Noaptea de decemvrie

de Alexandru Macedonski
- Comentariu literar –

Rămas în literatura română mai ales prin valoarea ciclului de poezii al „Nopţilor” şi
prin lirica din volumul „Rondeluri”, Alexandru Macedonski debutează ca poet printr-un
volum intitulat sugestiv „Prima verba”, în 1872.
În 1890 Macedonski publică în ziarul „Românul” poemul în proză „Meka şi Meka”,
valorificând o legendă orientală care va sta la baza poeziei „Noaptea de decemvrie”. În proza
Meka şi Meka prinţul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeşte cu limbă de moarte de la tatăl
lui îndemnul de a nu se abate niciodată în viaţă de la calea cea dreaptă. După moartea tatălui
său, prinţul pleacă în pelerinaj spre cetatea sfântă musulmană Meka, însoţit de un alai de
servitori, cămile şi cai, stăpânit de dorinţa de a străbate deşertul persan în linie dreaptă. În
acelaşi timp cu el, pleacă spre Meka şi un cerşetor numit Pocitan-ben-Pehlivan, pe care prinţul
îl invită să i se alăture alaiului său. Acesta refuză şi parcurge drumul pe căi ocolite, profitând
de umbră şi răcoare, reuşind astfel să intre în cetatea sfântă Meka. Drumul drept parcurs de
prinţul arab este chinuitor, acesta moare răpus de soarele nemilos al deşertului şi nu reuşeşte
să ajungă la cetatea sfântă Meka. Pilda acestei parabole este aceea că omul curajos, care
preţuieşte îndeosebi demnitatea şi integritatea morală nu este apreciat de societate, fiind învins
de impostorul care alege căi ocolite şi triumfă totdeauna. Pe de altă parte, artistul creator care
trăieşte în sfera ideilor înalte este victorios din punct de vedere spiritual şi poate accede în
lumea abstractă, superioară, „Meka cerească”.
Legenda în proză Meka şi Meka, scrisă de Macedonski cu 12 ani înainte, este punctul
de plecare al poemului „Noaptea de decemvrie”, simbolizând condiţia omului superior care nu
poate admite niciun compromis în calea sa spre atingerea idealului absolut. Poezia apare în
volumul „Flori sacre” din 1912, care-l defineşte pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea
de la romantism la simbolism, de la curentele tradiţionale la cele moderne.
Poemul reuneşte, într-o manieră originală, romantismul cu simbolismul, în care există
însă şi elemente de factură clasicǎ.
Incipitul constă tocmai în sugerarea lipsei de inspiraţie a poetului, metaforizată prin
versul” Pustie şi altă e camera moartă”. Poemul „Noaptea de decemvrie” începe prin
descrierea spaţiului de creaţie, sugerând absenţa ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor
„pustie şi albă e camera moartă”, „palatele sale sunt albe fantasme”, în care poetul „trăsnit stă
de soartă”, absenţa muzei fiind sugestiv exprimată prin „nici o scânteie în ochiu-adormit”.
Apare inspiraţia, simbolizată de „flacăra vie” care este adusă de un arhanghel, semn că
ea este de natură divină, poetul simţindu-se emoţionat de tema poeziei care-i este sugerată
direct, „Avut şi puternic emir voi să fii”, făcând posibilă accederea poetului în universul ideal
al poeziei. Poetul este simbolizat, aşadar, de emirul dornic să plece la cetatea sfântă Meka,
fapt pentru care va trebui să-şi părăsească „rozul Bagdad”, viaţa fericită de care s-ar fi bucurat
în acest „rai de-aripi de vise şi rai de grădini”.
Emirul, simbol al omului superior, are o serie de calităţi ce conturează portretul geniului
„Şi el e emirul, şi toate le are / E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, şi aspiră sa ajunga la Meka:
„Spre Meka se duce cu gândul mereu”. Între viaţa dulce din „rozul Bagdad” şi Meka este însă
„o pustie imensă”, „e-o mare aprinsă de soare”, pe care emirul trebuie s-o străbată, înfruntând
pericolele ce-l ameninţă, pentru că „pradă pustiei câţi oameni nu cad?”.
Emirul porneşte la drum „pe-o albă cămilă”, însoţit de un măre alai alcătuit din robi
înarmaţi, „negri-armăsari”, cămile ce poartă provizii de apă şi hrană, oprindu-se „o clipă pe
verdele pisc” pentru a-şi privi ultima oară „oraşul în roza idilă”. În acelaşi timp cu el pleacă
spre Meka un drumeţ cu înfăţişare de cerşetor, al cărui portret este alcătuit în antiteză cu cel al
emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci
numai ţeluri omeneşti: „searbăd la faţă / Mai slut e ca iadul, zdrenţos şi pocit / Hoit jalnic de
bube - de drum prăfuit / Viclean la privire şi searbăd la faţă.”
Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă fiecare dintre cei doi călători. Cerşetorul
pleacă „pe-un drum ce coteşte”, simbol al compromisurilor pe care omul obişnuit le face în
viaţă, „O tânără umbră, de soare-l fereşte / Şi drumu-ocoleşte mai mult - tot mai mult”. Emirul
porneşte să parcurgă deşertul, ca simbol al vieţii în linie dreaptă, trăieşte cu demnitate, fără
nici un fel de ocolişuri sau subterfugii: „Şi el naintează - şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot
dreaptă - dar zilele curg / Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg - / Şi el naintează - dar zilele
curg”.
Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne, el nu este ocrotit în drumul său
de nimic, „nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare / Şi el naintează sub flăcări de soare”.
Calea cea dreaptă urmată de emir stă sub semnul focului „şi foc e în aer” şi sub semnul
sângelui „în ochi o nălucă de sânge”. Culoarea dominanţi în parcurgerea deşertului este roşul,
ca simbol al vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul, devenit „nălucă sublimă”.
Servitorii şi animalele mor pe rând, „dragi tineri, cai ageri şi mândre cămile”, proviziile
se sfârşesc şi ele, „şi tot nu s-arată cetatea de vise”, prinţul rămânând singur sub arşiţa
nemiloasă a pustiei, sub „aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel”. Culoarea roşie este aici simbol al
destinului implacabil, fiind pretutindeni un „roşu de sânge”, „roşii movile”, imaginea
căpătând valenţe apocaliptice: „Oribil palpită aceeaşi culoare [...] Tot roşu de sânge zăresc
peste tot”. Chinurile emirului, care suferă de sete şi de foame sugerează zbuciumul poetului
pentru condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica şi chiar speranţa este „în
sufletu-i moartă”.
Ajuns la apogeul călătoriei sale, emirul trăieşte iluzia idealului pe care speră să-l
atingă prin intrarea în sfânta cetate, „chiar porţile albe le poate vedea”, aleargă spre cetate, dar
aceasta se depărtează pe măsură ce dorinţa lui creşte: „Spre albele ziduri, aleargă - aleargă,
[...] Dar Meka începe şi dânsa să meargă”. Setea poetului de a atinge perfecţiunea creaţiei este
un ideal ce depăşeşte aspiraţia umană, pentru că „visu-i nu este un vis omenesc”, de aceea
atingerea absolutului este imposibilă „alba cetate rămâne nălucă”.
Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină întreaga
existenţă împlinirii unui ideal absolut, el căzând victimă propriului crez care cere sacrificii şi
care este de neatins. Cu ultimele puteri, emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe porţile
Mekăi pământeşti, în timp ce, el va transcede în Meka cerească: „Sunt Meka cerească, sunt
Meka cea mare”.
Finalul poeziei redă simbolul destinului omului superior supus suferinţei pricinuite de
incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a-i înţelege idealul ce este greu de atins: „Murit-a emirul
sub jarul pustiei”.

Temǎ: Identificați ȋn poezie elementele romantice, simboliste și clasice!