Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”,Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”

HAR ȘI LIBERTATE
În tradiția patristică a secolului al XIV-lea

Dimitrios Tselenghidis

Coordonator:Asist.Univ.Dr.Alexandru Prelipcean

Student: Manolea Șerban Sebastian

Anul II, Grupa 3
 HAR ȘI LIBERTATE
În tradiția patristică a secolului al XIV- lea

În lucrarea de față, propunem spre recenzie opera semnată de dl. Dimitrios Teselenghidis 1,
profesor universitar al Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic, iar din anul
1995 Profesor la Departamentul de Teologie Dogmatică. Scopul lucrării domniei sale este de a
prezenta și a pătrunde în interiorul problemei bazată pe relația dintre harul lui Dumnezeu și
libertatea omului, relație conturată pe baza unei tradiții patristice unitare. În conștiința Bisericii,
harul lui Dumnezeu și libertatea omului constituie doi factori indispensabili pentru mântuirea
omului. De această problemă legată de har și libertate s-a ocupat în special creștinismul apusean,
care a abordat această relație în mod judiciar.
În secolul al XIV-lea se pune-desigur, iarăși în mod indirect- problema relației dintre harul
lui Dumnezeu și libertatea oferita omului de Acesta, în urma provocărilor provenite din
influentele și înrâuririle modului de gândire al teologiei apusene. Părinții secolului al XIV-lea au
accentuat în unanimitate că participarea active la harul dumnezeiesc de către om arată nu doar
libertatea lui ontologică de păcat și moarte, ci oferă libertății omenești create o perspectivă
necreată în cadrul îndumnezeirii harismatice a omului. Tradiția patristică a secolului al XIV-lea
este unitară în privința acestei problem concrete la care se limitează opera propusă.2
Încercând să facem o imagine de ansamblu operei înainte de a intra în amanunte observăm
că tratarea temei acestei opera se face în trei capitole. Primul capitol tratează despre harul
dumnezeiesc și libertatea omului fiecare în parte, continuând cu relația ce se poate dezvolta între
ele. În al doilea capitol este creionată și analizată înrobirea omului și eliberarea lui ontologică,
precum și caracterul eliberării harismatice ce este dăruită în cadrul Bisericii. Ultimul capitol
conturează participarea omului eliberat la harul lui Dumnezeu și sunt abordate consecițele acestei
participări pentru îndumnezeirea omului.
În introducere autorul își propune să explice înțelesurile celor două cuvinte, har și
libertate, factori care sunt fundamentali mântuirii omului, prezentând in mod comparativ cele
două perspective teologice, apuseană și răsăriteană, cu privire la relația dintre harul lui
Dumnezeu și libertatea cu care a fost înzestrat omul, libertate care este considerată unul dintre
cele mai mari daruri cu care Creatorul își înzestreză cununa creației, omul. Isihaștii, cu Palama ca
reprezentant principal al lor și Cabasila, contemporanul acestora, ca cei ce exprimau teologia și
experiența duhovnicească a Bisericii, au văzut relația dintre harul lui Dumnezeu și libertatea

1
Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis s-a născut în județul Pella din Grecia de Nord în anul 1949. A urmat cursurile
Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic, iar în anul 1984 a susţinut teza de doctorat: Teologia
icoanei și importanța ei antropologică. Din 1975 este cadru didactic universitar al facultății amintite, iar din 1995
Profesor la Departamentul de Teologie Dogmatică. A fost Profesor Asociat la mai multe Universități din Europa, iar
articolele sale au fost traduse în numeroase limbi. Este un iubitor al neamului românesc, jumătate dintre studenții
pe care i-a coordonat la master și doctorat în decursul activității sale fiind români. A conferențiat la mai multe
Facultăți de Teologie din România, la Iași, Arad și Cluj. Principalele teme ale cercetării sale științifice sunt
soteriologia Bisericii Ortodoxe, cât și a celei Apusene, precum și eclesiologia și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe.
2
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015, pp.
10-11.

2
omului ca o relație dintre teologie și antropologie din perspectiva mântuirii și în unitate
indisolubilă cu hristologia și eclesiologia.3
Primul capitol intitulat Ontologia harului dumnezeiescc și a libertății omenești debutează
cu prezentarea generală a noțiunii de har. Pentru scriitorii elini clasici cuvântul har, care este
etimologic din verbul χαιρω (a se bucura), înseamnă frumusețea, bunătatea, bunăvoința și
recunoștința, însă conform tradției și experienței Bisericii har este numită și strălucirea firii
dumnezeiești. Înțelesul teologic al cuvântului har arată acea energie anume, firească și ființială a
dumnezeirii. Părinții veacului al XIV-lea sunt cei care întemeiază biblic întreaga teologie a
harului. Potrivit Sfântului Grigorie Palama4 și lui Filotei Kokinos5, slava, strălucirea și harul lui
Dumnezeu sunt „lumina” în care Se îmbracă Dumnezeu, potrivit psalmistului (Ps. 103,2). Mai
mult, după Sf.Grigorie Palama, această lumină este „focul” nematerial și dumnezeiesc care
luminează sufletele noamenilor.6 Autorul tratează pe baza tradiției patristice a veacului al XIV-
lea legătura în chip liturgic dintre Vechiul Testament, Noul Testament și Împărăția viitoare,
folosind ca temei scrierile Sfântului Grigorie Palama, a lui Filotei Kokinos și a lui Nicolae
Cabasila. Astfel, atât Palama7, cât și Kokinos8, referindu-se la pasajul de la In 4,10-14, identifică
„apa cea vie” de care vorbește Hristos femeii samarinence, cu harul dumnezeiesc și lucrarea
Sfântului Duh. Slava lui Dumnezeu se identifică la isihaști cu harul Acestuia, astfel și întâiul
mucenic Ștefan (Fapte 7,55-57), dar și cei trei apostoli de pe muntele Taborului au văzut slava
lui Dumnezeu. Această lumină a harului dumnezeiesc de care au fost umpluți cei care I-au urmat
Mântuitorului este numită Palama „foc” nematerial și dumnezeiesc.9 Potrivit Sfântului Grigorie
Palama harul dumnezeiesc nu constituie ființă, nici nu există prin-sine, adică „în ipostas
propriu”. Nu este de-sine-ipostasiat, cienipostasiat. Și spunem că este enipostasiat, deoarece nu
este considerat ca fiind de-sine, ci in ipostasul altuia10. Provine din Ființa dumnezeiască,
rămânând unit cu accesta în chip nedespărțit, așa cum precizează Filotei Kokinos, căldura în foc
și în cei încălziți de el.11 Autorul încearcă să ofere un răspuns cu privire la izvorul și cauza
harului dumnezeiesc, folosindu-se de scrierile lui Grigorie Palama și a lui Filotei Kokinos, găsim
astfel izvorul harului ca fiind Ființa dumnezeiască veșnică12, adică Dumnezeul Treimic întreg:
Sunt așadar, însemnează Palama, și Tatăl și Fiul și Duhul cel Sfânt împreună izvor al apei celei
vii, adică al harului dumnezeiesc.13 Apare o contradicție între părerea susținută de isihaști, în
frunte cu Sf.Grigorie Palama, și Varlaam, urmat de Akindin, cu privire la necreerea harului.
Aceștia din urmă, alăturându-se latinilor, susțin că harul dumnezeiesc este zidit și vizibil prin
simțuri.
În al doilea subcapitol, unde se vorbește despre libertate ca însușire caracteristică
fundamentală a realității că suntem creați după chipul lui Dumnezeu, Dimitrios Tselenghidis
afirmă că libertatea omului este în primul rând legată de modul lui de existență. Omul, al cărui
punct de plecare ontologic se află în nimic, a venit la ființare prin lucrarea creatoare a lui

3
Ibidem.
4
Sf. Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniștesc cu sfințenie, 3,1, 40, p.555.
5
F. Kokinos, Cuvântul 11, ed. D. Kaimakis, p.457.
6
Sf.Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniștesc cu sfințenie, 3, 1, 40, p.652.
7
Idem, Cuvânt apodictic, 2, 65, vol. I, p. 136.
8
F. Kokinos, Cuvântul 6, p. 208.
9
Sf.Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniștesc cu sfințenie, 3, 1, 35, p.647.
10
Idem, Dialogul unui ortodox cu un Varlaamit, 26, ed. P.Hristu, vol.II, p.188.
11
F.Kokinos, Cuvântul 10, p.386.
12
Sf.Grigorie Palama, Antieoigrafia, 7,p,168.
13
Idem, Cuvânt apodictic,2, 65, p.136.

3
Dumnezeu, de aceea și este dependent ontologic de cauza din care provine. Făcându-l pe om
după chipul Său, Dumnezeu a întemeiat liberul arbitru al omului pe o realitate care oferă
liberului arbitru premise de o însemnătate hotărâtoare pentru mersul pe mai departe al omului
spre desăvârșire. După chipul constituie acea temelie a existenței omenești, care îi dă omului
posibilitatea ontologică să se miște spre bine. Sfântul Ioan Damaschinul întărește și el că după
chipul arată caracterul înțelegător și liberul arbitru14, iar Cabasila identifică liberul arbirtru cu
omul însuși: Este același lucru a spune, a distruge liberul arbitru cu a distruge omul. 15 Liberul
arbitru și libera alegere dau omului posibilitatea să se întoarcă de bunăvoie atât spre bine, cât și
spre rău, fiindcă potrivit antropologiei Bisericii, odată cu căderea chipul lui Dumnezeu din om nu
este distrus complet, ci doar se estompează, se alterează.
În subcapitolul ce tratează despre relația dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului
putem observa ,conform argumentelor aduse de autor, o împreună-lucrare. În această relație,
inițiativa o are Dumnezeu Cel în Treime. Însă, cu desăvârșire necesară în lucrarea mântuirii, spre
care țintește această relație, este și împreună-lucrarea liberă, neîncetată și activă a omului cu
harul lui Dumnezeu dăruit în Biserică.16
Cel de-al doilea capitol al lucrării conturează ideea despre Robia și eliberarea omului,
începând cu expunerea robiei omului față de păcat, diavol și moarte. Căderea protopărinților
noștri reprezintă un eveniment de o importanță majoră pentru neamul omenesc. Nerespectarea
poruncii lui Dumnezeu de către Adam a creat fundamentul ontologic al robiei omului față de
păcat și al urmării acestuia, adică al morții. Cabasila observă că de atunci, un triplu perete
desparte pe oameni de Dumnezeu: păcatul, firea omenească și moartea. 17 Păcatul constituie o
boală a voinței și de aceea numai ființele raționale sunt contaminate de el, deoarece numai
ființele raționale au conștiință și voință, acesta aducând după sine îmbolnăvirea și degradarea
omului întreg. Dimitros Tselenghidis înfățișează în acest subcapitol urmările păcatului pe care
omul le suferă, reușind să expună părerea Sfântului Grigorie Palama cu privire atât la moartea
sufletească, cât și la moartea trupească. Moartea sufletească este definită de către Palama ca fiind
moartea prin excelență, ca separare a sufletului de harul dumnezeiesc și o împreună lucrare cu
păcatul. După cum am văzut, omul, potrivit învățăturii Părinților veacului al XIV-lea, după
căderea lui viețuia în robia păcatului, a diavolului și a morții. În subcapitolul ce vorbește despre
Elierare ontologică și înfiere harismatică, Tselenghidis prezintă viziunea Părinților din secolul al
XIV-lea cu privire la răscumpararea omului căzut prin marea iubire de oameni a lui Dumnezeu și
prin jertfa de pe Cruce, folosindu-Se de existența Născătoarei de Dumnezeu, Hristos și-a asumat
firea omenească „după ipostas” pentru ca să îi ofere omului eliberare și să înnoiască după chipul
cel întunecat prin patimă. Prin Întruparea Mântuitorului s-a pus baza eliberării firii omenești din
captivitatea diavolului, a păcatului și implicit a morții, în timp ce prin Învierea Logosului Divin a
fost pecetluită eliberarea ontologică a omului. Această eliberare nu s-a limitat doar la perioada în
care Hristos a fost prezent pe pământ, ci se continuă și se realizează în cadrul Bisericii 18 todeauna
cu îndoita ei caracteristică ce se referă la sufletul și la trupul omului. 19. Unica posibilitate pe care
o are omul de a scăpa de moarte este de a se împărtăși tainic de moartea și Învierea lui Hristos.
Libertatea pe care o are omul prin Învierea lui Hristos este strâns legată cu înfierea harismatică a
14
Sf.Ioan Damaschinul, Expunere exactă a credinței ortodoxe, 2, 12, p.94, 320 B.
15
N. Cabasila, Despre viața în Hristos, Cuvântul 5, p.150, 638 C.
16
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015,
p.47.
17
N. Cabasila, Despre viața în Hristos, Cuvântul 3, p.153, 572 C.
18
Sf. Grigorie Palama, Cuvântarea 12, p.151, 145 D.
19
Idem, Cuvântarea 16, p.151, 208 D.

4
credincioșilor de către Dumnezeu. Înfierea harismatică caracterizează pe cei care au fost
răscumpărați din robia diavolului și a păcatului și au luat putere necreată să devină fii ai lui
Dumnezeu după har, reușind să scape din legăturile diavolului ce aduc sufletului omenesc o sete
după adevăr si o împietrire ce rupe legăturile acestuia cu Creatorul.
Ultimul subcapitol al acestei părți debutează cu conceptul libertății văzut de Iosif
Kalothetos și încearcă sa explice Caracterul libertății harismatice, așa cum este și intitulat
subcapitolul. Iosfit Kalothetos afirmă că libertatea există în chip firesc numai în Duhul Sfânt. 20
Din interpretările părinților aflăm că libertatea există în mod firesc nu numai în Duhul Sfânt, ci și
în Tatăl și în Fiul. În continuare este prezentat poziția lui Sf.Nicolae Cabasila cu privire la
lucrarea distinctă ce o săvârșeste fiecare dintre cele trei Persoane Dumnezeiești în eliberarea
omului din păcat și din moarte, astfel punctul de plecare al eliberării noastre se află la Dumnezeu
Tatăl, Care are și întreaga inițiativă în toate lucrările Dumnezeului Celui în Treime. 21 Dumnezeu
Tatăl este cel care a eliberat omul, Fiul a fost prețul de răscumpărare, iar Duhul Sfânt este
liberatea care ne-a fost data.22 Se continuă cu stabilirea clară a ipostasului Duhului Sfânt și cu
definirea libertății credincioșilor în Duhul Sfânt ca o energice neccreată concretă a Dumnezeului
Celui în Treime ce caracterizează o realitate necreată și harismatică prin participare, care dă sens
tuturor manifestărilor și întregii vieți a credincisului, însă fără să fie nicidecum epuizată în
arătarea ei trăita.23 În Biserică libertatea creștinilor este strâns legată de Sfânta Scriptură, locul
unde se găsesc poruncile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească. Sf. Grigorie Palama notează
că Evanghelia este nu numai legea libertății, ci și legea harului24. Astfel Evanghela nu reprezintă
un cod de reguli juridice care amenință cu o pedeapsă dura, ci este un cadru ce delimitează viața
credincioșilor îndreptându-o spre ivorul harului si libertății. Prezența în Hristos a doua voințe și
doua firi oferă oamenilor, ca tot ce s-a petrecut în Persoana Mântuitorului în mod firesc și după
ipostas, să se petreacă și îm persoana fiecarui credincios în mod harismatic. Acesta este în mod
precis și sensul Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul.
Ultimul capitol al lucrării lui Dimitrios Tselenghidis tratează despre Participarea liberă la
harul dumnezeiesc și îndumnezeirea omului. Acesta parte a operei debutează cu modul în care
harul dumnezeiesc este conferit omului eliberat. În cadrul Bisericii, harul dumnezeiesc necreat
este conferit prin Sfintele Taine. Tainele Bisericii sunt dependente în chip organic de Trupul lui
Hristos, sunt manifestări liturgice ale Trupului Său tainic, cu alte cuvinte putem rezuma acest
început al capitolului la ideea susținută de Cabasila în taine harul lucrează totul. Prin lucrarea
văzută a slujitorilor bisericii, credincioșii iau putere de sus, harul Sfântului Duh în chip
nevăzut.Harul ce-l conferă Sfintele Taine, deși este unul și același, în ceea ce privește
eficacitatea lui liturgică este doferit și specific fiecărei Taine. Penntru ca, credinciosul să
participe activ la harul dumnzeiesc este necesar să fie receptiv la acesta. Participarea de către om
la harul dumnezeiesc constituie participarea la întregul Dumnezeu Cel în Treime, deoarece
Dumnezeu întreg este în mod neîmpărțit prezent în participanții la harul Său.25
Un aspect ce necesita o atenție sporită este conturat de Dimitrios Tselenghidis în
subcapitolul în care se tratează despre contribuția libertății omului privind participarea activă la
20
I. Kalothetos, Cuvântul 4, 49, D. Tsamis, p.195.
21
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015,
p.71.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Sf.Grigorie Palama, Cuvântarea 38, p.151, 480 C.
25
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015,
p.147.

5
harul dumnezeiesc, autorul folosindu-se atât de părerea sfinților părinților capadocieni dar în
același timp completând cu parerea părinților din secolul al XIV-lea. Așa cum a fost prezentat în
primul capitol, harul îndumnezeitor constituia particularitatea ontologică a omului care i-a fost
dăruită odată cu crearea acestuia, dar după cădere harul își încetează lucrarea lăuntrică din om,
deși este prezent, în realitate harul se face impracticabil. Energia dumnezeiască și harul Duhului
impracticabil este, ca și cum ar fi absent, de către cei ce din pricina necurăției sunt incapabili
de practicare, notează Sf.Grigorie Palama. Condiția participării la harul lui Dumnezeu este
neprihănirea inimii, deoarece așa cum aflam din tradiția biblică și patristică, inima este centrul
personalității omului. Am putea spune despre curăția inimii că nu este pur și simplu un lucru
moral ce reiese ca rezultat al puterii de luptă și strădaniei ascetice omenești, ci este un rod al
harului Duhului Sfânt și energie a Sa necreată, ce presupune libertatea și sinergia omului pentru
împroprierea lui. Când harul îndumnezeitor necreat este conferit participanților săi, el se împarte
potrivit lui Filotei Kokinos felurit și fărmițat în părți în chip neîmpărțit sau după cum spune
Palama se împarte participanților în chip diferit și potrivit.26 Dacă în subcapitolul anterior ni s-au
prezentat condițiile pentru participarea la harul dumnezeiesc, în continuare Dimitrios Tseleghidis
expune experiența omului prin participarea la harul dumnezeiesc, așa cum este văzută prin
prisma părinților veacului al XIV-lea. Paticiparea la harul lui Dumnezeu de către om este foarte
strâns legată de posibilitatea creaturii de a intra în relație cu Dumnezeu Cel necreat și
transcendent. Așadar, când Părinții Bisericii vorbesc despre participarea la Dumnezeu, această
participare nu trebuie înțeleasă nici după ființă, nici dupa ipostas, ci numai după harul și energia
necreată.27 Această participare nu este un proces care se sprijină pe puterea firească a omului, ea
constă într-o relație creată ce se dezvoltă între Creator și creație, adică harul dumnezeiesc, în
calitate de particularitate firească și ființială a lui Dumnezeu, devine în mod harismatic în cadrul
Bisericii o particularitate necreată și a omului necreat 28, iar prin această însușire omul comunică
direct cu Dumnezeu Cel necreat. Această experiență trăită de om este o pregustare a Împărăției
Cerurilor, ea nereușind să epuizeze caracterul tainic al harului lui Dumnezeu.
Conținutul operei lui Dimitrios Tselenghidis este prezentat ca un urcuș duhovnicesc,
pornind de la modul în care Dumnezeu oferă harul Său credincioșilor și continuând cu cerințele
pe care omul trebuie să le îndeplinească pentru a ajunge la desăvârșire. Subcapitolul dedicat
sălășluirii, păstrării și transmiterii harului dumnezeiesc poate fi considerat un scop pe care
fiecare credincios trebuie să îl atingă pe parcusul vieții. Sălășluirea lui Dumnezeu în om este
mărturisită încă din Vechiul Testament (Lev. 26,11-12; Iez. 37,27), pe când în Noul Testament,
Însuși Hristos asigură despre sălășluirea Lui împreună cu Tatăl în fiecare credincios (In 14,23).
Tomosul Sinodal din 1351 observă că în acest caz se petrece o anume „venire” a Mângâietorului,
prin care Dumnezeu Se sălășluiește în cei vrednici „însă nu cu dumnezeirea după fire” 29,
Dumnezeu se sălășluiește în fiecare credincios prin harul divin necreat. În continuare sunt
prezentate învățăturile gresite a lui Akidin si Grigoras, apoi autorul oferă răspunsul cu privire la
tema tratată în acest subcapitol, din perspectiva Sfântului Grigorie Palama , respectiv Sfântul
Filotei Kokinos.
Unirea cu harul dumnezeiesc și îndumnezeirea omului este ultima treaptă a urcușului
duhovnicesc și ținta vieții fiecărui credincios. În începutul ultimului subcapitol, Palama face
referire la câteva scrieri areopagitice, unde unirea cu Dumnezeu se spune că se înfăptuiește prin
26
Ibidem. p.93.
27
Sf. Grigorie Palama, Despre participarea îndumnezeitoare, 9, ed. D. Kaimaki, p.223.
28
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015,
p.147.
29
Ibidem. p. 111.

6
împlinirea cu dragoste a poruncilor și prin participarea la cultul de adorare a Bisericii. Această
împlinire cu dragoste a poruncilor necesită voința și libertatea omului, în timp ce actele de
adorare și Tainele Bisericii conferă harul dumnezeiesc și necreat. 30 Unirea omului cu harul lui
Dumnezeu depășește orice cunoaștere și înțelegere31.
În epilog, Dimitros Tselenghidis reușește să rezume întreagă operă în câteva rânduri
arătând că întreaga teologie a harului este fundamentată biblic și patristic. Conform acestei
teologii, harul lui Dumnezeu are drept izvor al lui firea dumnezeiască, este unul și acelasi pentru
fiecare din cele trei Persoane dumnezeiești și este conferit în mod treimic „ de la Tatăl prin Fiul
și în Duhul Sfânt”32, iar omul trebuie să parcurgă toate treptele eliberării din robia păcatului
pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu.

30
Ibidem. p. 120.
31
Sf. Grigorie Palama, Către Atanasie al Cizicului, 29, ed. Hrist, vol.II, p.440.
32
Dimitrios Tselenghidis, HAR ȘI LIBERTATE În tradiția patristică a secolului al XIV-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015,
p.145.