Dragos.

: Nu avem de fapt un sistem imunitar ci două: unul înnăscut şi

unul dobândit (sau „adaptativ”). Primul se formează când fătul e în burta
mamei, iar diverse molecule (numite imunoglobuline) trec prin placentă
din sângele mamei în organismul fătului. Cu acest nivel imunitar ne
naştem. Doar că el este insuficient. Este nevoie de unul mai „deştept”
care să şi înveţe care sunt pericolele din jur şi să se adapteze la ele. Acest
sistem dobândit începe să se formeze imediat după naştere ca urmare a
contactului cu pielea mamei şi cu laptele matern. Astfel intră în organism
milioane de bacterii care ajung să populeze gura, nasul, gâtul, stomacul
şi intestinele. Aceste bacterii sunt cele care conduc la formarea
sistemului imunitar adaptativ, care se definitivează cu ajutorul
vaccinurilor şi al bolilor copilăriei. Astfel, el învaţă care sunt provocările
din mediul în care trăim şi dezvoltă reţete de apărare pe care le
„memorează” producând anticorpi de fiecare dată când este cazul.

Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi

de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care „elimină 99% dintre
bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz
care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai
ales înăuntru nostru de 2 ori mai multe celule străine decât celule proprii
– majoritatea bacterii. Suntem ca un fel de autobuz pentru alte specii
microscopice. In intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi
asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am
putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o
simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă
vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii
nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele
controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează
felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea.
Iuliana.: Bine, dar cum de am ajuns să fim controlaţi de bacterii?

D.C.: Simplu – de la mâncare. Studiile au demonstrat că ceea ce

mâncăm ajunge să ne controleze genele. Mâncarea se descompune în
stomac şi intestine unde eliberează fragmente de ARN (numite
microARN). Acestea au puterea de a controla gene, în
special oprindu-le funcţionarea. De aici şi efectul anti-
cancerigen al unor alimente. MicroARN-ul eliberat de ele
opreşte genele care au luat-o razna în unele celule unde
acestea produc creştere necontrolată – adică tumori.
Aşa cum am spus, mâncarea e răspunzătoare de apariţia
aşa-numitului sistem imunitar dobândit. Povestea este foarte
veche, începe acum 450 milioane de ani, pe vremea primilor peşti cu
falci osoase. Felul de hrănire al acestora s-a schimbat datorită „dotărilor”
noi, dar au apărut probleme cu digestia noii hrane. Soluţia
au fost bacteriile. Ele puteau ajuta la digestie dar era riscant să le
ţină în ei pentru că provocau infecţii. Şi nu peştii au găsit soluţia,
ci bacteriile. De fapt nu ele propriu-zis, ci viruşii care le
colonizează. Bacteriile sunt toate purtătoare de viruşi.
Aşa ajungem şi noi să facem viroze, nu luând virusul direct ci înghiţind
bacteriile care îl poartă. Asta pentru că viruşii nu pot trăi de capul lor, ci
doar în alte organisme. Sunt fiinţe simbiote. Şi pentru că depind de alţii
în permanenţă, au inventat metode de simbioză. In cazul peştilor de care
vorbeam, ei au găsit o soluţie foarte costisitoare, au investit masiv, dar
rezultatul a fost unul semnificativ. Ce au făcut? Au dublat pur şi
simplu numărul genelor acelor peşti, generând copii ale
genelor existente (Da, viruşii au această putere. Am mai
spus că jumătate din genele umane au fost create de
viruşi). Doar că aceste copii nu erau identice. Unele gene noi aveau
funcţii mai specializate ale genelor vechi iar altele aveau funcţii complet
noi. Genele din sistemul nervos al acelor peşti primitivi au fost folosite
pentru a crea sistemul imunitar dobândit (sau adaptativ). Iar funcţia
acestuia era de a gestiona simbioza cu bacteriile din
stomac şi intestin. Ele erau izolate doar în sistemul
digestiv, primeau hrană şi generau energie cu care
trăiau viruşii, dar şi peştii. Dacă evadau din sistemul
digestiv erau atacate de sistemul imunitar. Deci Matrix-
ul nu este o idee SF umană… Şi cum aceste gene iniţial aveau
funcţii în creier, aceste funcţii se regăsesc şi în sistemul digestiv.
I.A.: Am auzit despre creierul intestinal. Ce este el?

D.C.: Puţini ştiu că noi avem şi un sistem nervos al

intestinului. Se numeşte sistem nervos enteric. Sistemul
nervos enteric furnizează informaţii organismului privind mişcări ale
tubului digestiv (contracţii, dilatări) şi schimbări chimice. De asemenea,
el controlează circulaţia sangvină în intestin şi secreţia de fluide. El
conţine 100 milioane de neuroni (cam câţi sunt într-un creier de
şobolan), mai mulţi decât avem în şira spinării. Aceştia sunt de cel puţin
14 tipuri şi folosesc toţi neurotransmiţătorii pe care îi foloseşte şi
creierul. In plus pe lângă digestie, neuronii enterici folosesc
neurotransmitători precum catecolaminele şi acetilcolina pentru a regla
răspunsul imunitar faţă de bacteriile din intestine.
95 % din neurotransmiţătorul serotonină este găzduită în intestine unde
porneşte secreţia enzimelor digestive şi mişcările peristaltice. Iar în
creier ea reglează emoţiile.. De fiecare dată când ne
simţim deprimaţi sau irascibili, nivelul de serotonină
este scăzut. Iar ea se sintetizează dintr-un aminoacid
numit triptofan, pe care îl luăm din alimente. Deci sistemul
nervos enteric are rol de control asupra a ce intră în organism prin
aparatul digestiv şi funcţionează mână în mână cu sistemul imunitar
adaptativ, fraţi fiind produşi din gene provenite din sistemul nervos
central.
Deşi este un creier exilat, sistemul nervos enteric este
totuşi legat de fratele mai mare – creierul din cap
-printr-un nerv numit nervul vag. Nervul vag este parte
din aşa-numitul sistem nervos vegetativ (da, avem şi
aşa ceva, un fel de frate vitreg al sistemului nervos
central, care gestionează organe precum inima, plămânii
şi vasele de sânge).
90% din fibrele nervului vag poartă informaţii de la intestine la creier.
Senzaţiile de „fluturaşi în stomac” pe care le simţim când suntem
emoţionaţi sunt cauzate de hormonii de stres eliberaţi de sistemul nervos
vegetativ în situaţia de „fugă sau luptă”. Stresul suprastimulează şi
nervul vag din esofag cauzând senzaţia de „strângere de gât” sau durere
în capul pieptului. Cam tot ce înseamnă emoţie are legătură
cu aceste sisteme, majoritatea oamenilor care suferă de
anxietate sau depresie având alterată funcţia gastro-
intestinală iar stresul cronic din copilărie se ştie că
produce tulburări intestinale la om când acesta ajunge
la maturitate.
LA.: Să revenim la legăturile dintre imunitate şi creier….

D.C.: Da. Mult timp s-a crezut despre creier că este un organ
„independent”, care nu este dotat cu mecanisme imunitare. Dar pe la
finele anilor ’90, s-au descoperit în neuroni receptori pentru limfocite şi
alte molecule specifice sistemului imunitar. Ulterior s-a găsit şi sursa
acestora şi anume celulele gliale.

Neuronii nu sunt singurele celule din creier, aşa cum cred mulţi oameni.
De fapt nu sunt nici cele mai numeroase. Cele mai numeroase
sunt aşa-numitele celule gliale. Ele sunt de 5-9 ori mai
multe decât neuronii. Se pare că in raportul ăsta de 9 la
1 îşi are originea şi mitul celebru care spune că noi ne
folosim doar 10% din capacitatea creierului.
Celulele gliale sunt văzute în mod tradiţional ca având rol de suport
pentru neuroni, ajutându-i să funcţioneze şi să se vindece de boli sau
traumatisme. Totuşi, în ultimii ani unii cercetători au început să se
întrebe dacă nu cumva ele participă şi la învăţare sau alte funcţii ale
creierului. De altfel, ca o curiozitate, creierul lui Ein-stein nu diferea de
creierul unui om normal prin neuroni, ci prin aceste celule gliale, care
erau mult mai numeroase.

Studiile realizate la University of Rochester au observat că celulele gliale

umane sunt diferite de ale rozătoarelor, fiind de 20 de ori mai mari, mai
variate ca formă şi mult mai numeroase. La fel, cei de la Institutul Cajal
din Madrid au descoperit că de-a lungul evoluţiei creierului uman
numărul de neuroni a crescut cu 25% faţă de al maimuţelor, în timp ce
numărul de celule gliale cu 300%. Ele acoperă un număr mare
de neuroni şi sinapse contribuind la integrarea informaţiei în reţelele de
neuroni. Şi aici sunt deosebiri importante între noi şi animale – la
şobolani o celulă glială acoperă 100.000 de sinapse iar la noi 2 milioane.
La om ele penetrează adânc în creier trecând prin mai multe straturi de
substanţă cenuşie iar la şobolani nu. Acest gen de penetrare a creierului
are loc doar la om şi la maimuţele mari.
IA.: Concret cum funcţionează aceste celule în creier? Altfel decât
neuronii?

D.C.: Ele nu declanşează semnale electrice precum

neuronii ci eliberează chimicale, numite
neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii eliberaţi de o asemenea
celulă ajung la membrana alteia şi aici declanşează un val de ioni de
calciu care străbate celula. La om, aceste valuri de ioni de calciu au o
viteză de 3 ori mai mare decât la şobolani. Cercetătorii de la Brain
Research Institute al University of California at Los Angeles şi-au pus
întrebarea „Ce ar fi să înlocuim celulele gliale de la şobolani cu unele
umane? Şi să vedem dacă supravieţuiesc cu aceste celule străine. Şi dacă
da, la ce le foloseşte acest implant gen Frankenstein/Alien.” Şi cum la ei
asemenea idei nu rămân la nivel de discuţii la o bere au şi facut-o. Le-au
injectat asemenea celule şi au început să le observe. Şi le-au tot observat
de la 2 săptămâni până la 20 de luni. Nu mare le-a fost surpriza să vadă
că ele s-au integrat în creierul şobolanilor dar păstrându-şi dimensiunile
enorme de la om, penetrându-le substanţa cenuşie aşa cum fac la om şi
începând să comunice între ele dar şi cu celulele gliale originale ale
animalelor. Ei au observat un lucru fantastic, şi anume că aceste celule
umane au întărit sinapsele din creierul şobolanilor, în acest creier up-
gradat sinapsele aveau nevoie de mai puţină stimulare ca să se activeze
iar şobolanii cu creier parţial uman erau mult mai buni la teste de
învăţare şi memorie decât şobolanii normali.
In plus, celulele gliale furnizează şi molecule
imunitare. Cei de la University of Rochester au mai găsit ceva
interesant şi anume chimicala secretată de celulele gliale
răspunzătoare de aceste performanţe. Ea se numeşte
tumor necrosis factor alfa (TNF alfa). Supriza constă în
faptul , că aceasta este o moleculă specializată în
activarea sistemului imunitar în caz de inflamaţii, ea
stimulând reacţia organismului în faza acută a
inflamaţiei. Are rol de asemenea în inhibarea tumorilor
şi a înmulţirii viruşilor. Deşi rolul său în sistemul imunitar este
bine cunoscut, mai recent au fost identificate tot felul de implicări ale
sale în sistemul nervos. Astfel, se ştie că ea creşte pe fond de stres,
anxietate, depresie, dar şi în situaţia în care primim de la
cineva un feedback negativ.
I.A.:Deci creierul pe fond de stres eliberează substanţe cu rol imunitar.

D.C.: Aici am vrut să ajung: în creier, reacţia la un mediu

stresant este similară cu reacţia la invazia unui corp
străin – virus sau bacterie. Stresul psihologic conduce la
pornirea în creier a unui mecanism primordial prin care
orice celulă se apără de invazia unui virus.
I.A.: Şi cum răspunde o celulă la o asemenea invazie?

D.G.: La fel ca o ţară atacată de un vecin: îşi închide

graniţele şi lansează semnale de alertă către alte celule.
Neuronii îşi slăbesc conexiunile cu cei din jur, îşi reduc
foarte mult activitatea şi chiar se autodistrug, aşa cum
vedem că se întâmplă în filmele SF cu navele spaţiale.
Iar aceste reacţii sunt declanşate iniţial de celulele
gliale, care au rolul de a apăra neuronii.
I.A.: Dar tot nu am înţeles de ce se apără neuronii în faţa stresului ca în
faţa viruşilor?
D.C.: Pentru că informaţia pe care o învăţăm şi care noi
considerăm că „ne defineşte” ca persoane pune
stăpânire pe genele neuronilor şi devine „stăpâna”
lor. Şi tinde să se protejeze de alte informaţii, cu care nu este în
congruenţă. Iar dacă nu poate, preferă să distrugă neuronii „infectaţi” cu
informaţia respectivă. Stresul de la birou conduce iniţial la reacţii
inflamatorii, la fel ca şi atunci când suntem răciţi, oamenii făcând febră
fără un motiv obiectiv. Iar dacă stresul persistă, încep să se distrugă
sinapsele şi să moară neuronii. Iar imunitatea organismului iniţial creşte
exagerat, pentru ca apoi să scadă şi să ne lase expuşi. La unii oameni,
acest mecanism este mai alert, cu efecte mai vizibile. Dacă vă
afectează mult ce spun alţii despre voi şi tindeţi să vă
apăraţi vehement convingerile, atunci sunteţi printre
aceştia. La fel, dacă aveţi mereu sentimentul că nu aveţi controlul
asupra a ceea ce se întâmplă în jur. Acum ştiţi că, dacă nu luaţi măsuri,
vă veţi distruge creierul.
Filosofii au delimitat întotdeauna mintea de corp, iar psihologii au
încercat întotdeauna să se separe de medici. Realitatea însă de multe ori
contrazice gândirea umană, de regulă superficială, subiectivă şi limitată.
Nu vom ajunge să aflăm cine suntem cu adevărat făcând meditaţii izolaţi
într-o peşteră ci studiind maşinăria complicată din interiorul nostru.

I.A.: Şi atunci, putem cumva să ne influenţam voluntar imunitatea?

D.C.: Da. Chiar simplu. Ştiaţi că dacă jucaţi Brigde (Joc de cărţi) circa o
oră jumate vă creşte numărul de limfocite din sânge (limfocitele sunt
celule din sistemul imunitar care se luptă cu microbii şi viruşii). Şi ca să
vedeţi că toate mamiferele stau la fel la capitolul ăsta, efectul de la
oameni fiind doar o evoluţie a ce exista deja la animale, studiile pe
şobolani au găsit că expunerea lor la un aşa-zis „mediu îmbogăţit” (adică
o cuşcă cu jucării de tot felul şi roată în care să alerge, în care stau mai
mulţi la un loc şi pot interacţiona unul cu altul) are efecte antioxidante şi
anti-inflamatorii. E de notat că aceşti şobolani erau modificaţi genetic
pentru a avea simptome de Alzheimer, deci cu atât mai important este
efectul benefic pe care l-a avut mediul asupra lor!
In general, activităţile Care mobilizează lobul frontal şi hipocampul se
pare ca stimulează sistemul imunitar. Iar relaţia este reciprocă. Am mai
spus că în hipocamp apar noi neuroni cât timp trăim. Ei bine, apariţia lor
este influenţată de molecule din sistemul imunitar. Dacă avem probleme
cu acesta, avem probleme şi cu regenerarea creierului. De altfel, se ştie
(şi am mai spus-o) că unele boli nervoase precum depresia, anxietatea,
schizofrenia sau bolile degenerative sunt asociate cu un nivel mai mare
de inflamaţie, atât în creier cât şi în organism.

Zona din creier care este afectată în bună măsură de bolile afective
(numită cortexul cingulat subgenual, pentru cei curioşi) se activează şi
când avem o inflamaţie în organism. Stresul în general, produce
inflamaţie, de aceea, uri tratament împotriva stresului şi depresiei este
administrarea de anti-inflamatoare, gen aspirină. Relaţiile sociale sunt
foarte legate de imunitate. Oamenii care au puţini prieteni sau
se simt singuri, au un nivel mai ridicat de molecule ale
sistemului imunitar, la fel ca i atunci când au o
inflamaţie sau infecţie. Ei sunt şi mai expuşi la asemenea
probleme medicale datorită unui sistem imunitar mai obosit. Dacă
pierdem pe cineva drag, se activează zona durerii fizice
din creier şi apar reacţii inflamatorii în organism. La fel
se întâmplă când primim o evaluare negativă din partea
cuiva.
S-a descoperit că zonele din creier care răspund la
pierderea unei relaţii sociale importante sunt cam
aceleaşi care răspund la durere şi activează sistemul
imunitar ca răspuns la ameninţări fizice.
Apoi, felul în care empatizează cu problema noastră doctorul care ne
tratează, cât de sincer, preocupat şi suportiv îl simţim, scurtează durata
bolii pe care o avem şi mobilizează mecanismele imunitare care se luptă
cu boala. Dacă suntem martori la scene crude, în care oameni mutilaţi ne
prezintă problemele lor, şi înainte de a ne culca ni se dă în nas cu un
spray ce conţine molecule din sistemul imunitar care răspund la
inflamaţii, ni se fixează mai puternic amintirea legată de scenele văzute.
Acestea se fixează în timpul somnului în aceeaşi perioadă când are loc şi
răspunsul imunitar la infecţii. Se ştie că somnul ne vindecă, de aceea
suntem mai somnolenţi când suntem bolnavi. Chestia e că
sistemul imunitar tratează scenele traumatizante ca pe
o boală şi favorizează formarea de memorii aversive faţă
de acea informaţie pentru a ne proteja pe viitor de acele
situaţii.
Chiar şi modul în care reuşim să ne gestionăm timpul şi activitatea
impactează imunitatea. Dacă în mod constant suntem prea încărcaţi cu
sarcini, trebuie să luăm prea multe decizii, nu vedem finalitatea a ce
facem şi simţim că nu ne ajunge timpul, ne scade imunitatea, iar în
organism apar moleculele pro-inflamatorii de care vorbeam.

Dacă vreţi un secret cum să vă menţineţi imunitatea cât mai bună fără să
luaţi nici un fel de medicamente – înconjuraţi-vă de oameni cu
care puteţi povesti ce vă interesează şi pe care ştiţi că
vă puteti baza oricând, implicaţi-vă în activităţi care au
o semnificaţie deosebită pentru voi, în care credeţi
foarte mult şi încercaţi să aveţi cât mai des anticipări
pozitive. Adică să vă gândiţi la lucruri plăcute care
urmează să vi se întâmple: succese, întâlniri, excursii,
cadouri, etc. Ţoate acestea vă întăresc şi creierul şi
imunitatea.