Obiectivele pe termen mediu

ale politicii monetare al BNR

și al cursului de schimb

Studente: Lăzărescu Maria Cristina

Leuștean Cătălina
Specializare: Management Financiar-Bancar
An: I
 CAP I. Aspecte teoretice privind obiectivele fundamentale cât
și intermediare ale politicii monetare, instrumentele politicii
monetare dar și politica de curs de schimb

Banca Națională a României (BNR) este banca centrală a României,

având personalitate juridică. Aceasta este o instituție publică
independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea
sucursale şi agenții atât în municipiul Bucureşti, cât şi în alte localități din
țară.
Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menținerea
stabilității prețurilor. Principalele atribuții ale BNR sunt:
a. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb;
b. Autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudențială a
instituțiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcționări a
sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;
c. Emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României;
d. Stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e. Administrarea rezervelor internaționale ale României.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Națională a
României utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operațiuni de
piață monetară şi de creditare a instituțiilor de credit, precum şi
mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea
de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice
centrale şi locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor
naționale şi altor societăți cu capital majoritar de stat. BNR poate efectua
pe piața secundară operațiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau
poate lua în gaj (garanție reală mobiliară care se constituie prin
deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind titularului său atât un
drept de urmărire, cât şi unul de preferință), pentru acordarea de credite
colateralizate, creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților publice
centrale şi locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor
naționale şi altor societăți cu capital majoritar de stat, instituțiilor de credit
sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite
certificate de depozit şi atrage depozite de la instituții de credit, în
condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele
politicii monetare.
Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale
de plată pe teritoriul României. Moneda națională este leul, iar
subdiviziunea acestuia, banul.
În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca Națională
a României poate acorda instituțiilor de credit credite pe termene ce nu
pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:
a. titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în
portofoliul Băncii Naționale a României, sau
b. depozite constituite la Banca Națională a României sau la alte
persoane juridice agreate de Banca Națională a României.

Politica monetară, fiind unul din instrumentele majore pe care le

foloseşte statul pentru a echilibra economia, a constituit multă vreme o
preocupare a multor economişti. Keynesiştii susțineau că politica
monetară, prin modificarea ofertei de bani, poate influența cererea
agregată de bunuri şi servicii şi poate conduce, în acest fel, la utilizarea
completă a forței de muncă fără inflație. În a doua jumătate a secolului al
XX-lea, acest lucru s-a dovedit eronat. Ideea a fost fundamentată de J.M.
Keynes, în 1936, prin lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor”, care a revoluționat întreaga lume şi punea
pe locul secund politica monetară, considerând mai eficace politica fiscală.
Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze,
în definitiv prezentarea direcțiilor de acțiune ale băncii centrale în ceea ce
priveşte măsurile de politică monetară. Brunner şi Meltzer defineau
problema obiectivelor intermediare ca o problemă de alegere a unei (sau a
unor) strategii optime care să conducă politica monetară în condiții de
incertitudine şi de înregistrare de lag-uri în ceea ce priveşte obținerea de
informații despre obiectivele fundamentale ale politicii.

Instrumente de politică monetară

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de
instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-şi exercite influența
la nivelul economiei. Băncile centrale utilizează o multitudine de
instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin
propriile acțiuni întreprinse, altele generând influențe în plan monetar ca
urmare a acțiunilor întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor
acțiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a retrage din economie
lichiditate.
Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi
manifestate de băncile centrale în acțiunile întreprinse de acestea pentru
elaborarea şi aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce
presupun:
  -Asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare
în condițiile existenței unor puternice şocuri generate la nivelul cererii şi al
ofertei de monedă;
 -Posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât şi a
obiectivelor operaționale în scopul reflectării constrângerilor instituționale
care pot influența nefavorabil acțiunea generată de instrumente;
 -Asigurarea atingerii şi altor obiective adiacente (precum asigurarea
funcționării normale a sistemului de plăți din economie, asigurarea
dezvoltării rapide a piețelor monetare şi de capital, posibilitatea prevenirii
unor posibile crize);
 -Reflectarea condițiilor macroeconomice, în general, şi a tipului de
politică monetară şi a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.
Mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure
realizarea interacțiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii
monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare asigurat de
banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii
macroeconomice) şi cea structurală (legată de obiectivele şi
constrângerile instituționale care condiționează eficiența transmiterii
măsurilor de politică monetară). Se poate face, astfel, distincție între
instrumente directe şi indirecte de politică monetară.
Dacă instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței pentru
a influența semnificativ anumite condiții vizând cererea şi oferta,
instrumentele directe stabilesc şi impun limite în planul activității
monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura
instrumentele de politică monetară astfel:

INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

DIRECTE INDIRECTE
Plafonul de credite Credite de refinanțare
Creditele direcționate Mecanismul rezervelor minime
obligatorii
Active lichide obligatorii Mecanismul taxei oficiale a scontului
Operațiunile de open-market

Instrumente directe de politică monetară

 Plafon de credit-banca centrală alocă creditele, în mod direct, la
nivelul intermediarilor financiari.
Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai
multe motive, printre care:
 Uşurința aparentă de implementare a acestui instrument;
 Percepția relativă legată de acurateţea cu care pot fi realizate
obiectivele monetare şi cele legate de credit;
 În condițiile unei piețe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca
de altfel şi ale unei bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi
cel mai eficient instrument de politică monetară la momentul respectiv;
 Faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalități de
direcționare a creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul
agricol, energetic etc.).
Creditele direcționate-sectoarele de activitate considerate a fi
favorizate au beneficiat de credite acordate la o rată a dobânzii
subvenționată, având ca rezultat alimentarea cu lichidități suplimentare
economiei, pe fondul transformării inflației corective în inflație structurală.
Nivelul minim al activelor lichide-normă prudențială bancară
potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide
determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor.
Efectul acestei impuneri este simțit doar în condițiile în care băncile
apelează la resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de
aceasta sunt practic, prohibitive (Avantaj: în cazul ţțărilor aflate în curs de
dezvoltare, în combinație cu alte instrumente de politică monetară, poate
da rezultate în ceea ce priveşte întărirea siguranței operațiunilor bancare).
 BIBLIOGRAFIE
FRIEDMAN, Benjamin M. . Target, instruments and indicators of
monetary policy, Journal of Monetary Economics, nr.1, 1975, pag.456
BALINO, Tomas J.T., SUNDARARAJAN, V. . Monetary policy instruments:
Design of instrument mix and coorfination of instrument design
.Instruments of Monetary Management . Issues and Country Experiences,
Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M Zamalloa, International Monetary
Fund, 1997