MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE REPRODUCŢIE

CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE

LA FUNCŢIA DE REPRODUCERE

Activitatea de reproducţie reprezintă un aspect important în funcţionarea

fermelor şi se referă la reînnoirea şi reluarea unui nou ciclu productiv, în vederea
obţinerii de noi producţii destinate valorificării.
Reproducerea reprezintă actul fiziologic prin care organismele dau naştere unor
fiinţe asemănătoare lor, în măsura în care condiţiile de mediu nu le-au determinat
anumite modificări morfo-fiziologice. Din punct de vedere genetic, reproducţia este
unirea materialului nuclear al celor două celule sexuale. Acest fenomen implică
întregul material genetic, cum este cazul la plante şi la animale, sau schimbul numai
al unor segmente ale cromozomilor care produc bacterii [Hafez, citat de Luca et al.,
1971].
Pentru animalele de fermă, reproducţia este sexuată şi constă în contopirea celor
două celule sexuale, adică ovulul şi, respectiv, spermatozoidul. La toate tipurile de
mamifere, reproducţia cuprinde următoarele faze, desfăşurate însă succesiv:
- gametogeneza;
- însămânţarea;
- fecundaţia;
- nidaţia şi gestaţia;
- fătarea.
În funcţie de aceste procese a evoluat structura şi funcţia aparatului genital
mascul şi femel, în vederea unirii celor două tipuri de gameţi şi a dezvoltării
ulterioare a produsului de concepţie.
Studiul reproducţiei animalelor domestice se bazează pe cunoaşterea anatomiei
şi fiziologiei aparatului genital de la cele două sexe. În lipsa acestor cunoştinţe, nu se
pot însuşi diferitele procese de reproducţie şi nu se poate organiza o acţiune metodică
pentru înmulţirea şeptelului [Luca et al., 1971].
Funcţia de reproducţia poate fi considerată ca bază fiziologică a creşterii
animalelor, deoarece contribuie în mod direct la sporirea numerică a şeptelului, iar
prin utilizarea reproducătorilor de mare valoare zootehnică are loc nu numai o
ameliorare a raselor şi a populaţiilor, ci şi o sporire a producţiilor obţinute de la noile
generaţii.
 Reproducţia studiază toate procesele biologice specifice înmulţirii animalelor,
iar în aceste condiţii, ca ştiinţă aplicată, reprezintă, în primul rând, baza care stă la
mărirea numărului de animale.
În ultimele decenii, în activitatea de reproducţie s-au făcut progrese remarcabile,
datorate, pe de o parte aplicării pe scară largă a însămânţărilor artificiale, iar pe de
altă parte, cercetării ştiinţifice în combaterea sterilităţii şi a îmbunătăţirii principalilor
indici de reproducţie.

PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIEI DE REPRODUCERE

ŞI MANIFESTĂRILE VIEŢII SEXUALE

Instinctul genezic nu se manifestă imediat după fătare, ci doar atunci când organele
genitale ajung la maturitate sexuală şi intră în funcţie. Manifestările specifice reproducţiei
apar odată cu pubertatea sau maturitatea sexuală. În mod concret se consideră că un
individ devine matur din punct de vedere sexual, atunci când este capabil să fecundeze
(masculul) sau să fie fecundat (femela).
Maturitatea sexuală survine înainte ca individul să fi devenit adult sub raportul
creşterii organismului, deoarece, în timpul pubertăţii, el continuă să crească până
ajunge la maturitatea deplină. Între cele două maturităţi, la ovine, de regulă, pot
exista diferenţieri majore.
La tineretul ovin, aparţinând raselor precoce, maturitatea sexuală survine la
vârste cuprinse între 6 şi 10 luni şi între 15 şi 18 luni, în cazul celui care aparţine
unor rase semitardive şi tardive.
La femele, viaţa sexuală debutează cu prima ovulaţie şi sfârşeşte atunci când la
nivelul ovarelor nu se mai maturizează nici un folicul. În cazul masculilor, apariţia
maturităţii sexuale corespunde cu primele metamorfoze ale spermatidelor şi
transformarea lor în spermatozoizi. Masculul ajuns la maturitate sexuală prezintă o
mai mare dezvoltare a testiculelor şi o accentuare a caracterelor sexuale (devine mai
nervos, mai puţin docil, uneori agresiv).
Vârsta optimă de utilizare la reproducţie. În practica reproducerii, la speciile de
interes zootehnic şi, implicit, la ovine, este absolut necesar să se cunoască vârsta
optimă de utilizare la montă, atât în cazul femelelor, cât şi a masculilor. Acest aspect
este impus de faptul că maturitatea sexuală apare anterior celei corporale, adică înainte
ca organismul să ajungă la o dezvoltare corporală deplină. În aceste condiţii, pentru a
se obţine cele mai bune rezultate se consideră că momentul optim de utilizare la
reproducţie este atunci când organismul a ajuns la maturitate fiziologică, iar greutatea
corporală reprezintă minimum 75% din cea specifică categoriilor adulte.
 În cazul raselor de mare productivitate, tendinţa generală este spre o deplasare a
primei monte în jurul vârstei de 8-10 luni, încercându-se, astfel, aducerea tineretului
în circuitul economic cu un an mai devreme. Acest aspect ar fi extrem de benefic,
deoarece constituie principala cale de reducere a intervalului dintre generaţii,
grăbind, astfel, şi procesul de ameliorare.
Cu toate acestea, atât la noi, cât şi în alte ţări, majoritatea crescătorilor amână
utilizarea la reproducere până la vârsta de 15 luni, în cazul tineretului ovin aparţinând
raselor cu un anumit grad de precocitate şi până la 18 luni, în cazul celui aparţinând
raselor caracterizate prin semitardivitate şi tardivitate.
Durata de folosire la reproducţie este influenţată de o serie de factori şi
variază între limite extrem de largi. De regulă, oile sunt menţinute în exploatare şi
utilizate la reproducţie atât timp cât dau producţii ridicate în condiţii de eficienţă
economică. Astfel, în cazul oilor cu lână fină şi semifină, acestea sunt menţinute în
exploatare şi, implicit, utilizate la reproducţie până la vârste cuprinse între 6-8 ani, iar
femelele din rasele exploatate pentru pielicele şi, îndeosebi, cele Karakul pot fi
menţinute la reproducţie până la 9-11 ani.
Tipurile ciclului sexual. Din punct de vedere al frecvenţei ciclurilor sexuale,
femelele aparţinând speciilor domestice pot fi împărţite în monoestrice, diestrice şi
poliestrice.
Din grupa femelelor poliestrice fac parte ecvinele, bovinele, suinele şi ovinele.
La acestea, ciclurile sexuale se repetă de mai multe ori pe an. În cazul speciei ovină,
la majoritatea raselor se constată că în sezonul sexual apar cicluri succesive, după
care urmează o perioadă mai lungă de linişte. Datorită acestui fapt se consideră că
oaia face parte din grupa femelelor poliestrice cu cicluri sexuale sezoniere, de regulă
toamna şi, mai rar, în alte sezoane. Frecvenţa ciclului sexual la oi este influenţată de
diverşi factori, dintre care cei mai importanţi sunt rasa, alimentaţia şi starea de
întreţinere.
Sezonul sexual la oaie reprezintă un subiect mult discutat de către cercetătorii
din domeniu, însă este unanim acceptat faptul că debutul ciclurilor sexuale este strâns
legat de lungimea zilei lumină. De asemenea, sezonul sexual la oaie diferă după
latitudine şi se întinde pe toată durata unui an, în zonele ecuatoriale [Marshall, 1937;
Lasley, 1968]. Există însă şi rase conservatoare, în ceea ce priveşte sezonul sexual,
manifestând călduri doar într-un anumit sezon şi rase care manifestă călduri şi în
extrasezon.
În cazul rasei Dorset Horn, sezonul de reproducţie durează cca. 8 luni, iar la
Targhee sezonul principal de montă este plasat în intervalul septembrie-februarie.
De asemenea, la oile Romney Marsh, crescute în Noua Zeelandă, conform
datelor publicate de Chang şi Raeside [citaţi de Bowman, 1987 şi Pascal 2007],
sezonul natural de reproducţie este de cca. 90 zile, fără a se manifesta însă în
perioadele cu cele mai scurte zile, în timp ce la oile Welsh Mountain din Anglia,
sezonul natural de reproducţie debutează cu cca. 75 zile înaintea perioadei din an cu
cele mai scurte zile.
La oile Dorset Horn, Romanov şi Finnish Landrace căldurile se manifestă
asezonal, astfel încât se pot realiza, în condiţii optime, şi două fătări pe an [Bowman,
1966; Newton, 1970].
Stadiile ciclului sexual. În funcţie de modificările ce survin la nivelul aparatului
genital femel, Hespe a descompus ciclul sexual în patru stadii: proestru, estru,
metestru şi anestru.
La ovine, ciclul sexual durează 18 zile, cu limite cuprinse între 17 şi 21 zile. Sub
influenţa sistemului neuro-endocrin, stadiile caracteristice ciclului sexual se
derulează în mod succesiv şi sunt împărţite în două faze principale, separate între ele
de fenomenul ovulaţiei (faza foliculară şi faza luteinică). Faza foliculară înglobează
stadiile de proestru şi estru, iar cea luteinică cuprinde stadiul de metestru.
Proestrul reprezintă stadiul premergător căldurilor. În acest stadiu, la nivelul
aparatului genital, au loc următoarele procese proliferative: dezvoltarea folicului
ovarian, hiperemia organelor genitale, tumefierea mucoasei, înmulţirea şi creşterea
glandelor uterine. Durata medie a acestui stadiu este de 24 - 48 ore.
Estrul sau stadiul propriu-zis de călduri reprezintă faza în care aparatul genital
devine activ. De asemenea, în acest stadiu se produce maturarea foliculară, ovulaţia,
hiperemia şi proliferarea mucoasei uterine, cervicale şi vaginale; secreţia intensă şi
scurgerea mucusului caracteristic din organele genitale externe; apare dorinţa de
împreunare. Acest stadiu are o durată medie de 24 - 36 ore.

Fig. 16.1. Schema ciclului sexual la oaie

 Metestrul sau stadiul de regresie, reprezintă perioada în care se formează corpul
galben, încetează secreţia mucusului, dispare hiperemia şi dorinţa de împerechere. În
cazul în care nu s-a produs fecundaţia, glandele uterine intră într-un proces de
involuţie.
Acest stadiu este cel mai lung, fiind întins, de regulă, pe o durată cuprinsă între
11 şi 14 zile.
Anestrul este stadiul de linişte şi se caracterizează prin continuarea involuţiei
corpului galben, însoţită de repaus sexual şi echilibru fiziologic la nivelul corpului.
Acest stadiu are o durată variabilă.
Repetarea ciclului sexual. În situaţia în care oaia nu a fost fecundată, un nou
ciclu sexual apare la cca. 21 zile, iar după parturiţie, următorul survine mai devreme
sau mai târziu, în funcţie de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
rasa, individualitatea, starea de întreţinere şi condiţiile de climă. După parturiţie,
montele fertile pot apărea după parcurgerea unui interval de 20-30 zile.
În această perioadă are loc terminarea involuţiei uterine şi se poate trece la
reorganizarea unui nou ciclu de reproducţie. În mod obişnuit, la ovine, după
parturiţie se instalează anestrul de lactaţie sau cel sezonier, a cărui durată variază
între 60 şi 150 zile.
La unele rase, un nou ciclu poate să apară în primele două luni de la parturiţie,
iar la altele după o perioadă de 5-7 luni. Sezonul de călduri fertile după parturiţie nu
este cunoscut pentru nicio rasă, deoarece, deseori, manifestarea căldurilor trece
neobservată. Acest fenomen poartă denumirea de ,,călduri liniştite”, sunt întâlnite
preponderent la oile Ile de France şi la multe rase din grupa merinos.
La Merinos de Palas, apariţia unui nou ciclu de călduri poate surveni la oile care
alăptează în proporţie de 10% încă din prima lună după parturiţie, la 9% la cele care
sunt mulse şi la 14% la oile înţărcate imediat după fătare [Taftă, 1983, citat de Pascal
2007]. Trebuie făcută precizarea că monta nu poate fi fertilă în această perioadă,
deoarece nu este sfârşită involuţia uterină. Totodată, s-a constatat că 85% din oile
care dau naştere unui miel în sezonul de vară manifestă călduri după parturiţie încă
din perioada de alăptare, permiţând, astfel, realizarea a două fătări pe an fără
tratamente hormonale.
 COMPORTAMENTUL SEXUAL LA OVINE

Pe parcursul evoluţiei acestei specii, comportamentul sexual s-a modificat,

devenind intens şi complet. Rolul biologic al acestui act fiziologic constă în
efectuarea însămânţării şi fecundării ovulului. Reuşita acestui act este condiţionată de
receptivitatea sexuală, care este mai intensă în perioada de călduri.
La ovine, la fel ca şi la celelalte specii de interes zootehnic, actul sexual este
condiţionat de structura anatomică a penisului, de hormonii sexuali, de acţiunea
stimulilor vizuali, olfactivi, auditivi şi tactili, de factorii genetici, alimentari şi de cei
igienici.
Reflexele sexuale la berbeci. Actul sexual ca atare este reprezentat de o
succesiune de reflexe, ce se derulează în următoare ordine: erecţie, îmbrăţişare,
împerechere şi ejaculare.
Reflexul erecţiei este datorat producerii unor modificări morfologice profunde
ca: turgescenţa, alungirea şi întărirea penisului.
Erecţia este datorată afluxului treptat şi abundent de sânge în penis unde, în urma
unei vasodilataţii puternice, sângele arterial umple corpii cavernoşi. Odată ajuns la
acest nivel, afluxul de sânge încarcă ţesutul spongios, iar contracţia muşchilor bulbo şi
ischio-cavernoşi împiedică refluxul sângelui acumulat. Alungirea şi ieşirea penisului
afară din teaca prepuţului reprezintă consecinţa redresării curburilor, turgescenţei,
relaxării şi contracţiilor unor grupe de muşchi, care acţionează asupra penisului şi
prepuţului.
Erecţia este un reflex înăscut, iar impulsul pleacă din sistemul nervos central,
după ce, în prealabil, a fost excitat de senzaţiile auditive, vizuale, tactile şi olfactive.
Reflexul de îmbrăţişare se exteriorizează prin saltul masculului pe femela în
călduri. La berbec, acest reflex este mai puţin dezvoltat, comparativ cu cel întâlnit, de
pildă, la vier sau armăsar, şi se bazează pe o serie de reflexe condiţionate. Unele
dintre acestea acţionează pozitiv, iar altele au o acţiune inhibitoare. Concomitent cu
desfăşurarea acestui reflex începe să se manifeste şi reflexul de împerechere.
Reflexul de împerechere este unul înnăscut şi constă în faptul că masculul, după
ce a efectuat saltul pe femelă, introduce penisul în vagin şi execută o succesiune de
mişcări caracteristice, care, în final, provoacă ejacularea.
Acest act este favorizat şi de poziţia propice pe care o adoptă femela şi se
realizează printr-o activitate musculară mai intensă.
Totodată, reflexul de împerechere serveşte atât la depistarea oilor în călduri, cât
şi la recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial.
 Reflexul de ejaculare este cel mai complex şi constă în expulzarea spermei din
aparatul genital mascul. Contracţiile musculoasei epididimare, a canalelor deferente, a
veziculei seminale şi musculatura canalelor ejaculatoare împing sperma spre uretră.
În continuare, contracţiile uretrei împing lichidul seminal spre baza penisului,
acesta fiind momentul în care muşchii acestuia se contractă, ajutând la expulzarea
spermei.

Fig. 2. Depistarea oilor în călduri

Coordonarea nervoasă a procesului ejaculării este coordonată atât de sistemul

nervos central, cât şi de fibrele nervoase simpatice şi parasimpatice.
Reflexele sexuale la femele şi actul sexual sunt mai puţin evidente faţă de
mascul.
Reflexul erecţiei constă în hiperemia activă a tractusului genital, localizat
îndeosebi, la nivelul corpului şi gâtului uterin. Acest aspect favorizează creşterea
afluxului de sânge la nivelul corpilor cavernoşi ai clitorisului, precum şi la nivelul
arcadei venoase din vestibul. Urmare a acestui reflex se observă turgescenţa şi
roşeaţa buzelor vulvei.
Reflexul de îmbrăţişare în cazul femelelor este unul de tip pasiv şi se manifestă
prin liniştea oii şi acceptarea masculului.

Fig. 3. Acceptarea berbecului de către femela aflată în călduri

 Reflexul de împerechere se exteriorizează prin luarea poziţiei caracteristice
acceptului berbecului. Astfel, coloana vertebrală se îndoaie, coada este ridicată şi
deviată lateral.
Reflexul de ejaculare propriu-zis este absent la femele. Însă, cu toate acestea, şi în
cazul femelelor se produce un proces asemănător, ce se manifestă prin eliminarea
permanentă a secreţiei uterine şi vaginale, ca urmare a contracţiilor spasmodice ale
uterului.
După ce sperma ejaculată ia contact cu mucoasa uterină, toate contracţiile
spasmodice ale uterului se transformă în contracţii peristaltice ale coarnelor şi ale
corpului uterin şi, în unele contracţii ritmice, cu rol de închidere şi deschidere a
cervixului. Aceste contracţii favorizează producerea unui curent de absorbţie a spermei şi
menţinerea ei în cavitatea uterină.

SISTEME DE FECUNDARE UTILIZATE ÎN

REPRODUCEREA OVINELOR ŞI CAPRINELOR

În condiţiile ţării noaste, în majoritatea exploataţiilor, monta ovinelor are loc cu

predilecţie toamna. Ca sisteme de fecundare utilizate la această specie întâlnim monta
şi însămânţarea.
Aplicarea acestor sisteme diferă în funcţie de condiţiile concrete din fiecare sector
de creştere şi exploatare a ovinelor. Astfel, în cazul oilor din gospodăriile populaţiei,
cel mai răspândit sistem de fecundare este monta naturală, iar în cazul efectivelor din
sectorul de stat, unde oile sunt exploatate în majoritatea cazurilor în condiţiile specifice
unui sistem tehnologic bazat pe un anumit grad de intensivizare, se practică şi
inocularea lichidului spermatic.
Atunci când reproducerea oilor se bazează pe însămânţare artificială, în cazul în care
se constată că cele utilizate la inoculare artificială la mai mult de două cicluri sexuale în
acelaşi sezon de reproducţie, fără a se instala starea gestaţia, se impune aplicarea montei
directe.
Monta naturală se poate realiza în libertate, pe clase, în harem şi dirijat.
Monta naturală liberă reprezintă sistemul cel mai simplu şi cel mai ,,primitiv”. În
trecut, acest sistem era extrem de aplicat, fiind utilizat în turmele în care nu se făcea o
creştere raţională a oilor.
Monta liberă constă în introducerea berbecilor în turmele de oi şi ţinerea acestora
până în momentul în care se consideră că toate femelele au fost fecundate. Acest sistem
de montă prezintă avantajul că asigură obţinerea unui procent mare de fecunditate, iar
încărcătura pe un berbec utilizat la reproducţie este de 25 - 30 oi.
 Dintre dezavantajele aplicării acestei metode de montă amintim:
- numărul prea mare de berbeci utilizaţi la reproducţie;
- nu permite cunoaşterea originii descendenţilor după tată;
- epuizarea berbecilor;
- permite transmiterea bolilor;
- procesul de ameliorare se derulează lent.
Monta pe clase are loc tot în condiţii de libertate şi se bazează pe gruparea oilor în
funcţie de anumite criterii. Fiecărei grupe constituite i se repartizează reproducători
masculi din aceeaşi clasă sau dintr-o clasă superioară, permiţând, astfel, o împerechere
cât mai omogenă a efectivelor destinate reproducţiei, dar şi o anumită intensitate a
selecţiei în procesul de ameliorare.
Monta în harem se desfăşoară fie în libertate, fie la boxe şi se bazează pe
desemnarea unui berbec, pe durata campaniei respective, pentru 30-50 femele apte
pentru reproducere. Aplicarea acestei metode permite cunoaşterea originii produşilor,
iar prin constituirea de grupe omogene se facilitează şi ameliorarea efectivelor
Monta naturală dirijată constă în efectuarea controlată a împerecherilor. În aceste
condiţii se poate elabora, organiza şi derula un program concret de ameliorare a
efectivelor la nivelul fiecărei rase sau turme. De asemenea, aplicarea acestui sistem
elimină toate neajunsurile întâlnite în cazul celorlalte procedee de montă naturală.
În funcţie de modul de aplicare a acestui sistem se disting două variante şi anume:
- monta la boxă;
- monta în contenţie.
În cazul ambelor variante este necesar ca depistarea oilor în călduri să se facă cu
ajutorul berbecilor încercători, iar monta fecundă va fi efectuată cu ajutorul berbecilor
pepinieri, stabiliţi cu prilejul definitivării listei de împerecheri.
Berbecii încercători sunt utilizaţi exclusiv în depistarea oilor care manifestă cicluri
sexuale. Aceştia sunt utilizaţi după ce suntem convinşi că nu pot efectua şi monta oilor.
Pentru acest aspect se utilizează berbeci echipaţi cu şorţ de protecţie şi marcaj a oilor
care acceptă saltul sau cu penis deviat sau vasectomizaţi.
Inseminarea artificială este o formă de reproducere asistată, care se bazează pe
introducerea artificială a spermei în tractul reproducător feminin.
In funcţie de locul în care se injectează inseminarea artificială poate fi:
- intravaginală;
- intracervicală;
- intrauterină;
- intratubară;
- intraperitoneală.
Procedeul de inseminare artificială reprezintă şi cel mai eficace mod de
reproducere şi ameliorare a efectivelor de oi, iar problemele de ordin tehnic privind
însămânţarea artificială s-au acumulat şi rezolvat treptat în decursul timpului.
Actualmente, operaţiile tehnice ale recoltării materialului seminal, evaluarea acestuia,
conservarea şi inocularea spermei sunt într-un stadiu avansat şi influenţează favorabil
procesul de selecţie şi ameliorare.

a b

Fig. 4. Berbec echipat cu şorţ pentru depistarea oilor în călduri

(a) şi harnaşament de marcare a oilor depistate în călduri (b)

În ţara noastră, însămânţările artificiale la ovine au început să fie utilizate intens

începând cu anul 1936, iar cei care sunt consideraţi ca fiind pionierii acestei activităţi
sunt Fălcoianu, Cardaş, Băicoianu şi Luca. Pe parcursul timpului, acestora li s-au
adăugat şi alţii, care, împreună, au pus bazele extinderii însămânţărilor artificiale la
această specie. Actualmente, prin elaborarea unor metode noi de conservare,
însămânţările artificiale sunt intens utilizate la nivel mondial. În funcţie de modul în
care se condiţionează materialul seminal în vederea utilizării ulterioare, se disting mai
multe procedee.
Însămânţările artificiale cu material seminal brut s-au extins în multe zone din
ţară, inclusiv la gospodăriile populaţiei. Procedeul în sine nu ridică probleme
organizatorice şi tehnice deosebite. Astfel, după recoltare, materialul seminal este
fragmentat în doze mai mici şi apoi se inoculează.
 Fig. 5. Recoltarea materialului spermatic de la berbec

Însămânţarea artificială cu material seminal brut asigură creşterea numărului de oi

însămânţate cu sperma recoltată de la un berbec de până la 4-5 ori faţă de monta
naturală.
De asemenea, comparativ cu monta naturală, fecunditatea obţinută în cazul
aplicării acestui procedeu este mai mică, însă este mai mare faţă de cel rezultat în cazul
practicării altor metode de însămânţare artificială.

Fig. 6. Inseminarea artificială a spermei la ovine

Însămânţarea artificială cu material seminal refrigerat. În acest scop, materialul

seminal este diluat şi conservat la 2°C-3°C. La această temperatură, materialul seminal
diluat poate fi menţinut timp de cca. 2 - 4 zile, fără a-şi pierde din caracteristicile
importante.
 Fig. 7. Inseminare laparoscopică a materialului seminal la ovine

Metoda în sine prezintă mai multe avantaje, dintre care cele mai importante sunt:
- materialul seminal poate fi păstrat şi utilizat la un număr mai mare de oi;
- poate fi transportat la mari distanţe şi în zone greu accesibile;
- creşte numărul de oi însămânţate cu material seminal recoltat de la un singur
berbec de peste 15 ori, comparativ cu monta naturală etc.
Dintre neajunsurile care pot fi imputate acestui tip ar fi că fecunditatea are valori
reduse, adesea sub 30%.
Însămânţarea cu material seminal congelat constituie procedeul prin care
materialul seminal este conservat utilizând congelarea la temperaturi extrem de reduse (-
196°C), după ce, în prealabil, a fost diluat.
Păstrarea pe durata conservării se face în capsule depuse în container încărcat cu
azot lichid.
Datorită fecundităţii reduse, însămânţarea artificială, cu material seminal congelat
are o utilizare limitată.
 INTENSIVIZAREA ACTIVITĂŢII
DE REPRODUCERE

Modificarea ritmului intrării oilor în călduri devine unul din dezideratele principale
în creşterea şi exploatarea modernă a ovinelor. Această necesitate este impusă, pe de o
parte, de valorificarea maximă a tuturor particularităţilor reproductive specifice acestei
specii, cât şi de interesul crescătorilor de a realiza fătări grupate în anumite perioade ale
anului, iar pe de altă parte, pentru a se reduce cheltuielile ocazionate de distribuirea
materialului seminal, procedându-se în consecinţă la comasarea, pe cât posibil, a
căldurilor şi, implicit, a fătărilor în intervale regulate şi grupate. În cadrul tehnologiilor
actuale, intensivizarea reproducţiei se poate realiza prin utilizarea următoarelor tehnici şi
procedee:
- sporirea indicilor de reproducţie;
- folosirea timpurie la reproducţie a tineretului femel;
- organizarea fătărilor dese (de două ori pe an sau trei fătări în doi ani);
- practicarea încrucişărilor cu rase prolifice în vederea sporirii indicilor de
reproducţie;
- eşalonarea în trepte a unei singure fătări pe an;
- organizarea fătărilor extratimpurii;
- sincronizarea ciclului sexual şi gruparea fătărilor;
- transferul de zigoţi;
- utilizarea ingineriei genetice prin extinderea sistemului de reproducere fără
fecundare.

SPORIREA INDICILOR DE REPRODUCERE

Rentabilitatea creşterii ovinelor, indiferent de sistemul de exploatare, depinde, în

mare parte, de valoarea indicilor specifici activităţii de reproducţie. Analiza acestei
activităţii se bazează pe valorile concrete ale indicilor de reproducţie obţinuţi după
încheierea fiecărui sezon de reproducţie.
Din punct de vedere practic şi economic, întotdeauna o oaie care dă mai mulţi
produşi la o fătare sau manifestă cicluri sexuale pe intervale mai extinse va fi şi mai
profitabilă.
În analiza rezultatelor specifice activităţii de reproducţie cei mai utilizaţi indici
sunt: fertilitatea, fecunditatea, natalitatea şi prolificitatea.
Indicele de fertilitate exprimă numărul de miei obţinuţi de la numărul total de oi
repartizate la montă pe anumite intervale de timp.
 Indicele de fecunditate redă numărul de oi care au fătat şi avortat din numărul
total de oi însămânţate.
Indicele de natalitate redă numărul de oi care au fătat din numărul total de oi
repartizate la montă.
Indicele de prolificitate exprimă numărul de miei obţinuţi de la oile care au fătat.
Valoarea acestor indici este condiţionată de o serie de factori, dintre care cei mai
importanţi sunt: rasa, individualitatea, vârsta, greutatea corporală, sezonul de
reproducere, repetarea căldurilor, selecţia, pregătirea reproducătorilor, utilizarea
încrucişărilor şi tratamentul hormonal.
Rasa influenţează principalii indici de reproducţie într-o măsură foarte mare.
În ceea ce priveşte prolificitatea, aceasta este diferită de la rasă la rasă. Astfel,
există rase la care valoarea procentului de prolificitate este foarte aproape de 100%
(Ţurcană 103%, Ţigaie 105%, Karakul 106%), la altele este cuprins între 150% şi 200%
(Leicester, Dorset Horn, Ile de France, Texel, Colbreed, Lacaune, etc), iar la altele
depăşeşte 200% (Romanov, Friză, Finish Landrace, Hu Yank).
Individualitatea. În diferite turme şi, îndeosebi, la indivizii care fac parte din grupa
plus variantelor, valoarea indicilor de reproducţie este mai mare faţă de media
populaţiei. Studii efectuate la noi în ţară confirmă caracterul individual al acestui indice.
La rasa Ţurcană şi la Karakul de Botoşani s-a constatat o variaţie individuală a
fecundităţii de la 87 la 98% şi a prolificităţii de la 101% la 14%.
Vârsta. În cazul tuturor raselor de ovine, indicii de reproducţie înregistrează creşteri
valorice până la 5-6 ani, după care descresc, concomitent cu înaintarea în vârstă.
Greutatea corporală influenţează pozitiv valoarea indicilor de reproducţie
indiferent de rasă. Aceşti indici au valori superioare la indivizii cu o greutate corporală
peste media specifică rasei.
Sezonul de montă. Indicii de reproducţie au valori superioare în cazul în care monta
se desfăşoară în sezonul normal şi mai reduse în cazul practicării montei în extrasezon.
Selecţia pentru ridicarea prolificităţii impune reţinerea şi promovarea la
reproducţie a indivizilor care provin din mame, care, la primele trei fătări, au produs
numărul cel mai mare de mei.
 UTILIZAREA PRECOCE LA REPRODUCERE
A TINERETULUI FEMEL

Tineretul femel aparţinând raselor autohtone, crescut însă în condiţii stimulative

de hrănire, poate realiza la vârsta de 10-13 luni cca. 2/3 din greutatea specifică oilor
adulte.
De aceea, în cazul în care se preconizează utilizarea timpurie la reproducţie a
tineretului femel, se impune întreţinerea acestuia în condiţiile specifice tehnologiilor
de creştere cu un grad mărit de intensivizare.
Condiţia principală pe care trebuie să o îndeplinească tineretul ovin la data
preconizată pentru reproducţie este greutatea corporală. Acest deziderat este uşor de
realizat la rasele caracterizate printr-un anumit grad de precocitate, iar în situaţiile în
care este îndeplinită această condiţie la vârste cuprinse între 8 şi 12 luni tineretul ovin
va intra în circuitul economic mai devreme cu cca. un an. În cazul raselor autohtone,
la tineretul ovin femel, greutăţile minime admise la prima montă sunt de 32 kg la
Ţurcană, 35 kg la Ţigaie, 38 kg la Spancă şi 40 kg la Merinos.
După parturiţie trebuie făcută înţărcarea precoce în scopul sistării lactaţiei,
deoarece, nerespectarea acestei condiţii se repercutează negativ asupra dezvoltării
corporale ulterioare şi a nivelului producţiilor viitoare.
Inducerea artificială a pubertăţii şi a căldurilor la tineretul ovin. În ceea ce
priveşte vârsta şi greutatea optimă de utilizare pentru prima dată la montă a
tineretului ovin, există o mare variaţie intra şi inter rase. Astfel, ca vârstă, în urma
unor cercetări complexe, Dyrmundson şi Haresing, citaţi de C. Pascal [2006,
2008] specifică pentru majoritatea raselor un interval de 6–8 luni, dar poate fi
amânată şi până la 18 luni, însă menţionează şi situaţii în care unele mieluţe,
provenite din fătări târzii, pot concepe încă din prima toamnă, adică la vârsta de 4 - 6
luni.
În lucrările lor, Dyrmundson şi Haresings, citaţi de Sandu [1992], indică faptul
că reproducţia se poate derula fără repercusiuni negative ulterioare atunci când, la
tineret, este atinsă o dezvoltare corporală de cel puţin 60–70% din cea specifică
adultului la oile Merinos şi de 50-60% la rasele prolifice şi la cele englezeşti de
carne. Alte cercetări evidenţiază faptul că femelele provenite din fătări gemelare tind
să atingă pubertatea la o vârstă mai mare şi la o greutate corporală mai mică [Pascal
et al., 2001].
Determinarea gradului de dezvoltare corporală a mieluţelor din loturile supuse
cercetărilor amintite s-a bazat pe analiza greutăţii corporale înregistrată la data montei
şi la momentul fătării (tabel 1).
 În cazul tuturor loturilor cercetate, la data montei, greutatea corporală medie
depăşea 70% din cea specifică oilor adulte, îndeplinindu-se, astfel, una dintre cerinţele
minime de utilizare timpurie la reproducţie a femelelor tinere.
În ceea ce priveşte greutatea la montă s-au constatat diferenţe între toate loturile,
însă acestea au fost semnificative pentru p<0,01 doar între lotul reprezentat de
Merinos de Palas şi Karakul de Botoşani, iar diferenţele înregistrate pentru vârsta la
montă şi cea de la fătare au fost nesemnificative între toate loturile pentru p<0,01.
Prezenţa acestor diferenţe, care au şi un anumit grad de semnificaţie pentru
pragurile statistice luate în considerare, denotă că, în ceea ce priveşte greutatea la
montă, există deosebiri atât intra-rase, cât şi inter-rase.

Tabel 1. Vârsta şi greutatea tineretului femel la montă şi la fătare

Capete total (nr) Greutatea corporală (kg) Vârsta oilor (zile)
Lotul Repartizate Mon- Statistici
La montă La fătare La montă La fătare
la montă tate
X  s 41,96 ± 0,93 49,30 ± 0,47 278,85 ± 1,91 427,08±9,45
x
s 2,6547 2,321 11,844 34, 256
Merinos V% 7,3104 5,544 9,652 13,514
45 14
de Palas
minim 37 45 268 411
maxim 49 55 312 465
h2 0,259 ± 0,03
X  s 35,39±0,42 42,05±0,33 298,44 ± 1,33 439,53±3,11
x

Karakul s 3,455 3,455 11,878 25,131

de 44 9 V% 6,322 5,154 11,545 7,331
Botoşani minim 32 37 275 410
maxim 45 51 325 466
h2 0,244 ± 0,12
X  s 37,64±0,76 44,02 ±0,32 283,54± 3,714 434,20±9,53
x
s 2,441 2,541 14,854 45,855
Ţurcană 45 11 V% 5,358 4,522 12,874 6,787
minim 33 38 278 430
maxim 48 54 311 461
h2 0,251 ± 0,53
Sursa: Pascal, et al., 2008

În vederea analizei şi a observaţiilor referitoare la influenţa gestaţiei asupra

ritmului de dezvoltare corporală a tineretului ovin gestant s-au efectuat determinări
ale greutăţii la fătare.
În baza rezultatelor obţinute s-a constatat că, prin sporurile medii totale, evoluţia
greutăţii corporale a tineretului nu este afectată.
Cea mai mare creştere a masei corporale s-a constatat a fi la lotul constituit de
tineret aparţinând rasei Merinos de Palas, la care masa vie a evoluat de la 41,965 ±
0,931 kg la data montei la 49,305 ± 0,474 kg la data fătării. Evoluţia greutăţii
corporale, pe intervalul montă-fătare, demonstrează faptul că, din acest punct de
vedere, nu ar trebui să existe nicio reţinere în a utiliza la montă mieluţele încă din
primul lor an de viaţă.
Studiul greutăţilor pe care le-au avut femelele la data montei, dar şi rezultatele
obţinute după montă argumentează faptul că variabilitatea intra-rasă este condiţionată
de un factor major şi anume greutatea corporală, care, se pare are o influenţă mult
mai mare decât vârsta în instalarea maturităţii sexuale.
Analizând ponderea femelelor tinere, care au manifestat călduri şi care au fost
montate încă din prima toamnă, constatăm valori diferite în funcţie de rasă. Astfel, la
rasa Merinos de Palas, din numărul total de tineret ovin utilizat în cercetare, a
manifestat călduri şi a fost montat un număr de 15 femele, reprezentând 31,11%.
Efectuând aceeaşi analiză şi la celelalte două loturi, se constată că ponderea
femelelor care au manifestat călduri şi au fost montate încă din primul lor an de viaţă
este de 20,45% la rasa Karakul de Botoşani şi, respectiv, 24,44% la tineretul
aparţinând varietăţii albe a rasei Ţurcană (fig. 16.8.).
Pe baza datelor obţinute s-a mai constat că vârsta de utilizare la montă este
diferită în funcţie de rasă. Astfel, în timp ce tineretul femel aparţinând rasei Merinos
de Palas a avut la data montei vârsta medie cea mai redusă (278,85 zile), lotul format
din femele Karakul de Botoşani avea vârsta la prima montă cu valoarea medie cea
mai mare (298,44 zile), iar mieluţele aparţinând rasei Ţurcană au avut o valoare
intermediară de 283,541 zile. Diferenţele consemnate între rase demonstrează faptul
că între acestea există diferenţe şi de precocitate.

Fig. 8. Evoluţia greutăţii corporale la montă şi la fătare (kg)

 Datorită faptului că datele obţinute pe intervalul cercetărilor au permis
determinarea statistică a vârstei primului estru s-au putut determina, pentru
populaţiile respective, coeficienţii de heritabilitate.
Cu toate că, în cazul mieluţelor aparţinând rasei Merinos de Palas, s-a determinat
valoarea cea mai mare pentru h2 (0,259 ± 0,033), se poate spune că vârsta primei
monte are o determinare genetică mică, iar în această situaţie este foarte clar că rolul
major în exprimarea precocităţii sexuale îl deţin factorii externi. Pentru acelaşi
parametru, Bashin, citat de M. Mochnacs [1978] stabileşte o valoare a coeficientului
de heritabilitate de 0,256± 0,048. De asemenea, diferenţe între rase s-au constatat şi
în ceea ce priveşte durata totală a gestaţiei. Aceasta a avut durata cea mai mică la
tineretul aparţinând rasei Karakul de Botoşani, la care gestaţia totală a fost de cca
141 zile, fiind mai redusă cu aproximativ 7 zile, comparativ cu lotul reprezentat de
tineret Merinos de Palas şi cu 9 zile faţă de durata totală medie a gestaţiei constatată
la femelele aparţinând varietăţii albe a rasei Ţurcană.
Cum vârsta tradiţională de obţinere a primului produs este de 550–730 zile,
reducerea acesteia cu 20–30% în cazul intensificării preocupărilor in vederea
inducerii pubertăţii justifică efortul depus, chiar în condiţiile în care doar un număr
redus de femele pot fi utilizate în mod direct la reproducţie încă din primul lor an de
viaţă, cu consecinţe economice remarcabile, dar şi cu influenţe benefice datorate
accelerării procesului de ameliorare prin creşterea numărului de produşi pe fiecare
femelă componentă a lotului de reproducţie şi scurtarea intervalului între generaţii.

INTENSIVIZAREA REPRODUCŢIEI PRIN

EŞALONAREA ŞI ORGANIZAREA FĂTĂRILOR DESE

Aspectele referitoare la implementarea unor măsuri eficiente de intensivizare a

reproducţiei la ovine şi reducerea intervalului dintre fătări constituie o preocupare
actuală atât în ţara noastră, cât şi la nivel mondial.
Această acţiune depinde de mai mulţi factori şi presupune aplicarea celor mai
eficiente metode de desezonizare a căldurilor şi reducerea anestrului post-partum. De
asemenea, practicarea fătărilor multiple presupune şi înţărcarea foarte precoce şi
precoce a mieilor.
Organizarea fătărilor multiple contribuie atât la sporirea numărului de produşi pe
fiecare oaie din nucleul matcă, cât şi la creşterea numerică a efectivelor totale de
ovine.
Eşalonarea în trepte a fătărilor anuale constituie o metodă de intensivizare a
reproducţiei şi permite obţinerea produşilor de concepţie în diferite perioade ale
anului, deci şi în alte sezoane faţă de cele clasice, reprezentate de intervalul
februarie-aprilie.
În funcţie de luna calendaristică în care au loc fătările, acestea pot fi:
- extratimpurii (desfăşurate în noiembrie-decembrie);
- timpurii (ianuarie - februarie);
- târzii (martie - aprilie).
Este o metodă uşor de realizat, nu presupune cheltuieli materiale mari şi prezintă
o serie întreagă de avantaje, mai ales atunci când se asociază şi cu o prolificitate
sporită.
Avantajul cel mai important este reprezentat de faptul că, prin dirijarea
produşilor către îngrăşătorii, acestea pot funcţiona cu două cicluri anuale, asigurând,
astfel, pieţei interne şi externe cantităţi mai mari de carne.
Organizarea a două fătări pe an permite obţinerea a cel puţin doi miei pe fiecare
oaie repartizată la montă şi diagnosticată gestantă. Practicarea a două fătări pe an dă
rezultate pozitive în cazul utilizării raselor precoce care, după cum se ştie, nu sunt
extrem de conservatoare, în ceea ce priveşte sezonul în care manifestă cicluri
sexuale.
Rezultatele bioeconomice sunt mai bune atunci când sunt exceptate de la această
practică oile bătrâne, cele tinere, cele cu o stare de întreţinere precară, cele bolnave şi
cele cu diferite afecţiuni.
În cazul practicării a două fătări pe an este necesar ca fecundarea oilor să aibă
loc la 30-60 zile post-partum. În cazul oilor aparţinând raselor autohtone, pe cale
naturală, această acţiune nu este posibil de realizat decât la 30- 40% la Merinos, 12-
15% la Ţigaie şi 2- 5% la Ţurcană şi Karakul.
Organizarea a trei fătări în doi ani se poate realiza mai uşor şi, în plus, nu duce
la epuizarea fiziologică rapidă a organismului oii mame.
Organizarea acestui sistem se realizează pe baza unei scheme stabilită în prealabil
şi se pretează, în general, la oile cu un anumit grad de precocitate şi la vârste cuprinse
între 3 - 6 ani (tabel 2).

Tabel 2. Schema organizării de fătări multimpe la ovine

Frecvenţa fătărilor Varianta Monta Parturiţia
I iulie - august decembrie - ianuarie
Două fătări pe an
II ianuarie - februarie iunie - iulie
septembrie februarie
III mai octombrie
aprilie septembrie
Trei fătări în doi ani
iulie decembrie
IV martie august
noiembrie aprilie
 De asemenea, în elaborarea schemei de organizare a trei fătări în doi ani, pentru
ca rezultatele să fie cele scontate este necesar ca cel puţin două cicluri de călduri să
fie plasate cât mai apropiate de sezonul natural de declanşare a căldurilor. În aceste
condiţii, cheltuielile prilejuite de necesitatea sincronizării căldurilor se reduc foarte
mult. Se va evita planificarea montelor în sezonul de stabulaţie, deoarece organismul
oii prezintă o accentuată uzură fiziologică.
De aceea, mai indicată ar fi planificarea montelor după ce oile sunt scoase la
păşune, ştiindu-se faptul că fitoestrogenii din masa verde, soarele şi mişcarea
constituie căi de favorizare a apariţiei căldurilor.

INTENSIVIZAREA REPRODUCŢIEI PRIN

SINCRONIZAREA CICLURILOR SEXUALE

Sincronizarea căldurilor poate fi realizată atât pe cale naturală, cât şi cu ajutorul

unor preparate hormonale, care au rolul de a scoate oaia de sub dependenţa factorilor
naturali de mediu. Reuşita acestei acţiuni depinde de posibilitate de a manipula şi
modifica unele componente din tehnologia de reproducţie şi anume:
- desezonizarea şi inducerea căldurilor ovulatorii;
- sporirea frecvenţei fătărilor;
- stimularea poliovulaţiei şi selecţia riguroasă.
Declanşarea căldurilor în extrasezon pe cale naturală depinde de mai mulţi
factori.
Factorii genetici. Particularitatea raselor de a manifesta călduri în mai multe
sezoane este corelată cu nivelul de ameliorare şi gradul de precocitate.
Astfel, rasele Merinos, precum şi cele precoce pot prezenta călduri într-un sezon de
reproducţie mai lung şi manifestă estru în afara sezonului obişnuit al acestei specii. În
cazul raselor semitardive şi tardive, posibilitatea manifestării căldurilor în extrasezon
este foarte redusă.
Durata zilei lumină. Reducerea zilei lumină la 10- 12 ore constituie un mijloc
natural de activare a căldurilor. Această particularitate permite inducerea căldurilor în
condiţiile reducerii treptate a numărului de ore lumină dintr-o zi.
În acest sens, prin dirijarea şi corelarea unor factori naturali (reducerea
temperaturii şi a programului de lumină cu 1- 3 ore) se poate simula toamna artificială.
În practică, acest aspect se poate realiza relativ uşor prin retragerea oilor de pe păşune
sub umbrare în perioadele călduroase din zi, păşunatul în locuri umbrite, poieni şi la
margine de pădure şi practicarea păşunatului de noapte. Aplicarea acestui procedeu şi
asigurarea unei stări de întreţinere bună permit intrarea unui procent mai mare de oi în
călduri.
În baza rezultatelor obţinute prin aplicarea tehnicilor de cercetare specifice, în
prezent, fotoperiodismul, la ovine, poate fi utilizat ca factor de intenzivizare a
reproducţiei. Acest aspect se datorează faptului că s-a reuşit punerea în evidenţă a unei
perioade fotosensibile la oaie (la 16-17 ore de la apariţia zorilor), permiţând, astfel,
dirijarea activităţii sexuale prin fotoperioadă [Ortavant, 1977, citat de Pascal, 2008].
Lactaţia reduce posibilitatea apariţiei căldurilor în extrasezon, iar în cazul oilor cu
un potenţial lactogen ridicat, perioada de repaus sexual este mai lungă.
Prezenţa mielului şi, îndeosebi, suptul acestuia duc la suprimarea hormonilor
gonadotropi, inhibând, astfel, declanşarea căldurilor.
Nivelul de furajare şi starea de întreţinere pot favoriza, diminua sau suprima
declanşarea căldurilor.
Consumul furajelor verzi, întrucât sunt bogate în factori fitoestrogeni, poate
favoriza declanşarea căldurilor.
Factorii biostimulatori - prezenţa berbecilor încercători în turmă favorizează
declanşarea căldurilor.
Influenţa fotoperiodismului asupra funcţiei de reproducere. La ovine şi caprine,
reproducţia este determinată de interacţiunea genotip/mediu, reprezentat, îndeosebi, de
fotoperioadă, adică de durata luminii din timpul zilei, la care se adaugă şi influenţa altor
factori, cum ar fi: alimentaţia, temperatura, umiditatea, factorii sociali etc.
Informaţia fotoperiodică (lumina sau obscuritatea) este recepţionată de către ovine
la nivelul ochilor prin retină şi este transmisă pe cale nervoasă până la glanda pineală
(epifiza), care secretă hormonul melatonină.
Prin intermediul hipotalamusului şi al hipofizei, durata secreţiei şi, implicit,
cantitatea de melatonină secretată în raport de durata efectivă a nopţii influenţează
elaborarea de hormoni sexuali FSH si LH [Boişteanu et al., 2007 Oldham et al., 1990;
Meikle et al., 2004; Gavojdean et al., 2013].
În baza acestei constatări şi argumentări ştiinţifice, în anul 2005, un colectiv de
cercetare, coordonat de Pascal, a experimentat modul bazat pe influenţa
fotoperiodismului asupra activităţii de reproducere la principalele rase locale de ovine.
Protocolul experimental de inducere a căldurilor în extrasezon a fost aplicat în doi ani
consecutivi şi a cuprins următoarele etape:
- simularea zilelor lungi, în acest caz ziua lungă a fost considerată cea cu mai mult
de 12 ore lumină, corespunzătoare lunilor de primăvară târzie-vară;
- simularea zilelor scurte, caz în care zi scurtă a fost considerată perioada în care
oile au fost menţinute la lumină timp de mai puţin de 12 ore dintr-o zi, corespunzătoare
lunilor de toamnă – primăvară timpurie.
Din acest punct de vedere, pentru a putea stabili diferenţele dintre rase, acestea au
fost supuse aceluiaşi ritm al fotoperiodismului, iar studiul efectuat a fost plasat, în
fiecare din cei doi ani, în perioada 10 iunie – 20 iulie, adică atunci când raportul dintre
lumină şi întuneric este foarte apropiat sau mai mare de 1/1, iar posibilităţile ca rasele
tardive, semitardive şi semiprecoce să manifeste cicluri sexuale sunt minime..
La începutul perioadei, timp de 14 zile, oile au fost menţinute pe întreaga durată a
zilei pe păşune, caz în care durata luminii totale dintr-o singură zi a fost de aproape 16
ore; apoi, treptat, durata luminii a fost redusă, astfel, încât după alte 8 zile, toate loturile
de oi au fost menţinute la lumină totală de doar 11 ore şi 30 minute.
În continuare, pe durata a celorlalte 18 zile rămase, loturile au fost supuse aceluiaşi
program zilnic de lumină de 11 ore şi 30 minute, iar la final, în loturi, au fost introduşi
berbeci de reproducţie.
În continuare, cercetările s-au axat pe observaţiile permanente ale loturilor de oi,
constatând deja manifestarea primelor cicluri sexuale la unele dintre acestea.
Pe intervalul primelor şapte zile au manifestat călduri 19 femele din lotul constituit
din oi de rasa Merinos de Palas, ceea ce reprezenta 54,28% din nucleul iniţial.
Şi în cazul celorlalte două loturi rezultatele pot fi considerate bune, în condiţiile în
care, la lotul constituit din femele adulte de rasă Karakul de Botoşani, proporţia totală
de oi montate după primul ciclu a fost 37,14% iar la Ţurcană a fost de 45,71% (tabel
3).

Tabel 3. Situaţia intrării oilor în călduri după aplicarea fotoperioadei

2005 2006
Total
Total oi monte Total oi monte
Rasa oi Fecunditate Fecunditate
la primul ciclu la primul ciclu
(n)
n % cap % n % n %
Merinos de 19 54,28 18 94,73 18 51,42 17 94,44
65
Palas
Karakul de
65 13 37,14 11 84,61 14 40,00 10 71,42
Botoşani
Ţurcană albă 65 16 45,71 13 81,25 15 42,85 13 86,66
Sursa: Pascal, 2008

Valorile mai mari, obţinute în cazul oilor Merinos de Palas, pot fi datorate gradului
mai ridicat de precocitate, care caracterizează această rasă.
De asemenea, la această rasă fecunditatea, în cei doi ani, a fost superioară
celorlalte două rase locale. Astfel, în timp ce în anul 2005, din numărul total de oi care
au manifestat călduri, au fost montate şi au rămas gestante 19 femele, reprezentând o
fecunditate de 94,73%, în al doilea an valoarea aceluiaşi indice de reproducţie a fost de
94,44%.
În ambele situaţii, valorile specifice fecundităţii determinate în cazul devansării
sezonului de reproducţie pot fi considerate ca fiind normale, în condiţiile în care diverşi
autori [Pascal et al., 2001; Sandu, 1992] citează, pentru aceiaşi rasă, date apropiate.
La lotul constituit din oi de rasă Karakul de Botoşani, în primul an, după
parcurgerea programului de iluminat impus, s-a constatat că au manifesta călduri şi au
fost montate 37,14% din total, iar în anul următor, ponderea acestora a crescut la 40%.
În raport cu aceste date s-a constatat că procentul de fecunditate a avut o evoluţie
inversă în sensul că, în anul 2005, valoarea acestui indice a fost superioară, comparativ
cu cea determinată în anul următor.
La lotul de oi format din adulte aparţinând rasei Ţurcană s-a constatat că, în primul
an, au manifestat călduri, şi au fost montate 45,71% din total, din care au rămas
gestante şi au fătat 81,25%. În anul următor, în timp ce ponderea oilor care au
manifestat călduri sub influenţa fotoperiodismului s-a redus la doar 42,85% procentul
de fecunditate a crescut la 86,66%.
Totalitatea datelor obţinute confirmă faptul că reproducţia ovinelor este supusă, în
mod direct, influenţei factorilor naturali, iar din acest punct de vedere, pentru a
înregistra performanţe în procesul de ameliorare, dar şi eficienţă biologică şi economică,
o atenţie deosebită trebuie acordată tuturor posibilităţilor care pot servi la intensivizarea
activităţii de reproducţie la rasele autohtone.
La noi în ţară au fost efectuate cercetări care au vizat întreţinerea progresivă a oilor
în saivane răcoroase, organizarea, cu precădere, a păşunatului de noapte şi întreţinerea
oilor în timpul zilelor călduroase de vară de locuri umbrite. Rezultatele obţinute au
demonstrat faptul că, în urma aplicării acestei metodologii, intrau în călduri, in
intervalul 25 iulie - 30 august, o pondere de aproximativ 35,10% [Mochnacs et al.,
1978].
Pe ansamblu se constată că reacţia de răspuns la aceste tratamente este diferită, în
funcţie de rasă. Din aceste considerente cercetările efectuate au vizat mai multe rase, care
au fost supuse aceluiaşi regim al luminii şi, pe baza rezultatelor, s-a ajuns la concluzia că
estrul sezonier este în raport invers cu durata luminozităţii zilnice. Tot acest proces
fiziologic este datorat funcţiei tiroidiene, a cărei activitate este supusă influenţei
temperaturilor ridicate şi a luminozităţii crescute şi ca o consecinţă directă se reduce
secreţia de tiroxină [Boişteanu et al., 2007].
Însă, spre toamnă, odată cu schimbările climaterice ale temperaturii şi intensităţii
luminoase, aceste procese fiziologice se redresează, iar din această cauză, la
majoritatea raselor de ovine, începutul sezonului sexual este plasat, în mod natural, în
timpul descreşterii duratei zilei, din iulie spre septembrie-octombrie.
Regimul optim de lumină, care favorizează sporirea conţinutului de hormoni
hipofizari gonadotropi şi deci, activarea procesului de ovulaţie şi estrul, se consideră că
este cel determinat de o durata a zilei-lumină de 12 ore [Mochnacs et al., 1978;
Pădeanu, 2007; Pascal et al., 2008; Pascal et al., 2009 ].
 Cercetări în acest sens au mai fost efectuate la noi în ţară în anul 1959 când
fotoperiodismul a fost aplicat prin întreţinerea progresivă a oilor în saivane răcoroase şi
organizarea a păşunatului de noapte. De asemenea, prin întreţinerea oilor în timpul
zilelor călduroase de vară în locuri umbrite s-a obţinut un proporţie cu 35,10% mai
mare de oi intrate în călduri, in intervalul 25 iulie - 30 august [Mochnacs et al., 1978].
Declanşarea căldurilor în extrasezon pe cale artificială. În acest scop, se
folosesc diferite procedee şi substanţe care au rolul de a bloca, pentru o anumită
perioadă, dezvoltarea foliculilor ovarieni şi stimularea poliovulaţiei.
Preparatele hormonale utilizate în declanşarea şi sincronizarea căldurilor sunt
prezentate sub diferite forme. În acest scop sunt folosite gonadotropinele serice,
hexoestrolul şi pesariile. Modul de administrare a diferitelor substanţe hormonale poate
fi per os, parenteral, intravaginal sau sub formă de implante subcutanate.
În cazul în care, după fătare, oile au o stare de întreţinere considerată ca fiind bună
pot fi supuse unor tratamente hormonale. În acest caz, poliovulaţia este dependentă de
doza administrată în extrasezon.
În sincronizarea ovinelor, cele mai folosite gestagene sintetice sunt:
- cloracetoxiprogesterona (CAP);
- metilacetoxiprogesterona (MAP);
- ditiocarbamilhidrazina;
- hormonii tisulari.
În ţara noastră, rezultate bune au fost obţinute în cazul tratamentelor aplicate în
extrasezon cu progesteron uleios [Petcu, 1974] şi progesteron sintetic, înglobat în
pesarii de colagen [Zamfirescu Stela, 1986; Pascal 1997c; Gavojdean et al., 2013;
Pădeanu et al., 2014].

ASIGURAREA CONDIŢIILOR MINIME PENTRU CATEGORIILE

DE REPRODUCĂTORI ŞI ALEGEREA MOMENTULUI OPTIM
DE UTILIZARE LA REPRODUCERE

Rezultatele obţinute în activitatea de reproducere a animalelor influenţează, în mod

direct, activitatea generală şi cea economică a exploataţiilor în care se cresc rumegătoare
mici. De aceea, pentru a obţine valori cât mai mari ale indicelui de fecunditate,
cunoaşterea precisă a debutului estrului reprezintă un moment esenţial.
În ceea ce priveşte definirea acestui moment, majoritatea autorilor precizează faptul
că, la cele mai multe rase de oi, ovulaţia apare în intervalul 25-35 ore de la debutul
căldurilor. De asemenea, este cunoscut şi faptul că la oile care prezintă un aparat genital
normal, capacitatea fecundantă a spermatozoizilor se păstrează activă cca. 30-35 ore.
 În baza acestor precizări, se poate deduce că monta sau inocularea lichidului
spermatic se poate efectua zilnic la oile depistate a fi în călduri, iar dacă acest aspect se
repetă la 12 ore se poate induce nu numai creşterea fecundităţii, ci şi a prolificităţii.
În cazul aplicării montei, reuşita activităţii de reproducere depinde de modul în care
are loc pregătirea berbecilor reproducători. În acest sens, de mare importanţă sunt
următoarele aspecte şi activităţi:
- efectuarea bonitării caracterelor de rasă, origine, parametrii corporali, aptitudini,
etc;
- achiziţionarea berbecilor de reproducţie numai în baza documentului de mişcare şi
a documentului de atestare a stării de sănătate a acestora;
- efectuarea examenului clinic, recoltarea probelor de sânge pentru supravegherea
prin examen de laborator a afecţiunilor referitoare la orhiepididimită şi paratuberculoză,
de la toţi berbecii folosiţi pentru montă;
- izolarea, castrarea şi eliminarea din efectiv, obligatoriu, a berbecilor seropozitivi,
sau diagnosticaţi clinic, pentru prevenirea transmiterii acestor boli;
- asigurarea unei furajări adecvate; berbecii vor primi o raţie furajeră mai
concentrată în substanţe nutritive, care va cuprinde 5 kg de furaj verde (pajişti, mirişti),
0,5-1 kg fân de leguminoase, 0,5 kg concentrate, din care, obligatoriu, 0,3 kg ovăz
şi 2-3 ouă/pe cap/zi.
În perioada sezonului de montă se recomandă scoaterea berbecilor reproducători pe
păşune numai pe răcoare, dimineaţa cât mai devreme şi seara târziu (în funcţie de
temperatura mediului ambiant).
Pentru monta naturală se repartizează 20-30 oi pentru un berbec tânăr şi 30-40 oi
pentru un berbec adult, iar folosirea la montă a berbecilor se face prin rotaţie, asigurându-
se, după 4 zile de activitate, alte 4 zile de repaus.
O situaţie particulară se înregistrează atunci când reproducerea se bazează pe
aplicarea tratamentelor hormonale în vederea grupării căldurilor ovulatorii prin
inocularea de substanţe hormonale.
Astfel, Pădeanu [2014] arată că un caz aparte se întâlneşte atunci când se aplică
tratamente hormonale bazate pe progestative şi PMSG, deoarece faza estrogenică şi cea
progesteronică a ciclului estral sunt dereglate. În studiile şi cercetările efectuate de acelaşi
autor, cel mai bun procent al fecundităţii (60,5%) s-a obţinut când s-a aplicat tratament
hormonal bazat pe inocularea pesariilor cu FGA şi 400 UI PMSG, iar inocularea
lichidului seminal a avut loc la 40-60 ore de la extragerea bureţilor vaginali.
În cazul efectuării a două însămânţări, se recomandă ca acestea să se efectueze la 45-
50 ore şi, respectiv, 60-62 ore de la extragerea pesariilor. Aplicând această tehnică se
poate obţine o fecunditate cu valori mai mari de 65%.
Rezultatele specifice activităţii de reproducţie depind şi de modul în care sunt
pregătite pentru reproducţie şi turmele de oi mame. Pentru a se obţine rezultate aşteptate
se impune ca pregătirea turmei de oi mame să înceapă cu 30 zile înainte de data forfetară
a declanşării sezonului de reproducţie. În acest sens se verifică fiecare oaie şi se aplică o
alimentaţie stimulativă şi favorabilă declanşării căldurilor ovulatorii.
De asemenea, se recomandă şi efectuarea acţiunilor sanitare-veterinare, specifice
acestei perioade, prin :
- examen clinic privind starea de sănătate a întregului efectiv;
- reformarea şi eliminarea din lotul pentru reproducţie a ovinelor adulte de vârstă
înaintată, neproductive sau cu afecţiuni cronice;
- scoaterea din turmă a ovinelor reformate;
- vaccinarea anticarbunoasă la efectivele care nu au fost imunizate în campania de
vaccinare;
- afluire de probe la laborator de la oile sacrificate sau moarte pentru supravegherea
E.S.T. (Scrapia) şi probe de sânge de la 5% din efectivul total de ovine pentru
diagnosticul brucelozei;
- efectuarea diferitelor tratamente antiparazitare externe, prin îmbăieri generale şi
interne, în funcţie de rezultatul examenului de laborator, emis după afluirea probelor de
fecale recoltate.

GESTAŢIA

Gestaţia reprezintă intervalul de timp dintre momentul fecundării şi cel al

parturiţiei, fiind perioada de dezvoltare intrauterină a viitorului produs, rezultat din
activitatea de împerechere dintre mascul şi femelă.
Se caracterizează prin creşterea şi dezvoltarea în organismul mamei a viitorului
organism. Gestaţia se instalează în momentul fecundaţiei şi sfârşeşte odată cu
dezvoltarea completă a fătului şi expulzarea acestuia. În situaţia în care în relaţiile
mamă-făt intervin anumite tulburări, gestaţia se întrerupe şi este denumită avort.
La rumegătoarele mici, gestaţia are o durată medie de 150 zile, cu limite
cuprinse între 144 şi 155 zile. După numărul de produşi, gestaţia poate fi:
- simplă;
- dublă;
- multiplă.
Femelele care dau naştere pentru prima dată sunt denumite primipare, iar cele
care au la activ mai multe fătări sunt denumite multipare.
După fecundaţie, în decurs de cca. 4 zile, zigotul străbate oviductul, ajungând în
uter, unde rămâne liber o anumită perioadă. Pe durata migraţiei, la nivelul zigotului
au loc primele diviziuni celulare.
 La început, din ou iau naştere două celule sau blastomere, apoi patru şi aşa mai
departe, formându-se, astfel, un număr de celule din ce în ce mai mare. Mai târziu,
din butonul embrionar, se dezvoltă şi apoi se formează cele trei straturi celulare sau
foiţe embrionare care, la rândul lor, servesc la formarea ulterioară a corpului noului
produs.
În primele 70 zile de la fecundare embrionul realizează doar 10% din greutatea
intrauterină totală, iar cerinţele nutriţionale ale mamei nu impun neapărat depăşirea
necesarului de întreţinere.
În partea a doua a gestaţiei, fătul realizează cea mai mare creştere şi dezvoltare,
impunându-se, astfel, ca oaia mamă să beneficieze de cantităţi mai mari de substanţe
nutriţionale.
De aceea, se recomandă ca în ultima parte a gestaţiei (ultimele 50 zile), oile
mame să primească zilnic cantităţile de furaje următoare: 0,8-1 kg fân de lucernă de
bună calitate; 0,5-0,8 kg paie orz; 0,6-0,7 kg concentrate (amestec de porumb, orz,
mazăre); sare şi cretă.
În cazul caprelor, zilnic se vor asigura 0,8-1 kg fân lucernă, paie de grâu sau
coceni de porumb în cantitate de 0,5-0,8 kg, concentrate 0,4-0,6 kg, sare, cretă.
Hrănirea insuficientă în această perioadă influenţează negativ atât greutatea
fetusului, cât şi producţia ulterioară de lapte. Ţinând cont că ultima parte a gestaţiei
se desfăşoară în stabulaţie, este necesar a se lua măsuri de înlăturare a factorilor care
favorizează avortul. În acest sens, se va evita administrarea furajelor suculente, nu se
admite consumul furajelor mucegăite şi îngheţate, apa de băut trebuie să fie
proaspătă şi să aibă peste +8°C, se va asigura un spaţiu de cazare suficient.
Ca exteriorizare a gestaţiei, prin anumite modificări ale exteriorului oilor
gestante, semnele externe nu sunt vizibile în prima parte. Începând, însă, cu a patra
lună se poate observa dezvoltarea ugerului, abdomenul creşte în volum şi devine
proeminent în partea posterioară, iar în ultimele 2 săptămâni, oaia se deplasează mai
greu şi stă mai mult în decubit.
Deranjarea oilor se va face cât mai rar posibil, iar la stabilirea frontului de
furajare se ia în calcul minimum 35 cm/individ.
Microclimatul interior din saivane trebuie să fie în limitele optime specifice
acestei specii, adică între 7 şi 15°C.
 PREGĂTIREA FĂTĂRILOR ŞI PARTURIŢIA

Declanşarea fătărilor reprezintă un moment extrem de aşteptat de către fiecare

dintre crescători. Acest moment este unul de bilanţ, rezultatele obţinute contribuind
la estimare reală a activităţii de reproducţie.
Imediat după consumarea actului fătării, organismul mielului nou-născut este
sensibil şi foarte uşor de ,,manipulat” prin factorii de mediu, dintre care temperatura,
umiditatea, nivelul noxelor şi alimentaţia intervin cu cele mai pronunţate şi mai
persistente influenţe. Din aceste considerente, etapa de creştere a mieilor în perioada
de alăptare şi mai departe până la îndeplinirea condiţiilor de utilizare la reproducţie
sau de începere a procesului de îngrăşare constituie cea mai dificilă perioadă din
viaţă organismului animal.
Pentru ca în desfăşurarea campaniei de fătări să nu intervină evenimente
nedorite, cu influenţă negativă asupra sănătăţii mielului şi a oii, se impune ca
anticipat debutului campaniei de fătări să se ia unele măsuri de natură tehnică şi
organizatorică şi care se vor referi, în principal, la:
- pregătirea şi amenajarea adăposturilor pentru fătare;
- pregătirea oilor pentru fătare;
- supravegherea fătărilor.
Pregătirea adăpostului pentru fătare. Pentru perioada fătărilor trebuie
efectuată pregătirea adăpostului cu aproximativ 2-3 săptămâni înainte de fătarea
oilor/caprelor, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru obţinerea unor produşi
sănătoşi, viabili, care să se dezvolte normal şi care să preîntâmpine îmbolnăvirea
mieilor şi iezilor şi chiar a oilor şi caprelor mame. Adăpostul amenajat trebuie să fie
încăpător, curat, luminos, uscat şi fără curenţi de aer, amenajat cu boxe individuale
de fătare şi trei compartimente pentru oile cu miei/caprele cu iezi, în care se asigură
1,5 m2 spaţiu util de cazare pentru cuplul oaie mamă-miel sau capră-ied.
În plus, trebuie asigurat 30 cm front de furajare pentru oile mamă/caprele mamă
şi un refugiu prevăzut cu hrănitori speciale pentru miei/iezi, unde oile şi caprele nu
au acces şi în care se asigură cca 25 cm front de furajare pentru fiecare miel/ied.
În fermele cu efective mari de ovine se impune şi amenajarea următoarelor
compartimente:
- unul pentru oile mame cu miei cruzi/capre mamă cu iezi cruzi, în vârstă de 5-
12 zile;
- unul pentru oi mame cu miei mijlocaşi/capre mame cu iezi mijlocaşi, în vârstă
de 12-30 zile
 - unul pentru oi mame cu miei zburaţi/capre mame cu iezi zburaţi, unde se ţin
până la 60 de zile, până la înţărcare.

Fig. 9. Amenajarea în interiorul adăpostului a boxelor individuale de fătare pentru oi şi capre

Pregătirea oilor pentru fătare. Grupa oilor aflate în stare avansată de gestaţie
va fi cazată în apropierea maternităţii, pentru a putea asigura constanţă în circulaţia
efectivelor pe fluxului tehnologic aplicat.
Momentul de debut al fătărilor se anunţă prin următoarele semne: descinderea
pronunţată a abdomenului, turgescenţa glandei mamare, adâncirea scobiturii
flancurilor, tumefierea şi congestionarea vulvei, oaia se izolează şi devine neliniştită.
În condiţii normale, actul fătării la ovine se derulează fără evenimente neplăcute,
iar timpul de expulzare al fătului este de 15-30 minute. În cazul fătărilor gemelare,
timpul de expulzare se prelungeşte, uneori cu 30 - 60 minute.
De regulă, oaia naşte uşor, iar intervenţia personalului este necesară doar în
următoarele situaţii:
- angajarea anormală pentru expulzare a mielului (prezentarea normală este cu
capul înainte şi culcat pe membrele anterioare);
- dezvoltarea prea mare a mielului impune prinderea capului acestuia şi,
concomitent, cu contracţiile oii mame, se trage de membrele anterioare;
- prezenţa mieilor dubli, care se prezintă concomitent şi nu unul după altul la
expulzare în mediul extern (se împinge uşor cel care încă nu este angajat şi se trage
de membrele anterioare ale celuilalt).
 Fig. 10. Cuplu de oaie mamă cu miel în boxa individuală de fătare

Supravegherea fătărilor este o activitate extrem de importantă şi, de aceea,

sarcina este atribuită celor mai conştiincioşi îngrijitori. Aceştia sunt planificaţi pentru
supraveghere şi intervenţie şi pe durata nopţii, mai ales când incidenţa fătărilor creşte
ca valoare.
Compartimentele în care se amenajează locul de fătare trebuie să asigure toţi
factorii de microclimat la valori optime, precum şi cerinţele referitoare la
biosecuritate şi flux tehnologic.
Frigul, asociat cu curenţii cu viteze mari de deplasare, pe lângă inaniţie,
constituie unul dintre factorii principali ai pierderilor de miei şi iezi, în special ai
celor cu vitalitate redusă în prima săptămână de viaţă. La temperatura de 10 C, mieii
şi iezii pot avea grave alterări ale stării de sănătate; aceştia prezintă adesea frisoane,
contracţii ale muşchilor pielii, urmate de tremurături care apoi afectează muşchii
scheletici.
Imediat după fătare, în timp ce oaia este lăsată să se liniştească după efortul
depus, mielul beneficiază de primele îngrijiri.
În acest sens, îngrijirile acordate mielului recent fătat se referă la următoarele
aspecte:
- se îndepărtează mucozităţile din jurul nasului, gurii şi ochilor, pentru a-i
asigura respiraţia;
- se taie ombilicul de la o distanţă de 5 - 7 cm de abdomen şi se dezinfectează
capătul secţionat cu tinctură de iod;
- în scopul grăbirii uscării învelişului pilos, dar şi pentru activarea circulaţiei
sangvine la periferie se masează uşor corpul mielului cu o pânză de sac sau cu un
smoc de paie curate şi uscate.
În continuare, mielul este apropiat de mamă şi lăsat să fie lins, realizându-se,
astfel, şi o activare a circulaţiei sangvine.
 De asemenea, procedându-se în acest fel, oaia se obişnuieşte cu mirosul
caracteristic propriului său produs, fiind capabilă apoi să-l recunoască cu uşurinţă.
Îngrijitorul va urmări ca mielul să sugă colostru imediat (primul supt se va face în
primele două ore de la contactul mieilor cu mediul extern). Când, din diferite motive,
mielul nu poate beneficia de colostru de la propria sa mamă, acesta va fi aplecat la o
mamă doică.
În scopul acceptării cu uşurinţă a unui alt miel de către o oaie doică căreia din
diferite motive i-a murit propriul produs, este necesar ca mielul care urmează a fi
adoptat să fie acoperit cu blăniţa mielului mort sau sacrificat.
În aceste condiţii, viitoarea doică miroase pielea propriului său produs şi-l va
adopta cu uşurinţă. Pentru ca suptul să fie igienic se impune ca la oaia mamă să se
îndepărteze lâna din jurul ugerului şi cozii.

Fig. 11. Acoperirea mielului în vederea recunoaşterii de către oaia doică

După parturiţie, oile mamă vor beneficia de o furajare adecvată stării fiziologice
respective. Astfel, acestea vor primi în alimentaţie furaje considerate ca fiind
lactogene (tărâţe, suculente, masă verde, dacă sezonul permite), iar cantităţile
administrate vor creşte treptat. În cazul oilor cu fătări gemelare sau a primiparelor,
norma de furajare se măreşte cu 0,3-0,4 UN şi 35-50 g PBD.
În timpul perioadei de fătare şi în primele 2-3 săptămâni după parturiţie trebuie
asigurate condiţii optime de microclimat, o temperatură care să aibă valori medii de
16-18°C, o umiditate relativă de 65-75% şi o luminozitate de 1/12. De asemenea,
trebuie luate măsuri de evitare a formării curenţilor de aer.
Pe timp favorabil, mieii şi iezii, împreună cu mamele, pot fi scoşi în padoc, chiar
din prima săptămână de viaţă, pentru acomodarea lor treptată la condiţiile externe de
mediu, fără însă a-i lăsa să se culce pe teren umed şi rece.
Alte activităţi care se desfăşoară pe durata fătărilor. Pentru ca în
desfăşurarea campaniei de fătări să nu intervină evenimente nedorite, cu influenţă
negativă asupra sănătăţii mielului şi a oii, se impune ca anticipat debutului campaniei
de fătări să se ia unele măsuri organizatorice.
Astfel, principalele măsuri tehnice şi organizatorice care trebuie îndeplinite se
referă la:
- curăţirea mecanică, dezinfecţia şi pregătirea adăposturilor şi a maternităţilor;
- compartimentarea corespunzătoare a maternităţilor şi amenajarea boxelor
individuale de fătare;
- amenajarea unui loc în apropierea adăpostului, în care se constituie un stoc
minim de furaje, necesare oilor cazate în maternitate;
- totodată, cu acest prilej, se va efectua şi toaleta ongloanelor.
- pregătirea materialelor strict necesare, cum ar fi: substanţele dezinfectante,
medicamente, caiet de evidenţă, tăbliţe pentru marcarea provizorie, crotalii, foarfece,
cântare etc.

PARTICULARITĂŢILE ÎNTREŢINERII OILOR ŞI A

MIEILOR ÎN PERIOADA DE ALĂPTARE

Perioada de alăptare este una extrem de importantă, întrucât are o mare influenţă în
evoluţia dezvoltării corporale ulterioare şi în nivelul producţiilor la vârsta de adult. Din
aceste considerente, perioada de alăptare este hotărâtoare nu numai în ceea ce priveşte
calitatea tineretului reţinut pentru prăsilă, ci şi în obţinerea unor grupe omogene de
miei pentru îngrăşare.
În raport cu tehnologia aplicată în fiecare exploataţie pot fi elaborate diferite
sisteme şi variante tehnologice astfel, încât, la momentul înţărcării, mielul să aibă o
dezvoltare corporală bună şi uniformă, să exprime caracterele de rasă, să fie sănătos
clinic şi să fie obişnuit cu furajele fibroase şi cu cele concentrate.
Atenţia deosebită creşterii şi întreţinerii mieilor în perioada de alăptare se
datorează şi faptului că, în primele 80-100 zile de viaţă, intensitatea de creştere
înregistrează cele mai mari valori.
De aceea, hrănirea oilor are în vedere şi stimularea secreţiei lactogene, dacă
condiţiile de microclimat şi cele de biosecuritate din adăpost sunt în limite optime.
În aceste condiţii, dacă mieii beneficiază, de o furajare suplimentară şi de
optimizarea factorilor externi, aceştia vor avea o dezvoltare corporală optimă şi o
evoluţie a greutăţii vii în raport cu potenţialul rasei respective.
 TEHNICA ÎNGRIJIRII ŞI HRĂNIRII MIEILOR ÎN PERIOADA
COLOSTRALĂ

Spre deosebire de stadiul intrauterin, creşterea şi dezvoltarea organismului în viaţa

postuterină se desfăşoară sub acţiunea directă a factorilor de mediu externi (climă,
altitudine, sol, hrană, întreţinere etc) în strânsă concordanţă cu factorii de mediu interni,
proprii fiecărui individ (ereditate, sistem nervos, endocrin, etc.).
Din totalitatea factorilor de mediu extern, enumeraţi anterior, cei referitori la
condiţiile de hrănire şi de întreţinere joacă rolul cel mai important. Acest fapt denotă
necesitatea asigurării unor condiţii de întreţinere adecvate, precum şi a unei
alimentaţii intense a mieilor şi tineretului ovin, în caz contrar recuperarea
întârzierilor de creştere este grea şi adesea neeconomică.
Începând cu prima zi de viaţă îngrijirea, întreţinerea şi hrănirea mieilor se fac
diferenţiat. La scurt timp după fătare, mielul viguros şi sănătos se ridică şi se orientează
spre uger, făcând, astfel, primele încercări de a consuma colostru matern. Dacă mielul
nu reuşeşte să finalizeze aceste încercări, va fi ajutat de către îngrijitor şi dacă este
necesar i se introduce şi mamelonul în gură. În situaţiile în care se constată că mielul nu
are intenţia de a consuma colostru, acesta poate fi stimulat prin mulgerea câtorva jeturi
de lapte pe botul acestuia (fig.12).
După fătare, mielul trebuie să consume colostru, deoarece importanţa biologică a
acestuia este aşa de mare, încât deficitul cantitativ şi calitativ al ingestiei în primele 6-
12 ore de viaţă favorizează instalarea tulburărilor gastrointestinale şi a altor afecţiuni,
deseori cu finalizare letală. Haughey [1973] arată că la mieii morţi în primele 8 zile de
viaţă s-au decelat în sistemul nervos central anomalii vasculare, consecinţă a
traumatismelor sau anoxiei survenite în actul parturiţiei. Plant [1972], citat de Pascal
[2007], examinând cauzele mortalităţii perinatale la peste 350 turme de oi, constată că
în majoritatea cazurilor indivizii au suferit infecţii congenitale (30,4% din totalul
mortalităţilor) care, în ordinea importanţei, au fost: vibrioza, toxoplasmoza şi listerioza.
Mortalitatea neonatală la miei variază între 7-33 % din totalul celor născuţi, iar
principala cauză a procentului mare de mortalităţi o reprezintă colibaciloza. Boala
debutează în intervalul 1-8 sau 14-21 zile de la naştere, fiind provocată de tulpini
toxigene sau asociaţii de germeni patogeni din intestin.
În perioada imediat următoare parturiţiei se constată că mortalitatea este mai
ridicată în intervalul 12-14 zile şi are incidenţă mai mare la mieii subponderali (1,5
kg la naştere) , pe când la cei a căror greutate la naştere a fost mai mare de 3 kg
mortalitatea este de trei ori mai redusă. În cazul fătărilor gemelare, care se desfăşoară
în condiţii deficitare, rata mortalităţii creşte mult peste aceste limite. Greutatea mică
a mieilor la naştere se repercutează negativ şi asupra imunoglobulinelor serice, a
căror concentraţie medie este de 45,6 ZSTU la mieii de 3 kg la naştere şi doar de
29,5 ZSTU la cei cu greutăţi sub 2,0 kg (ZSTU= unităţi determinate prin testul
turbidităţii cu sulfit de zinc) [Harker, 1973].

Fig. 12. Aplecarea mielului pentru a efectua suptul colostrului

Pentru a evidenţia rolul şi importanţa perioadei colostrale în menţinerea stării de

sănătate şi în dezvoltarea corporală ulterioară a mieilor, studiile efectuate confirmă că
acestea depind în întregime de anticorpii primiţi, prin colostru în perioada neonatală
[Butler, 1973, citat de Khan et al., 1997].
Dennis şi Narin [citaţi de Taftă, 1995 şi Pascal, 2007] apreciază că circa 12,4%
din mortalităţile înregistrate la mieii recent fătaţi se datorează absenţei reflexului de
supt, inaniţiei, debilităţii şi are o rată mai mare în cazul produşilor rezultaţi din mame
cu stare de întreţinere precară sau când fătările se desfăşoară în locuri improprii. De
asemenea, s-a constatat că în cazul mieilor supuşi unui stres termic redus, aceştia nu
sunt capabili să absoarbă suficient colostru la nivelul intestinului, fapt ce le reduce
practic, forţa de apărare antiinfecţioasă [Halliday, citat de Popescu, 1995].
În condiţiile prezentate se impune ca mieii recent fătaţi să consume colostru încă
din primele 30-80 minute, în caz contrar poate apărea riscul ca germenii aflaţi în
mediul ambiant să-i invadeze fie pe cale digestivă, fie pe cale respiratorie sau
cutanată.
Pătrunderea microorganismelor cu acţiune patogenă de tipul Escherichia şi
Clostridium în ţesuturile individului, în primele ore după naştere, în condiţiile lipsei
de anticorpi la mieii care nu au consumat colostru, induce moartea lor încă din
primele zile.
 Conţinutul colostrului în substanţe imunogene şi, în principal, în
imunoglobuline, conferă mielului rezistenţă organică la îmbolnăviri pentru primele
10-12 zile de la fătare, interval de timp în care acesta îşi dezvoltă propriul său sistem
reticuloendotelial de apărare contra agenţilor patogeni.
Deci, colostrul matern constituie în primele zile după fătare unica sursă de hrană,
fiind din acest punct de vedere un aliment complet şi cu o digestibilitate maximă.
Pe lângă anticorpii specifici, colostrul conţine şi diverşi factori cu caracter
antimicrobian, cum ar fi:
- lizozimul, care intervine în liza bacteriilor gram-negative, condiţionând
caracterul bactericid al imunoglobinelor;
- lactoferina are acţiune preponderent bacteriostatică;
- lactopectidaza are o dublă acţiune, respectiv bacteriostatică şi bactericidă;
- xantinoxidaza catalizează formarea acidului uric;
- vitamina B12 şi acid folic, ca factori antianemici.
Din punct de vedere al conţinutului în substanţe nutritive şi vitamine, colostrul
este mai bogat, comparativ cu laptele. În primele 3-4 zile după fătare proporţia
componentelor din colostru se menţine la valorile iniţiale, însă treptat se apropie de
compoziţia chimică specifică laptelui normal.
Actul suptului este unul reflex, mieii se deprind singuri cu el, excepţie fac cei
slăbiţi, care vor trebui ajutaţi în obişnuirea şi efectuarea primului supt.
În prima săptămână de viaţă, mieii sug des, iar cantitatea de lapte consumată
zilnic depinde, în mare măsură, de capacitatea lactogenă a oii mame, de vârsta şi
greutatea mielului.
În primele zile după parturiţie, mieii sug la intervale reduse (sub o oră), iar
numărul supturilor poate fi şi de 20-25 pe zi şi chiar de peste 40, în cazul mieilor
gemelari. Durata totală a unui supt în primele zile este de cca. 85 secunde, iar
cantitatea de colastru consumată într-o zi variază între 450 şi 600 g, revenind cca. 20-
30 g/supt. Apoi, concomitent cu înaintarea în vârstă, se reduce frecvența supturilor la
7-9 în jurul vârstei de 15-20 zile şi la 3-4 pe zi la vârste mai mari de 60 zile.
Tabel 4. Evoluţia compoziţiei chimice a colostrului la oaie (%)
Momentul Caze- Albumină + Săruri
SU Proteină Lactoză Grăsime
recoltării ină globulină minerale
La fătare 33,22 21,57 8,33 13,24 0,98 9,7 0,97
12 ore 27,75 17,06 6,73 10,33 2,20 7,6 0,89
24 ore 25,11 10,70 4,46 6,24 3,05 10,5 0,86
36 ore 21,60 8,21 4,85 3,36 3,65 8,9 0,84
48 ore 19,50 7,23 4,66 2,57 3,56 7,9 0,81
60 ore 17,36 6,50 4,65 1,85 3,68 6,4 0,78
20 zile 14,62 5,00 4,00 1,00 4,71 4,10 0,81
Sursa: Bottazzidi, citat de Taftă, 1983 şi Pascal, 2007
 Alături de alimentaţie, în dezvoltarea ulterioară a mieilor, un rol deosebit de
important revine şi condiţiilor de microclimat. Cu toate că mamele dispun de cantităţi
suficiente de lapte, în cazul în care factorii de microclimat nu se încadrează în
parametrii optimi pot surveni pierderi de miei.
Acţiunea comună şi prelungită a curenţilor de aer, a umezelii şi a temperaturilor
reduse poate induce inapetenţă, anorexie, tremurături, morbiditate şi chiar pierderi prin
inaniţie.
De aceea, în primele zile după fătare, mieii sunt întreţinuţi împreună cu oile
mame în boxele individuale din maternitate, în care se vor asigura parametrii de
microclimat specifici.
Referitor la activităţile de îngrijire acordate, se impune efectuarea, în această
perioadă, a unor lucrări utile în procesul de selecţie.
Astfel, în primele 2-3 zile de la fătare, mieii vor fi individualizaţi şi cântăriţi, iar
la cei aparţinând raselor de oi cu lâna fină şi semifină se va efectua codotomia cozii.
În acest sens, la miei încă din prima săptămână de viaţă se aplică un inel elastic
din cauciuc la baza cozii, care întrerupe circulaţia sanguină şi inervaţia prin
compresiune continuă. Se produce gangrena uscată, care determină detaşarea cozii în
10-14 zile. După tundere, dezinfecţie şi anestezie locală, se aplica inelul cu mâna sau
cu un dispozitiv extensor (elastrator).
Chirurgical, amputarea se face cu o foarfecă sau cu bisturiul prin secţionare
transversală în spaţiul intervertebral 2-3 coccigian.
În momentul secţionării, pielea este trasă uşor spre bază pentru a putea acoperi
ulterior bontul. Hemostaza se face, de obicei, spontan. Uneori, pentru artera
coccigiană medie, se face sutura hemostatică. Se mai aplică 2-3 puncte de sutură cu
aţa chirurgicală lateral faţă de primul, care este introdus în plan median.

Fig. 13. Dispozitiv extensor pentru aplicat inelul de cauciuc

 Rolul şi importanţa amputării cozii la miei sunt diferite. La rasele de lână,
îndepărtarea cozii are rolul de a elimina posibilitatea murdăririi lânii din zona
posterioară.
La mieii aparţinând raselor de carne, însă şi la cei care aparţin raselor mixte, de tipul
lână uniformă-carne, sau carne-lână uniformă, amputarea cozii are rolul de a evidenţia la
categoriile adulte şi la tineretul îngrăşat gradul de dezvoltare a maselor musculare din
regiunea posterioară.

Fig. 14. Poziţia de aplicare a inelului de cauciuc

În cazul raselor exploatate pentru producţia de pielicele, mieii sunt supuşi, încă
din prima zi de viaţă, activităţilor de evaluare şi control a calităţii învelişului pilos,
iar rezultatele obţinute stau la baza stabilirii clasei pentru performanţa productivă.
Tot pe baza acestor aprecieri fenotipice se stabileşte şi destinaţia ulterioară a
mieilor, adică vor avea una din următoarele destinaţii:
 sacrificare pentru pielicele;
 reţinere pentru prăsilă proprie;
 reţinere pentru vânzare ca material de reproducţie;
 dirijare către îngrăşătorii.