Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Doctrină, Știință, Misiune
Disciplina: Noi descoperiri ale științei și viziunea teologică asupra lumii

Revelația lui Dumnezeu în împrejurările

concrete ale vieții

Coordonator ştiinţific:
Prof. Dr. Habil. Munteanu Daniel

Susţinător:
Ilinca Robert

Târgoviște
2018
1
 PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I: Cunoașterea apofatică și catafatică

Capitolul II: Dinamismul cunoașterii lui Dumnezeu

Capitolul III: Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

2
 Introducere

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui are o importanţă deosebită pentru om,
cel puţin din două puncte de vedere. In primul rând, ea evidenţiază valoarea şi demnitatea
omului, în calitatea sa de purtător al chipului lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, această
cunoaştere îi asigură omului accesul la starea de desăvârşire spirituală, care îi asigură
fericirea, atât în viaţa aceasta, cât şi în eternitate. Legarea fericirii de cunoaşterea lui
Dumnezeu este exprimată în mod clar de Mântuitorul Hristos: "Viaţa veşnică aceasta este: să
Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis"
(loan 18, 3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui se întemeiază pe faptul că El ni se
descoperă ca fiind o fiinţă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe
posibilităţile omului, în calitate de existenţă personală raţională de a intra în dialog cu
Dumnezeu, el fiind făcut după chipul Său.
Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu există două căi: una naturală şi alta supranaturală.
Calea naturală are caracter ascendent, pentru că pleacă de la noi spre Dumnezeu şi evidenţiază
iniţiativa omului. Acesta, folosindu-şi raţiunea, deduce din creaţie existenţa lui Dumnezeu şi
calitatea Sa de Creator Atotînţelept şi Atotputernic al lumii. Putem să adăugăm aici şi
dispoziţia sau înclinaţia firească a omului spre Dumnezeu, care cultivată duce la cunoaştere.
Acest adevăr este exprimat foarte frumos de Fericitul Augustin, care a spus: "Ne-ai făcut
pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea până se va odihni întru tine". Calea
supranaturală pleacă de la Dumnezeu spre oameni şi exprimă, deci, iniţiativa lui Dumnezeu în
acest proces. Este mai completă şi mai sigură decât cea naturală, eliminând posibilitatea ca
omul să-L confunde pe Dumnezeu cu natura. Acestei căi supranaturale îi corespunde şi în om
un organ de sesizare: credinţa, pe care o produce Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Aceste două căi sunt complementare, în sensul că cea de a doua o desăvârşeşte pe
prima. Cunoaşterea noastră referitoare la Dumnezeu este nedeplină, indirectă, analogică şi
simbolică.
a) Cunoaşterea lui Dumnezeu este nedeplină, pentru că puterea noastră de cunoaştere
este limitată, în timp ce Dumnezeu este infinit. În acest sens, Fericitul Augustin a spus:
Mărginitul nu poate cuprinde nemărginitul;
b) Este indirectă, pentru că pleacă de la observarea lumii, din care deduce existenţa lui
Dumnezeu;

3
 c) Este analogică, pentru că îl cugetăm pe Dumnezeu prin comparaţie cu elementele şi
fenomenele din natură;
d) Este simbolică, pentru că numai prin simboluri putem să formulăm idei despre
Dumnezeu, Care în fiinţa Sa rămâne de nepătruns.
Deci, cunoaşterea lui Dumnezeu are caracter limitat, nu se poate defini în integralitate,
fiind mai presus de orice noţiune, atribut sau simbol: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
Dumnezeul nostru, Cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor
neurmate" (Acatistul Prea Sfintei Treimi, icosul I).
Dacă persoana umană este inepuizabilă în conţinutul ei, cu atât mai mult este
inepuizabilă Persoana divină supremă, care rămâne ascunsă chiar atunci când se descoperă.
Pentru acest motiv, Scriptura spune că "nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu" (Ioan 1, 18).

4
 Capitolul I: Cunoașterea apofatică și catafatică

Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaştere a lui Dumnezeu catafatică sau raţională
şi una apofatică sau negrăită, după forma de exprimare, afirmativă sau negativă. Prin nici una
din ele însă, Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Lui. "Prin cunoaşterea catafatică îl
sesizăm pe Dumnezeu numai în calitatea Sa de cauză creatoare şi susţinătoare a lumii, pe
când prin cunoaşterea apofatică facem un fel de experienţă directă a prezenţei Lui tainice,
care depăşeşte simpla cunoaştere în calitate de cauză. Se numeşte apofatică, pentru că
prezenţa tainică a lui Dumnezeu, experiată prin ea, depăşeşte capacitatea de definire prin
cuvinte. Dar această cunoaştere e mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoaşterea
catafatică"1.
Prin cunoaşterea catafatică, Dumnezeu este sesizat din prezenţa şi din lucrările Lui în
creaţie. Trei activităţi ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale:
a. activitatea creatoare, lumea dând mărturie evidentă că Dumnezeu este "creatorul
cerului şi al pământului";2
b. activitatea proniatoare, care se exprimă în legea naturală şi în cea scrisă, pe care
Dumnezeu le foloseşte pentru a conduce omul şi creaţia spre scopul final;3
c. activitatea de judecător, care evidenţiază responsabilitatea omului, prin raportarea
faptelor acestuia la iconomia divină.4
Cunoaşterea apofatică sau prin negaţie exprimă faptul că Dumnezeu nu poate fi
cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin reflectare intelectuală,
analitică şi folosind conceptele de timp şi spaţiu. Pentru acest motiv, apofatismul preferă să
afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ceea ce este. Pentru acest motiv, părinţii
au respins concepţia lui Eunomie, care pretindea că îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum se
cunoaşte pe el însuşi, aplicând lui Dumnezeu categoriile logice ale cunoaşterii umane5.
Ca metodă de cunoaştere, apofatismul înseamnă evidenţa trăită a existenţei lui
Dumnezeu, după ce au fost negate prin tran-scendere existenţele create. Afirmaţiile negative
despre Dumnezeu sunt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Său.
Apofatismul fiind o cunoaştere experimentală, subiectul stă în faţa lui Dumnezeu şi are

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2013,
p. 113
2
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, pp. 118-119
3
Ibidem, p. 120
4
Ibidem, p. 121
5
Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 36

5
evidenţa prezenţei Lui. Este un act de contemplaţie directă, la care se ajunge prin asceză şi
rugăciune6.
Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, catafatica, ce
porneşte de la creaţie către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaştem pe Dumnezeu în
calitatea Să de Cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. La baza acestei cunoaşteri se afla
raţionalitatea creaţiei, care vădeşte înţelepciunea şi mărirea Creatorului: "Cerurile spun slavă
lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm 18, 1). Tăria această este
ordinea raţională a creaţiei prin care Logosul tine în existenţă toate cele create.
Dacă omul poate cunoaşte pe Dumnezeu din natură, această se datorează faptului că
Logosul a sădit în firea oamenilor şi facultatea cunoaşterii Lui prin raţionalitatea creaţiei. Dar
o dată cu facultatea cunoaşterii, Dumnezeu a mai sădit în om şi tendinţa existenţială către El.
Prin cunoaşterea apofatica avem o experienţa directă a prezenţei tainice a lui
Dumnezeu, care depăşeşte simplă Lui cunoaştere răţională. Cunoaşterea apofatica căuţa să
adapteze mintea omului la realităţile dumnezeieşţi care depăşesc orice cuvânt, pentru că omul
să tindă spre asemănare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual şi moral. Creştinismul nu e o
şcoală filosofică care speculează cu noţiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experienţa
comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu. Prin apofatism se evita reducerea lui Dumnezeu la
mintea naturală a omului şi se căuta să se adapteze mintea omului la realităţile vieţii şi
comuniunii dumnezeieşti ale Sfintei Treimi7.
Cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu nu se poate confundă cu cunoaşterea apofatica
a lui Dumnezeu, dar între ele există o complementaritate. Cel ce are o cunoaştere raţională a
lui Dumnezeu şi-o completează cu cea apofatica, iar cel ce are o experienţa apofatica înaltă,
când se exprimă, recurge la termenii celei raţionale. Chiar dacă cunoaşterea catafatica nu
poate clarifică adâncimea tainei lui Dumnezeu, ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu8.
Afirmaţiile cunoaşterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie aprofundate prin cunoaşterea
apofatica. Pe de altă parte, cunoaşterea apofatica, atunci când vrea să se tălmăcească pe sine
pentru folosul duhovnicesc al credincioşilor, recurge la termenii cunoaşterii intelectuale,
umplandu-i mereu cu un înţeles mai adânc decât acela pe care îl pot redă noţiunile
intelectuale9.
Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conştiinţa că Dumnezeu, după
esenţă, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoană este cu totul apofatica şi nu

6
Ibidem, p. 36
7
Florin Frunză, Cunoaşterea în dreapta credinţă, în ” Studii Teologice”, nr. 3-4. 1993, p. 140
8
Ibidem, p. 141
9
Ibidem, p. 142

6
poate fi definită prin raţiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă dispariţia acestora,
ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu că Persoană Care nu poate fi definită.
Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cunoaştere raţională a lui
Dumnezeu, ci se completează reciproc10.
Dacă cunoaşterea intelectuală, este un produs mai mult al gândirii teoretice, iar cea
apofatica un rezultat al experientei duhovniceşti, cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările
vieţii are mai mult un caracter practic. Fiecare om Îl cunoaşte pe Dumnezeu din mustrările
conştiinţei pentru relele săvârşite, din necazurile trecătoare sau mai îndelungate, din bolile
proprii sau ale celor apropiaţi, că urmare a relelor săvârşite11. Însă omul mai cunoaşte pe
Dumnezeu şi din ajutorul pe care-l primeşte de la El pentru a birui necazurile şi suferinţele pe
care le are de îndurat şi care sunt un mijloc de întărire spirituală sau desăvârşire morală.
Toate împrejurările acestea produc o sensibilizare a fiinţei noastre pentru sesizarea
realităţilor de dincolo de lume, pentru căutarea unui sens al lor. Ele fac sufletul mai sensibil
pentru prezenţa lui Dumnezeu în preajmă omului şi îl cheamă la rugăciune. Dar împrejurările
sensibilizează omul şi faţa de aproapele sau, că dovadă a iubirii noastre faţa de Dumnezeu. În
fiecare om sărac, asuprit sau bolnav ne întâmpină Hristos cerând ajutorul nostru12.
Cele două tipuri de cunoaştere au fost denumite încă de timpuriu catafatică sau
pozitivă, cea care îl desemnează pe Dumnezeu cu o serie de atribute pozitive cum ar fi: ştiinţă,
bunătate, sfinţenie etc, pornind de la atributele omeneşti, ridicate la superlativ, respectiv:
atotbunătate, atotştiinţă, preasfânt şi altele. Se mai numeşte şi via afirmationis sau via
causalitatis şi via eminentiae sau via superlativa13.
Este prima treaptă spre cea negativă sau apofatică.Cunoaşterea apofatică sau negativă
pleacă dinspre Dumnezeu spre lume. Mai este numită şi via negationis, fiind cea care
desemnează tot ceea ce nu se poate cunoaşte, ajungând să constate că Dumnezeu nu este
nimic din ceea ce este creat, ci mai mult decât atât, mai presus decât orice atribute.
Este definită ca cea mai înaltă cale de cunoaştere, respectiv „necunoaştere mistică”.
Această cunoaştere statuează că Dumnezeu are existenţă în Sine, dincolo de orice determinare
noţională. Sf.Grigorie de Nissa (sec. IV) afirmă: “adevărata cunoaştere şi vedere a lui

10
Pavel Florenski, Dogmatică şi dogmatism, trad. de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 161
11
Florin Frunză, art. cit., p. 143
12
Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană. Învăţătura patristică, liturgică şi
iconografică, trad. de Pr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 186
13
Ibidem, pp. 186-187

7
Dumnezeu constă în avedea că El este invizibil, pentru că ceea ce noi căutăm este dincolo de
cunoaştere, cu totul despărţit prin întunericul inconprehensibil”14.
Cei care excelează în descrierea acestui tip decunoaştere sunt Dionisie Areopagitul,
apoi Maxim Mărturisitorul (+662) care îi comentează opera. În sfârşit, Sf. Ioan Damaschinul,
autorul primei lucrări sintetice de dogmatică, afirmă că“ Dumnezeu este infinit şi
incomprehensibil şi ce putem înţelege din El este infinitatea şi incomprehensibilitatea Lui”,
sau “Dumnezeu nu aparţine clasei lucrurilor existente, nu pentru că El n-ar avea existenţă, ci
pentru că El este mai presus de orice lucru existent, este deasupra chiar a existenţei însăşi”15.
Ortodoxia accentuează apofatismul sau cunoaşterea prin negaţie ca fiind mai adecvat
şi mai puţin expus erorii, dar lasă suficient spaţiu cunoaşterii catafatice, ca modalitate primară
de cunoaştere a realităţilor dumnezeieşti, o cunoaştere în parte, necesară însăşi naturii limitate
omeneşti. Acelai Sf. Grigorie de Nissa spune că îl căutăm pe Dumnezeu ca Cel ce este, căci
”A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L avea”16, nu numai a-L cunoaşte ca ceea ce nu este.
Apofatismul arată că Dumnezeu nu trebuie asociat sau asimilat cu ceva din categoriile
gâdirii empirice sau cu adevăruri filosofice, pentru că Dumnezeu Adevărul este altceva decât
dumnezeul filosofiei religiei. Teologia înseamnă trăirea adevărului pe care întâi îl afirmă, dat
fiind faptul că s-a arătat prin lucrarea lui Dumnezeu în afară17.
De exemplu, sunt teologice exprimările pozitive precum ”Dumnezeu este Treime de
persoane”,”Dumnezeu mântuieşte pe om”, ceea ce conduce pe credinsios la experiena a ceva
ce există prin sine i poate fi experiat. Dumnezeu i-a spus lui Moise ”Eu sunt Cel ce sunt”
(Ieşire 3, 14). Sf. Pavel a spus atenienilor ce ştie despre ”Dumnezeul cel necunoscut lor”, iar
Sf. Ioan spune ”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8).

14
Sfântul Grigorie de Nissa, Despre viaţa lui Moise, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Sfântul Gheorghe- Vechi,
București, 1995, p. 26
15
Prof. S.L. Epifanovici, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, trad. de Marcel Corja, Ed.
Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 74
16
Sfântul Grigorie de Nissa, op. cit., p. 28
17
Nae Ionescu, Filosofia religiei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 15

8
 Capitolul II: Dinamismul cunoașterii lui Dumnezeu

Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu este condiţionat de progresul spiritual, realizat

prin curăţirea de patimi. Cu cât această curăţire este mai mare, cu atât creşte adâncimea şi
durata sesizării lui Dumnezeu: "Urcând cu hotărâre pe munte..., de este vreun Aaron să urce
cu mine şi să stea aproape ... Iar dacă este vreun Nadab sau Abiud..., să urce, dar să stea
departe, după vrednici a curăţirii. Iar dacă e careva ... cu totul necurat, nici să nu se apropie,
căci nu va fi ferit de primejdie; iar dacă e curăţit în mod trecător, să rămână jos şi să asculte
numai glasul trâmbiţei şi al cuvintelor simple ale evlaviei"18.
În special în cazul apofatismului, necesitatea curăţirii de patimi arată că nu este vorba
doar de o cunoaştere negativă intelectuală, cum a fost înţeleasă în Apus, adică o simplă negare
a unor afirmaţii raţionale despre Dumnezeu, ci o cunoaştere prin experienţă 19. Din această
cauză, părinţii răsăriteni numesc această apropiere de Dumnezeu unire, deci mai mult decât
simplă cunoaştere. Pe de altă parte, cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci supraraţională,
adică depăşeşte mijloacele obişnuite de cunoaştere20.
Cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu o vom avea în viaţa viitoare, dar experierea
lucrărilor dumnezeieşti se face aici, printr-o viaţă înduhovnicită. În cunoaşterea apofatică, pe
de o parte Dumnezeu este sesizat, iar pe de altă parte, această sesizare dă de înţeles ceva
dincolo de orice sesizare: "Mie mi se pare că prin ceea ce este sesizat, mă atrage spre El (căci
Cel total nesesizat nu dă nici o nădejde şi nici un ajutor); iar prin ceea ce este sesizat îmi
stoarce admiraţia; iar admirat fiind, e dorit din nou; iar dorit fiind, ne curăţeşte, iar
curăţindu-ne, ne dă chip dumnezeiesc; iar devenind astfel, vorbeşte cu noi ca şi cu nişte
prieteni; ba cuvântul cutează să spună ceva şi mai îndrăzneţ: Dumnezeu se uneşte cu
dumnezei şi e cunoscut de ei (atât cât aceştia pot să-L cunoască).... Deci, Dumnezeu e infinit
şi anevoie de contemplat. Şi numai aceasta se sesizează din El: infinitatea"21.
Deci, în cunoaşterea lui Dumnezeu avem nevoie de cuvinte şi de sensuri, împrumutate
de la creaţie, în care se manifestă puterile Lui, iar pe de altă parte, aceste sensuri trebuie
depăşite, pentru a putea ajunge la Dumnezeu, ca principiu al lucrărilor Sale, fără a se
confunda însă cu ele22. Această ambivalenţă susţine un permanent progres în cunoaşterea lui

18
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Heral, Bucureşti, 2006 p. 80
19
Drd. Augustin Bidian, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în ” Studii Teologice”, nr. 9-10, 1956, p. 568
20
Ibidem, pp. 568-569
21
Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 83
22
Pr. John McGuckin, Semnele împărăţiei, vol. I, trad. de Marian Rădulescu, Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, p.
53

9
Dumnezeu. În acest sens, Sfântul loan Gură de Aur spune: "Judecăţile Lui sunt nepătrunse,
căile Lui de neurmatdarurile de nedescris mărimea Lui nu are margini..., toate sunt
necuprinse... Nu e vorba de fiinţă, ci de iconomii... Dar dacă iconomiile Lui sunt necuprinse,
cu cât mai mult El însuşi?"23.
Despre progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu vorbeşte şi Sfântul Grigorie de Nyssa.
În concepţia acestuia, sufletul, eliberat de "împătimirea" faţă de cele materiale, devine uşor şi
apt "de mişcarea către cele de sus". Şi neîntâmpinând obstacole, urcă din ce în ce mai mult,
"întinzându-se spre cele dinainte ... Căci dorind prin cele deja obţinute să nu se lase
înălţimea de deasupra, îşi face fără oprire pornirea spre cele de sus, înnoindu-şi mereu tăria
zborului, prin cele săvârşite"24.
Dinamismul cunoaşterii lui Dumnezeu ocupă un rol important în gândirea lui Dionisie
Areopagitul. Datorită legăturii foarte strânse între catafatic şi apofatic, el nu vede în această
cunoaştere o sumă de afirmaţii pozitive sau negative, ca în teologia scolastică, ci o cunoaştere
experimentală care numai în exprimare recurge la termeni afirmativi şi negativi. Faptul că atât
afirmaţiile, cât şi negaţiile intelectuale îşi au baza într-o experiere a lucrărilor lui Dumnezeu
micşorează deosebirea prea strictă între cunoaşterea raţională şi cea apofatică a lui Dumnezeu:
"Lui Dumnezeu trebuie să-i recunoaştem toate afirmaţiile împrumutate de la lucruri, ca Unul
ce e cauza tuturor şi să-I negăm pro-priu-zis toate, ca fiind mai presus de toate, dar să nu
credem că negaţiile contrazic afirmaţiile, ci mai degrabă să socotim că e mai presus de toate
negaţiile, Cel ce e mai presus de toată negarea şi afirmarea"25.
Dionisie Areopagitul îI numeşte pe Dumnezeu "întuneric", ca fiind Cel total
necunoscut. In acelaşi timp, acest "întuneric" este "lumina neapropiată" în care se spune că
locuieşte Dumnezeu (cf. I Tim. VI, 16). Lumina aceasta depăşeşte capacitatea de sesizare a
vederii. Pentru acest motiv, cel ce se învredniceşte să-L cunoască pe Dumnezeu ajunge în
întunericul dumnezeiesc, "prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte"26. "Căci
ajungând cu adevărat în Cel mai presus de vedere şi de cunoaştere, cunoaşte chiar prin
aceasta că este dincolo de toate cele sensibile şi inteligibile"27. Dumnezeu este dincolo de
întuneric şi de lumină, nu în sens privativ, ci mai presus de ele, pozitivul şi negativul raportate
la Dumnezeu depăşesc sensurile lor din lumea creată, pentru că El este "fiinţa cea mai presus

23
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, trad. de Walter Alexander, Ed. Herald,
Bucureşti, 2007, p. 38
24
Sfântul Grigorie de Nissa, op. cit., p. 90
25
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti,
1996, p. 247
26
Vladimir Lossky, Vedera lui Dumnezeu, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 76
27
Sfântul Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 258

10
de fiinţă şi mintea neînţeleasă şi cuvântul de negrăit. Nu există cuvânt şi înţelegere şi numire
pentru ea, nefiind nimic din cele ce sunt"28.
Sfântul Grigorie Palama definitivează învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la
cunoaşterea catafatică şi apofatică. Prima foloseşte atât concepte negative, cât şi pozitive.
Întruparea ne conduce însă la o cunoaştere superioară, care depăşeşte pozitivul şi negativul
conceptual. El vorbeşte de o "vedere mai presus de vedre", care nu este fiinţa lui Dumnezeu,
ci o experimentare a puterii Lui29. Răspunzând lui Varlaam, care spunea că cea mai înaltă
cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin negaţia raţională, el precizează: "Altceva este,
scumpule, vederea (contemplaţia) şi altceva teologia, întrucât nu este acelaşi lucru a grăi
ceva despre Dumnezeu şi a dobândi şi a vedea pe Dumnezeu. Căci şi teologia negativă este
cuvânt”30.
Sfântul Grigore Palama explică astfel expresiile aparent contradictorii ale lui Dionisie
Areopagitul: în sens propriu, Dumnezeu este lumină, dar este numit întuneric, în sens de
depăşire, adică lumina aceasta este nesesizabilă simţurilor sau minţii31. Capacitatea de
sesizare a acestui întuneric este posibilă numai celor care se curăţesc de patimi. Cel ajuns în
această lumină vede mai presus de vedere şi nu vede în sens de depăşire, "întrucât nu vede
prin vreo lucrare a minţii şi a simţurilor, căci a depăşit toată lucrarea cunoscătoare,
ajungând mai presus de vedere şi de cunoaştere; adică vede şi lucrează la un nivel mai înalt
ca noi, ca unul ce a ajuns mai sus decât omul şi e dumnezeu după har şi fiind unit cu
Dumnezeu vede pe Dumnezeu prin dumnezeu"32.
Descoperindu-Se lumii ca treime de Persoane, deschise spre comuniune, Dumnezeu i-
a dat omului şi posibilitatea de a-L cunoaşte: „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe
Tine singurul şiadevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis!” (Ioan 17, 3).
Rolul esenţial încunoaştere îl are credinţa, care reprezintă o cunoaştere intimă, prin experienţă
şi trăire. Nu există limită în cunoaşterea lui Dumnezeu Cel infinit. Cunoaşterea tainică, prin
experienţă, începe cu Taina Sf. Botez şi se continuă în viaţa viitoare într-un permanent
progres epectatic, fără a se ajunge la o cunoaştere definitivă, de fiinţă, a lui Dumnezeu.

28
Ibidem, p. 135
29
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, în ” Studii Teologice”, nr. 9-10, 1983,
p. 677
30
Sfântul Grigoria Palama, Scrieri I. Tomosuri dogmatice, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p.
508
31
Ibidem, p. 509
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 138

11
 Capitolul III: Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete
ale vieții

Părintele Stăniloae include în numărul modalităţilor de cunoaştere şi cunoaşterea lui

Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieţii. Dacă cunoaşterea catafatică are un caracter
intelectual, iar cea apofatică este o performanţă accesibilă numai celor îmbunătăţiţi
duhovniceşte, toţi credincioşii îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în acţiunea lui providenţială, prin
care sunt conduşi în diferite împrejurări din viaţă, uneori hrănindu-le bunuri, alteori privân-
du-i în mod pedagogic de ele33. Şi în primul caz, şi în cel de al doilea este stimulată
responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dumnezeu ne oferă bunuri şi ne
învită să ne unim cu El şi cu semenii în întărire sau ne mustră că n-am făcut aceasta şi ne
îndeamnă să ne căim şi să facem în viitor ceea ce n-am făcut în trecut34.
Deosebit, sufletul omului, care se situează într-un vis-a-vis existenţial faţă de
Dumnezeu şi intră cu El într-un dialog patetic, în încercarea de a înţelege şi de a suporta
suferinţa. În aceste situaţii, Dumnezeu nu mai este o realitate bănuită sau posibilă, ci una
prezentă, chiar în situaţia celor care se declară necredincioşi35. Dialogul acesta este exprimat
într-o manieră impresionantă în special în Psalmi şi în Cartea lui Iov. "Doamne, Dumnezeul
meu, am strigat către Tine şi m-ai vindecat. Doamne, ai scos din iad sufletul meu ..." (Psalmul
29, 2-3). "Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte
... El dă înştiinţări oamenilor ... ca să-i întoarcă de la cele rele şi să-i ferească de mândrie,
păzindu-le sufletul de prăpastie şi de calea mormântului. De aceea, prin durere, omul este
mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un tremur neîntrerupt... El se roagă lui
Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi îi îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie
şi astfel îi dă omului iertarea Sa" (Iov 33, 14-26).
Raportarea omului la Dumnezeu în împrejurări diferite din viaţa sa este exprimată de
Sfântul loan Gură de Aur astfel: "Iar când zic rugăciunea, ... cu sufletul îndurerat, cu cugetul
concentrat, aceasta se ridică la cer şi aduce vindecarea. Căci sufletul omenesc, câtă vreme se
bucură de multă libertate, se revarsă şi se împrăştie. Dar când vreo împrejurare îl
strâmtorează..., trimite rugăciunile cele curate şi fervente spre înălţime. Şi ca să afli că mai
ales cele făcute în necaz sunt ascultate, ascultă ce spune proorocul: «în necazul meu către

33
Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 43
34
Ibidem, p. 43
35
Iustin Popovici, Abisurile gândirii şi simţirii umane, trad. de Gabriel Mândrilă, Ed. Sofia şi Metafraze,
Bucureşti, 2013, p. 72

12
Domnul am strigat şi m-a auzit». Să ne încălzim deci conştiinţa, să ne îndurerăm sufletul cu
amintirea păcatelor..., nu ca să-l aducem la disperare, ci ca să-1 pregătim să fie ascultat, ca
să-l facem să fie treaz, să vegheze şi să atingă înseşi cerurile. Căci nimic nu alungă atât de
mult nepăsarea şi moleşeala ca durerea şi necazul, care adună cugetul din toate părţile şi-l
întoarce spre Dumnezeu"36.
Există o corespondenţă firească între suferinţele pe care le suportăm şi propriile
noastre păcate, care nu sunt altceva decât expresii ale îndepărtării noastre de Dumnezeu şi de
semeni. Pentru acest motiv, Sfântul Simeon Metafrastul spune că "acestea ţi s-au întâmplat
din dreapta judecată şi poruncă a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat
nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat binefăcătorului tău, acelea le-ai şi luat. Şi cu
ce măsură ai măsurat, cu aceea ţi se va măsura şi dreaptă este judecata lui Dumnezeu care s-
a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui
Dumnezeu"37.
Atitudinea faţă de noi a lui Dumnezeu ca persoană se arată uneori şi în refuzul Lui de
a răspunde, atunci când evidenţa prezenţei şi lucrării Sale prin natură şi prin conştiinţa omului
este slăbită; "Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina trufaşei împilări
a celor răi. Zadarnică le este truda; Dumnezeu nu aude şi Cel Atotputernic nu ia aminte. Cu
atât mai puţin, când tu zici că nu ştii de unde să-L iei, că tu eşti cu El în judecată şi că-L tot
aştepţi să vină" (Iov 35, 12-14).
Pe Dumnezeu îI cunoaştem şi prin solicitările semenilor noştri. In apelurile acestora,
noi trebuie să sesizăm chemarea Mântuitorului Hristos: "Atunci drepţii îi vor răspunde
zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau când Ti-am dat să bei?...
Iar împăratul, răspunzând, le va zice: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti
fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 37-40). De fapt, în mâna întinsă a
săracului trebuie să vedem chiar mâna lui Hristos, iar în faţa chinuită de suferinţă a acestuia,
faţa lui Hristos, care Se identifică astfel cu persoana umană aflată în suferinţă38.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii este o cunoaştere
existenţială, în care experiem caracterul Lui personal şi marea Sa iubire faţă de noi, în calitate
de Creator, Proniator şi Mântuitor. Pentru acest motiv, elementele catafatice se îmbină în mod
armonios cu cele apofatice.

36
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 43
37
Sfântul Simeon Metafrastul, Despre libertatea minţii, în Filocalia, Vol. V, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2011, p. 367
38
Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 45

13
 Concluzii

Imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu după fiinţă nu trebuie să constituie un

obstacol în căutarea omului la cele înalte. Dimpotrivă, El este Cel care se vrea cunoscut, dar
dacă L-am cunoaşte după modul în care se cunosc între ele Persoanele Sfintei Treimi, nu ar
mai fi Dumnezeu, iar aceasta ar conduce la o dramă pentru viaţa omului fără Dumnezeu.
Dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe care nu L-am văzut, atunci totul ne este
descoperit prin revelaţie de către Dumnezeu. Ceea ce se crede eronat, că Dumnezeu S-a retras
şi lasă lumea la voia întâmplării (panteismul), este demonstrat cu argumente contrarii de către
cei mai mari teologi pe care Biserica i-a avut. Dumnezeu se face şi azi cunoscut celor ce vor
să vadă acest lucru. El se revelează neîncetat şi lucrează până acum asupra lumii, păzindu-o şi
îndeplinind planul Lui de mântuire a omului.
Prin cunoaşterea teologică şi o interpretare bună a dogmelor şi legilor bisericeşti,
ajungem să-L vedem pe Dumnezeu aşa cum n-am mai facut-o niciodată. Ajungem să credem
că locuim în acelaşi loc cu Dumnezeu.
Sfinţii sunt cele mai clare exemple ale cunoaşterii teologice pure a lui Dumnezeu.
Chiar dacă ei nu L-au cunoscut pe pământ într-un mod transcendental, au făcut-o când au
trecut dincolo de lumea aceasta. Au stat faţă către faţă la judecată şi datorită faptului că nu s-
au abătut de la dogmele bisericeşti cât au fost în viaţă, ba mai mult, au cunoscut în parte pe
Dumnezeu, ei au dobândit viaţa de veci şi Împărăţia lui Dumnezeu.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015;
2. Bidian, Drd. Augustin, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în ” Studii
Teologice”, nr. 9-10, 1956;
3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1981;
4. Epifanovici, Prof. S.L., Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, trad.
de Marcel Corja, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2009;
5. Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană. Învăţătura
patristică, liturgică şi iconografică, trad. de Pr. Vasile Răducă, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1995;
6. Florenski, Pavel, Dogmatică şi dogmatism, traducere de Elena Dulgheru, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1998;
7. Frunză, Florin, Cunoaşterea în dreapta credinţă, în ”Studii Teologice”, nr. 3-4,
1993;
8. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, în ”
Studii Teologice”, nr. 9-10, 1983;
9. Ionescu, Nae, Filosofia religiei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000;
10. Lossky, Vladimir, Vedera lui Dumnezeu, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis,
Sibiu, 1995;
11. McGuckin, Pr. John, Semnele împărăţiei, vol. I, trad. de Marian Rădulescu, Ed.
Marineasa, Timişoara, 2003;
12. Popovici, Iustin, Abisurile gândirii şi simţirii umane, trad. de Gabriel Mândrilă,
Ed. Sofia şi Metafraze, Bucureşti, 2013;
13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996;
14. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, 2006;
15. Sfântul Grigorie de Nissa, Despre viaţa lui Moise, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed.
Sfântul Gheorghe- Vechi, București, 1995;

15
16. Sfântul Grigoria Palama, Scrieri I. Tomosuri dogmatice, trad. de Diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009;
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, trad. de Walter
Alexander, Ed. Herald, Bucureşti, 2007;
18. Sfântul Simeon Metafrastul, Despre libertatea minţii, în Filocalia, Vol. V, trad. de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2011;
19. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 2013;
20. Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 2003.

16