Fiecare stat oferă o atenție deosebită de a se preocupa de patrimoniul

natural național. Din dorința de a conserva o sursă de dezvoltare durabilă (fie

prin atragerea turiștilor fie în domeniul cercetării) și de a proteja anumite specii
de viețuitoare și habitate pe cale de dispariție, au fost dezvoltat un cadru legal de
înglobare a acestor teritorii.
În România, ca de altfel și în celelalte state se încearcă protejarea
patrimoniului natural național prin orânduirea unor arii naturale protejate, în
care sunt înglobate cele mai importante componente ale patrimoniului natural:
arcuri naționale, parcuri naturale, monumente ale naturii, rezervații naturale ș. a.
m. d.
Pe teritoriul României există o gamă variată de parcuri naționale și
naturale, recunoscute prin lege de-a lungul timpului ca arii protejate. Aceste arii
protejate sunt incluse fie în Patrimoniul Mondial al UNESCO fie în programul
UNESCO Omul și Biosfera. Astfel, pe teritoriul țării noastre întâlnim 13 parcuri
naționale, 13 parcuri naturale, Rezervația Biosferei Delta Dunării și câteva sute
de rezervații și monumente ale naturii.
Deși denumirile, scopurile și activitățile din cadrul acestor arii protejate
sunt diferite, ideea esențială înființării și supravegherea acestora este bazată pe
același principiu: protejare. Diferența dintre un parc național și unul natural țin
de obiectivele declarate. Parcul național este o regiune clar delimitată prin lege,
unde sunt respectate anumite reguli cu scopul de a favoriza mediul natural.
Crearea unui parc național nu are scop turistic, ci unul de protejare a
biodiversității. În ceea ce privește parcurile naturale, acestea sunt constituite
dintr-un teritoriu delimitat în care elementele naturale, istorice și culturale sunt
protejate în conformitate cu un regulament bine stabilit, în vederea conservării și
dezvoltării durabile.