Sunteți pe pagina 1din 33

CUPRINS

CAPITOLUL 1. INSTITUȚIA DOMNIEI PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-


FANARIOT...............................................................................................................................................2

Secțiunea 1.1. Organele centrale ale statului înainte de instaurarea regimului turco-fanariot..................3

Secțiunea 1.2. Sfatul Domnesc.................................................................................................................7

1.2.1. Dregătorii.................................................................................................................................8

Secțiunea 1.3. Organizarea fiscală.........................................................................................................9

Secțiunea 1.4. Organizarea militară.....................................................................................................10

Secțiunea 1.5. Organizarea bisericii....................................................................................................10

Secțiunea 1.6. Organizarea administrativ-teritorială...........................................................................11

CAPITOLUL 2. INSTITUȚIA DOMNIE ÎN TIMPUL REGIMULUI TURCO-FANARIOT..............12

Secțiunea 2.1. Organizarea de stat.......................................................................................................13

în prima etapă a instaurării regimului turco-fanariot...........................................................................13

2.1.1.Organele centrale ale statului..................................................................................................14

2.1.2. Organizarea administrativ-teritorială....................................................................................16

Secțiunea 2.2. Organizarea de stat.......................................................................................................16

în a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot..........................................................................16

2.2.1. Organele centrale ale statului.................................................................................................17

2.2.2. Organizarea administrativ-teritorială.....................................................................................20

Secțiunea 2.3. Revoluția de la 1821.....................................................................................................21

CAPITOLUL 3. INSTITUȚIA DOMNIEI DUPĂ REVENIREA LA DOMNIILE PĂMÂNTENE....24

Secțiunea 3.1. Revenirea la domniile pământene................................................................................25

Secțiunea 3.2. Organele centrale ale statului.......................................................................................26

Secțiunea 3.3. Organizarea administrative – teritorială.......................................................................30

1
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................30

CONCLUZII............................................................................................................................................31

2
CAPITOLUL 1. INSTITUȚIA DOMNIEI PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-
FANARIOT

Tările Române au fost state feudale până la începutul secolului al XV-lea. În această perioadă,
statele s-au dezvoltat independent, însă din cauza amenințărilor tucești, precum și a altor imperii, s-a
ajuns la organizarea în comun a luptei împotriva dominației străine 1. Atitudinea față de Imperiul
Otoman a fost aceea a unui permanent armistițiu, care dădeau naștere unor obligații bilaterale, constând
în plata unui „haraci” încă din anul 1947, din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. În literatura de
specialitate se susține că acest lucru nu însemna o supunere necondiționată față de Imperiul Otoman 2.
Domnitorii au urmărit mereu obținerea libertății față de otomani.

În a doua jumătate al XV-lea, aservirea de către turci a țărilor române a însemnat obligativitatea
haraciului, pescheșurilor, prestațiilor în muncă, precum și monopolul asupra comerțului exterior3.

Din punct de vedere politic, țările române nu devin pașalâcuri în secolele XVI-XVII, deoarece
imperiul otoman exercita doar o dominație indirectă care se caracteriza prin autonomia Țării Românești
și Moldovei, dar sub suzeranitate turcească. Începând cu anul 1541, în aceeași situație ca și Țările
Române și Moldova se afla și Transilvania. Imperiul otoman urmează să își mărească dominația
începând cu secolul al XVII-lea, când se încearcă o aservire accentuată politică și economică, ceea ce
determină în același timp o luptă împotriva subjugării.

Din punct de vedere al formei statului, Țara Românească și Moldova au fost monarhii
centralizate, fără a se atinge stadiul absolutismului, cu excepția perioadei turco-fanariote, când această
tendință absolutistă începe să se manifeste. În Transilvania, formele absolutiste de guvernare s-au
impus odată cu dominația habsburgică.

1
Marcu L.P., Constituirea statelor feudale româneşti de sine stătătoare, în Istoria dreptului românesc, Ed. Ac., București,
1980, p.15
2
Op. cit. 23
3
Obligațiile către puterea suzerană îmbrăcau forma „haraciului” și a „peșcheșurilor”. Până în secolul al XVI-lea avea un
caracter simbolic, de natură a recunoaște starea de aservire statală și a început de la suma de 2000-3000 de galbeni. În
secolul al XVII-lea el va ajunge în Țara Românească la 90.000 de galbeni și în Moldova la 30.000 de galbeni.
3
În secolul al XVI –lea, regimul statal a fost unul boieresc. În această perioadă boierii de neam
și-au subordonat domnul. Secolul al XVII-lea este dominat de regimul nobiliar, regim care însemna
înnobilarea unei clientele subordonate turcilor. Acest regim a condus la crearea unui absolutism
fanariot.

În Transilvania, pe de altă parte, perioada voievodatului a durat până în anul 1541 și urmată
apoi de Principatul autonom până în anul 1691, când forma de stat era „organizarea pe stări”, Dieta
Transilvaniei fiind organul stărilor care erau privilegiate.

Secțiunea 1.1. Organele centrale ale statului înainte de instaurarea regimului turco-fanariot

Statele românești s-au format în jurul unor familii de voievozi foarte puternici. Acești voievozi
au reușit să unească în jurul voievodatelor lor toate formațiunile politice și în acest fel și-au atribuit
titlurile de „voievod întemeietor”, „mare voievod” și chiar „domn”4.

Instituția domniei a ajuns la o deplină cristalizare prin însușirea unor tradiții formate în cadrul
primelor formațiuni politice feudale, precum și prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei byzantine
care aveau ca fundament ideologic creștinismul orthodox și aveau premisele necesare pentru
cristalizarea puterii și apărarea independenței de stat5.

Titlul de domn provine de la „dominus” care înseamnă stăpânul domeniului feudal ce


învederează stăpânirea absolută a țării și totalitatea puterilor. Titlul de domn impunea respect și
venerație din partea poporului. Ceremonia de numire a domnului începea prin ungerea acestuia cu mir,
de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul țării și continua cu încoronarea în cadrul
bisericii6. După parcurgerea ceremoniei de numire, Domnul depunea jurământul, pe cruce și
evanghelie.

Puterea domnului era una necontrolabilă, dar nu era una absolută și presupunea în același timp
o îngrădire ce rezulta din regulile obiceiului pământului și de pravile. Această puterea era una
personală, indivizibilă și netransmisibilă.
4
Popescu R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1963, p.35
5
Buzescu Al., Domnia în ţările române până la 1866, Bucureşti, 1943, p. 76
6
Încoronarea domnului s-a realizat până în secolul al XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu „cuca”
4
Sistemul succesiunii la tron a fost cel electivo-ereditar. Astfel, putea să fie ales domn oricine
demonstra că era rudă, fie în linie direct, fie în linie colaterală, cu domnul anterior. Pe lângă această
condiție, denumită și „os domnesc”, domnul trebuia să fie cetățean roman, de religie creștin-ortodox și
să nu aibă vreo infirmitate7. Alegerea domnitorului se realiza de către vârfurile societății feudale,
formate din boieri, cler și capi de obști.

Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, odată cu instaurarea dominației


otomane. După această perioadă, alegera domnitorului a devenit doar o formalitate, pe primul plan
trecând învestitura de către Poarta Otomană. S-a ajuns chiar în situația în care uneori învestitura se
dădea înainte de alegere8.

Domnul avea atribuții în următoarele domenii:

 politic:
 militar;
 legislativ;
 judiciar;
 executiv;
 financiar;
 bisericesc.

Înainte de instaurarea regimului turco-fanariot, în calitatea sa de șef suprem al administrației,


domnul avea puterea de a hotărâ în domenii precum:

 împărțirea territorial-administrativă a statului;


 numirea dregătorilor;
 încasarea dărilor și efectuarea prestațiilor către domnie;
 baterea monedei.

Cu privire la atribuțiile din domeniul bisericesc, domnul exercita tutela asupra bisericii, având
dreptul de a confirma pe mitropoliți, episcope și egumeni 9. Domnul și-a luat prerogativele de patronat

7
Femeile nu aveau acces la tron
8
Stoicescu N., Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XV-XVII, Bucureşti, 1968, p. 103
9
Cihodaru C., Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a
secolului alXIV-lea, Anuar „A. D. Xenopol”, 4, 1968, p. 11
5
doar în problemele organizatorice, nu și cele de dogmă. Domnul putea înființa mitropolii, episcopii și
mănăstriri, putea numi sau revoca capii bisericești, acorda drept de judecată unor organe bisericești,
însă în exercitarea acestor atribuții, domnul cere permanent acordul adunării boierilor10.

În domeniul politicii internaționale, domnul putea încheia tratate de alianță, precum și tratate
comerciale. În cazurile în care era îndeobște necesar, domnul declara starea de război și, per a
contrario, declara starea de pace în relațiile cu alte state. În același timp, domnul putea încheia alianțe
cu alte state și primea sau trimitea, el însuși, soli. Atribuțiilor domnului din domeniul politicii externe
erau exercitate doar cu avizul Sfatului Domnesc, sau în anumite situații, chiar cu avizul membrilor
stărilor. În perioada otomană atribuțiile domnului în domeniul politicii externe au de suferit, deoarece
Poarta Otomană a dispus interzicerea exercitării unei astfel de politici. În aceste condiții, domni au
ajuns să închiei tratate în secret.

Domnul exercita și comanda militară, iar începând cu secolul XV, își creează o armantă
proprie, care era condusă de dregători care erau învestiți cu atribuții speciale în acest sens. Oștenii și
comandanții depuneau jurământ în fața domnului la încoronarea sa, precum și înaintea luptelor.
Domnul avea și atribuția de a mobilize oaștea țării în caz de primejdie.

Pe lângă celelalte atribuții pe care le avea, în perioada anterioară instaurării regimului turco-
fanariot, domnul era și judecător suprem al tuturor supușilor săi. În calitate de judecător, domnul putea
pronunța hotărâri judecătorești, care se bucurau însă de forță juridică doar pe timpul vieții acestuia.
Următorul domn care venea la tron, avea la rândul lui, dreptul de a rejudeca procesele cu privire la care
se pronunțase domnul anterior. Domnul avea și dreptul de a judeca în ultimă instanță, de a evoca de la
orice instanță judecarea unor cauze, șă își retracteze propria hotărâre, să pronunțe orice pedeapsă, să
pronunțe achitarea celui vinovat11, precum și să dea îndrumări judecătorilor în legătură cu modalitățile
de judecată. La judecata proceselor participa, pe lângă domn, și sfatul domnesc, însă hotărârea era
pronunțată de domn. De exemplu, condamnarea la moarte pentru hiclenie, era un drept exercitat doar
de domn. Când exercita atribuțiile judecătorești, domnul împărțea dreptatea în numele său și nu al
sultanului, utilizând Legile Țării, iar nu cele ale Porții Otomane. Atribuțiile domnului în domeniul
judiciar erau restrânse atunci când venea vorba de judecarea cauzelor mixte între musulmani și
pământeni.

10
Păcurariu M., Istoria bisericii ortodoxe române, Ed. Instit. Biblic, Buc., 1992, p. 123
11
Aplicând principiul filantropiei, domnul ierta pe cei vinovați, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri, precum
căsătorie, nașterea unui copil sau moartea unui membru al familiei.
6
În cadrul activității de legiferare, domnul emite hotărâri legislative care au în conținutul lor
norme generale. Aceste norme generale erau adoptate cu acordul Sfatului domnesc și al dregătoriilor.
Domnul avea îndatorirea de a lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinei interne feudale, iar în acest
scop putea numi sau chiar revoca pe toți dregătorii curții și ai țării. Prin intermediul acestor dregători,
domnul impunea dările, executarea muncii țărănești, a hotărârilor, impunea reprimarea răzvrătiților
precum și urmărirea răufăcătorilor sau a țăranilor fugiți din sate.

Anterior instaurării regimului fanariot, atribuțiile financiare ale domnului constau în stabilirea
dărilor fixe, stabilirea taxei pentru fiecare colectivitate la plata haraciului12.

În cadrul acestei perioade, atribuțiile domnului erau numeroase, însă, în ciuda puterii conferite
domnului, boierii controlau activitatea acestuia și își promovau interesele prin intermediul sfatului
domnesc sau prin dregătorii.

Existau și situații când domnul nu putea să își îndeplinească atribuțiile care îi reveneau conform
statutului deținut. Putem menționa ca și exemplu situația când domnul lipsea din țară sau când la
conducere era un domnitor minor. În astfel de cazuri se instituia locotenența domnească, denumită și
regență pentru minoritate. În Țara Românească este cunoscută regența lui Teodosei, fiul lui Neagoe
Basarab, regenți fiind mama acestuia, Desprina, împreună cu unchiul Preda Craiovescu.

Regenta era o funcție îndeplinită, de regulă, de mamele domnitorilor care nu aveau încă
împlinită vârsta de 18 ani. Regenții nu întocmeau documente, documente care erau elaborate în numele
domnului și semnate cu numele acestuia.

Locțiitorii domnești le-a fost conferit dreptul de a exercita aproape toate prerogativele de care
se bucura și domnitorul, o excepție în acest sens fiind prerogativele persoanale, daniile. Locțiitorii
aveau ca sarcină principal apărarea tronului de uzurpatori, preluare și sigilarea vistieriei domnului
mazilit, strângerea dărilor sau trimiterea haraciului Porții Otomane.

Secțiunea 1.2. Sfatul Domnesc

12
Haraciul era reprezentat de tributul, taxa pe care Țara Românească trebuia sa o plătească Imperiului Otoman, suma
acestuia diferind de la o perioadă la alta. Haraciul se plătea central dar sumele necesare pentru efectuarea plății se adunau de
la fiecare județ, pe plăși și sate. Țara Românească a plătit pentru prima dată haraciul în anul 1415.
7
Alături de domn, la conducerea statului în cadrul Sfatului domnesc, participau și boierii. Sfatul
Domnesc era un organ central care avea atribuții de natură să garanteze respectarea de către domn a
intereselor marilor feudali13.

Sfatul domnesc întărea actele de transfer al proprietății, daniile domnești și acordarea de


imunități, oferind în același timp și garanții cu privire la respectarea acestora. Sfatul domnesc participa,
așa cum am menționat și anterior, la judecarea proceselor și îți exprima acordul cu privire la soluția
pronunțată de către domn. Membrii Sfatului domnesc ofereau sfaturi domnitorului în promblemele de
stat, ori de câte ori erau solicitați în acest sens. În domeniul politicii externe, rolul Sfatului domnesc era
de a garanta respectarea tratatelor, precum și a altor documente externe, de către domn. Boierii îl
sfătuiau pe domn și în celelalte domenii în care acesta avea atribuții, respectiv, în domeniul bisericesc,
financiar sau în legătură cu organizarea armatei.

Sfatul domnesc era format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului, iar numărul
membrilor varia între 12 și 25, și era convocat de către domn.

Structura Sfatului domnesc nu a fost mereu aceeași, acesta având o evoluție considerabilă.
Astfel inițial era format din boieri de țară, iar după jumătatea secolului al XV-lea sunt incluși în
interiorul acestuia au fost incluși și boierii de sluje, sau dregătorii, astfel cum mai erau denumiți. La
sfârșitul seculului XV, Sfatul domnesc a ajuns să fie format doar din dregători. Inițial hotărârile erau
luate împreună de către domn și boieri, iar aceștia din urmă trebuiau să își ia angajamentul de a aduce
la îndeplinire cele hotărâte. Activitatea domnului era cenzurată în mare parte de către boieri. Acest
lucru s-a schimbat însă după fondarea statelor feudale de sine stătătoare, unde prin prezența la sfat,
boierii înțelegeau să-și apere pozițiile economice și politice anterioare. Cu trecerea timpului, imunitatea
boierilor a fost restrânsă, ajungând să participe la sfat doar în calitate de martori.

1.2.1. Dregătorii
Dregătorii erau înalți demnitari ai statului. Aceștia erau numiți de către domn și îndeplineau în
cadrul Curții atribuții pe plan administrativ, judiciar și militar. La fel ca în cazul domnului, din cauza
faptului că societatea nu a cunoscut o delimitare clară a formelor de activitate în cadrul statului,
competența dregătorilor a fost caracterizată de confuzia de atribuții.

13
Stoicescu N., Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XV-XVII, Bucureşti, 1968, p. 110
8
La început, când domnia era pe cale de a se consolida, dregătorii îndeplineau și atribuții legate
de persoana domnului, iar din momentul în care imunitatea boierilor a fost îngrădită, dregătorii au
preluat, în numele domnului, conducerea efectivă a vieții de stat14.

Atât în Țara Românească cât și în Moldova, dregătorii erau numiți de către domn. După numire,
dregătorii trebuiau să depună jurământul de credință. Dregătorii puteau fi numiți sau revocați oricând.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor lor, dregătorii nu erau renumerați dar, în schimbul activităților
desfășurate, aceștia beneficiau de danii domnești, li se concedeau veniturile unor ținuturi și primeau
daruri de la subalterni.

Dregătorii care participau la Sfatul domnesc erau considerați mari dregători, iar cei care nu
participau, erau numiți mici dregători, aceștia fiind subalternii primei categorii de dregători.

Logofărul era șeful cancelariei domnești, acesta purta marele sigiliu, cu care era întărite actele
domnești și avea atribuții în domeniul judiciar.

Vornicul avea rolul de conducător al slujitorilor curții domnești, avea competența de a judeca
anumite cauze penale și în același timp asigura paza granițelor. În Țara Românească era doar un singur
vornic care își exercita atribuții în stânga Oltului. În Moldova, în schimb, existau doi vornici: Vornicul
Țării de Sus și Vornicul Țării de Jos.

Postelnicul avea rolul de a coordona relațiile cu alte state, exercita jurisdicția asupra
funcționarilor care îi erau subordonați și nu în ultimul rând, avea rolul de tălmaci al domnitorului.

Vistiernicul, are rolul unui casier, având atribuții în domeniul strângerii veniturilor statului, el
trebuia să asigure mijloacele necesare pentru întreținerea curții și a armatei. Vistiernicul avea, printre
altele, și atribuții în judecarea proceselor care aveau ca obiect stabilirea și perceperea dărilor.

Spătarul avea ca principală atribuție păstrarea spadei domnești. În perioadele de război, spătarul
putea prelua și comanda armatei.

Paharnicul avea rolul de a păstra și îngriji pivnițele domnești, iar stolnicul avea rolul de a păstra
grădinile și pescăriile domnești, și nu în ultimul rând, de a administra cămările. Comisul avea în grijă
grajdurile domnești.

14
Giurescu C. , Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV, 1962
9
În Țara Românească, spre deosebire de Moldova, exista și dregătoria Băniei. Banul avea rolul
de a administra Oltenia, avea comanda armatei din regiunea respectivă și judeca cauzele penale sau
civile.

Dregătorii menționați anterior sunt cei care fac parte din Sfatul Domnesc, însă pe lângă acești la
curtea domnească mai existau și alte categorii de dregători, care nu făceau parte însă din Sfat. Printre
aceștia enumerăm, armașul, cu rol în executarea sentințelor, clucerul care se ocupa de alimentarea curții
cu grâne, slugerul care aproviziona curtea cu carne, aga era paznicul domnului iar pitarul avea
îndatorirea de a aproviziona curtea cu pâine. Pe lângă aceștia mai existau căminarul și jitnicerul, care
aveau rolul de a strânge anumite dări care erau destinate domnului.

Secțiunea 1.3. Organizarea fiscală

În perioada anterioară instaurării regimului turco-fanariot, domnul avea dreptul de a percepe


anumite taxe, numite dări, de la locuitorii țării. Aceste dări nu erau stabilite numai în bani, ci puteau sp
fie fixate atât în natură cât și în muncă. Dominante era dările în natură și în muncă, iar ulterior, odată cu
trecerea timpului au început să predomine dările în bani. Dările în natură erau formate din cereale, vite,
produse animalieire, pește, etc. Prestăril în muncă constau în munci la cetăți, drumuri, poduri, efectuau
anumite transporturi sau găzduiau curierii domnești. Dările în bani aveau însemnătatea unui impozit
format din diferite taxe care erau aplicate tuturor claselor și categoriilor sociale. Până în secolul XVI
boierii erau scutiți de la plata acestui impozit, iar ulterior, au fost impuși și ei. Prin excepție, existau și
unele categorii de boierii, respectiv cei cu dregătorii, care beneficiau de anumite scuturi de la plata
acestui impozit.

Cea mai afectată categorie socială de plata impozitului era cea a țărănimii. Aceștia erau
împărțiți în funcție de starea lor materială. Starea materială a țăranilor se aprecia ținând cont de
numărul vitelor deținute de aceștia, astfel cei care aveau un număr mai mare de vite ajungeau să
plătească un impozit mai mare, iar cei care aveau mai puține vite, plăteau biruri mici, Aceștia din urmă
erau considerați cei mai săraci dintre țărani.

Pe lângă acest impozit, denumir bir, statul feudal a mai introdus și alte taxe cu privire la
produsele care erau comercialate în interiorul curții sau cu privire la exploatarea subsolului.

10
Secțiunea 1.4. Organizarea militară

Începând cu secolul al XIV-lea a apărut „oastea cea mică”, care, de regulă, era armata
domnului și era formată din mici feudali, curteni, slujitori, călărași sau dorobanți. În situații
excepționale, când curtea domnească era pusă într-o mare primejdie, erau chemați la oaste toți
locuitorii curții și astfel se forma „oastea cea mare”, care avea la bază țărănimea.

În fruntea armatei, în calitate de conducător se afla domnul. În exercitarea acestei funcții,


domnitorul era ajutat de către dregători. Oștenii aveau propria lor conducere, formată tot din dregători:
căpitanul, aga, logofătul sau postelnicul.

Secțiunea 1.5. Organizarea bisericii

Biserica ortodoxă a jucat un rol important în apărarea independenței făță de Ungaria și Polonia,
care sub pretextul religiei catolice, avea ca scop final, subordonarea Țărilor Române.

În perioada feudală, biserică a ajut parte de o sprijinire enormă din partea statului, i-au fost
acordate mari întinderi de pământ care erau cultivate de țărani aserviți și de robi.

Primele lăcașuri de cult au apărut mai întâi la sate, iar apoi treptat, au apărut pe domeniile
feudale. Sub domnia lui Nicolae Alexandru Basarab a fost întemeiată Mitropolia Ungaro-Valahiei de la
Curtea de Argeș, mitropolie care era cunoscută și de către patriarhia de la Constantinopol. Încetul cu
încetul lăcașurile de cult au început să se dezvolte și au apărut episcopii la Buzău, Severin și Râmnicu
Vâlcea. Din anul 1401, Mitropolia din Moldova a ajuns dependentă de patriarhia de la Constantinopole.
În Moldova, primele episcopii au luat naștere la Roman, Huși și Rădăuți.

Biserica ordotoxă a cunoscut și o organizare ierarhică a lăcașurilor sale de cult. În vârful


ierarhiei ecleziastice era mitropolitul, apoi coborând treptat, episcopii, protopopii, stareții și preoții.
Trebuie menționat faptul că mitropoliul se afla chiar în fruntea Sfatului domnesc.

11
În perioada anterioară regimului fanariot, biserica se afla sub tutela domnului 15. Acesta avea
puterea de a confirma mitropoliții, episcopii și egumenii, exercitatea autoritatea supremă asupra
patrimoniului bisericii. Pe lângă multe alte atribuții, domnul putea să judece procesele care erau de
competența instanțelor ecleziastice, sau să rejudece procesele care au fost soluționate de alte instanțe.

Secțiunea 1.6. Organizarea administrativ-teritorială

În Țara Românească, ținutul din dreapta Oltului se bucura de autonomie și era condus de către
ban. Acest ban, putem afirma, că avea tribuții asemănătoare cu cele ale domnului În Moldova, astfel
cum am menționat anterior, ținutul era împărțit în două mari subdiviziuni 16, respectiv Țara de Sus și
Țara de Jos, iar aceasta din urmă era condusă de un mare vornic.

Cele mai vechi subdiviziuni teritoriale din Țara Românească sunt județele, iar în Moldova,
ținuturile. Înițial, aceste nu aveau o organizare clară, ba din contră, aveau la origine o organizare bazată
pe tradițiile specifice zonelor geografice. Se spune că județele au preluat numele apelor de-a lungul
cărora s-au format, iar ținuturile au preluat numele orașului sau cetății de reședință. Primele erau
conduse de dregători locali: bani, județi, vornici. Ținuturile erau conduse de dregători numiți sudeți,
vornici, pârcălabi sau județi. Conducătorii aveau îndatorii multiple, ca de exemplu, exercitau atribuții
judecătorești, fiscale, militare și administrative. În exercitarea acestor atribuții conducătorii erau ajutați
de către vătafi, birari, globnici și a cetelor de curteni, care era în fapt slujitori locali.

În procesul consolidării statului feudal, subunitățile administrative au ajuns să fie din ce în ce


mai mult subordonate puterii centrale.

Orașele erau unități teritoriale care au apărut odată cu dezvoltarea meseriilor și intensificarea
schimbului de mărfuri. Teritoriul acestora cuprindea vatra orașului, hotarul și ocolul orașului. Vatra
orașului era formată din clădiri, hotarul era format din terenurile cultivate de către orășeni, iar ocolul
orașului era alcătuit din sate. Orașele erau conduse de către dregători, dar modurile de conducere al
orașelor , drepturile și obligațiile orașului erau precizate în actele speciale date de către domn. La fel ca
15
Iorga N., Istoria bisericii, II, Bucureşti, 1932.
16
Unii autori, susțin că aceste mari subdiviziuni nu ar fi întocmai veritabile unități administrative, ci ar fi mai drgrabă
expresia unor reminescențe ale organizării din epoca anterioară formării statelor românești de sine stătătoare, Ciurea D.,
Organizarea administrativă a statului feudal Moldova, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, laşi, II, 1965, p. 143;
12
și celelalte unități administrative, conducerea orașului avea dreptul să judece anumite procese, să
administreze patrimoniul orașului, să perceapă veniturile pentru domnie dar și pentru oraș. Conducerea
avea și obligația de a întreține o armată proprie și să aibă pecete. Unele orașe care erau mai bogate, mai
dezvoltate, aveau și dreptul de a bate monedă.

Cu privire la sate, acestea se bucurau de dreptul de autoconducere atât pe plan economic,


politic, juridic cât și administrativ, iar din momentul apariției formațiunilor politice, satele au fost
integrate în sistemul conducerii centralizate. O parte din vechile atribuțiuni ale obștii au fost preluate de
către stat. În epoca feudalismului existau două categorii de sate, respectiv cele aservite și cele

libere. Statele libere și-au păstrat autonomia și după formarea satelor feudale și aveau o conducere
proprie. Aceste sate libere erau subordonate județelor și ținuturilor, în privința atribuțiilor
administrative, fiscale și militare. În secolele XIV și XV satele au fost conduse de cnezi și juzi.

Majoritatea satelor erau aservite de către domn, boieri sau mănăstiri, iar în aceste sate
conducerea era exercitată de către un reprezentant al proprietarului. Boierii aveau dreptul de a
administra satele de pe moșie, precum și de a judeca. Literatura de specialitate precizează faptul că au
existat situații în care boierii își extindeau autoritatea și asupra statelor libere din vecinătate17.

CAPITOLUL 2. INSTITUȚIA DOMNIE ÎN TIMPUL REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și în Moldova a dus la accentuarea


intruziunii în treburile interne și încercarea de a îngrădi autonomia, de către Turcia și Austria18.

17
Op. cit, p. 54
18
Molcut. E…………………..
13
După eșecul suferit în fața Austriei, Turcia a fost nevoită să părăsească o serii de teritorii iar
pentru a compensa pierderile suferite a decis înăsprirea exploatării Țării Românești și a Moldovei.
Domnitorii români, pentru a se apăra de aceste exploatări au întreprins acțiuni diplomatice și militare,
iar punctul culminant a început odată cu războiul din 1711.

În speranța că vor pune capăt luptei antiotomane a rimânilor, turcii au decis să introducă
sistemul numirii unor domni. Aceștia erau de regulă din rândul grecilor fanarioți19.

Regimul turco-fanariot a cunoscut două etape. Prima etapa a început din anul 1711 până în anul
1774, iar cea de a doua etapa își are începutul din anul 1774 și până în anul 1821.

În privința orașelor, autonomia și forța economică a acestora a sporit însă dependența lor față de
domnie nu a dispărut întru totul, deoarece în virtutea atribuțiilor sale, domnul putea dispune de
pământul aflat în ocoalele orașelor20.

Secțiunea 2.1. Organizarea de stat


în prima etapă a instaurării regimului turco-fanariot

Prima etapa a regimului turco-fanariot a fost caracterizată de încălcarea în mod grav a


autonomia celor două țări românești. Pe de altă, cea de a două etapă a regimului turco-fanariot a fost
caracterizată de redobândirea în mod treptat a unor drepturi politice și economice de către țările
românești, acest lucru fiind posibil prin promovarea unei politice de echilibru între Turcia și România21.

În timpul regimului turco-fanariot, producția s-a bazat în principal pe agricultură și creșterea


vitelor, iar în subsidiar a avut loc o dezvoltare treptată a producției simple de mărfuri 22, se extind
exploatările miniere și iar numărul meșteșugarilor este în creștere la orașe. În această perioadă are loc și
deschiderea unor ateliere manufacturiere și întreprinderi de postav, hârtie, sticlă, ceramică și alte
asemenea, care au fost încurajate și susținute de către domni și boieri. Dezvoltarea producției nu s-a
putut realiza pe măsura resurselor umane și materiale existente din cauza monopolului tursces asupra

19
.............................
20
.......................
21
..............................
22
Iorga N., Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927
14
comerțului exterior. Produsele din țările românești era exportate doar în Turcia, la prețuri scăzute sau în
unele situații chiar fără a se efectua plata, ajungându-se astfel ca monopolul turcesc să devină un
adevărat tribut în natură23.

În prima etapă a instaurării regimului turco-fanariot, statutul juridic al boierilor a suferit


modificări, iar calitatea de boier a ajuns să fie recunoscută de către stat prin intermediul actelor
administrative, în cadrul unor ierarhii nobiliare. În acest fel s-a ajuns la slăbirea caracterului ereditar al
boieriei. Boierii au ajuns treptat să acapareze pământurile țăranilor liberi și chiar să îngrădească dreptul
de folosință al românilor și vecinilor.

Tot în prima etapă a instaurării regimului turco- fanariot, cea mai mare parte a imunităților
feudale a fost desființată și s-a menținut doar monopolul asupra unor activități comerciale și
economice.

Prin acordarea unor dregătorii în stat clientelei lor politice, domnii fanarioți au facilitat
pătrunderea în rândul boierimii a unui număr mare de greci, însă numărul boierilor români a rămas
majoritar.

Țăranii aserviți au rămas legați de pământ până la jumătatea secolului al XVIII-lea iar
obligațiile lor față de boeiri nu erau precizate, iar țăranii liberi cu pământ au fost aduși în stare de
dependență.

2.1.1.Organele centrale ale statului

Odată cu instaurarea regimului turco-fanariot, sistemul alegerii domnului precum și confirmarea


acestuia a fost înlocuit treptat sistemul numirii domnului de către Poarta Otomană.

Instituția domnie s-a transformat, sub dominația imperiului otoman, într-un instrument destinat
să organizeze jefuirea sistematică a țărilor române24.

23
Midordea V. (colectiv), Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, voi. I şi II, Bucureşti, 1961 şi 1966
24
......................
15
În această perioadă domniile au ajuns să fie de foarte scurtă durată, deoarece numirea unui
domn se făcea în schimbul unor sume foarte mari de bani. S-a instituit regimul confirmării domnului la
distanță de câțiva ani de la numirea sa, iar această confirmare era condiționată de îndplinirea unor
obligații tot mai impunătoare pentru economia țărilor române.

Turcia proceda la mutarea domnului dintr-o țară românească în alta, iar această practică atestă
recunoașterea de către Poarta Otomană a faptului că între cele două țări era o strânsă legătură,
întemeiată atât pe elementul etnic cât și pe identitatea instituțiilor.

Sfatul Domnesc a fost înlocuit cu Divanul, iar compența sa a fost restrânsă în mod radical, față
de faptul că domnul nu se mai sprijinea pe factorii politici interni 25. Domnii fanarioți au promovat în
Divan o serie de dregători greci care făceau parte din clientela lor politică.

Dregătoriile tradiţionale s-au menţinut, numărul şi importanţa lor a crescut, în condiţiile


centralizării tot mai accentuate a puterii. Numărul dregătoriilor a crescut fie pe calea dublării sau
triplării celor vechi, fie prin crearea altora noi. Astfel, în Ţara Românească au fost create vomicia de
sus şi vomicia de jos, după modelul Moldovei, iar în Moldova a fost introdusă bănia26.

Organizarea financiară și sistemul financiar au fost modificate, în scopul „jefurii sistematice a


țărilor române”27. Sistemul de impunere a fost unificat în sensul că fiecare contribuabil trebuia să
plătească o singură dare stabilită în țidura de dir 28, iar vistieria statului s-a separat de cămara
domnească.

Armata organizată anterior instaurării regimului turco-fanariot a fost desființată, însă a fost
menținut un număr de elemente ale vechilor contingente de călăraşi, plăieşi, vânători sau panduri, sub
comanda căpitanilor de ţinuturi şi judeţe. Slujitorii militari au fost înlocuiți de către jandarmii rurali,
grăniceri, paznici și slujitori de scaun, dependenți de ispravnici.

25
...................................
26

27
Caproşu I., Camăta şi cămătarii în Moldova în epoca fanariotă, Anuar „A. D. Xenopol”, XIII, 1971, p. 27.
28
În anul 1740 darea era fixată la 10 lei și trebuia plătită în patru sferturi. Peste trei decenii s-a ajuns la 12 sferturi și au fost
introduse alături de dările vechi, altele noi. Pe parcursul timpului, până în anul 1750 valoarea tributului a ajuns să se dubleze
iar numărul de sferturi a crescut.

16
Bisericii i-a fost îngrădită autonomia, iar prin intermediul epitropiei, a ajuns sub controlul
statului. Preoții erau recrutați doar dintre cei care aveau studii. Trebuie menționat faptul că, mănăstirile
și preoții erau scutiți de dări.

2.1.2. Organizarea administrativ-teritorială

Până la reforma administrativă din anul 1740 a lui Constantin Mavrocordat, conducerea pe plan
local revenea marilor dregători sau slujgașilor acestora, și se caracteriza prin confuzia de atribuții.

După anul 1740 au început să fie numiți, pe plan local (în fiecare județ sau ținut), câte doi
ispravnici, care erau în subordinea marelui vistiernic. Aceștia, chiar dacă depindeau de marele
vistiernic, se puteau totuși adresa direct domnului. Ispravnicii exercitau atribuții de ordin administrativ,
atribuții fiscale și atribuții judiciare. Pe plan local, doar ispravnicii aveau dreptul de a judeca procesele.
Prin atribuirea acestui drept, putem observa că s-a făcut un progres în direcția delimitării activității
organelor statului29.

Vechii slujbaşi civili şi militari au fost reduşi ca număr, iar unele din slujbe au fost desfiinţate.

În unele ţinuturi din Moldova dregătorii locali au continuat să fie desemnaţi prin vechile
denumiri (vornici, pârcălabi, staroşti). În oraşe, conducerea a fost preluată treptat de reprezentanţi ai
domnului. Ispravnicii judeţelor şi ţinuturilor nu aveau dreptul de administrare asupra oraşelor.
Organizarea satelor s-a menţinut, în linii generale, la conducerea lor aflându-se vornicii sau vatmanii.

Secțiunea 2.2. Organizarea de stat


în a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot

29
Ciurea D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie, laşi, II, 1965, p. 190.
17
În cea de a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot, boierii au reușit să își extindă
stăpânirea absolută asupra celor mai mari părți din moșii. Această extinderea a fost posibilă prin
restrângerea suprafețelor date spre folosință țăranilor.

Prin tratatul de la Kuciuk – Kainardji monopolul Turciei asupra comerțului exterior al țărilor
române a fost limitat.

Dezvoltarea producției și a circulației mărfurilor a avut ca efect și creșterea treptată a ponderii


rentei în bani.

Boierimea și-a consolidate pozițiile economice și dorea menținerea cu orice preț a puterii
politice, pentru a-și păstra privilegiile. În legătură cu promovarea unor interese specifice, are loc o
accentuare a concurenţei dintre boierii pământeni şi cei fanarioţi, care se bucurau de sprijinul domnilor.
Conflictul dintre cele două categorii de boieri era alimentat de tendinţa domnilor fanarioţi şi a clientelei
lor politice de a-şi însuşi, sub diferite pretexte, pe căi aparent legale sau prin abuzuri, pământurile
boierilor pământeni, ale ţăranilor şi ale orăşenilor30.

2.2.1. Organele centrale ale statului

Prin tratatul de la Kuciuk – Kainardji s-a stabilit durata domniei, aceasta fiind fixată la șapte
ani, cu posibilitatea înlocuirii domnului, în cazul în care acesta săvârșea abateri grave.

Turcia nu a respectat dispozițiile cuprinse în Tratatul de la Kuciuk-Kainardji, iar în anul 1802 a


intrat în vigoare un nou hatișerif prin care au fost introdus un sistem de garanții cu participarea Rusiei.
Prin introducerea acestui sistem a fost creat dreptul de a constata abuzurile domnului, precum și de a
intervene în favoarea țărilor române. În doctrină se afirmă că prin introducerea acestui sistem s-a
realizat o stabilitate politică mult așteptată31.

Atribuțiile domnului în domeniul legislativ au căpătat noi dimensiuni în această perioadă, astfel
pravilele sunt întărite prin hrisov domnesc, importanța diferitelor izvoare de drept este fixată de către
domn, iar obiceiurile se puteau aplica doar cu aprobarea acestuia.

30
……………………….
31
Molcut
18
Cu privire la atribuțiile administrative ale domnului putem enumera: atribuția domnului de
numire a dregătorilor, aribuții în înființarea satelor și a târgurilor. Domnul avea atribuții și în eliberarea
pașapoartelor.

În această perioadă, instanțele au fost organizate într-un sistem judiciar modern, iar odată cu
această schimbare, atribuțiile domnului în domeniul judiciar au fost îngrădite.

Prerogativele militare au rămas pur nominale, iar armata asigura doar paza pentru domn și
poliția internă.

După semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainardji, țările române nu aveau dreptul de a promova


o politică externă proprie, însă, cu toate acestea, au reușit să influențeze politica otomană și să își
afirme suveranitatea pe plan internațional32. Acest fapt a fost posibil cu ajutorul reprezentanților lor la
Constantinapole și în capitalele din Europa.

În cea de a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot divanul domnesc era format numai
din dregătorii din categoria întâia. Prin micșorarea numărului de dregătorii s-a ajuns și la restrângerea
numărului membrilor din cadrul Divanului. Atunci când trebuiau să fie luate hotărâri de importanță
deosebită, domnul convoca Sfatul de obște. Acest sfat era format din boieri veliți și reprezentanții
clerului.

Prin scăderea numărului de atribuții a domnului și creșterea atribuțiilor Divanului domnesc s-a
urmărit separarea principalelor activități ale statului.

Epitropia obștilor sau vornicia obștilor, așa cum mai era denumită, a fost înființată pentru prima
dată în Țara Românească, iar mai apoi a fost înființată în Moldova, și era un organ administrative care
își desfășura activitatea la nivel local, în orașe și la nivel central. Epitropia obștilor avea atribuții cu
privire la învățământ, asistență social, industrie, comerț și lucrări publice.

Dregătorii erau numiți în momentul înscăunării domnului. La începutul anului se proceda la


înlocuirea unor dregători și, după caz, la confirmarea unor noi dregători. Dregătorii puteau fi numiți
doar din rândul boierilor. În situația în care o persoană care nu deținea funcția de boier era ridicat la
rang de dregător, acesta devenea în mod automat boier.

32
Ionescu Tr., Hatişeriful din 1802 şi începutul luptei pentru asigurarea pieţii interne a Principatelor dunărene, Studii şi
articole de istorie, I, 19, 1956, p. 37
19
Dregătorii exercitau funcții elective, însă, prin excepție puteau exista și dregători fără funcție.
Odată cu posibilitatea numirii unor dregători fără funcție s-a deschis poarta spre vânzarea titlurilor de
noblețe33.

Dregătoriile erau împărțite în trei categorii, care au fost utilizate ca și criteriu pentru
ierarhizarea boierilor. În prima categorie de dregătorii intrau marii boieri, începând cu marele ban și
până la clucerul de arie. Aceștia purtau numele de boieri vielți. A doua categorie de dregătorie era
formată din restul dregătorilor.

În categoria marilor boieri intrau marele ban, marii vornici, marele logofăt, marele spătar,
marele vistier, marele postelnic, marele clucer, marele paharnic, marele stolnic și marele comis.

Organizarea financiară, în această perioadă, s-a caracterizat prin separarea vistieriei statului de
cămara domnească. Activitatea financiară era condusă de către marele vistier. Acesta asigura încasarea
dărilor, plata tributului, plata slujbașilor, precum și asigurarea plăților altor cheltuieli.

În a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot s-au făcut demersuri pentru modernizarea
sistemelor fiscal. Primii pași în acest sens au fost instituirea unor unități fiscal identice, respective
grupuri de gospodării, prin generalizarea remunerării dregătorilor, precum și prin repartizarea sarcinilor
fiscal în funcție de factorii economici și geografici34.

Desființarea armatei în prima etapă a instaurării regimului turco-fanariot a avut repercusiuni


asupra țărilor române care au rămas expuse jafurilor din partea turcilor. Astfel s-a ajuns la creearea unei
oști pentru a se asigura ordinea interioară și o alta pentru apărarea hotarelor. Paza domnului a ajuns să
fie asigurată de către arnăuți.

Mitropoliile din țările române au rămas sub autoritatea spiritual a Patriarhiei de la


Constantinopol, însă, în același timp se bucurau și de o largă autonomie. Domnul avea autoritate
politică asupra bisericii, iar mitropoliții nu puteau fi aleși fără acordul acestuia. În privința episcopilor,
aceștia primeau cârja episcopală de la domn. Mitropolitul era membru în divan, iar episcopii aveau
dreptul de a judeca și de a îndruma în mod spiritual pe credincioși în cadrul eparhiilor.

33
Urechie V.A., Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786 însoţit de documente cu totul inedite,
Bucureşti, 1983, p.112
34
........................
20
2.2.2. Organizarea administrativ-teritorială

În organizarea administartiv-teritorială pe de o parte, s-au păstrat vechile unități administrative


iar pe de altă parte, au apărut unele elemente noi: prima data, împărțirea Munteniei, iar apoi a Țării
Românești în Țara de Sus și Țara de Jos. Plășa a fost introdusă ca subunitate administartivă a Țării
Românești35.

Isparvnicii, în număr de doi, realizau conducerea administrativă a județelor și a ținuturilor.


Aceștia erau numiți de către domn, din rândul marilor dregători și aveau rolul de a reprezenta domnul
în județe și ținuturi. Plășile erau conduse de către zapcii de plasă, ocoalele erau conduse de către
ocolași, iar plaiurile erau conduse de către vătafii de plai.

În cea de a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot orașele și-au pierdut autonomia
anterioară, fapt caracterizat prin înlocuirea vechilor dregători aliși cu dregătorii numiți de către domn.
Tot în cadrul acestei etape, orașele și-au pierdut vechile privilegii 36. În această perioadă, majoritatea
orașelor se aflau în stare de dependență feudală37.

Ispravnicii erau reprezentanții domnului în plan local și astfel puteau intervene în orice
problemă de ordin administrativ ce apărea în cadrul orașelor. Aceștia, pe lângă atribuțiile
administrative aveau și atribuții judecătorești.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea apar epitropii ale obştirilor în diferite oraşe, dependente de
domn, cu atribuţii foarte largi în toate domeniile vieţii administrative38.

În sate au continuat să funcționeze o parte din vechile organism ale obștilor, chiar dacă unele
dintre aceste sate se aflau în dependență feudal. Satele erau conduse în Țara Românească de către
pârcălabi, iar în Moldova erau conduse de către vornici.

35
Corespondentul plășii era plaiul.
36

37

38

21
În perioada finală a instaurării regimului turco-fanariot s-a conturat modernizarea sistemului
judiciar, instanțele judecătorești au început să fie organizate într-un sistem ierarhic 39, caracterizat prin
delimitarea competenței diferitelor trepte de jurisdicție, iar activitatea judiciară a fost bine delimitată de
activitatea administrativă40.

Atât în Moldova cât și în Țara Românească reorganizarea instanțelor judecătorești a fost


similară. Prima instanță era judecătoria după județ. Această era în componență unj judecător și un
logofăt și avea competența să judece procesele civile dintre țărani și unele chestiuni penale de o
gravitate redusă. Departamenturile erau instanțele care judecau atât pricinile penale cât și cele civile.
Procesele civile din cadrum departamenturilor erau judecate de către două departamente cu grad egal,
formate din 7, respective 8 judecători, iar procesele penale erau judecate de către departamentul
„vinovaților”41. Departamentul boierilor veliți era format din boieri în funcție și din trei mizili veliți și
aceștia judecau în primă instanță procesele dintre boieri iar în apel judecau hotărârile celorlalte
departamente. Instanța supremă era Divanul domnesc, formată din boieri veliți, iar președinte era
domnul. Această instanță judeca procesele civile și penale, fie în primă instanță, fie în apel 42. Atât în
Ţara Românească, cât şi în Moldova au fost înfiinţate departa- menturi speciale care judecau procesele
dintre localnici şi străini.

Secțiunea 2.3. Revoluția de la 1821

Revoluția de la 1821 a vizat toate laturile vieții sociale, politice, economice și a fost
caracterizată prin adâncirea contradicțiilor dintre clasa feudală și celelalte clase și categorii sociale,
respective dintre poporul roman pe de o parte și fanarioții aflați în slujba otomanilor, pe de altă parte.
Această revoluție a avut atât caracter național cât și caracter social, și se dorea înlăturarea dependenței
feudale, a fiscalității excesive, a abuzurilor și venalității fanarioților și nu în ultimul rând a dominației
otomane.

39
Pravilniceasca Condică, (Capitolele I – V) adoptată la 1775
40
Modernizarea sistemului judiciar a fost posibilă datorită reformei începută de către Constantin Mavrocordat și desăvârșită
de către Alexandru Ipsilanti.
41
Molcuț
42
Rădulescu A., Viaţa juridică şi administrativă a satelor, Bucureşti, 1927, p. 148
22
În prima fază a revoluției, țările române au colaborat cu Eteria pentru a putea obține eliberarea
de sub dominația otomană, însă aceasta nu a fost cea mai bună alegere. În a doua fază, s-a încercat o
apropiere față de Turcia, cu scopul de a realiza măcar parțial eliberarea națională. Apropierea de Turcia
a fost una condiționată, iar pentru realizarea acesteia a fost nevoie de înlăturarea domnilor fanarioți și
revenirea la domniile pământene. Inițial, acest plan al țărilor românești a eșuat din cauza piedicilor puse
de Eterie, însă, nu după mult timp, a fost încununat de succes.

Din luna ianuarie a anului 1821 și până în luna mai a aceluiași an, puterea politică a aparținut
lui Tudor Vladimirescu și a Adunării poporului. Divanul boieresc a fost recunoscut, temporar, ca organ
al administrației țării, până la organizarea aparatului de stat pe baze noi.

Principiile noii organizări constituţionale sunt cuprinse în: Proclamaţia de la Tismana (Padeş)
dată la începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, document întocmit în luna februarie a anului
1821, Proclamaţia de la Bolintin (16 martie) şi Proclamaţia de la Bucureşti (20 şi 23 martie). Dintre
toate aceste documente, cel mai reprezentativ este cel intitulat „Cererile norodului românesc”, un
adevărat proiect de constituţie"43. Conform acestui proiect, sub aspectul formei, statul urma să fie o
monarhie constituţională, iar domnul trebuia să jure că va respecta constituţia. Documentul prevedea și
înlăturarea unor condiții precum originea aristocratic a dregătorilor, în scopul oferirii accesului
burgheziei la conducerea statului, iar numirile urmau să se facă după merit. În schimb, se interzicea
inobilarea de către domn a persoanelor care nu dețineau dregătorii. Astfel acordarea titulurilor nobiliare
depindea întru totul de exercitarea unei funcții în cadrul aparatului de stat.

În programul Revoluției de la 1821 erau prevăzute numeroase modificări atât pe plan politic cât
și pe plan social, economic, judiciar, administartiv. Sistemul judiciar urma să fie reorganizat în sensul
reducerii taxelor și al înlesnirii accesului tuturor persoanelor la instanțele de judecată. Se impunea și
înființarea unei armate naționale care să fie condusă de Tudor Vladimirescu. Biserica urma să fie
subordonată statului și legilor țării. Biserica avea îndatorirea de a înființa școli cu predare în limba
română, la care să aibă acces în mod gratuit toți tinerii, fără a se face deosebire de condiția lor social.
Se dorea desființarea vămilor din interiorul țării și menținera doar a vămilor de la graniță, deoarece se
susține că în acest fel se putea asigura dezvoltarea pieței interne. A fost prevăzută și revenirea la
sistemul plății impozitelor în patru sferturi.

43
Berindei D., L 'annees revolutionnaire 1821 dans Ies Pays roumaines, p. 87
23
Pe lângă aceste măsuri, au fost stabilite și unele măsuri cu caracter antifeudal, ca de exemplu:
desființarea stării de dependență personală în care erau poslușnicii și scutelnicii.

Revoluția nu a avut ca obiectiv principal desființarea clasei boierești și a proprietății de tip


feudal, iar prin proclamația de la Tismana a fost preconizată doar preluarea terenurilor boierilor care
erau împotriva revoluției. Prin această revoluție s-a dorit să se pună capăt și abuzurilor asupra țăranilor
venite de la boieri. În acest sens, pământurile dobândite de către boieri prin înșelăciune urmau să fie
înapoiate țăranilor44.

CAPITOLUL 3. INSTITUȚIA DOMNIEI DUPĂ REVENIREA LA DOMNIILE PĂMÂNTENE

Revoluția din 1848 a prezentat o serie de particularități determinate de specificul destrămării


feudalismului și a afirmării relațiilor de tip capitalist, atât în Moldova cât și în Țara Românească.
Revoluția a avut un caracter unitar, care putea fi dedus și din documentele încluse în programul
revoluției, respectiv: Petiția proclamație, Petiția națională, Proclamția de la Islaz, prin care s-a dorit
realizarea unui stat unitar și independent, desființarea granițelor dintre teritoriile locuite de români,
respectarea dreptului românilor de a-și organiza singuri țara, împroprietărirea țăranilor fără vreo
despăgubire, desființarea rangurilor feudale, separația puterilor în stat și alte asemenea.
44
………………………………….
24
Relațiile de dependență din domeniul agriculturii s-au menținut în forma anterioară, însă cu
mici schimbări în legătură cu creșterea producției datorită măririi pieței interne și a creșterii solicitărilor
pe plan extern. Această creștere a producției a determinat și creșterea valorii pământului, limitarea
loturilor date în folosință clăcașilor și sporirea numărului de zile de clacă, acapararea pământurilor
țăranilor liberi, comasarea unor moșii, etc. A fost înființată Societatea de Agricultură și Comisia
centrală de agronomie și economie rurală dar și înființarea unor școli care promovau învățământul
agronomic și economic.

Odată cu desființarea monopolului economic otoman s-a reușit dezvoltarea industriei prin
extinderea inițiativelor industriale ale boierilor, formarea unor noi categorii de lucrători salariați,
dezvoltarea orașelor și alte asemenea. Viața comercială a cunoscut o dezvoltare notabilă, iar
dezvoltarea comerțului a contribuit la formarea pieței interne dar și la înlăturarea barierelor proprii
feudalismului.

La structurile sociale vechi au fost adăugate elemente noi, legate de treapta de ascensiune a
elementelor burgheze. Împărțirea boierimii a rămas, în linii mari, aceeași, fiind împărțită în trei mari
categorii, conform sistemului introdus în cea de a doua etapă a instaurării regimului turco-fanariot. În
această perioadă numărul boierilor a crescut în mod alert, acest lucru explicându-se prin aceea că
persoanele care aveau bani doreau să intre în rândul boierilor pentru a le fi aplicate privilegiile din
domeniul vieții politice și economice. Înaltul cler a continuat să aibă în proprietate proprietăți funciare
mare și să se bucure de privilegii, însă, cu toate acestea, rolul bisericii în stat a scăzut vizibil.

Secțiunea 3.1. Revenirea la domniile pământene

Revoluția de la 1821 a avut consecințe importante, în special în plan politic. În această perioadă au fost
întocmite foarte multe memorii, proiecte de reformă al boierimii. Principalele aspecte cuprinse în
aceste proiecte priveau recunoașterea autonomiei și modernizarea vieții economice și de stat45.

45
Din categoria cererilor menționate făceau parte: revenirea la sistemul tradiţional al domniilor pământene,
stabilirea graniţei pe talvegul Dunării, desfiinţarea raialelor turceşti de pe teritoriul ţărilor române, libertatea
comerţului, dezvoltarea industriei autohtone, formarea unei armate naţionale şi reforma administrativă
25
Populația de la sate era formată, în principal din țărani clăcași. În această perioadă situația
acestora s-a înrăutățit simțitor din cauza obligațiilor la care erau supuși prin Regulamentele organice.
Nu doar situația clăcașilor s-a înrăutățit, ci și cea a țăranilor liberi proprietari de pământ.

Populaţia oraşelor era formată din negustori şi meseriaşi, boieri, funcţionari, intelectuali,
slujitori ai bisericii etc. Principalele categorii de orăşeni erau formate din negustori şi meseriaşi.
Aceştia erau împărţiţi în trei stări sau trepte şi practicau cele mai variate îndeletniciri. Din rândul lor se
recrutează elementele de bază ale clasei burgheze în plin proces de formare46.

Marea boierime dorea instaurarea unui regim politic în care puterea sa îi revină doar ei și să fie
exercitată prin intermediul unui sfat sau divan, care să aibă drept de control asupra activității de stat a
domnului. Pe de altă partea, boierimea mică dorea un sistem în care toți boierii să aibă aceleași
drepturi. Atât marea cât și mica boierime au condamnat abuzurile grecilor din perioada domniilor
fanariote și doreau să fie instaurate din nou domniile pământene.

În anul 1822 Poarta Otomană a consimțit revenirea la domniile pământene în țările române.
Astfel, în anul 1882 a fost numit domn în Moldova Ioniță Sandu Sturdza, iar în Țara Românească a fost
numit Grigore Dimitrie Ghica. Ambii domni au încercat introducerea unor reforme care să satisfacă
dorințele boierilor mici și mijlocii însă fără rezultat. În anul 1826 speranțele micii boierimi s-au frânt,
prin adoptarea Convenției de la Akkerman în care a fost consacrată puterea politică a marii boierimi.

În perioada războiului ruso-turc, când țările române au fost ocupate de trupele țariste, sistemul
domniilor pământene a fost suspendat. Până în anul 1834, când regimul de ocupație militară a luat
sfărșit, țările române au avut regimul unor protectorate sub conducerea unui guvernator rus, denumit
țar. Acest țar era considerat a fi președinte cu drepturi depline împuternicit al divanului Moldovei și
Țării Românești. Sub administrația rusă, în aceste două țări au fost adoptate regulamente organice, care
au intrat în vigoare în anul 1831 în Țara Românească și în anul 1832 în Moldova.

Potrivit prevederilor din regulamentele organice adoptate, domnii urmau să fie aleși. Acest
lucru însă nu s-a realizat în fapt, iar în realitate, domnii au continuat să fie numiți. Astfel, după ce
perioada de administrației rusească a luat sfârșit, Alexandru Ghica a fost numit domn al Țării
Românești. Alexandru Ghica a domnit 8 ani, până în anul 1842 când a fost înlocuit de domnul ales
Gheorghe Bibescu. Domn al Moldovei a fost numit Mihail Sturdza.

46

26
Secțiunea 3.2. Organele centrale ale statului

În anul 1822 Poarta Otomană a acceptat revenirea la domniile pământene, cu condiția


limitării puterii domnești către marea boierime. Prin Convenția de la Akkerman a fost recunoscută
autonomia țărilor române și se prevedea că, atât în Moldova cât și în Țara Românească conducerea să
fie exercitată de către domn împreuna cu Divanul.

Potrivit Regulamentelor organice, domnia trebuia să fie electivă, viageră și nobiliară, însă
domnul a ajuns, la început, să fie ales pe o perioadă de 7 ani, prin acordul Turciei și Rusiei. Aceste
regulamente prevedeau ca domnul să fie ales de către Adunarea Obștească extraordinară, să fie investiți
de către Turcia și să fie comunicați Rusiei. Singurul domn în privința căruia a fost aplicată această
modalitate de investire a fost Gheorghe Bibescu.

În această perioadă, atribuțiile domnului, în calitate de principal organ central al statului, au fost
reglementate prin acte interne și internaționale. Acesta avea atribuții legislative, executive și
judecătorești. În privința prerogativei legislative, în cazul în care Obișnuita obștească adunare vota
anumite legi, domnul avea posibilitatea fie de a le aproba, fie de a le respinge. În privința atribuției
legislative, domnul numea și revoca boierii și marii dregători. Față de perioada în care țările române se
aflau sub dominație turco-fanariot, în perioada revenirii la domniile pământene, atrribuțiile în materie
financiară ale domnului au fost restrânse, iar atribuțiile cu privire la fixarea impozitului și controlul
veniturilor și cheltuielilor au fost date în sarcina Obișnuitei obștești adunări.

Visteria statului a fost separată de cămara domnească, iar domnului i-a fost fixată o listă civilă.
Comanda armatei revenea domnului.

În Țara Românească, domnul nu mai avea dreptul de a judeca, ci doar de a întări hotărârile
judecătorești rămase definitive. În Moldova, însă, lucrurile stăteau diferit, în sensul că domnul încă mai
prezida ședințele Divanului domnesc.

Dregătoriile, prin introducerea Regulamentelor oragnice, au căpătat pe lângă vechile atribuții și


unele noi, iar atribuțiile administrative nu mai puteau fi cumulate cu atribuțiile judecătorești, în acest
sens fiind accentuată separarea puterilor în stat. Titlurile nobiliare urmau să fie atribuite doar acelora

27
care au fost numiți în dregătorii sau celor care au adus servicii importante statului 47. Aceste titluri nu
puteau fi acordate oricum, ci doar pe baza unei hotărâri adoptate de Obișnuita obștească adunare.

Dintre marii vornici a fost păstrat doar unul singur, care avea atribuții proprii ministrului de
interne. Acesta avea denumirea de marele vornic al treburilor dinlăuntru. Marele logofăt a devenit un
veritabil ministru al justiției și era numit, marele logofăt al dreptății. Marele spătar era șeful miliției
pământene și avea atribuția de a asigura apărarea națională. Marele vistiernic a devenit ministru de
finanțe, iar marele postelnic conduce relațiile externe și avea titlul de secretar de stat. Marele agă a
devenit șeful poliției. Marele cămăraș a devenit cârmuitorul Casei domnului și primul șambelan
domnesc.

Marii dregători48 se reuneau sub președinția domnului și hotărau asupra măsurilor


administrative ce trebuiau adoptate, precum și cu privire la proiectele de legi pe care domnul intenționa
să le supună aprobării Obișnuitei obștești adunări.

Sfatul administrativ soluționa problemele curente și era compus din: vornic, vistiernic și
postelnic. Sfatul administrativ a preluat și atribuțiile administrative ale Divanului domnesc 49. În epoca
regulamentară, în Moldova, Divan a păstrat doar unele atribuții judecătorești.

Adunarea obștească era de două feluri: ordinară sau extraordinară. Adunarea obștească
extraordinară avea atribuția de a-l alege pe domn, iar după ce acesta era ales, Adunarea obștească avea
îndatorirea de a solicita Porții Otomane învestirea și Curții țariste confirmarea acestuia.

Adunarea obștească extraordinară avea o componență diferită în țările române. Astfel în


Moldova, aceasta era alcătuită din 132 de membri, iar în Țara Românească din 190 de membri. Pe
partea cealaltă, Adunarea obștească ordinară50 era formată din 35 de membri în Moldova și 42 de
membri în Țara Românească, care erau aleși pe o perioadă de 5 ani.

Adunare obștească ordinară avea atribuții doar în domeniul legislativ. Adunarea vota legile, la
propunerea domnului, întocmea bugetul și exercita controlul asupra cheltuielilor și veniturilor.

47

48
Aceștia erau vornicul dinăuntru, vistiernicul, logofătul dreptăţii, logofătul pricinilor bisericeşti (culte), spătarul şi
postelnicul
49
Atribuțiile legislative ale Divanului domnesc au fost preluate de către Obișnuita obștească adunare.
50
Adunarea obștească ordinară mai era denumită și Obișnuita obștească adunare și cuprindea doar reprezentanți ai boierilor
și clerului.
28
Domnului îi revenea obligația de a da socoteală, cu privire la cheltuielile statului, în fața acestei
Adunări.

Pe lângă atribuțiile legislative, Adunare obștească ordinară putea propune domnului măsurile
necesare a fi laute, în domenii precum: agricultura, industria, comerțul, ori asigurarea ordinii publice.

În cazul în care între Domn și Adunarea obștească ordinară apărareau conflicte, divergențe,
acestea se rezolvau de către Turcia sau Rusia.

Organizarea fiscală a fost și ea modificată prin adoptarea Regulamentelor organice, astfel încât
controlul veniturilor și cheltuielilor a revenit în competența Adunării obșteaști ordinare51, iar domnul
răspundea de felul în care era asigurată gestiunea financiară a statului.

În această perioadă regulamentară, Răsura și vămile interne au fost desființate.

Veniturile bugetare erau asigurate pe baza unui sistem în care aspectele noi se împleteau cu cele
vechi, purtând încă o puternică amprentă feudală. Astfel, ţăranii, indiferent de situaţia lor materială,
plăteau un impozit de 30 de lei pe cap de familie (capitaţia), negustorii, industriaşii şi meseriaşii
plăteau un impozit special (patenta), iar boierii şi clerul erau scutiţi de dări. În paralel s-au introdus şi
impozite indirecte, pe care le plăteau toate clasele şi categoriile sociale, cum ar fi cele pe circulaţia unor
mărfuri52. Alte elemente ale activităţii ţin de introducerea contabilităţii publice și de introducerea
sistemului pensiilor.

În această perioadă s-a format și armata națională, ostașii fiind recrutați dintre țărani cu arcanul,
pe o durată de 6 ani. Burghezii tineri se puteau angaja în armată în calitate de subofițeri, iar boierii în
calitate de ofițeri. Această armată era compusă din câteva mii de ostași, împărțiți la trei arme, respectiv:
infanteria, cavaleria și artileria. Pe lângă aceștia, exista un corp de grăniceri care asigura paza liniei
Dunării. Comanda armatei îi revenea domnului. Spătarul și hatmanul îl ajutau pe domn la conducerea
armatei.

În privința organizării judecătorești, instanțele de judecată au fost reorganizate. Activitatea lor


a fost separată de activitatea administrativă, a fost introdusă inamovabilitatea judecătorilor și
organizarea ierarhică. Regulamentele oragnice prevedeau ca primă instanță tribunalul sătesc. Acest

51
52
Molcuț
29
tribunal era format din preot și trei reprezentanți ai țăranilor și aveau competența de a judeca
neînțelegerile dintre țărani.

Chiar dacă funcțiile judiciare au fost separate de funcțiile administrative, ispravnicii județelor și
zapcii ținuturilor au mai păstrat unele atribuții judiciare, ca de exemplu, aceștia soluționau plângerile
boierilor împotriva țăranilor clăcași, cauze polițienești, fiscal, etc.

Tribunalele poliţiei îndreptătoare care funcţionau la Bucureşti şi la Iaşi au preluat competenţa


spătăriei şi a agiei. Tribunalele judeţene sau de ţinut (în Moldova), formate dintr-un preşedinte, doi
membri şi un procuror, judecau procese civile, până la o anumită valoare, comerciale, corecţionale şi
plângerile clăcaşilor împotriva boierilor. Divanurile judecătorești aveau sediu la București, Craiova și
Iași. Acestea aveau o secție civilă și o secție comercială, unde puteau judeca ca instanță de apel dar ca
și primă și ultimă instanță. Tribunalele de comerț aveau aceleași sedii ca și Divanele judecătorești și
aveau competența de a judeca fapte de comerț precum: vânzări de mărfuri, cambie, commission și
transport. Înalul divan avea sediu la București și Iași și judeca în ultimă instanță, procesele venite în
apel de la divanurile judecătorești. Înaltul divan era alcătuit doar din boieri, care erau aleși pe o
perioadă de trei ani. Pe durata în care făceau parte din Înaltul divan, boierii se bucurau de
inamovabilitate.

În Moldova, Divanul Domnesc era prezidat de către domn. Acesta avea competența de a
soluționa cazurile de greșită aplicare a legii, hotărârile Înaltului Divan care au fost date cu majoritate de
voturi precum și hotărările care veneau în contradictori cu jurisprudența. În Țara Românească funcționa
Înalta Curte de Revizie care exercita competența inițială a divanului domnesc din Moldova, însă, în
cazul acesteia domnul nu participa la soluționarea cauzelor.

Secțiunea 3.3. Organizarea administrativ – teritorială

Organizarea administrativ-teritorială nu a fost nici ea scutită de la schimbări. Țara de Sus și


Țara de Jos au fost desființate, de asemenea, a fost desființată și caimacania Craiovei. Numărul
județelor și ținuturilor a fost redus, au apărut elemente noi în legătură cu denumirea și atribuțiile
conducătorilor județelor și ținuturilor. În Moldova era denumiți ispravnici administratori, iar în
Transilvania se numeau ocârmuitori de județe. Acești conducători erau numiți de către domn, pe o
perioadă de trei ani. Domnul numea conducătorii la propunerea Sfatului administrativ.

30
Au intervenit schimbări și în privința organizării plaiurilor, plășilor și ocoalelor. Plaiurile și
plășile erau conduse de subocârmuitori, iar ocoalele de către priveghitori de ocoale. Acești conducători
erau aleși de către reprezentanții satelor, din rândul proprietarilor de immobile și urmau să fie întăriți de
către domn.

În privința orașelor, cele care nu se aflau pe domenii feudale au dobândit personalitate juridică
și dreptul de a se administra prin intermediul unui sfat ales de către orășeni. Acest sfat orășenesc
trebuia să fie confirmat de către domn, care numea, dintre membrii acestuia, un primar, care avea și
rolul de președinte.

p.214

31
Corina Buzdugan Cap. IV

Molcut cap. 3 p. 205

32169514 Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei si a łării Românesti în


perioada 1848-1858…………………………………………………………….113

BIBLIOGRAFIE

32
CONCLUZII

33