Sunteți pe pagina 1din 17

Politica monetară a Uniunii Europene

Concepte de bază
Politica Monetară a Uniuii Europene este strâns legată de Politica Economică a acesteia. În
iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul înființării în etape a unei Uniuni
economice și monetare (UEM), înfiinţând o comisie sub președinția lui Jacques Delors,
președintele Comisiei Europene. Aceasă comisie trebuia să studieze și să propună pași concreți
care să conducă la această uniune. Pe lângă guvernatorii băncilor centrale naționale ale
Comunității Europene, comisia a inclus şi o serie de experţi: pe Alexandre Lamfalussy, director
general al Băncii Reglementărilor Internaționale, pe Niels Thygesen, profesor de economie din
Danemarca, și pe Miguel Boyer, președinte al BancoExterior de España.
Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene a fost lansată oficial prin Tratatul de
la Maastricht în 1992, şi s-a bazat pe două elemente: crearea unei monede unice, moneda euro şi
coordonarea politicilor economice și bugetare ale statelor membre.
Politica monetară a Uniunii Europene este gestionată de Banca Centrală Europeană (BCE),
cu sediul la Frankfurt. BCE este un organism independent în cadrul Eurosistemului, băncile
centrale naționale aflâdu-se într-o relație de subordonare faţă de BCE, ele fiind doar executorii
politicii monetare. Președintele și vicepreședintele BCE se află în organele de decizie și de
punere în aplicare a politicii europene: în Consiliul guvernatorilor, care definește politica
monetară, şi în Consiliul de administrație, care decide cu privire la punerea în aplicare a politicii
în conformitate cu orientările stabilite.
BCE definește principalele orientări monetare ale zonei euro. Pentru a face față recesiunii
și riscurilor de deflație, BCE a introdus un ciclu de sprijin pentru bănci și de menținere a
stabilității prețurilor. Zona euro este guvernată de reguli și nu de alegeri, din cauza absenței
instituțiilor a procedurilor politice în care alegerile pot fi stabilite și controlate.
Obiectivul principal BCE este stabilitatea prețurilor: menținerea inflației care nu poate
depăși 2%. BCE este inspirată de teza monetaristă1 conform căreia inflația este pretutindeni de
origine monetară (Milton Friedman). Restrângerea inflației se realizează prin controlul strict al
ofertei de bani. Obiectivele secundare privind ocuparea forței de muncă și creșterea economică
pot fi urmărite numai cu condiția ca acestea să nu împiedice realizarea obiectivului prioritar.
BCE are o politică monetară restrictivă, care a funcţioant destul de bine pentru a reduce
inflația în zona euro, însă această politică unică ar putea masca diferențele semnificative de
inflație dintre țări. Astfel, inflația spaniolă este superioară structural inflației franceze sau
germane. Se poate de asemenea remarca faptul că o singură politică este eficientă numai în cazul
unui șoc simetric, adică al unei bulversări care afectează toate țările din zonă: o încetinire a
cererii la nivel mondial. Dar, în cazul unui șoc asimetric, adică afectând doar una sau câteva țări
din zonă, politica excesiv de largă a BCE este socotită de analişti a fi ineficientă (Preşedinţia
franceză a Consiliului UE, 2013).
1
Monetarismuleste o linie de gândireeconomică conform căreiaguverneletrebuiesăurmărească o
politicămonetarăstrictăpentru a limitacantitatea de baniîncirculație. Reflecțiaasupraacesteitemeesteveche, darcel
care a revigoratacestcurentesteeconomistul Milton Friedman (lider al Școlii din Chicago), care a ajutat la
reabilitareateorieicantitative a banilorîmpotrivaparadigmeidominante a timpului, keynesismul. Astfel,
politicamonetară a reapărutînultimii ani ca un instrument cheie al politiciieconomice. Keynesianismuleste o școală
de gândireeconomicăfondată de economistulbritanic John Maynard Keynes. Acesta a pledatpentru o
politicăactivăînfavoareasectorului public îneconomie, realizat nu numaiprinacțiuni de tip monetarist ale
băncilornaționale, darșiprintr-o politicăfiscalăenergică.Pentrukeynesieni, piețelelăsatesingure nu conducneapărat
la optimul economic.
Uniunea Economică și Monetară

Uniuneaeconomicășimonetarăreprezintă un pas important înprocesul de


integrareaeconomiilorstatelormembre ale UE. Lansatăîn 1992, UEM
presupunecoordonareapoliticiloreconomiceșibugetare,
aplicareauneipoliticimonetarecomuneși utilizareauneimonedeunice, euro. Toatecele 28 de state
membre ale UE fac parte din uniuneaeconomică, daruneledintreeleși-au
aprofundatșimaimultintegrareași au adoptatmoneda euro. Împreună, acestețărialcătuiesc zona
euro. Monedaunicăprezintăavantajeincontestabile: reduce costuriletranzacțiilorfinanciare,
faciliteazăcălătoriileșiconsolideazărolul UE la nivelinternațional.
Încadruluniuniieconomiceșimonetare, Banca CentralăEuropeanăstabilește o
politicămonetarăunică, iaraceastaestecompletată de politicieconomicecoordonateși de
politicibugetarearmonizate. Înacest context, nu există o instituțieunicăresponsabilă de
politicaeconomică. Înschimb,
aceastăresponsabilitateesteîmpărțităîntrestatelemembreșidiferiteleinstituții ale UE.
Uniuneaeconomicășimonetarăreprezintăpentru UE un pas înainte pe drumulintegrăriieconomice,
proces care a începutîn 1957. Prin integrareeconomică, atâteconomia UE,
câtșieconomiilestatelormembreluateseparatdobândescdimensiunisporite, eficiență pe plan intern
șirobustețe. Apar astfelmaimulteoportunități de aasigurastabilitateaeconomică, de a
acceleracreștereaeconomicăși de a crea un numărmai mare de locuri de muncă,
toateacesteaaducândbeneficiidirectecetățenilor UE.
Uniuneaeconomicășimonetară nu este un scopîn sine, ci doar un instrument menitsăajute la
atingereaobiectivelorUniuniiEuropeneșisăîmbunătățeascăviațacetățenilor din țările UE.
Prinurmare, elaborareaunorpoliticieconomicesănătoasedevine o chestiune de
interescomunpentrutoatețările UE. Pentru a asigurabunafuncționareaeconomiei UE
înansamblulsău, este important ca toatețărilesăîșicoordonezepoliticileeconomiceșibugetare, cu
obiectivulcomun de stabilitateșicreștereeconomică.
Pe lângăfaptulcăstabilizeazăeconomiile, uniuneaeconomicășimonetarășimoneda euro
favorizeazăbunafuncționare a piețeiunice, înbeneficiulcetățenilorși al întreprinderilor.
Întermeniconcreți, uniuneaeconomicășimonetarăînseamnă:
 coordonareapoliticiloreconomiceîntrestatelemembre;
 coordonareapoliticilorbugetare, în special prinstabilirealimitelor pe care
deficitulșidatoriapublică a țărilormembre nu trebuiesă le depășească;
 o politicămonetarăindependentăcoordonată de Banca CentralăEuropeană;
 normeuniceșisupraveghereainstituțiilorfinanciare din zona euro;
 o monedăunicăși zona euro.
Dupăizbucnireacrizeieconomiceșifinanciareîn 2007, UniuneaEuropeană a luatmăsurifără
precedent pentruîmbunătățireacadrului de guvernanțăeconomică al uniuniieconomiceșimonetare.
Acestea au inclusconsolidareaPactului de stabilitateși de creștere (care contribuie la
consolidareadisciplineibugetareșiasigurăfinanțepublicefiabileșisustenabile).
Însăacestemăsuri de urgențătrebuiesă fie consolidate șicompletate pe termen lung, pentruaevita
ca o nouăcrizăsăafectezeuniuneaeconomicășimonetară. Prinurmare, îniulie 2015 a fostconvenită
o foaie de parcursîndouăetapepentruaprofundareauniuniieconomiceșimonetare. Aceastava fi
finalizatăcelmaitârziuîn 2025.
Înetapa 1, denumită „Aprofundareaprinpractică” (1 iulie 2015-30 iunie 2017),
instrumenteleexistenteșitratateleînvigoare au fostfolositepentru a
stimulacompetitivitateașiconvergențastructurală. Eava conduce la elaborarea de
politicibugetareresponsabile la nivelnaționalși la nivelulzonei euro,
vafinalizauniuneafinanciarășivaconsolidaresponsabilitateademocratică.
Înetapa 2, denumită „Finalizareauniuniieconomiceșimonetare” (pânăîn 2025), vor fi
lansateacțiunimaiambițioasepentru a sporicaracterulobligatoriu al procesului de convergență.
Acestlucruva fi realizatprinstabilirea de comunacord a unui set de criterii de convergență de
naturăjuridicășiprinînființareauneitrezorerii a zonei euro.
Operațiunileșiinstrumentele de gestionare a uniuniieconomiceșimonetare sunt
menitesăsprijinecreștereaeconomicădurabilăși un nivelridicat al ocupăriiforței de
muncăprinintermediulpoliticiieconomiceșimonetare. Aceastaimplicăpatruactivitățiprincipale:
 aplicareauneipoliticimonetareeficienteîn zona euro, pentruaasigurastabilitateaprețurilor;
 coordonareapoliticiloreconomiceșibugetareînțările UE;
 asigurareabuneifuncționări a piețeiunice;
 supraveghereașimonitorizareainstituțiilorfinanciare.
Politicamonetară presupuneinfluențarearatelordobânziiși a ratelor de
schimbînbeneficiuleconomieiuneițări. Acestlucruesterealizat de o bancăcentrală care controlează
masa monetarăîncadruleconomiei. Cu toateacestea, dacăfiecarețară din UE și-araplica propria
politicămonetară, piațaunicăar fi multmaipuțineficace; schimburilecomercialearputea fi
perturbate, iarbeneficiilear fi diminuate.
Din acestmotiv, încadruluniuniieconomiceșimonetare, politicamonetarăestestrânscoordonată,
iarîn zona euro aceastaestecentralizatășiindependentă.
Guvernelenaționalecontroleazăaltedomenii de politicăeconomică. Printreacestea se
numărăpoliticabugetară care vizeazăbugeteleguvernelor, politicilefiscale care stabilesc cum se
constituieveniturileunui stat, politicilestructurale care determinăsistemele de
pensiișireglementărileprivindpiațamunciișicea de capital.
Obiectivele UEM sunt:
 preţuri stabile;
 finanţe publice puternice;
 dezvoltare economică;
 creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

UEM se bazează pe ideea că preţurile stabile, alături de finanţe publice puternice, constituie
cea mai bună bază pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.
– Stabilitatea preţurilor se asigură prin echilibrul realizat între politica
monetară a Băncii Centrale Europene şi politicile bugetare ale statelor membre.
Tratatul Uniunii Europene a făcut din această stabilitate obiectivul principal al
BCE. În decembrie 1998, BCE indica faptul că acest obiectiv va fi atins atâta timp
cât fluctuaţia preţurilor este mai mică de 2%.
Acţiunile de politică monetară referitoare la stabilitatea preţurilor au în vedere
creşterea sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politicile BCE vizează
susţinerea obiectivelor economice de mare importanţă pentru UE, precum creşterea economică şi
crearea de locuri de muncă, cu condiţia ca acestea să nu afecteze stabilitatea preţurilor.
– Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratat, iar mijloacele de
realizare a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate şi de Creştere
Economică.
Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii pe termen scurt
puţin ridicate şi favorizează menţinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scăzut nivel
posibil, fapt ce avantajează investiţiile.
Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici pentru
punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcţia susţinerii creşterii economice şi a
creării de locuri de muncă.

B. Mijloacele de realizarea obiectivelor UEM au în vedere:


 supravegherea şi coordonarea riguroasă;
 acţiunile preventive;
 tehnicile de schimbare a opiniei.

– Acţiunea de supraveghere şi coordonare este necesară pentru a urmări în ce măsură


politicile economice ale statelor membre susţin obiectivele comune în materie de preţuri şi de
buget, precum şi în vederea preîntâmpinării disfuncţionalităţilor UEM.
Procedura începe în fiecare an cu orientările generale ale politicii economice, adoptate în fiecare
vară de ECOFIN după aprobarea lor de către Consiliul European. Acestea indică priorităţile
politicii macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce afectează pieţele forţei de
muncă, bunurilor şi serviciilor.

– Acţiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile naţionale să continue


politicile axate pe obiectivele creşterii economice şi stabilităţii. Spre sfârşitul anului, statele
membre ale zonei Euro îşi prezintă programul de stabilitate,iar ţările în curs de aderare “programele
de convergenţă”. Statele membre trebuie să prezinte planuri în care să explice cum intenţionează să
atingă bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât să aibă o marjă de acţiune în cazul unei
descreşteri economice, fără a depăşi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB-ul înscris în Pactul de
Stabilitate şi de Creştere Economică. Comisia avizează fiecare program, ceea ce constituie baza de
verificare şi recomandări ale ECOFIN către statele membre.

– Tehnica schimbării de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor


membre astfel încât deficitele lor bugetare să nu depăşească plafonul de 3% din PIB. Dacă se
constată că o ţară s-a detaşat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcătuieşte un raport către
Consiliu, care poate recomanda statului respectiv adoptarea măsurilor corective necesare. Un stat
membru poate fi sancţionat dacă după 6 luni nu şi-a îndeplinit angajamentele de disciplină bugetară.
Sancţiunile, la început sub forma unui depozit nepurtător de dobândă, pot fi evitate în circumstanţe
excepţionale, precum recesiunea sau catastrofele naturale.

Etapele istorice ale Politicii monetare a Uniunii Europene


a) Prima fază – crearea UEM
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a decis în iunie 1989 că prima etapă a
Uniunii economice și monetare va începe la 1 iulie 1990, dată fiind eliminarea tuturor
restricțiilor privind mișcările de capital între statele membre.
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunității Economice
Europene, care a jucat un rol din ce în ce mai important în cooperarea monetară de la crearea sa
în mai 1964, a primit noi responsabilități. Sarcinile sale, astfel cum figurează într-o decizie a
Consiliului din 12 martie 1990, au constat în special în consultarea statelor membre cu privire la
politicile monetare și promovarea coordonării acestora în vederea realizării stabilității prețurilor.
Pentru realizarea etapelor II și III ale UEM, Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (Tratatul de la Roma) urma să fie revizuit pentru a stabili structura instituțională
necesară. În acest scop, în 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală privind UEM,
împreună cu Conferința Interguvernamentală privind Uniunea Politică.
Negocierile au condus la Tratatul privind Uniunea Europeană, care a fost aprobat în
decembrie 1991 și semnat la Maastricht la 7 februarie 1992. Cu toate acestea, din cauza
întârzierilor în procesul de ratificare, Tratatul (de modificare a Tratatului de instituire a
Comunității Europene Comunitatea Economică Europeană - care a devenit Tratatul de instituire a
Comunității Europene - și care a introdus, în special, Protocolul privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene și Protocolul privind Statutul
Institutului Monetar European) nu a intrat în vigoare înainte de 1 noiembrie 1993.
b) A doua fază: înființarea EMI și a BCE
Înființarea Institutului Monetar European (EMI) la 1 ianuarie 1994 a marcat trecerea la a
doua fază a UEM. La acea dată, Consiliul guvernatorilor a fost dizolvat. Existența temporară a
IME reflectă gradul de integrare în domeniul monetar în cadrul Comunității. IME nu și-a asumat
răspunderea pentru desfășurarea politicii monetare în Uniunea Europeană - care a rămas
prerogativele autorităților naționale. În mod similar, EMI nu a avut puterea de a efectua
intervenții în valută.
Cele două misiuni principale ale EMI au fost:
 să consolideze cooperarea dintre băncile centrale și coordonarea politicilor monetare; și
 desfășurarea politicii monetare unice și crearea unei monede unice în timpul celei de-a
treia etape, pentru pregăti înființarea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
În decembrie 1995, Consiliul European a decis ca numele unității monetare europene care
urmează să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape să fie "euro" și să confirme că a treia
etapă a UEM va începe la 1 ianuarie 1999. În același timp, IME a fost însărcinată cu lucrări
pregătitoare privind viitoarele relații monetare și de schimb între zona euro și celelalte țări ale
Uniunii Europene. În decembrie 1996, EMI a prezentat Consiliului European un raport care a
folosit-o ca bază pentru o rezoluție privind principiile și principalele caracteristici ale noului
mecanism de schimb valutar (ERM II), adoptat în iunie 1997.
În decembrie 1996, EMI a prezentat Consiliului European seria de modele selectate pentru
bancnotele euro care urma să fie pusă în circulație la 1 ianuarie 2002.
Pentru a completa și a clarifica dispozițiile Tratatului privind UEM, în iunie 1997 Consiliul
European a adoptat Pactul de stabilitate și de creștere - care constă în două regulamente menite
să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. Pentru a asigura stabilitatea macroeconomică a
UE, Pactul de stabilitate și creștere, care reprezintă un angajament politic privind controlul
deficitelor fiscale. contribuie la evitarea deficitelor bugetare excesive ale statelor membre și la
consolidarea convergenței politicilor economice. Inițial, era necesar ca statele să-și mențină
deficitul public sub 3% din PIB, iar datoria lor publică să fie mai mică de 60% din PIB, cu
excepția unor circumstanțe excepționale. În ceea ce privește moneda euro, deși trece printr-o
perioadă dificilă, ea păstrează multe avantaje, făcând posibilă:
 limitarea consecințelor negative ale turbulențelor financiare internaționale prin asigurarea
unui mediu stabil pentru comerțul între operatorii statelor membre;
 dispariția operaţiunilor și a taxelor de schimb valutar.
La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern, a
decis în unanimitate că unsprezece state membre au îndeplinit condițiile necesare pentru
participarea la a treia etapă a UEM și adoptarea monedei unice începând cu 1 ianuarie 1999,
acestea fiind Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia și Finlanda.
În mai 1998, miniștrii de finanțe ai statelor membre care au adoptat moneda euro au decis,
de comun acord cu guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre în cauză,
Comisia Europenă și EMI, modul de stabilire a ratelor de conversie ale monedei euro.
Înființarea BCE la 1 iunie 1998 a marcat încheierea misiunii EMI.
c) Faza a treia – fixarea irevocabilă a cursurilor de scbimb
La 1 ianuarie 1999, a fost lansată cea de-a treia și ultima fază a UEM, cu stabilirea
irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor unsprezece state membre participante
încă de la început, și punerea în aplicare a unei politici monetare unice aflate sub
responsabilitatea a BCE.
Numărul statelor membre participante a crescut la douăsprezece la 1 ianuarie 2001, când
Grecia a intrat în a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cea de-a 13-a țară care a participat la
zona euro la 1 ianuarie 2007, urmată de un an mai târziu de Cipru și Malta, de la 1 ianuarie 2009
de Slovacia, de la 1 ianuarie 2011 de Estonia, de la 1 ianuarie 2014 Letonia și 1 ianuarie 2015 de
către Lituania. În ziua aderării țării la zona euro, banca sa centrală devine automat membră a
Eurosistemului.
Până acum, deci, 19 state au adoptat moneda unică, și prin urmare fac parte din zona euro:
Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia , Irlanda, Lituania,
Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Miza economică pentru viitorul uniunii economice și monetare este dublă:
 aprofundarea uniunii, inclusiv prin definirea unui "guvern economic european"
 extinderea zonei euro către celelalte state membre ale Uniunii Europene (Toute l'Europe,
2017)2.
Activitatea Comisiei Europene de finalizare a uniunii economice și monetare se bazează pe
Raportul celor cinci președinți3, care pentru a combina, stabilitatea cu echitatea şi
responsabilitatea democratică a identificat patru domenii în care sunt necesare eforturi
suplimentare. Raportul celor cinci președinți este rezultatul a numeroase consultări între
grupurile pregătitoare (echipele Sherpa) din statele membre, grupurile pregătitoare ale
președinților instituțiilor UE implicate și cei cinci președinți (CE, 2017).
Raportul conține patru secțiuni dedicate uniunii economice, financiare, fiscale și politice.
Fiecare dintre aceste sindicate este împărțită în două etape, primul care va fi finalizat până în
iunie 2017, iar cel de-al doilea până în 2025 (Juncker, 2015)
 Uniunea economică se referă la coordonarea și punerea în aplicare a politicilor
economice, cum ar fi reformele pieței forței de muncă, și urmărește să favorizeze
convergența structurală țările din zona euro față de standardele comune (formalizate ca
"Maastricht" pentru politicile structurale în etapa a doua, similar cu criteriile de
convergență inițiale înainte de introducerea monedei euro). De asemenea, aceasta
urmărește să consolideze punerea în aplicare a procedurii de dezechilibru macroeconomic

2
Înființatăîn 1992 ca Centrul de informaredespre Europa, Tout l'Europeeste un grup de interes economic (GIE)
finanțat de statulfrancezși de diverșiparteneripublicișiprivațiimplicațiînproblemeeuropene.
3
Raportori: Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Jeroen Dijsselbloem, Mario Draghi şi Martin Schulz
(PMI, sistemul de monitorizare al zonei euro pentru prevenirea crizelor) și să introducă
"autorități de concurență" naționale care să monitorizeze evoluția salariilor.
 Uniunea financiară urmărește să finalizeze uniunea bancară, inclusiv asigurarea obișnuită
a depozitelor și o reținere completă și comună pentru capacitatea de soluționare a uniunii
bancare. De asemenea, aceasta urmărește accelerarea creării uniunii piețelor de capital,
iar raportul sugerează în viitor o reglementare europeană adecvată a pieței valorilor
mobiliare.
 Uniunea fiscală se concentrează pe consolidarea și raționalizarea actualei reglementări
bazate pe norme, precum și pe crearea unei "funcții de stabilizare fiscală" la nivelul zonei
euro în etapa a doua, care încearcă să alinieze investițiile europene la ciclul economic.
 Uniunea politică încearcă să integreze mai bine semestrul european (coordonarea
politicilor economice) în procesele democratice naționale și europene.
În comparație cu țările membre individuale, zona euro este o economie vastă și mult mai
închisă. În ceea ce privește ponderea sa în PIB mondial, Zona euro este cea de-a treia economie
din lume, după Statele Unite și China. Ca și în alte economii foarte dezvoltate, sectorul
serviciilor are cea mai mare parte din producția totală, urmată de sectorul industrial, iar ponderea
agriculturii, pescuitului și silviculturii este relativ mică. Zona euro este, de asemenea, una dintre
cele mai mari economii din lume în ceea ce privește populația, cu aproape 340 de milioane de
persoane (BCE, 2017).
O preocupare importantă a BCE din ultimul timp a fost analizarea impactul potențial al
rezultatului referendumului din Regatul Unit (pro Brexit), și al altor incertitudini geopolitice
predominante, împreună cu perspectivele de creștere scăzute pe piețele emergente. Acestea au
continuat să cântărească asupra cererii externe și au fost considerate inițial riscuri descendente
pentru perspectivele economice ale zonei euro în a doua jumătate a anului 2016. Acest lucru sa
reflectat și în proiecțiile macroeconomice ale experților BCE din septembrie 2016, care au
revizuit ușor previziunile privind creșterea economică în zona euro față de exercițiul din iunie. În
plus, presiunile subiective ale prețurilor au continuat să nu prezinte o tendință ascendentă
convingătoare și au rămas o sursă de îngrijorare. În special, perspectivele creșterii și inflației în
zona euro au rămas condiționate de condițiile de finanțare foarte favorabile, ceea ce reflectă în
mare măsură poziția acomodativă a politicii monetare (Raport Anual, 2016).

 Funcţiile politicii monetare


Intervenţiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei,
treifuncţii distincte: 
A. Funcţia alocativă (pentru a stimula eficienţa, abundenţa şi dezvoltarea)
Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmărit încă de la început a fost crearea
pieţei unice. Desăvârşirea ei a dus la încheierea unui proces iniţiat o dată cu desfiinţarea taxelor
vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) şi continuat în decembrie 1992 cu
desfiinţarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra
celor patru libertăţi funda-mentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalului.
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării europene se bazează pe
avantajele deţinerii unei pieţe mai mari în comparaţie cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare
stat în parte. O piaţă de desfacere foarte mare poate susţine un anumit număr de întreprinderi,
inclusiv pe cele mari, care sunt supuse unei competiţii mărite. Acest lucru exclude posibilitatea ca
acestea să-şi exploateze dimensiunile pentru dobândirea unei poziţii dominante în cadrul pieţei
naţionale a statului din care fac parte. Intervenţia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi,
indicaţii, avertismente şi, în cele din urmă, sancţiuni penale) constituie o activitate politico-
economică adecvată, care are drept scop să prevină: 
a) ca marile întreprinderi să stabilească acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o
manieră mascată, frontierele vamale abolite de către piaţa europeană comună; 
b) ca orice întreprindere, în virtutea poziţiei ei naturale, să exploateze situaţia pentru a-şi
mări puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al concu-renţei şi al furnizorilor; 
c) ca statele individuale să subvenţioneze întreprinderile cu unicul scop de a sprijini
anumite companii naţionale, creând astfel dificultăţi pentru celelalte întreprinderi care sunt
capabile să ofere, fără sprijin, aceleaşi produse sau servicii, la preţuri mai mici. 

Indiferent de latura concretă a fiecăruia dintre aspectele menţionate şi, în unele cazuri, de
nesiguranţa existentă în logica ce dictează adoptarea de măsuri, direcţia indicată apare în mod
evident:
 tot ceea ce stimulează eficienţa şi prosperitatea şi nu contravine principiilor
competiţiei poate, cel puţin teoretic, să fie reprodus de alţii cu aceleaşi drepturi şi
ar trebui considerat benefic;
 tot ceea ce obstrucţionează dreptul altora la iniţiativă trebuie exclus sau refuzat.

B. Funcţia de reglare şi stabilizare


A doua funcţie se concentrează pe căutarea unor iniţiative potrivite pentru a garanta
faptul că efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor economice se
încadrează în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi individual, de către ţările
europene. 
La nivel comunitar, raţionamentul care se află la baza acestei funcţii nu vizează doar câştigarea
sprijinului pentru realizarea stabilităţii care este, în general, răspândită în rândul oamenilor de afaceri
europeni, ci corespunde convingerii că, fără un cadru de referinţă comun, realizarea individuală a
stabilităţii este foarte dificilă. Adaptarea la noile circumstanţe ar putea genera cheltuieli suplimentare,
uneori foarte mari.
Pe de altă parte, chiar dacă nu există solicitări externe, actualul nivel de integrare, nu numai
între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relaţii comerciale şi financiare la scară
internaţională, face şi mai dificilă realizarea individuală a stabilităţii. Un număr de schimbări
economice sunt, în prezent, influenţate de situaţii şi procese de adaptare internă care interacţionează
cu condiţiile externe predominante. Să luăm, de exemplu, rata dobânzii – mobilitatea ridicată a
capitalului stabileşte limite la valorile pe care le poate atinge fiecare ţară. Alt exemplu îl constituie
taxele de schimb: cândva erau considerate o metodă eficientă pentru politica monetară a unei ţări ce
voia să-şi modifice rata comerţului cu alte ţări. În prezent, este o metodă depăşită, din cauza
dependenţei sale de fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii şi ofertei
monedei naţionale), a nivelului ridicat de informaţie şi a abilităţii de prevedere privind piaţa
financiară a operatorilor şi din cauza strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme economice
privind organizarea proceselor de producţie şi comercializarea bunurilor şi serviciilor, administrarea
proprietăţilor şi, în cele din urmă, din cauza aceloraşi criterii de distribuire a venitului naţional. 
Din acest punct de vedere, UE a acţionat lent şi atent. Iniţial, acordurile se limitau la trasarea
unor obiective generale, puţin mai mult decât nişte simple recomandări pentru fiecare ţară, care
aveau în vedere păstrarea echilibrului balanţei de plăţi, protejarea puterii de cumpărare internă şi
externă a monedei naţionale şi menţinerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea
dată erau, de asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice şi monetare, mai ales în
situaţii dificile, realizarea unor intervenţii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în
cazul în care o ţară avea probleme cu conturile externe.
Domeniile care necesită o mai mare precauţie, de exemplu planurile strategice menite să fie
implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice şi monetare este una dintre
prerogativele cele mai importante ale fiecărei naţiuni, ea fiind apărată cu înverşunare. Cea mai
importantă sarcină este facilitarea conştientizării utilităţii analizării şi discutării problemelor, în urma
cărora va veni de la sine nevoia de a pune în practică strategiile comune şi, în cele din urmă, o
politică economică şi monetară comună ca pivot esenţial al programului de integrare politică. 

C. Funcţia redistributivă  
În toate statele membre există reglementări care prevăd intervenţia guvernu-lui pentru
sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puţin favorizate. În Europa, unde fiecare
naţiune este compusă dintr-o mare varietate de realităţi, reducerea inegalităţilor existente în
distribuirea veniturilor datorată abilităţilor diferite de exploatare a oportunităţilor sau datorată
minimalizării pierderilor gene-rate de dezvoltarea economică este percepută ca o îndatorire civilă.
În timpul procesului de construire a UE, populaţia a devenit conştientă de faptul că tentativele de a
creşte eficienţa producţiei şi efectele expansiunii economice au generat consecinţe dureroase şi
inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse ţări.
Prin urmare, este normal să considerăm că cel puţin o parte din beneficiile obţinute în urma
integrării pieţelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor ţări care au rămas în
urmă sau care nu sunt sigure cum să folosească potenţialele beneficii asigurate de integrare şi, de
exemplu, anumitor sectoare ale forţei de muncă ce au avut probleme din cauza accelerării
procesului de adaptare necesar construirii pieţei comune. 
Cu toate că s-a înregistrat o anumită întârziere, inevitabilă, dacă analizăm interacţiunile
organizatorice, UE şi-a implementat propriile măsuri pentru atingerea unui obiectiv de importanţă
majoră:creşterea coeziunii. Aceste măsuri cuprind două mari seturi de metode: politicile
regionale şi politicile sociale.  

În scopul întăririi coeziunii economice şi sociale a fost creat un nou cadru de intervenţii,
care să poată fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri instituţionale, care au
ca obiective: 
 promovarea dezvoltării regiunilor al căror progres are un ritm lent; 
 promovarea restructurării în regiunile care au înregistrat un anumit declin în unele
sectoare industriale;
 diminuarea dificultăţilor generate de şomajul pe termen lung;
 sprijinirea iniţiativelor de facilitare a angajării tinerilor; 
 facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările industriale şi la evoluţia sistemelor de
producţie; 
 restructurarea zonelor rurale (şi a anumitor activităţi piscicole); 
 sprijinirea regiunilor cu o densitate scăzută a populaţiei.

În cadrul unei strategii economice care nu se poate baza pe metodele folo-site de către state
privite în mod individual, urmărirea obiectivelor UE trebuie să se facă prin două canale:
 printr-o reglementare generală a activităţilor economice în cadrul UE;
 prin intervenţii directe, facilitate şi sprijinite prin încredinţarea puterii de iniţiativă şi a
resurselor financiare ale organismelor UE.
Trasarea unui cadru general al reglementărilor este la fel de importantă ca intervenţia
directă, cu toate că nu implică în mod explicit repartizarea resurselor financiare pentru anumite
scopuri (acaparează doar anumite resurse: cele necesare pentru funcţionarea instituţiilor Uniunii,
cele necesare pentru elaborarea, delibera-rea şi implementarea deciziilor normative). 
Intervenţiile directe apar sub forma unor transferuri destinate tuturor statelor europene. În
acest fel pot fi folosite politicile comune (de exemplu, în favoarea agriculturii, fierului şi oţelului,
mediului înconjurător sau energiei). În mod alternativ, sunt menite să rezolve probleme specifice,
care este posibil să nu privească toate statele membre, ci mai degrabă numai pe unele dintre ele
(de exemplu: politicile regionale şi sociale pentru înlăturarea obstacolelor structurale ivite în
calea procesului de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă în anumite zone sau pentru
anumite straturi sociale ale populaţiei).  

Se poate identifica o corespondenţă între metodele mai sus menţionate şi funcţiile


politicii monetare, la care s-a făcut referire mai devreme: 
 Funcţia alocativă este îndeplinită mai ales prin directive şi reglementări. 
 Funcţia de reglare şi stabilizare se asigură prin strategii comune (de exemplu, cele care
au condus la crearea Uniunii Economice şi Monetare).
 Funcţia redistributivă este asigurată de strategii speciale menite să asigure, prin
intervenţii punctuale, o coeziune economică şi socială maximă între cetăţenii europeni.

Putem concluzionaspunând că instituţiile UE au numeroase sarcini economice şi monetare.


Aceste sarcini ar trebui sporite pentru a realiza unificarea.  Cea mai importantă sarcină a fost
înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare.

Instituţii implicate în politica monetară europeană


Politica economică europeană este exercitată în comun de instituțiile comunitare și de statele
membre. Acestea din urmă au competențe largi în politica fiscală și economică (deși politica
bugetară este tot mai încadrată exigenţele la nivel european). Pe de altă parte, politica monetară
nu mai este o competență națională, instituţiile care au atribuţii în acest domeniu fiind (Tout
l'Europe, 2014):
 Banca Centrală Europeană (BCE) - odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
BCE devine o instituție a Uniunii. Președintele său este, din noiembrie 2011 și pentru un
mandat de 8 ani, italianul Mario Draghi. Încă din 1999 BCE a fost responsabilă pentru
implementarea politicii monetare a zonei euro, fiind şi singura instituţie autorizată să emită
bancnote și monede;
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Europeană și din băncile centrale naționale din toate țările Uniunii Europene. Ea
implementează politica monetară și administrează rezervele valutare oficiale. În totalitate
independentă de instituțiile și guvernele europene, SEBC face totuși parte dintr-un proces de
consultare cu Consiliul de Miniștri, Parlamentul European, Comisia Europeană și
organismele informale;
 Eurosistemul este compus din Banca Centrală Europeană și din băncile centrale naționale ale
țărilor din zona euro;
 Consiliul de Miniștri ECOFIN - reunește miniștrii de finanțe ai statelor membre; poate cu
avizul BCE, sau la recomandarea BCE sau a Comisiei Europene, să formuleze linii directoare
privind politica de schimb valutar al monedelor Statelor membre cu țări terțe, respectând
obiectivul stabilității prețurilor.
 Comitetul Economic și Financiar, compus din reprezentanți ai statelor membre, ai Comisiei
Europene și ai BCE, monitorizează situația economică și financiară a Uniunii Europene,
mișcările de capital și plățile și consiliază instituțiile europene. De asemenea, facilitează
coordonarea între statele membre și instituțiile europene.
 Eurogrupul este un organism informal format din miniștrii de finanțe ai țărilor din zona
euro. Este un loc de discuție și dezbatere privind situația macroeconomică a statelor membre,
programele de stabilitate, finanțele publice, fiscalitatea etc.
Rolul Parlamentului European
În conformitate cu articolul 284 alineatul (3) din TFUE și cu articolul 15.3 din Statutul
SEBC, președintele BCE trebuie să prezinte un raport anual Parlamentului European. În
Rezoluția sa din 25 februarie 2016 privind raportul anual al Băncii Centrale Europene pentru
2014, Parlamentul subliniază necesitatea de a îmbunătăți condițiile pentru investițiile publice și
private, avertizează cu privire la riscurile potențiale ale ratelor scăzute ale dobânzilor pe termen
lung pentru stabilitatea financiară în unele state membre, și asupra nivelurilor ridicate și
divergente ale datoriei publice și private, salută decizia BCE de a publica rezumatele minutelor
reuniunilor sale și subliniază răspunderea democratică ce revine BCE este perspectiva noilor
responsabilități încredințate BCE în ceea ce privește misiunile de monitorizare.
Conform unei practici consacrate, președintele BCE este audiat de patru ori pe an de
Comisia pentru afaceri economice și monetare (ECON) pentru a explica deciziile strategice ale
BCE și pentru a răspunde la întrebările membrilor comitetului (dialogul monetar). Aceste
reuniuni sunt deschise publicului, iar rapoartele sunt publicate pe site-urile Parlamentului și al
BCE.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Acest sistem bancarcuprinde (BCE, 2017):
 Banca Centrală Europeană (BCE);
 Băncile centrale naționale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor. Pentru a atinge acest
obiectiv, Consiliul guvernatorilor BCE își bazează deciziile pe o strategie monetară în doi
piloni, și le pune în aplicare utilizând măsuri de politică monetară convenționale și
neconvenționale.
Principalele instrumente ale politicii monetare convenționale a BCE sunt:
 operațiunile de piață monetară (open market);
 facilitățile permanente;
 cerințele privind rezervele minime obligatorii.
Ca răspuns la criza financiară, BCE și-a modificat şi strategia de comunicare, oferind
orientări prospective privind calea viitoare a ratelor dobânzilor-cheie ale BCE, sub rezerva
perspectivelor de stabilitate a prețurilor, și a adoptat o serie de măsuri de politică monetară,
inclusiv achiziționarea de active și obligațiuni guvernamentale pe piața secundară, cu scopul de a
menține stabilitatea prețurilor și eficiența mecanismului de transmisie a politicii monetare.
Temei juridic al SEBC este bazat pe:
 Articolele 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE)
 Protocolul (nr.4) anexat la Tratatul de la Lisabona privind Statutul Sistemului European
al Băncilor Centrale (SEBC) și al Băncii Centrale Europene (BCE)
Obiectivul principal al SEBC este asigurarea stabilității prețurilor în temeiul articolului 127
alineatul (1) din TFUE. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile
economice generale ale Uniunii în vederea contribuției la realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC
acționează în conformitate cu principiile unei economii de piață deschise în care concurența este
liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor [articolul 127 alineatul (1) din TFUE].

Realizări ale SEBC privind politica monetară a Uniunii Europene


Principiile de bază ale BCE
Independența BCE
Principiul esențial al independenței BCE este prevăzut la articolul 130 din TFUE ("În
exercitarea competențelor și îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor care le sunt conferite prin
tratate și statut SEBC și BCE, nici Banca Centrală Europeană, nici o bancă centrală națională
și niciun membru al organelor lor decizionale nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea
instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ale statelor membre sau orice alt
organism ").
Independența BCE este de asemenea, păstrată de interdicțiile prevăzute la articolul 123 din
TFUE, care se aplică și băncilor centrale naționale: interzicerea descoperiturilor de cont sau a
oricărui alt credit către instituțiile sau organismele Uniunii, guvernele centrale, autoritățile
regionale sau locale, alte autorități publice, alte organisme publice sau întreprinderi din statele
membre.
Independența BCE se reflectă în principal în alegerea liberă a instrumentelor de politică
monetară. Tratatul prevede utilizarea instrumentelor tratatelor (articolele 18 și 19 din statut) și
lasă Consiliului guvernatorilor libertatea de a decide dacă să utilizeze alte metode (articolul 20
din statut).
Principiile responsabilității și transparenței BCE
Pentru a asigura credibilitatea instituției, TFUE (articolul 284) și Statutul (articolul 15)
solicită BCE să prezinte rapoarte. Astfel:
 BCE elaborează și publică rapoarte privind activitățile SEBC, cel puțin trimestrial.
 Situație financiară consolidată a SEBC se publică săptămânal.
 BCE a publicat un buletin lunar încă de la înființare, care a oferit o analiză aprofundată a
situației economice și a perspectivelor evoluției prețurilor. Buletinul lunar a fost înlocuit în
ianuarie 2015 de un nou buletin economic, care, pentru a ține seama de tranziția din ianuarie
2015 la un interval de șase săptămâni între reuniunile Consiliului guvernatorilor dedicate politicii
monetare, este publicat două săptămâni după fiecare întâlnire pe această temă.
 La 19 februarie 2015, BCE a publicat pentru prima dată un raport privind o reuniune a
Consiliului guvernatorilor cu privire la politica monetară și, astfel, a aliniat politica de
comunicare a celorlalte bănci centrale majore.
 În plus, BCE transmite Parlamentului European un raport anual privind activitățile
SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs. BCE trebuie să fie
răspunzătoare în fața Parlamentului European pentru politica sa, iar BCE audiază cu regularitate
membrii Comitetului executiv al BCE.
Regulile de vot în cadrul Consiliului guvernatorilor
Votul în Consiliul guvernatorilor BCE (articolul 10.2 din Statut) a operat la început pe baza
principiului „un membru = un vot”.
În conformitate cu tratatele Uniunii Europene, un alt sistem (de rotaţie) trebuia să fie
aplicat sistemului de votare în cadrul Consiliului guvernatorilor, odată ce numărul țărilor din
zona euro depășește 18, ceea ce s-a întâmplat la 1 ianuarie 2015, când Lituania s-a alăturat zonei
euro.
Ideea din spatele sistemului de rotație este de a asigura eficacitatea procesului decizional al
BCE, în ciuda creșterii numărului de participanți. Guvernatorii țărilor din zona euro sunt
clasificaţi pe ranguri de la 1 la 5, în funcție de mărimea economiei și a sectorului lor financiar. În
prezent Germania, Franța, Italia, Spania și Olanda îşi împart patru drepturi de vot, în timp ce
toate celelalte (în prezent 14 țări), dispun de unsprezece drepturi de vot.
Guvernatorii votează prin sistemul de rotație lunară, în timp ce Membrii Comitetului
executiv al BCE au drepturi de vot permanente.
Strategia monetară a BCE
Prezentare generală
La 13 octombrie 1998, Consiliul guvernatorilor BCE a identificat principalele elemente ale
strategiei sale de politică monetară, și anume:
 definiția cantitativă a stabilității prețurilor;
 un rol important pentru creșterea ofertei monetare în analiza riscurilor de inflație;
 evaluarea perspectivelor evoluției prețurilor pe baza unui număr mare de indicatori.
BCE a optat pentru o strategie monetară în doi piloni:
 pilonul 1: analiza economică;
 pilonul 2: analiza monetară.
ale căror roluri au fost clar redate în timpul revizuirii strategiei din 8 mai 2003.
Stabilitatea prețurilor
Stabilitatea prețurilor este definită ca o rată a inflației (creșterea într-un an a indicelui
armonizat al prețurilor de consum – IAPC, în zona euro), dar aproape de 2% pe termen mediu.
Primul pilon al strategiei monetare: analiza economică
Analiza economică evaluează factorii care determină evoluția prețurilor pe termen scurt și
mediu. Accentul se pune pe activitățile și condițiile financiare actuale ale economiei. Analiza
economică ține cont de faptul că evoluția prețurilor la aceste orizonturi este influențată în mare
măsură de interacțiunea dintre cerere și ofertă pe piețele de bunuri, servicii și inputuri. În acest
scop, BCE revizuiește în mod regulat, printre altele, evoluțiile globale ale condițiilor de
producție, de cerere și de pe piața muncii, o gamă largă de indicatori de prețuri și costuri, politica
fiscală, echilibrul din plățile și prețurile activelor din zona euro4
Al doilea pilon al strategiei monetare: analiza monetară
Analiza monetară se bazează pe legătura pe termen lung dintre cantitatea de numerar aflată
în circulație și prețuri, fiind utilizată în principal pentru verificarea încrucișată a indicatorilor pe
termen scurt și mediu pentru politica monetară, rezultate din analiza economică. Analiza
monetară constă într-o analiză detaliată a evoluțiilor monetare și a creditelor, pentru a evalua
implicațiile acestora în inflație și creșterea economică în viitor.
Implementarea politicii monetare: instrumente și proceduri
Prin stabilirea ratelor dobânzilor prin care băncile comerciale se pot refinanța de la băncile
centrale, politica monetară a BCE influențează în mod indirect ratele dobânzilor în economia din
zona euro în ansamblu, ratele de plată a creditelor acordate de băncile comerciale și a dobânzilor
aferente depozitelor clienţilor. Pentru a-și pune în aplicare politica monetară, BCE are o serie de
instrumente:
4
Descriereacelordoipilonipoate fi găsităînurmătoareapublicație: Politicamonetară a BCE, 2011,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2011en.pdf
Operațiunile open market (de piaţă monetară)
Operațiunile open market joacă un rol important în influenţarea dobânzilor și a lichidităților
de pe piaţă, oferind o indicație a direcției politicii monetare. Operațiunile regulate de open
market ale Eurosistemului constau în a asigura:
 operațiunile de asigurare de lichidităţi în euro, prevăzite pentru o săptămână - operaţiunea
principală de refinanţare (MRO);
 operațiunile care aport de lichidități în euro, prevăzute la trei luni - operațiuni de
refinanțare pe termen mai lung (LTRO).
MRO-urile sunt folosite pentru a pilota ratele dobânzilor pe termen scurt, a gestiona
lichiditățile bancare și a semnaliza orientările politicii monetare în zona euro, în timp ce LTRO
oferă refinanțare suplimentară, pe termen mai lung, sectorului financiar.
Operațiunile open market mai puțin frecvente sunt:
 operațiunile de reglare fină – cu scopul de a face faţă fluctuaţiilor neașteptate ale
lichidității bancare de pe piață, în special pentru a atenua impactul asupra ratelor
dobânzilor;
 operațiunile structurale - vizează în principal în mod constant ajustarea poziției
structurale a Eurosistemului în raport cu sectorul financiar.
Facilități permanente
Facilitățile permanente sunt utilizate pentru a furniza sau absorbi lichidități cu scadenţă
overnight, iar indicele EONIA (rata medie ponderată a dobânzii overnight) măsoară rata efectivă
a dobânzii pe piața interbancară overnight în euro.
Eurosistemul pune la dispoziția instituțiilor de credit două facilități permanente:
 facilitatea de creditare marginală, care permite obținerea de lichidități overnight de la
banca centrală în schimbul unor active eligibile în cantitate suficientă;
 facilitatea de depozit, care permite efectuarea de depozite overnight la banca centrală.
Constituirea rezervelor obligatorii
Conform articolului 19.1 din Statut, BCE este împuternicită să solicite instituțiilor de
credit stabilite în statele membre să creeze rezerve minime la BCE și la băncile centrale
naționale. Obiectivul rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen
scurt de pe piață și crearea (sau accentuarea) unui deficit structural, pentru a facilita gestionarea
ratelor pe piața monetară , prin operațiuni regulate de injectare a lichidităților, de refinanțare
pentru sistemul bancar din cadrul Eurosistemului. Metoda de calcul și determinarea rezervelor
minime obligatorii sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Politici monetare "neconvenţionale" . Orientările prospective și programele de achiziții de
active
Ca reacţie la criza din anul 2007, începând cu luna iulie 2013, BCE furnizează îndrumări
(orientări prospective) cu privire la traiectoria viitoare privind ratele dobânzilor cheie. Furnizarea
acestor îndrumări orientate spre viitor a reprezentat un punct de cotitură major în strategia de
comunicare a BCE, deoarece implică comunicarea nu numai asupra evaluării de către BCE a
condițiilor economice actuale și a riscurilor pentru stabilitatea prețurilor pe termen mediu, dar
indică şi orientarea viitoare a politicii sale monetare.
Mai mult decât atât, din anul 2009, mai multe programe de cumpărare de active au fost
puse în aplicare pentru a sprijini creșterea economică în zona euro, într-un mod compatibil cu
obiectivul de a menține inflaţia la rate inferioare, dar aproape de 2% pe termen mediu.
În anii 2009 și 2011, BCE a inițiat două programe pentru a cumpăra obligațiuni garantate
(CBPP și CBPP2). În perioada 10 mai 2010 - februarie 2012, BCE a efectuat intervenții pe
piețele de obligațiuni în cadrul Programului privind piețele titlurilor de valoare (SMP). În luna
august 2012, BCE a anunțat posibilitatea operațiunilor ferme de open market pe piața secundară
de Obligațiuni de stat pentru a menține transmisia corespunzătoare a politicii monetare și
unicitatea politicii sale monetare. În iunie 2014, BCE a anunțat o serie de operațiuni specifice
refinanțării pe termen lung (TLTRO), care vizează consolidarea creditelor bancare pentru
sectorul privat nefinanciar în zona euro, cu excepția creditelor imobiliare acordate populației, pe
o perioadă de doi ani.
În septembrie 2014, BCE a anunțat două noi programe de cumpărare, Programul de
achiziționare de titluri de valoare garantate cu active (ABSPP) și cel de-al treilea Program de
achiziții de obligațiuni garantate (CBPP3), în scopul îmbunătățirii transmiterii politicii
monetare, susținerii acordării de credite economiei zonei euro și, în consecință, asigurarea unei
politicii monetare mai suple.
La 9 martie 2015, BCE a început achiziționarea pe piața secundară a obligațiunilor emise
de guvernele centrale ale statelor membre din zona euro și de anumite agenții și instituții
internaționale și supranaționale stabilite în zona euro, în cadrul programului Achiziționarea de
valori mobiliare din sectorul public (PSPP).Toate aceste prohrame, ABSPP, CBPP3 și PSPP,
constituie Programul de achiziție totală a activelor (APP), cu achiziții cumulative lunare în
valoare de 60 de miliarde de euro.
La 10 martie 2016, BCE a decis să majoreze suma achizițiilor sale cumulative lunare de la
60, la 80 de miliarde de euro, pentru a creşte de la 33% la 50% limitele pentru emitenții și
emisiunile pentru achizițiile de titluri de valorare, şi includerea în lista titlurilor de valoare
eligibile în euro a titlurilor de valoare de investiții emise de societăți nebancare stabilite în zona
euro, și lansarea unei noi serii de patru operațiuni de refinanțare pe termen mai lung (TLTRO II),
începând din iunie 2016, care vor dura patru ani. Aceste noi operațiuni urmăresc creșterea
poziției politicii monetare a BCE și consolidarea transmiterii politicii monetare prin încurajarea
în continuare a activității de creditare bancară. Acestea ar trebui efectuate până când BCE
observă o ajustare durabilă a inflației, în conformitate cu obiectivul său pentru rate mai mici, dar
apropiat de 2% pe termen mediu.
Aceste noi operațiuni urmăresc accentuarea caracterului acomodativ al politicii monetare a
BCE și consolidarea transmiterii politicii monetare ce încurajează împrumuturile bancare.
Acestea ar trebui efectuate până când BCE observă o ajustare durabilă a inflației, în conformitate
cu obiectivul său pentru rate mai mici ale inflaţiei, dar apropiată de 2% pe termen mediu.
La 8 decembrie 2016, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină suma de achiziție
lunară a activelor la 80 de miliarde EUR până în martie 2017. Începând cu aprilie 2017 până în
decembrie 2017, și mai departe dacă este necesar, achizițiile lunare se vor situa la 60 de miliarde
de euro.
Criteriile de convergență pentru aderarea la Zona Euro
Criteriile de convergenţă sunt stabilite la articolul 140 alineatul (1) al TFUE. Ele asigură
faptul că un stat membru este pregătit să adopte moneda euro şi că aderarea sa nu va cauza
riscuri economice pentru zona euro în ansamblu, sau pentru statul membru respectiv. Criteriile
sunt de natură economică, dar se are în vedere şi adaptarea legislaţiei naţionale.
Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condițiile necesare
pentru adoptarea monedei euro sunt denumite în continuare „state membre care fac obiectul unei
derogări”.(TFUE, art,139).
La solicitarea unui stat membru care face obiectul unei drogări , sau cel puțin la fiecare doi
ani, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele
înregistrate de statele membre care doresc sa adere la uniunea economică și monetară. Aceste
rapoarte examinează dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state este compatibilă cu
Statutul SEBC și al BCE (inclusiv statutul băncii centrale naționale). Rapoartele prezintă
deasemenea, în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii (TFUE):
 realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor - acesta rezultă dintr-o rată a inflației
apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de
stabilitate a prețurilor;
 caracterul solid al finanțelor publice - acesta rezultă dintr-o situație bugetară care nu
cunoaște deficit public excesiv în înțelesul articolului 126 alineatul (6) al TFUE;
 respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb
din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în
raport cu moneda euro;
 caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Sunt luate de asemenea în considerare:
 rezultatele integrării piețelor;
 situația și evoluția balanțelor de plăți curente;
 o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de prețuri.
Criteriile de convergență sunt:
1. Stabilitateaprețurilor
Rata inflației nu poate fi mai mare de 1,5 puncteprocentualepeste rata celor 3 state membre
care înregistreazăcelemaibunerezultate.  
2. Finanțepublicesolideșisustenabile  
Deficitulbugetar nu poate fi mai mare decât 3 % din PIB. Datoriapublică nu poate fi mai
mare decât 60 % din PIB.
3. Stabilitateacursului de schimb   
Candidatultrebuiesăparticipe la mecanismulcursului de schimb (ERM II) timp de celpuțin 2
ani fărădevierisemnificative de la cursul central ERM II șifără o devalorizare a cursului
central bilateral al proprieimonedeînraport cu euro înaceeașiperioadă.
4. Rateledobânzilor pe termen lung   
Rata dobânzii pe termen lung nu artrebuisă fie mai mare de 2 puncteprocentualepeste rata
celor 3 state membre care înregistreazăcelemaibunerezultateînmaterie de stabilitate a
prețurilor.
Cerințepentruadaptarealegislațieinaționale:
Candidațiipentruaderarea la zona euro trebuietotodatăsă se
asigurecălegislațiașinormelelornaționaleprevădindependențabăncilorlorcentralenaționale șică
statuteleacestorarespectădispozițiiletratatelorși sunt compatibile cu statutulBăncii Centrale
Europene (BCE) și cu cel al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
Procedura de aderare la Zona Euro
După consultarea Parlamentului European și după discutarea în cadrul Consiliului European,
Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei derogări
îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor menţionate, și pune capăt derogărilor privind
aceste state membre.
Consiliul hotărăște după ce a primit o recomandare din partea majorității calificate a
membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Acești membri hotărăsc
în termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.
În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută, se decide să se revoce o derogare,
Consiliul stabilește la propunerea Comisiei, după consultarea Băncii Centrale Europene, cu
unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro și a statului membru respectiv, cursul la
care euro înlocuiește moneda statului respectiv și decide celelalte măsuri necesare introducerii
euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv,
Bancnotele Euro
Seria de bancnote euro cuprinde șapte titluri (sau denumiri): 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500
de euro. Acestea sunt mijlocul legal de plată în întreaga zonă euro.
Prima serie, emisă în 2002
Bancnotele euro seria 2002 au fost proiectate de Robert Kalina de la Banca Centrală a
Austriei (Oesterreichische Nationalbank), care a câștigat concursul grafic organizat în Europa în
1996 (BCE, 2017):
Fiecare bilet reprezintă un stil arhitectural specific unei epoci. Astfel, bancnotele de:
 5 euro reprezintă stilul clasic;
 10 euro - stilul roman
 20 euro - stilul gotic;
 50 euro - stilul renascentist;
 100 euro - stilul baroc;
 200 euro - stil industrial din secolul al XIX-lea;
 500 euro - arhitectura modernă a secolului XX.
Pe fața fiecărui bilet sunt ferestre și portaluri. Ele simbolizează spiritul de deschidere și
cooperare în cadrul Uniunii Europene. Cele douăsprezece stele ale Uniunii Europene ilustrează
dinamismul și armonia Europei contemporane. Podurile descrise pe verso simbolizează legătura
dintre nu numai popoarele europene, ci și Europa cu restul lumii.
Alte elemente grafice sunt:
 numele monedei - euro - care apare în caracterele romane (euro) și grecești (EYPO);
inițialele Băncii Centrale Europene în cele cinci variante - BCE, BCE, EZB, EKT, EKP -
corespunzătoare celor unsprezece limbi oficiale (în 2002) ale Uniunii Europene;
 simbolul drepturilor de autor ©;
 drapelul Uniunii Europene.
Seria "Europa"
Din 2013, Banca Centrală Europeană a început introducerea treptată a biletelor seriei
"Europa". Prima bancnotă a noii serii (5 euro) a fost pusă în circulație în data de 2 mai 2013, cea
de 10 euro pe 23 septembrie 2014 și cea de 20 euro pe 25 noiembrie 2015. Noua bancnotă de 50
de euro a fost pusă în circulație la 4 aprilie 2017. Bancnotele de 100 și 200 de euro vor fi
reînnoite la sfârșitul anului 2018.
Designul seriei "Europa" se bazează pe aceeași temă "Epoci și stiluri arhitecturale",
existând totuși unele diferențe: au fost încorporate semne de siguranță noi și îmbunătățite, ceea
ce face de asemenea o diferențiere ușoară între cele două serii.