Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoricul si profesorul Lucian Boia s-a născut în anul 1944 la Bucuresti. A început
cariera universitară în anul 1967, în cadrul Facultății de Istorie a Universită ții
București și a devenit profesor titular în anul 1990. Intre anii 1983-1990, a fost
vicepreședinte al Comisiei Interna ționale de Istorie a Istoriografiei, iar în anul 1993
a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat
numeroase lucrări care s-au bucurat de aprecieri deosebite, lucrări precum
“Sfârșitul lumii:o istorie fără sfârșit”, “Jocul cu trecutul:istoria între adevăr și
ficțiune”,”Două secole de mitologie națională”, “Miturile comunismului
românesc” și “Istorie și mit în conștiința românească”, poate cea mai cunoscută
dintre căr țile sale.”
Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”,
“Originile”, “Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii si ceilalti”, “Principele ideal” si
“După 1989”.
În introducere, el clarifică conceptele principale cu care se va opera: cuvintele
istorie şi mit. Clarificarea acestora este esenţială, căci înţelegerea greşită a sensurilor
unor cuvinte poate conduce la erori de interpretare. Istorie înseamnă reconstituirea
faptelor petrecute - deci trecutul în desfăşurarea sa obiectivă, dar înseamnă şi
discursul despre trecut, care de fapt înseamnă o filtrare a faptelor şi ordonarea lor
într-un ansamblu coerent. În felul acesta istoricul, operând cu fapte, cu material
istoric "adevărat" produce un gen de "ficţiune". Discursul e subiectiv,
subiectiv, se abate de la
istoria obiectivă, care de fapt rămâne o imposibilitate. Diferenţierea între spaţii de
civilizaţie, moştenirile culturale, mentalităţile, conjuncturile istorice, formaţia diferită
a istoricilor - acestea sunt cauzele
cauz ele "pluralismului" istoriografic. O istorie obiectivă -
crede autorul - este o iluzie. Într-adevăr adevărurile absolute nu se pot obţine.
În primul capitol autorul trece în revistă etapele pe care le-a parcurs ideologia istorică
românească în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, arătând ce deformări importante s-au
născut din cauza diferitelor tipuri de discursuri istorice în aceste secole. La sfârşitul
secolului al XIX-lea modernizarea nu începea de la clasa mijlocie - foarte fragilă
atunci – ci începe de sus, de la boierime, care era receptivă la moda şi stilul francez.
O revoluţie burgheză era necesară doar in concepţia marxismului, dar istoria nu
funcţionează după modelul elaborat de istoriografia marxistă. În cazul
naţionalismului, conceptul este relativ recent dar, după ce a apărut, a fost proiectat în
trecut. După ce s-a cristalizat înţelesul conceptului, imediat s-a încercat găsirea unui
argumentaţii care să-I lege de trecut. În felul acesta va primi un rol important
conceptul "Dacia", întimpuri când termenul de România încă nu exista. Dar hotarele
etnice erau trase deja de atunci, astfel că evoluţia istorică a avut în centrul ei
naţiunea. La fel s-a cristalizat dezbaterea privind proprietatea.
In cadrul celui de-al doilea capitol, autorul realizează recursul la origini ș i la miturile
fondatoare. Incepând de la mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei
daco-romane, ajungând la perioada exluderii românilor ș i la promovarea mitului
fondator dacic. Pune apoi accent pe perioada comunistă analizând transferul de la
miturile fondatoare la cel al luptei de clase, urmat de mitologia naț ionalistă dacică ș i
de promovarea ulterioară a slavinismului. In finalul capitolului, Boia formulează o
concluzie potrivit căreia naț iunea reprezintă un organism social ș i nu unul biologic,
și este fondată pe o sinteză culturală.