de “capacitatea maxima aeroba” a individului din momentul
respectiv.
In kinetoprofilaxia primara a sedentarimului se utilizeaza ca modalitati de effort: mersul
pe jos, alergarea pe teren plan sau si accidentat, mersul pe bicicleta, inotul, jocurile sportive.

Efortul fizic
 Efortul sportiv se defineste ca repetare sistematica de actiuni.
Obiective: ameliorarea performantei fara modificari morfologice evidente.

Pentru performanta sportiva → intereseaza acel efort care prin parametrii sai volum,
intensitate, complexitate obliga organismul sa reactioneze intens si generalizat.
Efortul sportiv face ca parametrii functionali ai organismului sa capate valori superioare
celor de repaus.
Dezvoltarea si perfectionarea functiilor organelor implicate in efort sustine desfasurarea
efortului la paramerii optima.

Organe implicate in efort

 Organul esential implicat in efort = muschiul scheletic, unic in ceea ce priveste amploarea
proceselor metabolice

 Alte sisteme care-si amplifica activitatea in vederea sustinerii efortului sunt:

o Sistemul cardio-vascular si respirator
o Furnizeaza si transporta oxigenul si substantele nutritive necesare tesuturilor
active
o Sistemul nervos
o Comanda, regleaza si adapteaza organismul la solicitarile din efort
o Sistemul endocrin
o Prelungeste si potenteaza prin hormonii sai actiunea sistemului nervos
o Aparatul excretor
o Elimina deseurile metabolice

Clasificarea eforturilor fizice

După tipul dominant de contracţii musculare eforturile sunt:

 Efortul dinamic - predomină contracţiile izotonice
 Efortul static - predomină contracţiile izometrice; timpul de menţinere al tensiunii
interne maxime în fibra musculară este de 6-8 secunde
 Combinate - cele mai frecvente, prezintă atât contracţii statice cât şi dinamice cu
pondere diferită

După caracterul repetării efortului se descriu:

 Eforturi ciclice - sunt eforturile în care mişcările se repetă identic în unitatea de timp -
alergări, canotaj, ciclism - ceea ce duce la formarea unor automatisme si la
economicitate functionala
 Eforturi aciclice - se întâlnesc în sporturi cum sunt: halterele, gimnastică, jocuri sportive

După pauzele ce există în cadrul unui efort deosebim:

 eforturi continue ( setul din meciul de tennis, repriza box )
 eforturi discontinue (meciul in ansamblu )
Dupa numarul de probe efortul poate fi:
 unic ( o singura proba, o singura incalzire)
 repetat ( mai multe probe de concurs cu incalzire inaintea fiecarei probe)

In funcţie de scopul urmărit:

 eforturi de antrenamant care au drept scop cresterea performantei si atingerea formei
sportive;
 eforturi competiţionale care presupun valorificarea formei sportive in paralel cu o buna
mobilizare psihica

In funcţie de similitudinea efortului din antrenament cu cel din competiţie:

 Eforturi specifice - sunt practicate în antrenament dar sunt asemanatoare cu cele din
competiţie.
 Eforturi nespecifice - au ca obiectiv dezvoltarea calităţilor motrice implicate în efortul
specific.

Din punct de vedere cantitativ, efortul poate fi:

 Maximal
 Submaximal
 Mare
 Mediu
 Mic

Parametrii efortului fizic

Volumul efortului - reprezinta cantitatea totala de lucru mecanic efectuat de sportiv sau suma
tuturor eforturilor efectuate. Se poate aprecia prin:
- suma distantelor parcurse in alergare, ciclism, canotaj etc;
- suma kgm forta prestati in ridicarea halterelor, lectii de antrenament pentru dezvoltarea
fortei;
- suma tuturor repetarilor in gimnastica, jocuri sportive,sporturi indivduale;
- timp de lucru efectiv si pauze;
- numar de reprize, starturi, concursuri.
Aprecierea volumului efortului numai pe baza numarului de ore de antrenament sau
competitii poate duce la concluzii eronate.

Intensitatea efortului - cantitatea de efort (lucrul mecanic) efectuat in unit de timp. Se poate
aprecia prin :
- unitati de putere (watti, kg forta/min) - necesita cunoasterea travaliului prestat si a
timpului necesar efectuarii lui;
- viteza de deplasare (m/sec) in atletism, ciclism, natatie etc;
- ritmul de lucru ce reprezinta numarul de actiuni pe minut in lupte, judo, box sau numarul
de executii pe minut (jocuri sportive, gimnastica).
 Odata cu cresterea intensitatii efortului s-a constatat o crestere a frecventei cardiace, crestere
care insa nu se pastreaza si pentru extreme, adica pentru eforturi de intensitate foarte mica sau
foarte inalta.

Intensitatea solicitarii - pentru aceeasi intensitate de efort prestat, frecventa cardiaca este
diferita de la un sportiv la altul. Reprezinta pretul functional platit de organism pentru efectuarea
acelui efort si este obiectivata prin indicatori:
Functionali
- Puls
- tensiune arteriala
- frecventa respiratorie
Biochimici
- lactacidemie

Clasificarea eforturilor fizice

In functie de intensitatea efortului:
o Intensitate maximala (0 - 10 sec) - cea mai mare energie eliberată în unitatea de
timp
 Sistemul energetic solicitat - sistemul anaerob
 Substratul energetic = ATP-ul existent în muşchi care atunci când se
epuizează va fi refăcut pe seama fosfocreatinei
o Intensitate submaximală (10sec - 1min)
 sistemul energetic = anaerob – dar pe lângă ATP şi CP intervine şi
glicoliza anaerobă.
o Intensitate mare ( 1 - 6 min)
 substratul energetic = cea mai mare parte aerob
o Intensitate moderată( 6 - 60 min)
 substratul energetic = glucidic si lipidic, în condiţii aerobe, în stare de
stabilitate relativă (steady state - dupa minutul 3-4 de efort) intre cerintele
si aportul de oxigen
o Intensitate mică (cateva ore)
 Substratul energetic = aerob in proporţie de 99%, fiind reprezentat de
glucide, lipide si proteine

In funcţie de aparatele şi sistemele implicate mai mult:

o Neuro-muscular
o Neuro-psihic
o Cardio-respirato r
o Endocrino-metabolic
o Efortul neuromuscular

Solicitarea predominanta - sistemul nervos si muscular

Eforturile de: forta/viteza - eforturi anaerobe alactacide si lactacide
eforturile neuropsihice
Performanta este dependenta de:
o Procentajul tipurilor de fibre musculare din structura muschilor (diferit la sportivii
care practica sporturi de forta, fata de cei care practica eforturi de rezistenta)
o Nivelul de organizare si dezvoltare a sistemului nervos central si periferic, de
tipul de activitate nervoasa superioara

Efortul cardio-respirator
Eforturile aerobe, cu durata cuprinsa intre 6 si 60 minute, in care performanta depinde de
capacitatea sistemelorrespirator si cardio-vascular de a capta, transporta si furniza oxigen
tesuturilor active, in scopul asigurarii unui consum maxim de oxigen optim

Efortul de tip endocrino-metabolic

Eforturile aerobe cu durata cuprinsa intre 1- 8 ore. Performanta depinde de posibilitatile
organismului de a resintetiza, chiar in timpul efortului , substratul energetic metabolizat
In functie de tipul metabolismului implicat in sustinerea energetica:

o Efort anaerob , din sporturile cu dominanta forta / viteza

o b. Efort aerob ce caracterizeaza sporturile de rezistenta
o c. Efort mixt , cu dubla componenta aeroba si anaeroba la jocuri sportive, box,
scrima, tenis de camp etc.

Efortul anaerob
Durata: primele 10-15 sec efort anaerob alactacid, urmatoarele 30-45 sec - efort anaerob
lactacid
o Intensitate: maximala;
o Substrat biochimic: compusi fosfageni si glicoliza anaeroba;
o Calitati biomotrice implicate: forta-viteza;
o Sisteme solicitate: neuropsihic si neuromuscular;
o Echilibru aport / cerinta de O2: NU (datorie de oxigen!);
o Economie energetica: NU (acid lactic cu energie potentiala);
o Factori limitativi: epuizarea ATP si CP si acumularea in exces a acidului lactic;

Efortul aerob
Durata: 1min - mai multe ore
o Intensitate: mica, medie si submaximala;
o Substrat biochimic: oxidare in ciclul Krebs, fosforilare oxidativa;
o Calitati biomotrice implicate: rezistenta;
o Sisteme solicitate: cardiorespirator, metabolic si neuro-muscular;
o Echilibrul aport/cerinta de O2: - real (efort la 50% VO2max, FC 120- 130b/min)
sau aparent ( efort la 80% VO2 max, FC 160-170b/min);
o Economie energetica: DA (produsi finali fara energie potentiala);
o Factori limitativi: eliberarea si transportul oxigenului, capacitatea oxidativa a
fibrei musculare;
Investigatii paraclinice
In sportul de performanţă, este important să se folosească o serie de indicatori obiectivi
din care să rezulte eficienţa antrenamentului efectuat şi a zonei metabolice în care s-a
desfăşurat antrenamentul.

Sisteme functionale implicate

 Circulaţia coronariană – frecvenţa cardiacă pe minut

 Consumul maxim de oxigen - VO2max (ml/min/kg); e atins dupa 2-3’, se poate menţine
doar 5-6’, apoi scade

 Schimbările energetice – rata aerob - anaerobă

 Consumul energetic este exprimat în kjouli/min şi poate fi determinat prin măsurarea

consumului de oxigen pt fiecare respiraţie

 Scăderea glicogenului muscular - nivelul acestuia la 100g de ţesut m - limitată doar la

nivelul m activi - biopsii m/IRM

 Glicoliza (glicogen → acid lactic) - acumularea acidului lactic în sânge (mmol ac în sg

capilar); definirea pragului aerob/anaerob

 Lipoliza - concentraţia acizilor graşi în sânge; a g pot fi folosiţi ca substrat energetic de fb

m

 Proteinoliza - prezenţa în sânge a produselor de dezintegrare a aminoacizilor, ei fiind

folosiţi ca substrat energetic de către fibrele musculare.

Capacitatea de efort
 CARBOHIDRATII reprezinta sursa preferentiala de energie : la inceputul exercitiului
fizic si in timpul exercitiilor de intensitate crescuta (>75% din VO2 max).
 LIPIDELE reprezinta sursa primara de energie pentru: eforturile de lunga durata(>30
minute) de intensitate scazuta (50-60%).
 PROTEINELE sunt utilizate ca sursa de energie doar in cazuri severe de depletie
energetica si activitate fizica de anduranta de lunga durata pot suplini intre 5% si 10%
din cheltuielile energetice.

Principii fundamentale de antrenament

Crearea unui program eficient de antrenament necesita:
 cunoasterea principiilor generale de antrenament
 a celor specifice sportului respectiv
 cunoasterea scopurilor individuale ale sportivului

*Medicul si antrenorul trebuie sa fie constienti de unicitatea fizica si psihologica a sportivilor.

a) Principiul supraincarcarii
Antrenamentul la o intensitate mai mare decat cea obisnuita → adaptari specifice →
functioneaza mai eficient, beneficii asupra preformantei fizice.
Supraincarcarea → producerea de stimuli suficienti → adaptarea cronica.
Adaptarea fara supraincarcare = mai putin eficienta chiar daca programul de antrenament
a fost bine facut.
Stabilirea unei incarcaturi adecvate necesita ghidarea:
 Frecventei
 Duratei
 Intensitatii
 Tipului exercitiilor

b) Principiul specificitatii
Antrenamentul → adaptare metabolica si biomecanica a organismului, specifica tipului
de exercitii efectuate si grupelor musculare implicate. Cele mai eficiente metode de evaluare a
performantei sportive in laborator sunt cele care evalueaza cat mai exact sistemele si masa
musculara implicata in sportul respectiv.
Exercitiile specifice produc o adaptare specifica ce cr e eaza efecte de antrenament
specific.

c) Principiul progresiei
Pe masura ce apare adaptarea → incarcatura exercitiilor (intensitate / durata / frecventa)
trebuie crescuta → pentru a continua imbunatatirea performantei sportive. Programul de
antrenament poate progresa prin:
 cresterea frecventei exercitiilor
 calitatea si cantitatea repetarilor
 felul exercitiilor
Practica progresiei efortului nu trebuie facuta intempestiv → crestere prea mare a efortului = risc
traume sportive

d) Principiul supracompensarii
Refacerea postantrenament = tine cont de I si t exercitii
In timpul refacerii, procesul de regenerare nu se opreste in momentul atingerii nivelului
de dinaintea efortului → se obtine chiar un progres = parametrii caracteristici performantei fizice
ajungand la un nivel superior celui anterior antrenamentului, proces denumit "supracompensare".
Cel mai bun progres in cresterea capacitatii de performanta = urmatoarea sedinta de antrenament
sa inceapa in timpul acestei faze
Una din provocarile prescrierii unui program de antrenament = mentinerea balantei
incarcatura - perioada de regenerare.

e) Reversibilitatea
Adaptarea obtinuta prin antrenament ≠ permanenta, schimbarile pozitive inregistrate in
anduranta si forta dupa cateva saptamani de inactivitate
Castigul inregistrat in forta si putere diminua intr-un ritm mai lent comparativ cu anduranta
 Termen scurt (1-2sapt) - reduc semnificativ capacitatile metabolice
  Termen lung (luni) - si mai multor parametrii
Repaus la pat = descrestere in performanta rapida si seminificativa
Studii: repausul la pat timp de 20 de zile consecutiv au determinat o scadere cu 25% a
consumului maxim de oxigen, reducerea similara a debitului cardiac si a capacitatii aerobe de
efort cu aproximativ 1% pe zi.

f) Periodicizarea
Planificarea variatiilor in antrenament
Confruntare cu factor stresant (de ex exercitiul fizic) → trei stadii:
 soc
 adaptare
 incetinire
Modelul clasic de periodicizare – coroborat cu necesitatile si scopurile sportivului, imparte
programul de antrenament intr-un
 macrociclu de un an
 un ciclu mediu de 3-4 luni
 un microciclu de 1-4 saptamani
Modelul de periodicizare pe parcursul unui an cuprinde:
 cateva cicluri care incep cu volum mare, intensitate scazuta si
 progreseaza gradual cu scaderea volumului si cresterea intensitatii pe parcursul fiecarui
ciclu
Ciclul traditional cuprinde urmatoarele mezocicluri:
 faza preparatorie
 prima faza de tranzitie
 faza competitionala
 a doua faza de tranzitie sau faza de recuperare
In concluzie, periodicizarea = variatia stimulilor de antrenament → optimizarea castigurilor
in performanta, si reducerea riscului de supraantrenament.

g) Reducerea volumului si intensitatii antrenamentului inaintea competitiei - "tapering"

Performanta de varf = toleranta maxima la stresul fizic si psihologic din timpul
competitiei
Dupa un antrenament intens, capacitatea de performanta si toleranta la efort incep sa
Se recomanda scaderea volumului si a intensitatii de antrenament dupa unul intens,
inaintea unei competitii de varf datorita riscului de scaderea a puterii musculare si posibilitatii
aparitiei supraantrenamentului.

Metode de antrenament
Scopul major al antrenamentului STIMULAREA ADAPTARILOR STRUCTURALE SI
FUNCTIONALE ALE ORGANISMULUI LA EFORT → CRESTEREA PERFORMANTEI

Programul de antrenament tine cont de:

 Varsta
 Nivelul initial al pregatirii fizice
 Starea de sanatate a atletului
  Scopurile individuale etc
 Potentialul genetic

Un neantrenat:
- initial crestere accelerata a conditiei fizice (potential mare de adaptare);
- cand parametrii performantei se apropie de limitele potentialului genetic, castigurile
obtinute nu vor mai fi la fel de spectaculoase

Un program de antrenament eficient trebuie sa:

- Identifice sistemele energetice si fiziologice implicate in sportul respectiv
- Stabileasca metodele pentru cresterea acestora

Principiile generale ale antrenarii capacitatii aerobe de efort:

- Continuitatea - exercitiile trebuie sa se execute pe o durata cuprinsa intre 20 si 60’.
- Intensitatea - exercitiile cu o intensitate care produce o cresterea alurii ventriculare la 60-
90% din alura ventriculara maxima a sportivului dar sub pragul de lactat, produc o
imbunatatire a capacitatii organismului de a utiliza oxigenul in timpul activitatii fizice.
- Numarul de antrenamente - 3-5 sedinte de antrenament pe saptamana; valori mai bune
daca volumul de antrenament este fractionat in mai multe zile, decat atunci cand se fac
eforturi mari cu intervale lungi de pauza.
- Tipul exercitiilor - Activitatile ce implica grupe mari musculare sunt utilizate in cresterea
capacitatii aerobe de efort (inot, alergare, ciclism etc.)

Antrenamentul anaerob
Exista mai multe tipuri de antrenament anaerob, in functie de scopurile urmarite :
- Cresterea fortei, vitezei, puterii musculare
- Antrenamentul fortei
Forta (in sport) = aptitudine de a invinge o rezistenta sau de a i se impotrivi prin intermediul
contractiei musculare.
Conceperea unui program de antrenament al fortei = proces complex si necesita manipularea
urmatoarelor cinci variabile (stabilite de antrenor in functie de necesitatile si abilitatile fiecarui
sportiv)
- Alegerea exercitiilor
- Ordinea de executie
- Numarul de seturi
- Rezistenta utilizata
- Perioada de repaus dintre seturi

Principii pentru antrenarea fortei

- Supraincarcatura
- Varietate

Specificitate - se tine cont de scop si de grupele mm implicate

Intensitate - se refera la greutatea ridicata, marimea incordarii masurata in kg sau la rezistenta
opusa;
Supramaximala, maximala, mare , mijlocie, mica
Volumul de lucru - se refera la numarul de kilograme sau de repetari
Pauzele - intre serii se recomanda pauze active de 2-3 min, iar atunci cand se schimba exercitiile,
2-5 min. Intre antrenamente timpul optim este de 36-48 de ore.
Tempoul sau viteza de executie scade pe masura ce creste intensitatea
Tipul exercitiilor - se va tine cont de tipul de forta implicat in activitatea sportiva respectiva.

Tipuri de antrenament al fortei

- Antrenamentul izometric
- Antrenamentul izotonic (antrenamentul dinamic cu rezistenta externa constanta)

Antrenamentul Izokinetic
- Exercitiile implicate produc contractii musculare maxime la o viteza constanta pe durata
intregii amplitudini a miscarii
- Necesita aparatura speciala

Antrenamentul vitezei
Rapiditatea contractiei unui muschi este cu atat mai mare cu cat procentul de fibre albe
(rapide) este mai mare. Fibrele albe sunt bogate in compusi macroergici (ATP si CP) ca si in
glicogen si enzime implicate in metabolismul anaerob.

Principalele metode de antrenament in sprint

 Metoda intervalului
o Pe intervale scurte de 30-50m - produce beneficii pentru sistemul de control care
creste rata glicolozei de 1000 de ori in cateva secunde si faciliteaza mobilizarea
maxima si sincrona a fibrelor musculare
o Alergarea pe intervale mai lungi ,de 100-150m, va imbunatatii folosirea
fosfocreatinei, permitandu-i sa fie folosita pe toata durata si nu doar in primele
secunde
o Perioadele de odihna vor creste cantitativ enzimele glicolitice si vor imbunatatii
toleranta la produsii de metabolism anaerob
 Alergarea pe plan inclinat-(sau pe nisip)
o Intensitatea efortului poate fi variata prin utilizarea diverselor pante
Durata efortului este importanta deoarece unele fibre vor obosi mai repede, alte
fibre fiind apoi implicate.
 Antrenamentul de forta - Utilizarea sa in scopul imbunatatirii vitezei - pt ca produce
cresterea nivelului de ATP, a fosfocreatinei si a glicogenului in muschi Creste aria de
sectiune a fibrelor de tip IIb.
CURS10 Supraantrenamentul

Supraantrenamentul reprezinta in cazul sportivilor de performanta un sindrom care apare

prin depasirea raportului optim dintre antrenament-refacere, ceea ce duce la instalarea oboselii
patologice.
Consta in simptome variate si este foarte importanta prevenirea si depistarea timpurie a
acestui sindrom. Este dificil de diagnosticat, iar diagnosticul poate fi pus dupa o examinare
clinica foarte amanuntita si dupa ce au fost excluse alte cauze ale tulburarilor care apar in cadrul
supraantrenamentului. Supraantrenamentul reprezinta o stare in care apar o serie de simptome
care au ca rezultat final scaderea performantei sportive, datorita intensitatii crescute a
antrenamentelor si/sau depasirea abilitatii de adaptare si refacere.
Adesea supraantrenamentul poate fi impartit in doua forme: cu predominanta
componentei simpatice si cu predominanta componentei parasimpatice.
Forma simpatica de supraantrenament include cresterea activitatii simpatice in repaus cu
urmatoarele simptome: cresterea frecventei cardiace de repaus, scaderea apetuitului, lipsa
odihnei, excitabilitate. Slabirea performantei apare mai inainte in exercitiul anaerob.
Forma parasimpatica este asociata cu scaderea activitatii simpatice in repaus, primele
simptome incluzand:-inhibitia temperamentala, lungi perioade de somn, stari depresive. Scaderea
performantei data de supraantrenamentul parasimpatic afecteaza prima data activitatea aeroba.
Sindromul de supraantrenament (overtraining syndrome)-consta in variate simptome la
un sportiv care este inclus intr-un program de antrenament care a depasit limitele sale fiziologice
si/sau psihologice Pe masura ce intensitatea si volumul antrenamentului continua sa creasca
apare un dezechilibru intre nivelul de antrenament tot mai ridicat si o recuperare adecvata.
Performanta fizica a sportivului scade si abilitatea sa de a mentine un nivel mai crescut al
antrenamentului este tot mai slaba. Acest sindrom este o stare de oboseala cronica si de scadere
cronica a performantei , acompaniata de numeroase simptome fizice si psihice.
 
Fiziopatologia supraantrenamentului
Un program de antrenament de supraincarcare este esential pentru imbunatatirea
performantei sportive. Daca acest tip de antrenament nu este urmat de periaode de refacere
adecvate poate aparea supraantrenamentul.
     Exista mai multe teorii in ceea ce priveste sindromul de supraantrenament:
Unii cercetatori sustin ca supraantrenamentul poate fi vazut ca cel de al treilea stadiu al
sindromului general de adaptare –sindromul Selye’s, al treilea stadiu al acestui simdrom fiind cel
de epuizare si reprezinta incercarea organismului de a-si restabili homeostazia  
Sindromul Seyle’s a fost descoperit de Hans Selye si descrie un sindrom care apare
datorita stresului cu numeroase simptome incluse in trei stadii.
Primul stadiu este cel de alarma (alarm)-cu o reactie psihica imediata a organismului cu
evolutie spre deprimarea sistemului imun, facand organismul succeptibil la infectii.
Al doilea stadiu-rezistenta (resistance)-cand organismul incearca sa combata efectele
stresului si se adapteaza la situatii din ce in ce mai stresante, dar aceasta capacitate apare initial
dupa care este depasita.
Cel de al treilea stadiu este epuizarea-(exhaustion)-cand apare epuizarea, iar organismul
nu mai are reserve psihice si fizice de refacere. in acest al treilea stadiu este inclus
supraantrenamentul de catre unii cercetatori.
 O alta teorie este aceea ca responsabila de simptomatologia din supraantrenament sunt
modificarile de la nivelul sistemului nervos central de unde pornesc raspunsuri inadecvate catre
periferie ca urmare a unor excitanti supraliminari pe fond de oboseala reziduala.
Aceste modificari includ: disfunctii hipotalamice, dezechilibru in balanta amino-
acizilor(care poate conduce la concentratii crescute de serotonina in creier). Modificarile la nivel
periferic cuprind: scaderea sensibilitatii adrenale la ACTH, scaderea depozitelor de glicogen ,
scaderea excitabilitatii neuro-musculare.
Se presupune ca exista un blocaj sinaptic neuro-muscular care ar bloca transmiterea
influxului de la nerv la muschi. Aceasta teorie scoate in evidenta importanta refacerii in efortul
sportive ca mijloc profilactic de combaterea oboselii patologice si de protejare a sanatatii
sportivului.
O alta teorie interesanta este “ipoteza citokinelor”-conform careia stresul fizic excesiv si
insuficienta odihna si refacere, induc un raspuns inflamator acut care cauzeaza in cele din urma o
inflamatie sistemica.
Monocitele circulante sunt activate , apoi elibereaza citokine proinflamatorii care
actioneaza la nivelul sistemului nervos central, a axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenalian si sistemului nervos vegetativ simpatic.Totodata aceasta teorie presupune ca
inflamatia sistemica poate fi baza pentru multitudinea de modificari neuro-endocrine,
psihologice si imunologice observate in sindromul de supraantrenament.

     Sportivii cu cel mai mare risc de supraantrenament sunt considerati cei care practica sporturi
de anduranta, deoarece au perioade lungi de exercitiu intens, sportivii tineri sunt de asemenea
expusi datorita lipsei de experienta , alergatorii care participa la mai multe curse pe sezon si nu
se refac suficient dupa competitii, cei cu volum mare de antrenament si care se antreneaza de mai
multe ori pe zi, ceoi care practica triathlon, pentathlon, decathlon.
    
Clasificare clinica
Din punct de vedere clinic se deosebesc doua forme de supraantrenament si anume:
oboseala musculara(periferica) si oboseala neuropsihica ( centrala ).
     Oboseala musculara se mai numeste sindromul de muschi dureros si apare mai tarziu in
cadrul supraantrenamentului. Se manifesta prin durere musculara continua ca urmare a unor
exercitii cu care sportivul nu a fost obisnuit sau a unei activitati fizice riguroase. Sportivii adesea
acuza fatigabilitate musculara , muschi” impietrit”, care este foarte dureros si edematiat, acestea
datorita unui raspuns inflamator la nivel muscular cu cresterea concentratiei de creatin kinaza, cu
un varf la 48-72 ore. Aceste simptome dispar de regula dupa cateva zile, desi pot persista pana la
5-7 zile. Daca este sever afecteaza performanta prin scaderea fortei musculare, scaderea
proceselor de refacere a rezervelor de glycogen si ingreunarea miscarilor.
     In acest tip de oboseala musculara se descriu mai multe cauze:
-epuizarea rezervelor de creatinfosfat muscular (prezenta in eforturile anaerobe alactacide
si lactacide)
-epuizarea rezervelor de creatinfosfat insotite de cresterea acidului lactic (in eforturile de
tip anduranta scurta)
- cresterea acidului lactic muscular insotita de cresterea amoniacului hepatic (in eforturile
de anduranta medie)
- epuizarea glicogenului muscular la care se adauga acumularea de peroxizi lipidici.
Oboseala neuro-psihica (centrala) cuprinde:
 -scaderea glucozei sanguine. In efort creierul consuma aproximativ 5 g glucoza/ora iar
creieruleste organ vital foarte sensibil la scaderea glicemiei. Glicogenul-forma de rezerva a
glucozei in organism, este apreciata la aproximativ 500 grame dintre care 400 grame in muschi
(valori normale=1 gram glicogen la 100 g tesut muscular) si 100 grame in ficat. Daca diminua
acest nivel organismul este afectat in mod serios.
- in creier se acumuleaza aminoacizi esentiali(valina, leucina, izoleucina, triptofan, etc)si
induce perturbari functionale la nivelul neuronului.
- stresul neuropsihic(present la tragatori, scrimeri, gimnasti-gimnaste, portarii la jocurile
sportive etc).
Clinic
Nu exista simptome universal valabile si acceptate care sa descrie succinct sindromul de
supraantrenament .Frecvent, sportivul poate prezenta mai multe simptome, dintre acestea cele
mai obisnuite si intalnite sunt oboseala, depresia si senzatia de greutate in muschi.
De asemenea sportivul poate prezenta ca unic simptom afectarea performantei.
Alte simptome adesea observate la sportivul supraantrenat includ: cresterea frecventei
cardiace de repaus, scadere in greutate, perturbari ale somnului, lipsa apetitutlui alimentar, stari
depressive, limfadenopatie, scaderea performantei, iritabilitate, lipsa odihnei, mialgii difuze si
artralgii, scaderea puterii de concentrare, infectii frecvente de cai respiratorii superioare,
labilitate emotionala, transpiratie excesiva, senzatie de “picioare grele”, scaderea libidoului.
    
Aspecte psihologice in sindromul de supraantrenament
     Perturbarea starii psihice a sportivului este o componenta esentiala a sindromului de
supraantrenament si poate fi asociata cu cresterea in volum si/ sau intensitate a antrenamentului.
Simptomele psihice care sunt in relatie cu scaderea performantei include: oboseala,
deficitul de concentrare, depresie si iritabilitate. De asemenea labilitatea emotionala, anxietatea,
perturbarile de somn si scaderea libidoului pot fi intalnite.
Foarte frecvent este folosit profilul starii psihice pentru a masura perturbarile psihopatologice
care apar. In aceasta privinta supraantrenamentul poate fi detectat prin utilizarea scalei Borg de
percepere a efortului.
RPE(rating of perceived exertion – presurtare provenind din limba engleza ) rata de
percepere a efortului fiind o metoda subiectiva de cuantificare a efortului. Modul in care o
persoana percepe efortul ii influenteazaraspunsul la activitatea fizica, modificand parametrii
biologici, inclusiv ritm cardiac, frecventa respiratorie, oboseala musculara. In supraantrenament,
aceasta scala este modificata, percepand efortul ca fiind mai “ greu” la un numar mai mic din
scala,decat de obicei.
La maratonisti apare adesea comportament obsesiv-compulsiv datorita distantelor mari pe
care le parcurg zilnic deja intrate in rutina.
    
Aspecte imunologice in sindromul de supraantrenament
Desi , sportivii nu sunt clinic imunocompromisi, se pare ca sunt mult mai susceptibili la
infectii pe parcursul perioadelor de antrenament de intensitate foarte mare. Mai exact apar mai
frecvent in aceste periaode de antrenament de intensitate mare, infectii de cai respiratorii
superioare. (IACRS).
Concentratia de imunoglobulina A (IgA) secretorie scade pe parcursul perioadelor de
antrenament intens. Functia neutrofilelor si activitatea celulelor citotoxic natural killer(NK)este
de asemenea afectata in mod negativ.
 Nivelurile in plasma de glutamina (care este un nutrient essential pentru limfocite si
monocite) sunt scazute in supraantrenament. Glutamina actioneaza ca o sursa de energie pentru
limfocite si macrofage, scaderea nivelului de glutamina la un spotiv supraantrenat (care scade
dupa antrenament de anduranta , dar si dupa cele mai scurte ca durata) poate fi responsabila de
cresterea susceptibilitatii la infectii. Studiile efectuate pana in momentul present nu au clarificat
exact insa rolul glutaminei in exercitiu la sportivii supraantrenati.
    
Afectarea cardiovasculara
Marca alterarii cardiovasculare in supraantrenament o reprezinta o crestere a frecventei
cardiace de repaus in opozitie cu bradicardia pe care o intalnim la sportivii de inalta performanta.
O crestere cu 5-10 batai/minut poate fi sugestiva, dar o crestere cu 10 batai pe minut este adesea
considerata ca semn de diagnostic pozitiv de supraantrenament.
     Scad frecventa cardiaca maximala si consumul maxim de oxigen in corelatie cu scaderea
varfului de performanta.
     Unul din mecanismele fiziopatologice implicate in acest sindrom este reprezentat de o
relativa scadere a volumului plasmatic, secundar deshidratarii. Suplimentar apare si afecatrea
contractilitatii ventriculare stangi observata la sportivii de anduranta. In cadrul sindromului de
supraantrenament sportivii vor fi investigate in dinamica , urmarindu-se variatiile de tensiune
arteriala si frecventa cardiaca.

Modificari secretorii (hormonale)

Sunt observate mulet modificari neuroendocrinologice in supraantrenament, multe dintre
ele fiind folosite ca indicatori ai acestui sindrom.Disfunctia hipotalamica pare a fi o componenta
majora a acestui sindrom. Apare o dereglare in axul hipotalamo-hipofizar inducand modificari in
echilibrul mai multor hormoni.
     Studiile efectuate pe sportivii de anduranta in supraantrenamnet au demonstrat o reducere a
cortizolului, a ACTH-ului, hormonului de crestere (STH), scaderea acestora fiind indusa de
exercitiul maximal efectuat.
La anumiti sportivi e afectata si secretia de GnRH(gonadotropin releasing hormone) si a
hormonului luteinizant (LH).
Raportul testosterone/cortizol este folosit pentru reflectarea balantei anabolic/catabolic la
sportivi ,acesti doi hormoni jucand un rol important in metabolismul proteic si glucidic. O
scadere cu 30% a acestui raport sugereaza supraantrenament si poate ajuta la diagnosticarea
timpurie a sportivilor supraantrenati.
     Nivelul de catecolamine este de asemenea scazut si este implicat si in patogeneza acestui
sindrom, ducand la scaderea concentratiei de lactate sangvin si astfel la scaderea performantei.
La sportivii ce prezinta acest sindrom , eliberarea nocturna de catecolamine este suprimata , dar
in timpul exercitiilor fizice eliberarea lor este crescuta.
    
Diagnosticul diferential al sindromului de supraantrenament
Este adesea dificil de diagnosticat si poate fi stabilit dupa o examinare clinica amanuntita
si dupa ce am exclus alte cauze ale tulburarilor care apar.
     Diagnosticul diferential poate fi facut cu o serie de tulburari cum ar fi: infectii virale, anemie,
hipotiroidism, mononucleoza infectioasa, boala Addison, diabet insipid, cardiomiopatia
hipertrofica, miocardita subacuta, sindrom de oboseala cronica, boli psihice, alergii, astm, boli
musculare.
 Se mai face si diagnosticul diferential cu oboseala fiziologica dupa un program de
antrenament foarte intens, dar aceasta dureaza cateva zile si sportivul se reface, pe cand in
sidromul de supraantrenament refacerea dureaza de la cateva saptamani pana la luni de zile si
doar in conditiile in care a fost diagnosticat si tratat.
    
Diagnosticul pozitiv
Ca si criterii de diagnostic pozitiv sunt suficiente scaderea performantei asociata cu alti
indicatori de supraantrenament.
Au fost propusi anumiti parametrii de laborator pentru a stabili diagnosticul de
supraantrenament si anume: scaderea raportului testosterone/cortizol, scaderea catecolaminelor
in timpul noptii, scaderea IgA salivara, scaderea concentratiei snagvine de lactate.
Alti indicatori pentru supraantrenament sunt: cresterea frecventei cardiace de repaus,
scaderea in greutate, infectii frecvente, perturbari de somn, polidipsie.
Tot ca parametrii de diagnostic pozitiv sunt considerate si scaderea duratei de timp de la
inceputul exercitiului anaerob pana la epuizare (se scurteaza perioada) si scaderea nivelului de
glutamina.  
     Se pare ca cei mai sensibili indicatori ai supraantrenamentului sunt simptomele psihologice
incluse intr-un profil psihic alterat.
Tratament
Nu exista un protocol specific de tratament al acestui sindrom. In orice caz trebuie
recunoscut devreme pentru a putea preveni din timp.
Consta in scoaterea sportivului din mediul sportiv si trimiterea sa intr-o statiune subalpina
(600-800m) pentru 3-4 saptamani. Daca se poate sa fie insotit de o persoana apropiata din
anturajul sau. Aici se va acorda atentie odihnei active, sferei neuro-psihice, alimentatiei
anabolizante(hiperproteice, hiperglucidice, hipolipidice, bogata in vitamine si minerale).
Ca medicatie adjuvanta se pot administra : complexe vitaminice si de minerale,
neurotrope, antioxidante, aspartat de arginina, sedative sau chiar hipnotice la nevoie pentru a
ajuta somnul.
Dintre mijloacele fizioterapeutice se recomanda hidroterapia cu plante , magnetodiafluxul
sedativ, aeroionizarea negativa naturala sau artificiala.Dintre mijloacele psihoterapeutice se
recomanda: sugestia si autosugestia, tehnicile de relaxare, trainingul autogen.
Urmeaza apoi o perioada de inca 4 saptamani cu aceleasi tehnici dar la domiciliul
sportivului, apoi dupa un nou control medical se paote reveni la antrenamente dar treptat si abia
dupa 4 luni la competitii.
Sportivul trebuie sfatuiti corect despre importanta tehnicilor de relaxare si de odihna si
este cruciala comunicarea deschisa cu antrenorul si medical.