Petriu Beatrice

10U1

Floare Albastra
De Mihai Eminescu
Poezia “Floare albastră” este o idilă cu accente filozofice. A fost scrisă
în anul 1872 și publicată în anul 1873 în revista“Convorbiri literare”.
Poezia are la bază motivul literar al “florii albastre”, întalnit la
romanticii europeni, pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul
iubitei, precum și tendința de proiectare a iubirii in infinit.
Motivul “florii albastre” se intalnește la romanticul german Novalis și
semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă
lume, cândva cu speranța realizarii cuplului. La Eminescu, motivul “florii
albastre” semnifică aspirația spre iubirea ideală posibilă, proiectată în
viitor, dar și imposibilitatea împlinirii cuplului, ideea îmbogățită de poet
cu accente filozofice profunde, privind incopatibilitatea a două lumi
diferite, din care fac parte cei doi indragostiți.
Poezia „Floare albastră” face parte din tema iubirii și a naturii,
această creație fiind îmbogățită cu profunde idei filozofice care vor
căpăta desăvârșire în poemul „Luceafărul”.
Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală, spre
perfecțiune, care nu se poate împlini, idee exprimată de ultimul vers al
poeziei „Totuși este trist în lume”.
Ideea poetică exprimă tristețea și nefericirea poetului pentru
neputința împlinirii cuplului iubirii.
Poezia este alcătuita din patru secvențe lirice, două ilustrând
monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico – filozofic al
poetului. Primele trei strofe exprimă monologul iubitei, care începe prin
situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind
„cufundat în stele/ Și în nori, și-n ceruri nalte”, semnificând un portret
Petriu Beatrice
10U1

al omului geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate

prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoașterea, istoria,
măreția, tainele și geneza universului, ca sugerare a înălțimii spiritual la
care simte și gândește geniul: „câmpiile Asire”, „întunecata mare”,
„Piramidele-nvechite”. Iubita îl cheama în lumea reală, îndemnându-l să
abandoneze lumea ideatică și oferindu-i fericirea terestră: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Strofa a IV-a este monologul liric al poetului în care se accentuează
superioritatea preocupărilor și a gândirii sale, prevestind finalul poeziei.
Iubita este „mititică” și desi poetul recunoaște că „ea spuse adevărul”,
se desprinde o ușoară ironie privind neputința lui de a fi fericit cu acest
fel de iubire enunțată cu superioritatea omului de geniu („Eu am râs, n-
am zis nimica”).
Următoarea secvență poetică, monologul liric al iubitei, începe printr-
o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice
liricii eminesciene: cadrul, izvorul, stâncile, prăpăstiile, văile sunt în
armonie desăvârșită cu sterile îndrăgostiților: „Hai în codrul cu
verdeață/ Unde izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ Îl
prăpostia măreața.”
Jocul dragostei este present și în această poezie, în care gesturile
tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se
constituie într-un adevărat ritual: „Și mi-i spune – atunci povești/ Și
minciuni cu-a ta guriță/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă
iubești.” De remarcat este faptul că iubita își face un scurt auto –
portret din care reiese și emoția întâlnirii: „Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi
desface de-aur părul.”
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii, idee întâlnită
frecvent și în alte poezii erotice, este accentuate și in aceste versuri:
„Căci va fi sub pălărie”, „Grija noastră n-aib-o nimeni,/ Cui ce-I pasă că-
Petriu Beatrice
10U1

mi ești drag?” Arta iubirii este descrisă de fată prin gesture tandre,
mângâietoare, ademenitoare: „Te-oi ținea de după gât”, „Ne-om da
sărutari pe cale”.
Ultimele doua strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat
de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumusețea și
perfecțiunea fetei este sugerata de versul „Ca un stâlp eu stam în
lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebuna” sugerează miracolul
pe care îl trăise poetul in visul său pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la
meditație privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi
realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Și te-ai dus, dulce
minune,/ S-a murit iubirea noastră/ Floare – albastră! Floare –
albastră!/ Totuși este trist în lume!”
Moartea iubirii sugerează neputința împlinirii cuplului, întrucât cei
doi aparțin a două lumi diferite. În penultimul vers, repetiția smbolului
iubirii absolute, „floare – albastră”, semnifică tânguirea, tristețea și
nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-și împlini idealul.
Ultimul vers, „Totuși este trist în lume!”, a stârnit numeroase
controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui „totuși” sau „totul”,
întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut.
Ca în toate poeziile de dragoste, domină și aici timpul viitor al
verbelor, care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care,
dacă s-ar împlini, fericirea ar fi deplină, de aceea este proiectat in viitor:
„vom ședea”, „mi spune”, „mi ținea”.
Epitetul „dulce” caracteristic artei poetice eminescene, surprinde și
aici prin inedit, în comparațiile: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele: „dulce minune”, „dulce netezându-mi părul”, „dulce
floare”.
Petriu Beatrice
10U1

Ritmul este trohaic, masura este de 7 – 8 silabe, iar rima este

îmbrățișată, uneori asonantă: „căldura/ gură”, „frunze/ ascunse”.
„Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci și o
meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât
Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este
motivul fundamental al întregii sale creații romantice.