MACROECONOMIE

 Cap. 10.Externalitățile și drepturile divergente

 Cap. 11. Piețele și guvernul
 Cap. 12. Măsurarea performanțelor globale a sistemelor
economice
 Cap. 13. Avuția națiunilor: globalizare și creștere economică
 Cap. 14. Banii
 Cap. 15. Performanțele economice și situația politică
 Cap. 16. Șomajul
 Cap. 17. Inflația
 Cap. 18. Piața Financiară
 Cap. 19. Introducere în relațiile economice internaționale
Cap. 10
Externalitățile și drepturile divergente

Suport curs: Heyne, P., Boettke, P., Prychitko, D., Modul de

gândire economic, traducere în lb. română, Ed. Bizzkit,
2011.
Obiective
 Ce sunt externalitățile și cum apar ele
 Negocierea și adjudecarea în reducerea externalităților
negative
 Procesul de legiferare: metode și impact
 Poluarea ca problemă socială
Externalități pozitive și externalități
negative
 Decizia de acțiune: raportul beneficii marginale-
costuri marginale
 Fiecare acțiune are și efecte asupra terților, neluate în
calculul economic: efecte externe (externalități)
 Costurile: externalități negative
 Beneficiile: externalități pozitive
 Exemple
Justificare
 Dezbaterea ideologică pe marginea implicării publice în problema
mediului este de mare actualitate deoarece exploatarea resurselor
afectează calitatea mediului natural.
 Justificarea intervenției statului prin reglementări de mediu, taxe și
subvenții.
 Indivizi separați care își apără proprietatea și interesele și negociază
compensații.
 Cu cât problema mediului este mai mult timp neglijată cu atât daunele
provocate sunt mai mari și reducerea poluării devine mai costisitoare.
 De exemplu, în SUA se estimează că sunt necesare 5-6% din PIB pentru
prevenirea poluării, în timp ce pentru reducerea ei ar trebui cam 8-10%.
CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI POLUAREA
ÎN CHINA
 Beijing FABRICA DE ENERGIE LASENGMIAO

EMISIILE DE DIOXID DE CARBON

 ANYANG TIANJIN

EMISIILE DE DIOXID DE SULF SUNT, DE ASEMENEA, FOARTE RIDICATE, ELE FIIND RESPONSABILE
PENTRU PLOILE ACIDE.
 SHANGHAI GUIYU, PROVINCIA GUANGDONG

IMPOSIBILITATEA ASIGURĂRII NECESARULUI DE APĂ PENTRU TOŢI LOCUITORII ŢĂRII, DEŞI CHINA
OCUPĂ LOCUL 4 LA NIVEL MONDIAL ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RESURSELE DE ACEST TIP.
 PEARL RIVER, GUANGZHOU RÂUL YANGTZE, ÎN AMONTE DE ORAŞUL DANYANG
LA MAI PUŢIN DE 1 KM ÎN AVAL SE AFLĂ
DEPARTAMENTUL APELOR CARE APROVIZIONEAZĂ
ORAŞUL DANYANG CU APĂ POTABILĂ

Apă disponibilă pe cap de locuitor în metri cubi pe an (2003-2008)

CHINA – 2.138 SUA – 10.231
Curba Kuznetz
Probleme
 Cum pot fi măsurate costurile în termeni de daune
supra vieții/sănătății oamenilor?
 Cum pot fi estimate daunele aupra mediului?
 Poate fi lăsată problema poluării doar la latitudinea
autorităților naționale?
 Poate societatea suporta diminuarea producţiei?
 Creşterea preţului nu este un nou efect extern negativ?
 Care sunt implicaţiile asupra profitului firmei?
 Dar asupra veniturilor salariaţilor?
 Ce alternative de reglementare există?
Drepturile de proprietate
 Drepturile de proprietate reprezintă dreptul de a
beneficia, utiliza și transfera proprietatea.
 Majoritatea bunurilor economice au drepturi de
proprietate foarte clare.
 În schimb alte bunuri, cum ar fi aerul, apele, pădurile
sau mările, nu au un status al proprietății foarte clar,
aceasta fiind problema resurselor comune.
 Dacă aerul pe care îl respirăm ar avea un proprietar, cu
siguranță acesta ar pretinde despăgubiri de la toți
poluatorii pentru faptul că îi degradează proprietatea.
Tragedia bunurilor comune
 Vine din lipsa motivației de a prezerva și proteja
resursele respective.
 Exemplu: Aventurile lui Jonathan Gullible, capitolul 3.
O tragedie comună.
Concesionarea
 Abuzurile asupra mediului se produc acolo unde
firmele poluatoare dețin drepturile de exploatare a
resurselor nu prin proprietate ci prin concesionare.
 Rezultatul este maximizarea profitului și exploatarea
resursei fără prezervare/regenerare.
 Se obține astfel un drept asupra usufructului fără a
avea concomitent și obligațiile care rezultă din
proprietate.
 Concesionarea este o stimulare a distrugerii și nu a
creativității (Salin, 2013).
 Câștigători sunt firmele concesionare și statul care își încasează o
perioadă redevențele.
 Corupția ușurează la rândul său lucrurile, prin acordare de licente sau
autorizații în baza unor rapoarte de mediu falsificate.
 Perdanții sunt primii ocupanți, nativii din zonă, care timp de mai multe
generații au de suferit de pe urma epuizării resurselor și compromiterii
mediului.
 Dacă din contra firma explotatoare este proprietarul resurselor ea este
motivată să inoveze tehnologic continuu și se să se comporte ca un
antreprenor inventiv, care are interesul să se integreze în comunitate și
să conlucreze la prosperitatea generală.
 Altfel se expun riscului de a-și compromite propria afacere și de a-și
consuma profiturile plătind daune.
Taxe sau responsabilitate?
 Doar proprietarii sunt responsabili, creativi și buni
investitori.
 Cel care realizează abuzul asupra mediului este de fapt
statul care acordă concesiuni.
 În sistemul liber al pieței indivizii au responsabilitatea
să aprecieze conform propriului sistem de valori ce are
are mai multă valoare.
 În sistemul drepturilor de proprietate clare individul
lezat se poate adresa instanței împotriva firmei
poluatoare.
Externalitățile negative – cazul combinatului poluator
 combinat chimic care degajă în aer substanțe chimice
periculoase, provocând apariția ploilor acide.
 Acestea cresc costurile pentru fermele vecine.
 Atunci când costurile externe (costurile suplimentare
ale fermierilor) nu sunt internalizate de către
combinat, costul marginal privat este mai mic decât
cel social.
 Echilibrul firmei în absența poluării și a oricărei
intervenții se realizează la un nivel mai mare al
producției și mai mic al prețului.
 o creștere a costului marginal determină deplasarea
paralelă a ofertei spre origine, în sensul diminuării ei.

 De aceea producţia firmei poate fi considerată excesivă

din punct de vedere social, deoarece combinatul
produce și ploi acide care afectează agricultorii sau
sănătatea locuitorilor.

 Obligarea firmei să ia în calcul externalităţile va duce

la creşterea costului marginal şi respectiv la
diminuarea ofertei.
Problema firmei poluatoare
•Cele două drepte ale ofertei reflectă costurile
P
marginale private și costurile marginale sociale mai
O1 mari, deoarece includ și costul eliminării poluării.
Cmg sociale
•Astfel, în situaţia în care cererea rămâne
O0 neschimbată, producţia optimă din punct de vedere
Cmg private social, Qs, va fi mai mică decât producţia eficientă
pentru firmă, Qe.
•Corespunzător cu diminuarea producţiei, nivelul
poluării scade, dar scad și surplusurile
producătorului și consumatorilor firmei, care vor
obține o cantitate mai mică la un preț mai mare.
•Scăzând cantitatea produsă, firma își diminuează
C necesarul de materii prime şi materiale,
determinând o micșorare a producţiei şi pentru
firmele din amonte.
QS QE Q
•Nivelul total al poluării scade.
Externalitățile pozitive – cazul educației

 când consumul din bunul respectiv este considerat

benefic pentru populaţie, statul poate acorda subvenţii
consumatorilor care vor putea astfel consuma mai
mult.
 Se pornește de la premiza că educația are beneficii
private (deoarece indivizii educați câștigă mai bine, au
satisfacții profesionale și personale diverse), dar și
sociale (deoarece indivizii educați sunt mai productivi,
își îngrijesc mai bine sănătatea, sunt alegători avizați,
părinți și cetățeni responsabili).
Cazul subvențiilor pentru educație
Prețul •Curba inițială a cererii reflectă
educației beneficiile private care sunt mai mici
decât cele sociale.
Oferta
(costul privat)
•Cantitatea optimă din punct de
vedere social Qs este mai mare decât
S
cea optimă din punct de vedere privat
Qe.
E
Valoarea socială
• Curba ofertei reflectă costul
(valoarea privată și beneficiile
externe)
educației.
•Deoarece costul crește odată cu
Cererea durata sau numărul beneficiarilor,
(cantitatea privată)
guvernul acordă subvenții astfel încât
Cantitatea prețul să permită accesul pe piață a
QE QS de educație
unui număr cât mai mare de solicitanți
ai bunului respectiv.
Rolul negocierii
 Negocierea – metodă socială de reducere a
externalităților
 Concluzie: negocierea, prin schimbul voluntar
generează câștiguri reciproce
 Condiție: existența unor drepturi de proprietate bine
definite (pentru ca schimburile voluntare/negocierile
să funcționeze eficient)
Rolul adjudecării
 Adjudecarea: proces prin care se decid drepturile de
proprietate - DP: cine ce drepturi are
 Condiții în schimbare modifică sau fac neclare drepturile
de proprietate necesitatea adjudecării pentru
clarificarea DP
 Important în adjudecare: continuitatea așteptărilor
(stabilitatea regulilor jocului)
 Adjudecarea descoperă, nu creează drepturi de
proprietate
Ce se întâmplă când apar schimbări
radicale?
 Schimbările radicale creează situații noi (noi
tehnologii, noi nevoi);
 Situațiile noi cer noi drepturi de proprietate (exemplu:
dreptul la un mediu curat; valoarea marginală a
bunurilor devine mai mică decât valoarea marginală a
aerului curat creșterea cererii pentru noi reguli )
 Drepturile noi presupun reguli noi pentru reducerea
externalităților
Crearea de noi reguli – procesul de
legiferare
 Spre deosebire de adjudecare, legiferarea creează
drepturi noi (schimbă drepturile de proprietate)
 Probleme cheie: corectitudinea schimbării, costul,
amploarea ajustărilor
 Nevoia de legiferare decurge din faptul că indivizii
ignoră costurile externe, deoarece par să nu conteze
(beneficiul personal este mai mare decât costul
suplimentar pentru alții)
 Scopul legiferării îl constituie internalizarea
externalităților
 Metode de legiferare - Metoda ”comandă
și control” (exemplu: efectele de poluare)
 introducere de restricții: plafonarea emisiilor;
 Problemă: stabilirea corectă și eficientă a plafonului (raportul
beneficiu marginal/cost marginal)
 Exemplu: fie 3 fabrici,cu unitățile de poluare specificate; se
decide plafonarea emisiilor totale la 45.000 unități/lună

Unități de Costul reducerii emisiilor/unitate

poluare/ de poluare
lună
Fabrica A 15.000 1 dolar
Fabrica B 30.000 2 dolari
Fabrica C 45.000 3 dolari
Determinarea costului legiferării
 Măsuri posibile: a. plafonarea emisiilor la 15.000 de
unități/fabrică; b. reducerea emisiilor de fiecare fabrică
la 50%; c. reducerea emisiilor de către fiecare fabrică
cu 15.000 de unități
 Problemă: să se determine cea mai eficientă măsură
(costul cel mai mic) rolul ridicat al arbitrariului:
a.120.000; b.105.000; c.90.000
 Concluzie: costul scade pe măsură ce povara reducerii
emisiilor pe fabrica A crește
Întrebări/concluzii
 Cine poluează mai mult?
 Pe cine punem povara reducerii poluării?
 Care este raportul corectitudine – cost – beneficiu pe care îl
stabilește procesul de legiferare?
 Raportul cost-beneficiu are limite dpdv. al corectitudinii;

 Rolul ridicat al arbitrariului în procesul de legiferare;

 Necesitatea respectării unor principii, complementar
raportului cost – beneficiu
 Care este abordarea ce mai ieftină?
 Despre taxa pe emisii
 Costul reducerii poluării nu poate fi cunoscut exact de către
autorități
 Soluție: stabilirea unei taxe pe emisie (argument: poluarea are un
cost extern; nu este suportată de cel ce o produce)
 Taxa internalizează costul poluării, creează venituri ca despăgubiri
pentru cei afectați
 Dificultate: fixarea taxei (exemplu: fie o taxă de 2,01 dolari pe
unitate de poluare)
 Taxa pe emisii este similară unor permise de poluare

Concluzie: externalitățile se mențin atâta timp cât costurile

marginale sunt mai mici decât beneficiile marginale: autoritățile
trebuie să stabilească raportul cost marginal/beneficiu marginal
 Eficiență și corectitudine
 Activitățile produc poluare, dar produc beneficii
(inclusiv externalități pozitive)
 Întrebare: cât de corectă este taxarea producătorilor de
beneficii, a întreprinzătorilor?
 Relevant: echilibrul eficiență – corectitudine

 Abordarea reducerii emisiilor bazată pe taxe este

superioară abordării bazată pe restricții
 Poluarea poate avea loc atâta timp cât beneficiile sunt mai
mari decât costurile
Poluarea ca problemă socială
 Moralitate și etică
 Mediul curat ca valoare/bun necesar
 Au producătorii dreptul să polueze și cât? Cine stabilește?
 Despre nevoia de principii:
- luarea în calcul a elasticității cererii pentru bunuri;
- nevoia de libertate de decizie în corelarea intereselor prin
cooperare (rolul sistemului prețurilor);
- drepturi de proprietate stabile
Politici de mediu
 trei valuri ale politicilor de mediu care au la bază trei
mecanisme:

 statul prin reglementare,

 piața prin taxe corectoare și permise negociabile
 comunitățile și cetățenii prin plângeri și dezvăluiri
publice
Reglementările

 cele în care statul monitorizează nivelul poluării şi interzice depăşirea

anumitor standarde privind calitatea aerului și apei;

 cele prin care statul monitorizează faze sau întreaga producţie, ca

atunci când impune un anumit tip de tehnologie, urmărește circuitul
deșeurilor toxice sau când monitorizează prin standarde de calitate
întreaga producție ( ca în cazul țigărilor, când impune ca pachetul de
ţigări să aibă o anumită dimensiune sau fitilul unei ţigări să aibă o
anumită lungime sau compoziţie)
Taxele corectoare
 soluţia internalizării efectelor externe o reprezintă impunerea de taxe
corectoare (taxele Pigou), sau acordarea de subvenții în cazul efectelor
pozitive.

 Rolul acestora este de a transforma costul marginal privat în cost social

atunci când firma nu poate internaliza voluntar costurile poluării
externe (prin inovație și tehnologie).

 taxele corectoare fixează un preț pe dreptul de a polua, iar firmele sunt

stimulate să reducă poluarea, deoarece taxele scad pe măsură ce
tehnologiile utilizate sunt mai nepoluante.
Taxele corectoare
•Statul fixează prețul printr-o ofertă
Prețul
poluării
perfect elastică, cererea fixează cantitatea
vândută și totodată nivelul poluării.

•Cu cât prețul este mai mic, cu atât firmele

Taxă
corectoare vor prefera să polueze și invers.

•Qe este concomitent producția și nivelul

poluării.

• Statul nu poate fixa și prețul și cantitatea.

Cererea pentru drepturile de
poluare
• Determinând nivelul taxelor optime,
statul fixează prețul, iar piața fixează
Qe Poluarea cantitatea.
Permisele negociabile
 cazul invers taxelor, în care statul fixează nivelul poluării,
respectiv cantitatea, iar piața fixează prețul.

 permisele constituie o modalitate de a controla poluarea

fără a restricționa accesul pe piață al firmelor care au
posibilitatea de a investi în tehnologii și în reducerea
costurilor.

 fiind o modalitate voluntară de internalizare a costurilor

externe ale poluării, permisele asigură posibilitatea firmei
poluatoare de a produce la costuri mici şi de a cumpăra mai
multe permise dacă are costuri mici.
Permisele negociabile
•stabilind nivelul dorit al poluării, oferta
Prețul este perfect inelastică, iar cererea
poluării determină prețul.

Oferta de permise •piața tinde să se eficientizeze atunci

când firma mai rentabilă poate produce o
cantitate mai mare, comparativ cu o
Pe firmă care produce la costuri mari și care,
pentru a cumpăra noi permise, ar trebui
să-şi diminueze considerabil profitul.

•impunerea unor standarde maxime

Cererea pentru drepturile de poluare
Q Poluarea
pentru poluare prin această metodă se
bazează într-o măsură destul de mare pe
capacitatea agențiilor specializate ale
guvernului de a determina acel nivel
acceptabil pentru toți membrii
comunității.
Taxe sau permise?
 taxele nu produc decât venituri la bugetul de stat, pe
când permisele aduc beneficii și recompense
producătorilor care dețin avantaje competitive în
materie de tehnologii nepoluante, firmele fiind practic
stimulate să continue inovarea.
Dezvăluirile publice
 când daunele produse asupra mediului sunt flagrante, comunitățile
locale și cetățenii pot colecta și transmite informații despre firme și
daunele asupra mediului într-un mod mai eficient decât ar putea-o
face o agenție locală de mediu.

 opinia publică poate exercita presiune directă asupra firmei și indirectă

asupra cadrului formal, determinând schimbarea acestuia.

 dezvăluirile publice nu sunt eficiente atunci când agențiile

guvernamentale sunt corupte iar instituțiile formale nu sunt respectate
sau credibile.
 Concluzii
 Externalitățile negative sunt costuri asupra celorlalți
 Externalitățile negative se multiplică în societățile
urbanizate, industrializate
 Reducerea externalităților negative generează costuri de
tranzacție
 Negocierea și adjudecarea pot reduce externalitățile
 Drepturile de proprietate fac negocierile mai ușoare
 Externalitățile se reduc prin legislație în cazul schimbărilor
majore (noile reguli reduc costurile de tranzacții)
 Metodele orientate pe piață sunt mai eficiente decât cele de
comandă și control
REFERINȚE
 Baciu, L., Iacobuţă, A.O., Botezat, A., Ifrim, M.,
Probleme actuale de economie publică, Ed.
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014.
 Baciu, L., Iacobuţă, A.O., “Once again on negative
externalities: between regulation and liability”,
Procedia Economics and Finance, vol. 20, 2015, pp. 53-
58.
 Heyne, P., Boettke, P., Prychitko, D., Modul de gândire
economic, traducere în lb. română, Ed. Bizzkit, 2011.
 Salin, P., Liberalismul, Editura Universitatii Alexandru
Ioan Cuza, Iasi, 2013.
 Heyne, P., Boettke, P., Prychitko, D., Modul de
gândire economic, traducere în lb. română, Ed.
Bizzkit, 2011.

Capitolul 11. PIEŢELE ŞI

GUVERNUL
 Economiştii care se focalizează pe eşecul pieţei au
obligaţia morală de a analiza şi eşecul guvernului
(James Buchanan).

 Există păreri conform cărora externalităţile ar fi

rezultatul eşecului pieţei, în timp ce măsurile
corective guvernamentale ar putea propulsa sistemul
pieţei mai aproape de un optim ipotetic.
 Dar ce ne garantează că oficialii guvernamentali vor
dispune de informaţii şi de motivaţii pentru a rezolva
o parte din problemele de coordonare din economia
reală?
 Oamenii îşi schimbă caracterul atunci când
renunţă la o slujbă din industrie pentru a
ocupa o funcţie în structurile administraţiei
publice locale şi centrale?
Introducere

 Externalităţi:
– pozitive;
– negative.

 Există păreri conform cărora externalităţile ar fi rezultatul

eşecului pieţei, în timp ce măsurile corective
guvernamentale ar putea propulsa sistemul pieţei mai
aproape de un optim ipotetic.

 Dar ce ne garantează că oficialii guvernamentali vor dispune

de informaţii şi de motivaţii pentru a rezolva o parte din
problemele de coordonare din economia reală?

 James Buchanan: Economiştii care se focalizează pe eşecul

pieţei au obligaţia morală de a analiza şi eşecul guvernului.
Privat versus public?

 Corelaţiile uzuale sunt: piaţă - sector privat,

agenţiile şi oficialii guvernamentali - sector
public.

 Dar... indivizii îşi urmăresc propriile interese

(nu neapărat monetare), indiferent dacă sunt
manageri de firme, consumatori,
parlamentari sau angajaţi ai administraţiei
centrale sau locale.
Concurenţă şi individualism

 Deşi, aparent, numai piaţa este un sector

concurenţial, putem constata că există concurenţă şi
între partidele politice dintr-o ţară, în guvern, între
diferite instituţii ale statului pentru obţinerea de
fonduri publice, între funcţionarii unei agenţii
guvernamentale etc.

 Individualismul nu este o trăsătură specifică doar

comportamentului uman al celor care activează în
mediul privat, uneori, unii politicieni, de exemplu,
fiind mult mai individualişti decât angajaţii unei firme
private.
Teoria economică şi acţiunea
guvernamentală (1)

 Toţi participanţii la viaţa socială vor să-şi urmeze

propriile interese, acţionând într-o manieră raţională
(de exemplu, asigurându-se că beneficiul marginal
este mai mare decât costul marginal).
 Activităţile guvernamentale sunt controlate de
aceleaşi principii care sunt aplicabile interacţiunilor
sociale specifice organizaţiilor de afaceri.
 La fel ca firmele private, guvernul produce mărfuri şi
prestează servicii, pentru care are nevoie de resurse
productive, pe care şi le procură oferind stimulente
corespunzătoare (pozitive sau negative)
proprietarilor acestora.
Teoria economică şi acţiunea
guvernamentală (2)

 Nu există acel caracter impersonal al

guvernului (tentant şi des întâlnit), statul
fiind format dintr-o mulţime de oameni care
interacţionează pe baza a numeroase
drepturi de proprietate (sau, mai bine zis,
pe baza a ceea ce cred indivizii că pot
obţine cu drepturi de proprietate).
Dreptul de a constrânge

 Guvernul posedă un drept exclusiv şi general (nu

universal) recunocut de a constrânge persoane adulte.
 A constrânge înseamnă a induce cooperarea sub
ameninţarea reducerii violente a spectrului opţiunilor
indivizilor.
 A convinge înseamnă a induce cooperarea cu
promisiunea de lărgire a spectrului opţiunilor indivizilor;
 Argumentul tradiţional al guvernului: cu toţii putem
atinge un nivel mai înalt de libertate şi putem avea mai
multe opţiuni, dacă acceptăm unele limitări ale libertăţii
şi ale opiniilor noastre.
Este necesar guvernul?

 Oare chiar este necesară coerciţia?

 Nu ar fi mai utilă cooperarea voluntară?
 Ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista deloc guvern
în societatea noastră?
 Dacă nu ar exista guvern, ar mai exista poliţie?

 Trăsătura esenţială a unor servicii (oferite, de

obicei, de stat) este aceea că, în cazul oferirii lor
de sectorul privat, producătorii nu pot să-i
excludă pe cei care nu au plătit.
Problema oportunistului; externalităţile
pozitive şi oportuniştii

 Oportunişti – persoane care acceptă beneficiile fără să

plătească partea de cost ce le revine pentru a se bucura
de ele;
 Cine va fi motivat să ofere un bun, dacă oamenii îl pot
obţine fără să plătească pentru el?
 Fiecare om nu va face ceea ce este în interesul tuturor,
decât dacă este în interesul fiecăruia.
 Externalităţile pozitive şi negative îi încurajează pe indivizi
să fie oportunişti.
 Eliminarea tuturor beneficiilor suplimentare ar fi la fel de
absurdă şi imposibilă ca descotorosirea de toate
externalităţile negative.
 Guvernul poate fi văzut ca instituţie care reduce costurile
de tranzacţie apelând la constrângere.
Funcţii tradiţionale ale guvernului

 lege şi ordine;
 apărarea naţională;
 drumuri şi şcoli;
 redistribuirea venitului
naţional;
 reglementarea
schimbului voluntar.
Guvernul şi interesul public

 Oamenii îşi schimbă caracterul atunci când

renunţă la o slujbă din industrie pentru a ocupa
o funcţie în structurile administraţiei publice
locale şi centrale?
 Totalitatea acţiunilor gvernamentale este
alcătuită din deciziile persoanelor angajate în
sectorul public.
 Aceştia iau decizii pe baza informaţiilor
(limitate şi părtinitoare) disponibile şi a
motivaţiilor personale.
Informaţiile şi guvernele democratice

 Ignoranţa raţională apare atunci când aflarea

unor informaţii nu merită osteneala.
 De exemplu, efortul pe care l-ar presupune o
informare detaliată în privinţa candidaţilor nu
este justificat de importanţa reală a unui vot din
cele x milioane posibile.
 Reprezentanţii aleşi, pentru că li se pun la
dispoziţie persoane şi resurse, sunt mult mai
bine informaţi în legătură cu situaţiile supuse la
vot decât cetăţenii obişnuiţi.
Interesele demnitarilor aleşi

 Dar reprezentanţii aleşi sunt imparţiali?

 Teoria economică porneşte de la premisa că
indivizii acţionează după cum le dictează
interesul propriu, nu cel public.
 Principala problemă ridicată de la crearea
instituţiilor politice stă în găsirea unor căi de
generare a unei concordanţe (armonii) între
interesul demnitarului (de exemplu, cel de a fi
reales) şi interesul public.
 Legiuitorii acordă o mai mare atenţie celor care
le acordă atenţie.
Beneficii concentrate şi costuri
dispersate

 Logica proceselor politice democratice este de a

concentra beneficiile în jurul celor bine organizaţi şi
informaţi, dar puţini la număr şi care câştigă cel mai
mult, şi să disperseze costurile în rândul marii mase,
lipsite de organizare şi prost informate, care are
puţin de câştigat în plan individual.
 Guvernul va înclina mai degrabă spre acţiuni care
rănesc puţin, dar pe mulţi, decât spre unele care să
provoace neplăceri mari unui număr mic de indivizi.
 Deciziile bune din punct de vedere politic nu sunt, în
mod necesar, bune şi din perspectivă economică.
Externalităţile pozitive şi politicile
guvernamentale

 Politicile guvernamentale au la bază nu atât atât

interesul public, cât o succesiune nesfârşită de
interese individuale.
 Interesele consumatorilor câştigă în dezbaterile
oratorice, dar cele ale producătorilor (mai
concentrate, mai puternic focalizate) controlează
politicile economice.
 De pe urma unei acţiuni politice niciun
consumator individual se poate aştepta doar la
un mic beneficiu, astfel niciunul dintre aceştia
neavând vreo motivaţie să accepte costurile.
“Dilema deţinuţilor”

ALŢII ALEG
DATORIE RECREERE

BUNA PROASTA
DATORIE

GUVERNARE GUVERNARE
FIECARE
ALEGE
RECREERE

BUNA REAUA
GUVERNARE PLUS GUVERNARE PLUS
JOC DE POPICE JOC DE POPICE
Limitele instituţiilor politice

Nu există vreo ţară în care totul poate fi oferit

prin intermediul legii sau în care instituţiile
politice pot dovedi că sunt un substitut pentru
bun-simţ şi moralitate publică.

(Alexis de Tocqueville)
 MODUL DE GÂNDIRE
ECONOMIC
Paul HEYNE, Peter BOETTKE, David PRYCHITKO

13. AVUŢIA NAŢIUNILOR:

GLOBALIZARE ŞI CREŞTERE
ECONOMICĂ
Ţări bogate, ţări sărace......

• De ce unele sisteme au performanţe

mai mari decât altele?
Ţări bogate, ţări sărace...

• Un sistem economic reprezintă un sistem social prin

intermediul căruia indivizii cooperează în vederea creării
şi utilizării resurselor, spre a-şi satisface unii altora
dorinţele.
• Diferenţele dintre state din punctul de vedere al nivelului
de dezvoltare economică demonstrează clar faptul că
unele sisteme economice funcţionează mai bine decât
altele.

• De ce unele sisteme au performanţe mai mari decât

altele?

• Posibile explicaţii: resurse naturale, dimensiunea

teritoriului, mărimea şi/sau densitatea populaţiei etc.
Cine este bogat şi cine este sărac?
• World Development Report (Banca Mondială) utilizează următoarea
clasificare a ţărilor lumii (în funcţie de PNB/locuitor):

– ţări cu venit naţional ridicat: SUA, Canada, statele din Europa

Occidentală, Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Australia,
Noua Zeelandă, Israel, ţări exportatoare de petrol (Brunei,
Kuweit, Qatar, E.A.U.) etc.;

– ţări cu venit naţional mediu: statele din America Latină

(exceptând Nicaragua, Honduras, Haiti şi Guyana), Africa de
Sud şi de Nord, majoritatea statelor din Orientul Mijlociu, ţări din
centrul şi estul Europei, Thailanda, Malaezia, Indonezia şi
Filipine;

– ţări cu venit naţional redus (PNB/locuitor < 1.000 USD): China,

India, Pakistan, Bangladesh, Birmania, Cambodgia, Laos,
Vietnam, statele cele mai sărace din cadrul fostei URSS,
Albania, Africa Centrală etc.
Țări cu venit naţional scăzut (mai puțin de $1,045)
34 țări

Afghanistan Gambia, The Nepal

Bangladesh Guinea Niger
Benin Guinea-Bisau Rwanda
Burkina Faso Haiti Sierra Leone
Burundi Kenya Somalia
Cambodia Korea, Dem Rep. Tajikistan
Central African Republic Liberia Tanzania
Chad Madagascar Togo
Comoros Malawi Uganda
Congo, Dem. Rep Mali Zimbabwe
Eritrea Mozambique
Ethiopia Myanmar
 Țări cu venit naţional mediu spre scăzut (între $1,046
- $4,125)
50 țări
Armenia El Salvador Kosovo Nicaragua Solomon Vanuatu
Islands
Bhutan Georgia Kyrgyz Nigeria South Vietnam
Republic Sudan
Bolivia Ghana Lao PDR Pakistan Sri Lanka West Bank
and Gaza
Cameroon Guatemala Lesotho Papua New Sudan Yemen,
Guinea Rep.
Cabo Verde Guyana Mauritania Paraguay Swaziland Zambia
Congo, Rep. Honduras Micronesia, Philippines Syrian Arab
Fed. Sts. Republic
Côte d'Ivoire Indonesia Moldova Samoa Timor-Leste

Djibouti India Mongolia São Tomé Ukraine

and Principe
Egypt, Arab Rep. Kiribati Morocco Senegal Uzbekistan
 Țări cu venit naţional mediu spre ridicat (între
$4,126 - $12,745)
55 țări
Angola Brazil Gabon Macedonia Peru Tunisia
Albania Bulgaria Grenada Malaysia Romania Turkey
Algeria China Hungary Maldives Serbia Turkmenistan
American Colombia Iran Marshall Islands Seychelles Tuvalu
Samoa
Argentina Costa Rica Iraq Mauritius South Africa Venezuela
Azerbaijan Cuba Jamaica Mexico St. Lucia
Belarus Dominica Jordan Montenegro St. Vincent and
the Grenadines
Belize Dominican Kazakhstan Namibia Suriname
Republic
Bosnia and Ecuador Lebanon Palau Thailand
Herzegovina
Botswana Fiji Libya Panama Tonga
Țări cu venit naţional ridicat (mai mult de $12,746)
75 țări
Andorra Croatia Hong Kong Monaco Sint Maarten

Antigua and Curaçao Iceland Netherlands Slovak Republic

Barbuda
Aruba Cyprus Ireland New Caledonia Slovenia
Australia Czech Republic Isle of Man New Zealand Spain
Austria Denmark Israel Northern Mariana St. Kitts and Nevis
Islands
Bahamas, The Estonia Italy Norway St. Martin
Bahrain Equatorial Guinea Japan Oman Sweden
Barbados Faeroe Islands Korea, Rep. Poland Switzerland
Belgium Finland Kuwait Portugal Trinidad and Tobago

Bermuda France Latvia Puerto Rico Turks and Caicos

Islands
Brunei Darussalam French Polynesia Liechtenstein Qatar United Arab Emirates

Canada Germany Lithuania Russian Federation United Kingdom

Cayman Islands Greece Luxembourg San Marino United States
Channel Islands Greenland Macao Saudi Arabia Uruguay
Chile Guam Malta Singapore Virgin Islands (U.S.)
Situația actuala a omenirii

• Din 7 mld locuitori:

• 1 mld traiește cu < 1 USD/zi
• 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe
zi.
• Peste 600 milioane sunt afectaţi de "sǎrǎcia
extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de
275 $.
• 13 milioane de copii sub 5 ani (1995) au murit
din cauza unor boli ce puteau fi prevenite.
10 economii ale lumii– 2/3 din PIB-ul global
Creștere și dezvoltare economică

• Creştere economică ≠ dezvoltare economică

• Creşterea economică este asimilată cu o mărire în dimensiuni

absolute a indicatorilor macroeconomici venit naţional sau
produs global.
• Vizează latura predominant cantitativă a fenomenelor
economice.
• Dezvoltarea economică vizeaza atât aspectul economic, care
trimite, concomitent, la creştere şi progres, dar şi aspectele
legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual,
uman, etc.
• Are în vedere şi latura calitativă a fenomenelor respectiv,
progresul social generalizat.
Dezvoltare durabilă
• “Dezvoltarea durabila este dezvoltarea care urmareste
satisfacerea nevoilor prezentului, fara a compromite
posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface propriile
nevoi“ (Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCEF),
Raportul Bruntland).

• Dezvoltarea durabila reprezinta "o noua cale de dezvoltare care

sa sustina progresul uman pentru intreaga planeta si pentru un
viitor indelungat“ (United Nations Conference on Environment and
Development (UNCED), Rio de Janeiro,
http://www.un.org/geninfo/bp/enviro.html )
United Nations 17 Sustainable Development Goals,
https://sustainabledevelopment.un.org/?menu=1300
Date istorice

• Analiza comparativă a ritmului de creştere

economică din SUA şi India:

Ţara PIB/locuitor PIB/locuitor Mărimea Ritm

(1820) (2006) creşterii anual de
(de n ori) creştere
SUA 51 $ 37 791$ 742 ~3%
India 81 $ 2 122 $ 26 ~0,1%
 De ce au fost atât de diferite evoluţiile celor două
ţări?
Creşterea economică

• creşterea economică = creşterea PIB-ului real pe

termen lung;
• precondiţia esenţială: ordinea socială stabilă (indivizii
să poată iniţia proiecte, având suficientă încredere că
vor fi capabili săse bucure de rezultatul muncii lor);
• dezvoltarea economică depinde, de fapt, de trei
chestiuni:
– Oameni;
– Resurse;
– Instituţii (furnizează regulile jocului în baza
cărora interacţionăm şi obţinem câştiguri de
pe urma schimburilor).
Sursele creşterii

• posibilitatea de a supune schimbului, la un cost redus, atât

bunurile, cât şi ideile;
• sisteme de transport şi de comunicaţii ieftine;
• stocuri de capital;
• progresul tehnic;
• procesul de reducere a decalajului tehnologic.
• investiţiile străine şi comerţul exterior;
• sprijinul financiar extern (ATENŢIE!);
• investiţiile private;
• educaţia şi capitalul uman;
• importanţa cunoştinţelor – combustibilul îşi are sursa în minţile
noastre;
• gradul de libertate economică – libertatea economică permite
oamenilor să-şi caute avantajul comparativ, să pornească motorul
antreprenorial care pune în mişcare mecanismul pieţei.
Experienţa asiatică – cauzele creşterii
economice din Asia
• Coreea de Sud (1960-2006):
– PIB a crescut de aprox. 28 ori, cu o rată medie anuală de circa 7,3%;
– PIB/locuitor a crescut de aprox. 15 ori, cu o rată medie anuală de
circa 5,8%.
• Cum se explică aceste performanţe economice deosebite?
– atenţie deosebită acordată educaţiei, inclusiv, instruirii femeilor;
– conectarea la economia mondială;
– folosirea eficientă a fondurilor atrase din străinătate;
– concentrarea pe prodcţia pentru export;
– oficialii guvernamentali au conlucrat cu industriaşii pentru a influenţa
investirea resurselor în domenii-cheie şi pentru a dezvolta anumite
industrii;
– cheltuielile guvernamentale au fost menţinute la un nivel rezonabil;
– populaţia a practicat o rată relativ ridicată a economisirii;
– s-a ţinut cont de domnia legii, deşi corupţia au fost o problemă, iar
unele politici publice discreţionare au deturnat fonduri publice de la
alte întrebuinţări.
Japonia şi Taiwan

• performanţe economice şi politici economice

aplicate similare celor înregistrate de Coreea de
Sud (Japonia intră, chiar, în rândul celor mai
bogate ţări);
• populaţie educată, dispusă să muncească din
greu şi să economisească;
• cadru economic cu reguli ale jocului stabile;
• deschidere faţă de economia mondială;
• absenţa unor cheltuieli guvernamentale excesive
şi a unei inflaţii rapide;
• utilizarea tehnologiilor dezvoltate de naţiuni mai
avansate din acest punct de vedere.
Alte naţiuni ale Asiei s-au descurcat mai
puţin bine...
• India (1960-2006):
– PIB creşte de la 606$ la 2.122$, de numai 3,5 ori.
• explicaţii posibile: creşterea demografică, disensiuni interne,
conflicte cu vecinii, războaie, politicile aplicate de guvernul indian
etc.
– a manifestat o împotrivire extremă în a lăsa alocarea
resurselor în seama preţurilor, încredinţând autoritatea
unor birocraţi guvernamentali;
– guvernul a distorsionat masIv preţurile;
– autorităţile guvernamentale au fost seduse de
planificarea centrală după model sovietic;
– investiţiile au fost canalizate spre proiecte care s-au
dovedit a fi incapabile să producă venituri mai mari
decât costurile;
– domeniile mai puţin planificate erau decurajate printr-o
reglementare excesivă din partea birocraţilor (licenţe,
autorizaţii, aprobări, avize etc.).
America Latină
• Ţările Americii Latine au avut evoluţii foarte diferite în perioada
postbelică:

Ţara Modificarea procentuală a

PIB/locuitor (1960-2006)
Argentina 46,6
Brazilia 177,8
Chile 217,5
Columbia 142,2
Mexic 150,0
Peru 55,0
Venezuela 0,00
Africa Subsahariană
• Prezintă o situaţie “tragică”, cu excepţia Africii de Sud şi a
Botswanei;

Ţara PIB/locuitor (2006)

Zair (Congo) 91 $
Etiopia* 146 $
Ghana 294 $
Tanzania 335 $
Nigeria 440 $
Kenya 446 $
Coasta de Fildeş 555 $
Cauze ale subdezvoltării Africii
Subsahariene
• utilizarea ineficientă a sprijinului financiar primit din
străinătate (cazul Tanzaniei);
• absenţa unui sol fertil;
• lipsa unor căderi de precipitaţii corespunzătoare;
• maladii specifice zonei tropicale;
• variaţii mari ale debitului râurilor;
• varietatea populaţiilor din interiorul graniţelor a stimulat
menţinerea unei lipse de unitate şi a izbucnirea de
războaie civile;
• unele “explozii” demografice care au anulat efectele
pozitive ae unor perioade de creştere economică;
• regimuri politice violente, corupte, mincinoase şi
incompetente.
Globalizarea – speranţe şi deziluzii
• globalizarea - “paratrăsnetul” perioadei ce a urmat
Războiului Rece;
• proteste de stradă anti-globalizare (Seattle, Praga,
Geneva, Washington D.C. etc.);
• criticii subliniază că acest “consens de la Washington”
constituie un set de politici privitoare la responsabilitatea
fiscală şi la liberalizarea comercială care sunt “impuse”
ţărilor mai puţin dezvoltate ale lumii, în schimbul
împrumuturilor şi asistenţei financiare externe oferite de
instituţii internaţionale;
• sunt vizate, mai ales, Banca Mondială, Fondul Monetar
Internaţional şi Organizaţia Mondială a Comerţului,
principala lor “vină” fiind condiţionalitatea (în special, în
ceea ce priveşte împrumuturile acordate de F.M.I.).
Aspecte particulare aflate în dezbatere în ceea ce
priveşte “Consensul de la Washington”

• Criticii globalizării susţin că acesta duce la:

– accentuarea inegalităţii în materie de venit, pe măsură ce
decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace se adânceşte;
– o “cursă către adâncuri” în privinţa politicilor de mediu
(amplasarea de capacităţi de producţie în state care oferă o
legislaţie mai permiivă din punctul de vedere al protecţiei
mediului înconjurător);
– o “cursă către adâncuri” pe piaţa muncii (marile corporaţii
caută să îşi desfăşoare activitatea în zone care oferă condiţii
mai puţin costisitoare din punctul de vedere al salariilor şi al
condiţiilor de muncă).
• Totuşi, dovezile sugerează că, în realitate, globalizarea produce
efecte opuse celor descrise mai sus.
Puterea opiniei publice

• Opiniile ferme nu sunt sinonime cu argumente valide! Trebuie

subliniată importanţa pregătiri profesionale adecvate;
• Opinia publică se concentrează adesea pe consecinţele evidente
ale politicilor publice. Dar ştiinţa economică încearcă să lămurească
şi consecinţele neintenţionate, adesea ascunse şi de durată.
• Globalizarea duce din ţările mai dezvoltate în cele mai puţin
dezvoltate acele elemente care se constituie în surse de sporire a
productivităţii reale, baza creşterii venitului real:
– perfecţionarea abilităţilor de lucru;
– înmulţirea cunoştinţelor tehnice;
– mai buna organizare a activităţilor economice.
• Nu trebuie neglijată puterea intereselor speciale, politica înclinând
spre manifestarea unei îngustimi şi a unei concentrări părtinitoare a
beneficiilor.
Controversa legată de externalizarea
producţiei: lozincă versus analiză
• Comerţul voluntar este reciproc avantajos, indiferent dacă are
loc între două persoane şi are ca obiect un anume produs, sau
dacă avem de-a face cu cumpărarea de servicii de muncă
prestate într-o fabrică din America Latină sau de către un medic
radiolog din India.
• Tiparul comercial care se derulează ca urmare a globalizării este
doar o altă manifestare a câştigurilor obţinute de pe urma
schimburilor voluntare despre care s-a discutat în capitolele
anterioare.
• Numărul locurilor de muncă pierdute în urma externalizării
producţiei este minuscul comparativ cu dimensiunea economiei
americane. Dar crearea de locuri de muncă în străinătate va tinde
să genereze diferite slujbe şi venituri mai mari pe teritoriul SUA.
• Pe scurt, comerţul internaţional este un joc cu sumă pozitivă.
• Rolul economiştilor este de a spune adevărul, însă, de multe ori,
opiniile lor au fost desconsiderate în numele eficienţei politice.
Milton Friedman

Cercetările arată limpede că eliberarea

oamenilor din punct de vedere
economic dezlănţuie motivaţia şi
iniţiativa individuale şi aşază o ţară pe
traiectoria creşterii economice. Pe de
altă parte, prosperitatea economică şi
independenţa faţă de guvern
promovează libertatea civilă şi politică.
Anexă: Dificultatea comparaţiilor
internaţionale care implică PIB
• Problema serviciilor care nu fac obiectul unor tranzacţii pe
piaţă:
– ponderea acestora este mult mai mare în economiile mai
puţin dezvoltate, ceea ce face ca PIB-ul acestora să fie
subapreciat;
– în acelaşi timp, este exagerată bunăstarea oamenilor din
cele mai bogate ţări.
• Comparaţiile internaţionale care implică PIB-ul pe cap de
locuitor sunt foarte distorsionate şi de numitorul comun utilizat
(utilizarea dolarului american). Dar cursul de schimb nu
exprimă totdeauna paritatea puterilor de cumpărare!
• Exprimarea PIB-ului pe cap de locuitor ajustat cu paritatea
puterilor de cumpărare duce la creşteri semnificative a valorii
acestuia pentru statele cu un nivel de dezvoltare redus sau,
chiar, mediu.
3/25/2019 Economic growth does not guarantee rising happiness - Happiness and growth

Happiness and growth

Economic growth does not

guarantee rising happiness
An old paradox lives on
Print edition | Graphic detail Mar 21st 2019

GDP per person v self-reported happiness Happiness

85 countries with adult population over 5m 0-10 scale
8
2005-08 2015-18
average average

Happiness and GDP per person: 7

Population,
movingm in the same direction
moving in opposite
500+ directions United
States 6
5 25 100
25 100 500

China 5

Happier ↑
4
India

Less happy ↓
3

1 5 10 50
← Poorer GDP per person $’000 Richer →
At purchasing-power parity, log scale

P hilosophers from Aristotle to the Beatles have argued that money does not buy happiness. But it seems to
help. Since 2005 Gallup, a pollster, has asked a representative sample of adults from countries across the
world to rate their life satisfaction on a scale from zero to ten. The headline result is clear: the richer the country,
on average, the higher the level of self-reported happiness. The simple correlation suggests that doubling GDP per
person lifts life satisfaction by about 0.7 points.

Yet the prediction that as a country gets richer its mood will improve has a dubious record. In 1974 Richard
Easterlin, an economist, discovered that average life satisfaction in America had stagnated between 1946 and 1970
even as GDP per person had grown by 65% over the same period. He went on to nd a similar disconnect in other
places, too. Although income is correlated with happiness when looking across countries—and although
economic downturns are reliable sources of temporary misery—long-term GDP growth does not seem to be
enough to turn the average frown upside-down.

The “Easterlin paradox” has been hotly disputed since, with some economists claiming to nd a link between
growth and rising happiness by using better quality data. On March 20th the latest Gallup data were presented in
the World Happiness Report, an annual UN-backed study. The new data provide some ammunition for both sides
https://www.economist.com/graphic-detail/2019/03/21/economic-growth-does-not-guarantee-rising-happiness 1/5
3/25/2019 Economic growth does not guarantee rising happiness - Happiness and growth

of the debate but, on the whole, suggest that the paradox is alive and well.

There are important examples of national income and happiness rising and falling together. The most signi cant
—in terms of population—is China, where GDP per person has doubled over a decade, while average happiness
has risen by 0.43 points. Among rich countries Germany enjoys higher incomes and greater cheer than ten years
ago. Venezuela, once the fth-happiest country in the world, has become miserable as its economy has collapsed.
Looking across countries, growth is correlated with rising happiness.

Average happiness score, 10=highest

6

Rest of the world

China 5

India

Yet that correlation is very weak. Of the 125 countries for which good data exist, 43 have seen GDP per person and
happiness move in opposite directions. Like China, India is a populous developing economy that is growing
quickly. But happiness is down by about 1.2 points in the past decade. America, the subject of Easterlin’s initial
study, has again seen happiness fall as the economy has grown. In total the world’s population looks roughly
equally divided between places where happiness and incomes have moved in the same direction over the past ten
years, and places where they have diverged.

Sources: World Happiness Report, by John Helliwell, Richard Layard & Jeffrey Sachs (eds), UN, 2019; World Bank
Get the data

This article appeared in the Graphic detail section of the print edition under the headline "Dismal science"

https://www.economist.com/graphic-detail/2019/03/21/economic-growth-does-not-guarantee-rising-happiness 2/5
3/25/2019 Economic growth does not guarantee rising happiness - Happiness and growth

Subscribe: 12 weeks for €20

Get full access to The Economist via print,

You’veonline
seen the
and our apps.news,

now Subscribe:
discover the story
12 weeks for €20

Get incisive analysis on the issues that matter. Whether you read each issue cover
to cover, listen to the audio edition or go behind the headlines on your phone, time
with The Economist is always well spent.

Enjoy 12 weeks’ access for €20

Print edition | Graphic detail

Mar 21st 2019

Reuse this content

About The Economist

No collusion

Robert Mueller delivers a boost to Donald Trump

The special counsel does not appear to have provided a case for impeaching the president

https://www.economist.com/graphic-detail/2019/03/21/economic-growth-does-not-guarantee-rising-happiness 3/5
3/25/2019 Economic growth does not guarantee rising happiness - Happiness and growth

DEMOCRACY IN AMERICA Subscribe: 12 weeks for €20

Subscribe Welcome
General elections
Thailand’s
Get full access to The Economist military junta gets its way in a rigged vote
via print,
online and our apps.

Subscribe: 12 weeks for €20

Europe’s beef with GAFA

Big tech faces competition and privacy concerns in
Brussels

Darting, seizing, winning

Obituary: Atta Elayyan was killed on March 15th

Subscribe Group subscriptions Contact us

Help

Keep updated

Sign up to get more from The Economist

Get 5 free articles per month, daily newsletters and more.

https://www.economist.com/graphic-detail/2019/03/21/economic-growth-does-not-guarantee-rising-happiness 4/5
3/25/2019 Economic growth does not guarantee rising happiness - Happiness and growth

Email address
Subscribe: 12 weeks for €20
Sign up

Get full access to The Economist via print,

online and our apps.
About The Economist

Subscribe: 12 weeks for €20

Advertise Reprints

Careers Media Centre

Terms of Use Privacy

Cookie Policy Manage Cookies

Accessibility Modern Slavery Statement

Copyright © The Economist Newspaper Limited 2019. All rights reserved.

https://www.economist.com/graphic-detail/2019/03/21/economic-growth-does-not-guarantee-rising-happiness 5/5