Principiul forței obligatorii a contractului

Bibliografie: Ionuț Florin Popa, în lucrarea L.Pop, I.Fl.Popa, S.I. Vidu, „Tratat elementar de drept
civil.Obligațiile conform noului Cod civil”, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.140-p.254

Reglementare. Conform art.1.270 C.civ.:„ Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante”.
În esență, principiul forței obligatorii sau pacta sunt servanda vizează nu numai
respectarea voinţelor individuale exprimate la încheierea unui contract, dar este și un imperativ
social, fiind necesară instituirea acestei reguli pentru armonia, coerența și stabilitatea
raporturilor juridice care se derulează în societate. Obligativitatea contractului a fost impusă ca
o cerință esențială în primul rând în interesul părților pentru stabilitatea raporturilor lor, dar şi
pentru certitudinea, securitatea şi eficienţa raporturilor juridice derulate în societate. Regula
obligativității contractelor valabil încheiate este de natură să asigure un climat de securitate şi
ordine juridică.
Fundamentul acestui principiu îl constituie teoria autonomiei de voință care justifică
ideologic, filosofic, dar și juridic, de ce un contract civil trebuie să aibă forță obligatorie. Potrivit
acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a libertății omului este și poate fi numai opera propriei
sale voințe. Autonomia de voință explică obligativitatea clauzelor contractului, dar aceasta nu
este una absolută, uneori fiind necesară intervenția legiuitorului sau a judecătorului în
adapatarea contractului cu respectarea normelor dreptului pozitiv.
Rezultă că un contract legal încheiat este obligatoriu pentru că părțile nu se pot sustrage
de la îndeplinirea obligațiilor asumate, iar dispozițiile contractului sunt obligatorii față de părțile
contractului.Sunt conturate astfel două principii fundamentale aplicabile în materia contractelor:
forța obligatorie a contractului și relativitatea efectelor contractului față de părțile
acestuia.

Secțiunea întâi. Forța obligatorie a contractului între părți.

1.Consecintele imediate ale forței obligatorii ale contractului între părți sunt următoarele:
a). Părțile sunt obligate sa execute întocmai una față de celalată obligațiile asumate.
Contractul este rezultatul unui acord de voinţe, acord ce trebuie să se înscrie în limitele
prevederilor legale. În temeiul acordului iau naştere obligaţii contractuale, de la care părţile nu
pot renunța prin voinţa lor unilaterală.
 b). Există o simetrie privind modul de încheiere a contractului şi modul de
modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia. Contractul este rezultatul unui mutuus
consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Această regulă a fost reglementată prin alin.(2) al art.1270 C.civ., potrivit
căruia:„Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege”.Rezultă că atât la încheiere, cât și ulterior, la modificare sau încetare, părțile trebuie să
își exprime consimțământul, iar acolo unde se impune o anumită formă, solemnă, trebuie să fie
respectată și această cerință.
De la acest principiu sunt unele excepţii:
A.-revocarea contractului prin consimțământul mutual al părților, care presupune de
fapt un nou acord prin încheierea unui contract prin care, în cazul contractelor cu executare ipso
facto, cum este contractul de vânzare, părțile decid restabilirea situației anterioare încheierii
contractului inițial, în sensul că dobânditorul bunului îl înstrăinează celui de la care l-a dobândit,
recuperând de la acesta prețul plătit, iar în cazul contractelor cu executare succesivă, încetează
efectele contractului inițial și se produc noi efecte, pentru viitor, în temeiul noului contract.
B.-revocarea sau denunțarea unilaterală a contractului este justificată de forța
obligatorie a contractului acolo unde legea sau voința părților a dispus în acest sens.
Potrivit art.1.276 Codul civil, în lipsă de convenţie contrară, denunțarea este posibilă :
-în cazul contractelor cu executare dintr-o dată este posibilă denunțarea unilaterală
numai dacă executarea încă nu a început (alin.1);
-în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului,
însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare (alin.2);
-în contractele în care s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce
efecte numai atunci când prestaţia este executată (alin. 3).
În contractele cu durata determinată, potrivit art.1.277 C.civ., una dintre părți poate
denunţa unilateral contractul dar numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Sunt
interzise clauzele contrare sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului.
De principiu, denunțarea unilaterală a unui contract poate interveni numai acolo unde
este permisă de lege, cu respectarea anumitor reguli, cum sunt:
-clauza de denunţare unilaterală nu ar putea fi înscrisă într-un contract declarat de lege
ca fiind irevocabil, deexemplu contractul de donație care prin esența sa este irevocabil și
 -clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte, în realitate, o condiţie pur potestativă
din partea celui care se obligă, deoarece obligaţia însăşi, asumată sub o astfel de condiţie, este
nulă.
Este important de subliniat faptul că denunțarea unilaterală a unui contract, indiferent de
izvorul său, legea sau clauzele contractului, trebuie exercitată numai cu bună credință, pe motive
bine justificate, fiind excluse actele discreționare, abuzive și prejudiciabile.În unele contracte,
cum sunt cele încheiate cu consumatorii, legiuitorul stabilește posibilitatea denunțării
contractului datorită clauzelor abuzive pe care le conține, fiind o măsură de protecție a „părtii
slabe” a contractului, în fața dezechilibrului creat în defavoarea sa de profesionist.
C.Rezilierea forțată a contractului intervine în cazul contractelro intuitu personae, cum
ar fi contractul de întreținere, în care a decedat întreținătorul, iar cel întreținut nu acceptă
continuarea contractului cu moștenitorii acestuia. O asemene aipoteză repezintă o imposibilitate
fortuită de continuare a contractului, independentă de voința părților, fiind unul din cazurile de
caducitate a contractului. Aceeaşi este situaţia contractului de mandat, ale cărui efecte obligatorii
încetează în caz de deces sau de punere sub interdicţie a mandatului ori a mandatarului sau de
încetare a efectelor comodatului când împrumutul s-a făcut cu luarea în considerare a persoanei
comodatarului, care, ulterior, a decedat.
c).Obligațiile contractuale trebuie sa fie executate întotdeauna cu bună-credință,
astfel cum este definită în art.14 C.civ., fiind interzis abuzul de drept.Încă din momentul
negocierilor precontractuale, cât si pe durata executării contractului, părtile trebuie să își
îndeplinească obligațiile cu bună credintă, aceasta fiind cea mai importnata obligație
„implicită”.Bua lor credintă se poate raporta la modul în care respectă obligatia d eloialitate,
obligatia de cooperare, obligația de coerență contractuală, obligatia de consiliere, obligatia d
einformare, obligatia de atentionare etc.Desi aceste obligații au o importanta componentă
morală, din punct de vedere juridic, se integrează în obligația de executarea contractului cu bună
credintă.

2.Intervenția legiuitorului în contracte.Dispozitiile alin.(1)al art.1270 C.civ. statuează

asupra forței obligatorii numai pentru „contractul valabil încheiat”, ceea c eînsemană că la
încheierea acestuia trebuie respectate conditiile de fond și de formă stabilte prin norme
imperative privind ordinea de drept și bunele moravuri. În unele situații justificate de
utilitarismul social, legiuitorul poate interveni în modificarea clauzelor unui contract sau
înlăturarea lor , chair dacă contractul a fost valabil încheiat.Un asemenea exemplu este cel al
prorogării legale a duratei unor contracte d eînchiere privind anumit eimobile, cus copul
protejării intereselor chiriașilor sau moratoriul legal princ are se acordă un termend e grație
debitorilor în amânarea executării anumitor obligatii contractuale.

3.Limitarea forței obligatorii a contractelor: Impreviziunea în contracte.

În esență, impreviziunea în contracte reprezintă acel dezechilibru grav de valoare care
intervine între prestațiile și contraprestațiilor părtilor determinat de fluctuațiile monetare sau
de alte împrejurări. Caracterele impreviziunii sunt legate de natura contractelor în care poate fis
emnalată, respectiv in contractele cu titlu oneros, înc are fiecare parte urmăreste obținere aunui
anumit avantaj patrimonial.Impreviziunea este legată de aspecteleeconomice si financiare ale
contractului, în legătură cu fluctuatiile monetare, cresterea preturilro sau alte imprejurări care
conduc la transformarea unei obligatii într-una excesiv d eoneroasă pentru una dintre părti, desi
aceasta primeste o contraprestația inferioară valoric. Este considerat a fi păgubită partea
dezavantajată d eo asemenea situatie, fiind căutate căi de restabilire a echilibrului contractual.
Problema impreviziunii o discutăm cu privire la împrejurările ivite ulterior încheierii
contractului, fiind o „leziune apostiori”, diferită de leziunea ca viciu de consimtământ raportată
la momentul încheierii contractului.
Soluțiile pentru reechilibrarea contractului sunt următoarele:
a). stipularea unor clauze în cuprinsul contractului la momentul încheierii acestuia
sau ulterior, printr-un act adițional, prin care părțile stabilesc în concret modul de reevaluare a
prestațiilor, așa numitele clauze de indexare a contractului, conform principiului libertății
contractuale.
Astfel, părtile pot prevedea posibilitatea schimbării contextului economic si monetar pe
durata executării contractului, astfel că decid anticipativ posibilitatea modificării clauzelor
contractuale cu scopul reechilibrăii prestațiilor, respectind interesele ambelor părți.propriu zis
nu poaye fi considerata fi un caz prorpiu zis de impreviziune din moment c epărtile aua vut
suficiente indicii pentru a putea să îl anticpeze, fiind mai mult un efect al aplicării fortei
obligatorii a contractului.
Clauza de revizuire a contractului sau de hardship este acea clauză prin care părțile
stabilesc obligația pe care si-o asumă expres părțile că vor revedea si ajusta prestațiile lor, la
numite intervale de timp stbailtie, pentru a reechilibra, ținând cont de schimbările constatate si
circumstanțele economice.
b).Revizuirea judiciară a contractului.
 Articolul 1271 C.civ. instituie principiul nominalismului monetar potrivit căruia:
„Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie
datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.”
De la aceastăr egulă, a fost reglementată impreviziunea în contracte prin indicarea acelor
împrejurări în care „ executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări
excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei”, cu referire la situații absolut obiective, imprevizibile, exceptioanle, cu efecte
prejudiciabile pentru debitor.Caracterul injust este determinat prin crearea unui vădit
dezechilibru dintre prestații, cea ce conduce la crearea unei situatii avantajoase pentru una
dintre părti, sid ezavantajoase pentru cealaltă parte.
Legiuitorul a stabilit posibilitatea intervenției în contracte pe cale judiciară, dar numai
dacă sunt respectate următoarele condiții:
a).a intervenit o schimbare a împrejurărilor după încheierea contractului;
b).această situatie nu a putut fi prevăzută de debitor în mod rezonabil la momentul
încheierii contractului;
c).prin contract, debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;
d).debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil și cu bună credință negocierea
adaptării rezonabile si echitabile a contractului.
Soluțiile judiciare pe care le poate dispune instanța sunt următoarele:
a). adaptarea contractului prin repartizarea echitabilă a beneficilor și pierderilor
contractului între părți;
b).încetarea contractului „la momentul și în condițiile în care se stabilește”.

4.Limitarea principiului forței obligatorii a contractelor. Alte intervenții judiciare

în contract.Teoria clauzelor abuzive.
Prin Legea nr.193/2000 au fost transpuse in legislația natională dispozitiile Directivei
nr.93/13/CEE a Consiliului Europei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii. Prin acest act normativ au fost stabiltie reguli speciale aplicabile contractelor
încheiate intre profesionisti și consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii ,
cu precizarea că aceste contracte trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fara echivoc,
pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate. Sunt interzise
introducerea de către profesioniști a clauzelor abuzive, iar interpretarea clauzelor contractuale
neclare se va face în favoarea consumatorului. Prin art.4 din Lege au fost inserate patru criterii în
baza cărora sunt calificate ca fiind „abuzive ”anumite clauze contractuale:
a).Lipsa de negociere. Contractele de adeziune.Clauze standardizate.
Alin.(2): „O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu
consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze
natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare
practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul ca anumite
aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu
consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul
in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de
profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata
direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.”
b).Dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului.
Alin.(1): „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi
considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in
detrimentul consumatorului si contrare cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ
intre drepturile si obligatiile partilor.
c).Lista clauzelor abuzive este cuprinsă în Anexa legii, cu precizarea că este doar
exemplifictaivă, nicidecum exhustivă.
d).În alin.(5) al art.4 din Lege sunt stabilite criteriile de evaluare a naturii abuzive a
unei clauze contractuale:„a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la
momentul incheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat incheierea contractului; c) alte
clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”
e).Încălcarea obligației de bună credință, prevăzută în art.1183 C.civ., încă din etapa
precontractuală, cea a negocierilor, până la momentul încetării contractului.

Secțiunea a doua.Efectele contractului față de terți.

1.Reglementare. Potrivit art.1280 C.civ.:„Contractul produce efecte numai între părţi,
dacă prin lege nu se prevede altfel.” A fost astfel consacrat principiul relativităţii efectelor
contractului potrivit căruia efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile
contractante, pentru că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Drepturile născute
din contract aparţin şi profită numai părţilor contractului, fiind titularele lor.
 Principiul relativității efectelor contractului a fost exprimat prin adagiu latin potrivit
căruia res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – actul juridic încheiat între
anumite persoane nu poate nici să vatăme şi nici să profite altor persoane.
Principiul relativitătii efectelor contractelor este justificat prin însăși natura acestui act
juridic născut din „acordul de voințe” ale părților. Fiind emanția voințelor acestora, contractul
stabileste reguli obligatorii față de părți. Obligaţiile asumate privesc numai partea contractuală
care şi le-a asumat, iar dreptul dobândit prin contract aparţine şi profită numai părţii
contractante care are calitatae de titular.

2. Pe aceste coordonate se conturează:

a).domeniul obiectiv al relativității efectelor contractului: contractul dă naștere la
obligații care sunt numai în sarcina părților, ca efect al forței sale obligatorii;
b).domeniul subiectiv al relativității efectelor contractului presupune determinarea
părtilor contractului, a terților propriu ziși si a succesorilor în drepturi ai părtilor saua vânzii-
cauză.Contractul produce efectele numai între părţi, iar faţă de terţi el nu produce efecte,dar su
pune problema opozabilităţii faţă de terţi a contractului. Potrivit principiului relativităţii
efectelor contractului: contractul produce efectele sale între părţi, precum şi faţă de
succesorii părţilor.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare,
contractul.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele străine de contract, care nu au participat, nici
direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului, asupra acestora contractul nu produce
efecte. Potrivit art.1281 C.civ.:„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere
drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă
fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”
Succesorii părţilor sunt cei care, desi nu au participat la încheierea contractului, fiind
terţi față de acest act, totuși, datorită raporturilor în care se află cu părţile, asupra lor se răsfrâng
efectele contractului ca şi când ar fi părţi ale acestuia.
Potrivit art.1282 C.civ.:„La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale
acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia
părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.(2) Drepturile, precum şi, în cazurile
prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu
acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
 In această categorie sunt incluși: A) succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; B)
succesorii cu titlu particular; C) creditorii chirografari ai părţilor.
A. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au
dobândit, în tot sau în parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi de obligaţii – al
uneia dintre părţile contractante. Contractul produce efecte nu numai faţă de părţi, dar şi faţă de
succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Succesorul care are vocaţia la întregul patrimoniu este succesor universal, cel care
primeşte vocaţia numai la o fracţiune matematică din patrimoniu este succesor cu titlu universal.
Între ei există, aşadar, numai o diferenţă de cantitate: întinderea vocaţie – la tot sau la o cotă-
parte din patrimoniu. În ambele cazuri însă, aceşti succesori au vocaţie concomitentă, atât la
activ, cât şi la pasiv – vocaţie la universalitate de drepturi şi obligaţii.
Sunt succesori universali moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal ai
unei persoane fizice, o transmisiune prin acte între vii a patrimoniului sau a unei fracţiuni de
patrimoniu între persoanele fizice nefiind posibilă în dreptul nostru; în aceeaşi situaţie se pot
afla şi persoanele juridice în caz de reorganizare, prin comasare – absorţie şi fuziune – ori prin
divizare – totală sau parţială - ,persoana juridică primitoare a patrimoniului sau a unei fracţiuni
de patrimoniu având calitatea de succesor al persoanei juridice de la care primeşte acest
patrimoniu ori această fracţiune de patrimoniu.
Succesorii universali sau cei cu titlu universal primesc drepturile şi obligaţiile ce au
aparţinut părţilor. Cu alte cuvinte, primesc, îşi însuşesc, toate efectele contractelor pe care le-au
încheiat părţile, cu excepţia contractelor intuitu personae, ale căror efecte nu se pot transmite de
la părţi către alte persoane, precum şi cu excepţia efectelor declarate de părţile contractante ca
fiind intransmisibile către succesori. Din momentul în care se declanşează calitatea de succesori
a persoanelor menţionate – prin deschiderea succesiunii ori prin reorganizarea persoanelor
juridice – contractele încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra lor, locul părţilor fiind
luat de aceşti succesori universali sau cu titlu universal.
B. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un anumit drept
privit în mod de sine stătător şi nu ca parte componentă a unui patrimoniu, cum ar fi
cumpărătorul unui bun, donatorul, coschimbaşul, cesionarul unei creanţe.
Succesorul cu titlu particular va fi ţinut numai de obligaţiile şi va profita numai de
drepturile pe care le-a primit , nu si pentru cele pe care cel care i-a transmis un anumit drept –
autorul – le-a dobândit prin contracte încheiate cu alte persoane, fără nici o legătură cu dreptul
transmis către succesor.
În cazul contractelor încheiate de autor cu alte persoane vom distinge următoarele
situații:
a) Situaţia drepturilor dobândite de autor prin contract anterior transmiterii şi care au
legătură cu dreptul transmis către succesorul cu titlu particular, când drepturile dobândite de
autor prin contracte încheiate cu alte persoane profită şi succesorul cu titlu particular, deşi
acesta nu a fost parte în contractele menţionate.Astfel, cesionarul unei creanţe – succesor cu titlu
particular – va beneficia, în lipsa unei prevederi contrarii, de garanţiile care însoţesc, ca
accesoriu, acea creanţă şi pe care cedentul le stabilise printr-un contract anterior, încheiat de el
cu o altă persoană.C ondiţia esenţială pentru ca succesorul cu titlu particular să beneficieze de
anumite drepturi născute dintr-un contract la care nu a fost parte este aceea ca aceste drepturi
să se afle în strânsă conexiune cu dreptul dobândit de succesorul cu titlu particular.
b). Situaţia obligaţiilor asumate de autor prin contract anterior transmiterii şi care au
legătură cu dreptul transmis către succesorul cu titlu particular. Obligaţiile asumate de acesta nu
se transmit asupra succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. Cu
alte cuvinte, succesorul cu titlu particular este un terţ desăvârşit faţă de aceste obligaţii.Cu
privire la această situatie vom distinge cu privire la:
-contractele încheiate de autor, anterior transmiterii, cu privire la dreptul transmis şi prin
care s-au adus anumite modificări acestui drept. În virtutea principiului conform căruia nimeni nu
poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuşi – nemo plus iuris ad alium transferre
potest quam ipse habet -toate modificările aduse dreptului transmis anterior transmiterii şi
condiţionate, atunci când legea cere, de o anumită publicitate, vor fi producătoare de efecte şi în
privinţa succesorului cu titlu particular. Astfel, de exemplu, dacă anterior cesiunii unei creanţe,
cedentul consimţise o micşorare a creanţei sale, dobânditorul creanţei – cesionarul, succesor cu
titlu particular – va primi creanţa micşorată, în starea în care se afla la momentul cesiunii.
-Drepturile reale pe care anterior transmiterii, autorul le-a consimţit cu privire la bunul
transmis vor fi opozabile succesorului cu titlu particular, în condiţiile respectării regulilor
privind publicitatea, deşi acest succesor nu a fost parte la contractul prin care autorul a
constituit acele drepturi. De exemplu, dobânditorul unui imobil – succesor cu titlu particular – va
trebui să suporte consecinţele unei servituţi, consimţite de autorul său anterior transmiterii
bunului, în măsura în care au fost respectate regulile privind publicitatea imobiliară.
 - obligaţiilor reale – propter rem – consimţite de autor, anterior transmiterii unui bun către
succesorul cu titlu particular. Sunt în strânsa legătură cu bunul transmis, fiind o sarcină a
lucrului, astfel efectele obligaţiei reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu particular.
-obligaţiile scriptae in rem, cum ar fi în cazul vânzării unui bun imobil cus arcina locațiunii
când cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost
făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din
cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.
Condiții privind producerea efectelor fațăde sucesorul cu titlu particular:
a). anterioritatea constatată prin data certă a înscrisului. Cuccesorul va suporta numai
consecinţele unor contracte încheiate de autorul său anterior dobândirii de către el a dreptului,
anterioritate ce va trebui să fie dovedită prin data certă a acelor contracte.
b).atunci când legea cere, respectarea normelor referitoare la publicitate

3. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure
realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului (ipotecă, gaj, privilegiu), ci numai un drept
de „gaj general” asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind
drept garanţie comună a creditorilor conform art. 2324 alin. (1) C.civ.
De principiu, un contract încheiat de o persoană este opozabil faţă de creditorii săi, aşa
cum, de altfel, este opozabil faţă de toată lumea. Dar, date fiind raporturile juridice existente
între debitorul, parte a contractului – şi creditorii săi chirografari, legea instituie anumite reguli
specifice, prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă de ei a contractului
încheiat de debitor.
Creditorii chirografari sunt considerați a fi avânzii-cauză ai debitorului lor, în sensul că ei
suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte
juridice prin care activul patrimonial (gajul general sau garanţia comună) se poate mări sau
micşora. Aceste acte trebuie respectate de creditorul chirografar, deoarece el nu are dreptul să se
amestece în treburile debitorului său.Creditorilor chirografari le sunt opozabile actele juridice
încheiate de debitorul lor cu terţe persoane; însă din aceste acte nu se nasc drepturi subiective şi
obligaţii în beneficiul sau în sarcina creditorilor chirografari, aceştia nedevenind creditori sau
debitori ca urmare a unor asemenea acte juridice. Actele juridice încheiate de debitorul lor cu
terţe persoane nu vizează atât principiul relativităţii efectelor actului juridic, cât opozabilitatea
faţă de terţi a drepturilor subiective civile şi, implicit, a obligaţiilor părţilor actului juridic.
 Creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă de ei a actelor juridice încheiate
de debitor în frauda intereselor lor, fie prin acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art.
1.562 şi urm. C.civ., fie prin acţiunea în declararea simulaţiei, reglementată de art. 1.289 şi urm.
C.civ. Această posibilitate recunoscută de lege se explică prin aceea că, spre deosebire de situaţia
terţilor desăvârşiţi, între creditorul chirografar şi debitorul său (parte în actul juridic respectiv)
există anumite raporturi, concretizate în dreptul de gaj general.
Atunci când un creditor chirografar exercită, pe calea acţiunii oblice un drept născut
dintr-un contract încheiat de debitorul său, exercitarea se face în numele debitorului, creditorul
neavând un drept propriu născut din acel contract. Acţiunea oblică este mijlocul juridic prin care
creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să
le exercite în prejudiciul creditorului art. 1560 alin. (1)C.civ.

Secțiunea a 3-a. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului

În anumite situații, efectele cotractului se produc asupra altor persoane decât părtile sau
succesorii acestora.Dacă sunt transmise drepturi, acestea pot fi dobândite de terți, astfel că
exceptiile sunt admisibile.Dar dacă sunt transmise obligații, d eprincipiu, acestea nu pot fia
sumate decât prin voința terților.De la această regulă există exceptii, acordurile colective,
acțiunile directe și stipulatia pentru altul.
Exceptiile au fost clasificate in exceptii aparente si excepții reale.
A.Excepții aparente:
a).Reprezentarea a fost reglementată în art.1.295-1.298 C.civ. Calitatea de reprezentant
al unei persoane poate fi stabilit prin dispoziții legale, cum este cazul reprezentării copiilor
minori de părinți, printr-un act juridic, care este un contract de mandat sau printr-o hotărâre
judecătorească, în cazul tutorelui care reprezintă persoana pusă sub interdicție. Condiția
privind capacitatea de a încheia actul juridic trebuie îndeplinită deopotrivă de reprezentatul, cât
şi reprezentantul său, în cazul reprezentării convenționale.
Regula aplicabilă este aceea că efectele contractului încheiat de reprezentant, în numele si
pe seama reprezentatului, în limitele împuternicirii, se produc direct numai față de reprezentat
şi cealaltă parte. Cu alte cuvinte, reprezentantul nu este parte în contract, deci asupra lui nu se
produc efecte, motiv pentru care reprezentarea este doar o excepție aparentă.
Cu toate acestea, dacă reprezentantul nu și-a declinat calitatea, acționând în limitele
încredințării, iar terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că
reprezentantul acţiona în această calitate, contractul produce efecte față de reprezentant şi terţ,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când reprezentatul pretinde că ar fi titularul unei
intreprinderi, iar terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular, acesta poate să
exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
b).Promisiunea faptei altuia sau convnetia de porte-fort a fost reglementată în art.1.283
C.civ., fiind un contract prin care o persoană debitorul – se obligă faţă de creditor să determine pe o
terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract. Dacă
debitorul a cauzat un prejudiciu prin aceea că terțul a refuzat să se oblige la încheierea sau
ratificarea unui act, va fi obligat sa repare prejudiciul. Aceasi este situatia în care, în calitate de
fideiusor, debitorul s-a obligat, dar terțul nu a executat prestația promisă. Atunci când asigură
executarea obligației terțului si nu produce un rpejudiciu, nu va răspunde.
In mod expres se cere ca intenția promitentului de a se angaja personal să rezulte în mod
„neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat”.Aceasta înseamnă că
nu există o obligatie asumată implicit, fiind în discuție tocmai natura acestei obligații de a
determina un terț la îndeplinirea unui act juridic. Este important de precizat că debitorul îşi
asumă el personal o obligaţie: aceea de a determina pe terţ să-şi ia un anumit angajament faţă de
creditor. Terţul nu devine obligat prin contractul încheiat de debitor cu creditorul. Dacă terţul
consimte, încheie el un contract cu creditorul sau aderă, prin voinţa sa, la contractul încheiat de
debitor cu creditorul ori ratifică, prin voinţa sa, acest contract. Obligaţia terţului faţă de creditor
este rezultatul nemijlocit al manifestării lui proprii de voinţă, manifestare care îl face să devină
parte contractantă.
Astfel, discutăm de o promisiune pentru altul în cazul unui coproprietar care își vinde
cota sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun indiviz și se angajează să determine pe
ceilalţi coproprietari să-şi înstrăineze şi ei către acelaşi cumpărător, cotele lor părţi din drept.
Coproprietarul vânzător şi-a asumat, aşadar personal obligaţia de a determina pe ceilalţi
coproprietari să contracteze. Aceştia vor deveni obligaţi faţă de cumpărător numai dacă,
personal, vor consimţi să-şi vândă cotele-părţi. Contractul încheiat de primul coproprietar nu
este producător de efecte faţă de ei, nu le creează în sarcină nici o obligaţie.Dacă debitorul nu va
fi reuşit să determine pe ceilalţi coproprietari să-şi vândă părţile lor, se va angaja propria lui
răspundere civilă contractuală faţă de creditor, răspundere care se va concretiza în obligaţia de a
plăti daune-interese; concomitent, se va putea ajunge şi la rezoluţiunea contractului.
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii faptei alteia:
a) promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul
relativităţii efectelor contractului pentru că terţa persoană nu va fi obligată prin voinţa
debitorului, ci obligaţia ei se va naşte numai dacă şi în măsura în care s-a angajat personal faţă de
creditor, fie încheind un nou contract, fie aderând sau ratificând pe cel încheiat de debitor cu
creditorul;
b) obligaţia asumată de debitor în promisiunea faptei altuia este o obligaţie de rezultat:
debitorul se obligă să determine pe terţa persoană să-şi ia un anume angajament faţă de creditor.
Obligaţia debitorului va fi considerată că a fost executată numai dacă terţa persoană şi-a asumat
angajamentul;
c) de îndată ce terţa persoană şi-a asumat faţă de creditor angajamentul promis, orice
obligaţie a debitorului care a promis fapta altuia încetează prin executare: debitorul nu este
obligat, în lipsa unei stipulaţii contrarii, să garanteze faţă de creditor că terţul îşi va executa
angajamentul lui. Promisiunea faptei altuia nu se confundă cu fidejusiunea, deoarece obligaţie
debitorului a fost numai de a determina pe terţ să se angajeze faţă de creditor, pe când
fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de
către debitor.

2. Excepții veritabile:
a). Acordurile colective sunt caracterizate prin exprimarea consimțământului în numele
unei colectivități de subiecte, fără a exista consimțământul expres al fiecăruia dintre aceștia, dar
care îi angajează, la fel ca și cum ar fi parte contractantă.
Astfel, acordul creditorilor societății aflate în insolvență privind însușirea planului
de reorganizare a debitoarei produce efecte și față de creditorii care nu au participat la
ședinta comitentului creditorilor sau față de cei care au votat împotriva acestuia. În acest sens
sunt dispozițiile art.101 alin.(1) pct.A din Legea nr.85/2006, actualizată, conform căruia planul
de reorganizare va fi confirmat dacă „cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe
menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt
socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte
planul”.
În cazul contractelor colective de muncă, potrivit art.134 din Legea nr.62/2011 privind
dialogul social, părțile contactului sunt angajatorii şi angajaţii, reprezentaţi la negocieri de către
organul de conducere sau de organizaţiile patronale, pe de o parte, și de sindicatul legal
constituit şi reprezentativ sau de către reprezentanţii angajaţilor, pe de altă parte.Contractele
colective de muncă staailesc drepturi și obligații care sunt obligatorii pe toată durata
contractului, inclusiv față de cei care se angajează ulterior. Noii angajați, la momentul încheierii
contractelor indicduale de muncă, se consideră că aderă la clauzele Contractului colectiv de
muncă, situație în care dispozițiile acestuia sunt obligatorii, cu toate că nu au particpat nici direct
și nici prin reprezentant la încheiere.
b). Acțiunile directe reprezintă acele situații juridice expres și limitativ prevăzute de
lege care conferă dreptul unor persoane străine de un contract, fiind terți propriu-ziși, de a se
îndrepta împotriva uneia dintre părțile contractante și de a le acționa, invocând clauzele
contractului pentru satisfacerea dreptui lor de creanță.
În art.1280 C.civ., este prevăzută excepția de la principiul relativității efectelor
contractului, fiind făcută mențiunea „ dacă prin lege nu se prevede altfel”. Astfel, situațiile juridice
privind acțiunile directe sunt aplicabile numai acolo unde există un text legal, nefiind posibilă
aplicarea prin analogie la alte contracte.
Reclamantul-creditor, deși nu este parte în contract și nu ar avea calitate procesuală
activă, totuși, în virtutea unor dispoziții legale, poate actiona în judecată pe deditorul debitorului
său pentru a obține satisfacerea propriului său drept de creanță.
Mecanismul juridic al acțiunilor directe presupune exsitența concomitentă a două
contracte în care figurează trei persoane: creditorul-titular al dreptului de creanță, beneficiar al
acțiunii directe și debitorul său direct, pe de o parte, si un alt contract între debitor și o terță
persoană care este debitorul său. Prin excepție de la principiul relativității efectelor
contractului, creditorul, deși este terț față de contractul inițial, se poate îndrepta direct împotriva
debitorului debitorului său pentru a satisface propriul său drept de creanță.
Acțiunile directe sunt o excepție reală de la principiul relativității efectelor contractului
deoarece permite unui terț să se prevaleze de clauzele unui contract în care nu are calitatea de
parte pentru a obține realizarea propriei sale creanțe. Incontestabil, acest mecanism a fost
introdus în scopul protejării intereselor anumitor categorii de creditori dezavantajati prin aceea
că nu își pot realiza propriul lor drept de creanță de la debitorul lor.
Astfel, potrivit art.1856 C.civ., în cazul contractului de antrepriză, persoanele care, în
baza unui contract încheiat au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea
lucrării contractate, dar nu au fost plătite de antreprenor, au posibilitatea de a promova o
acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării, până la concurenţa sumei pe care acesta din
urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
De asemenea, în contractul de mandat, potrivit art.2.033 C.civ., mandatarul este obliat să
îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod
expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
Submandatarul este terț față de contractul inițial și răspunde numai față de mandatar. Cu toate
acestea, potrivit alin.(6) din articolul menționat, „în toate cazurile, mandantul are acţiune directă
împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.Astfel, dacă mandatarul şi-a substituit o
altă persoană, mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului, deşi el este terţ faţă
de convenţia de substituire încheiată între mandatar şi submandatar. La rândul său,
submandatarul poate avea o acţiune directă împotriva mandantului pentru a pretinde de laa
cesta plata cheltuielilor făcute, deşi este terţ faţă de contractul dintre mandant şi mandatar.
În contractul de locațiune, potrivit art.1.807 C.civ., locatorul se poate îndrepta împotriva
sublocatarului, deși nu este parte în contractul de sublocațiune, pentru a pretinde direct de la
acesta plata chiriei, precum și a celorlate obligații decurgând din contractul său încheiat cu
locatarul principal. Locatorul este creditorul sumelor reprezentând chiria și alte obligații, iar
pârâtul sublocatar, este debitorul debitorului său, locatarul inițial. Acest drept revine locatorului
chiar și în situația în care creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost
cedată unei terțe persoane.
c). Stipulația pentru altul a fost reglementată în art.1284-1288 C.civ.fiind un contract
încheiat în folosul unei terţe persoane prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă
parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine
de contract, denumite terţ beneficiar.Relația tripartită se naște între stipulant, parte
contractantă, promitent, care este debitor al obligatiei și terțul beneficiar care, deși nu este
parte a contractului, care are „dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.”
În cnditiile în care beneficiarul nu este parte în contract, se cere ca acesta să fie
determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în
care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului,
fără a agrava însă sarcina promitentului.
O condiție este aceea ca beneficiarul să accepte stipulația, în caz contrar, aceasta se
consideră că nu a existat niciodată. Acceptarea trebuie să ajungă la stipulant sau la promitent.
Poate fi revocată numai până la acest moment. Dacă a fost revocată acceptarea ulterior, nu mai
produce efecte, deoarece se consideră că a fost deja acceptată. Stipulaţia poate fi acceptată şi
după decesul stipulantului sau al promitentului.
Singurul care poate revoca stipulatia este stipulantul dar numai cu acordul promitentului
dacă acesta din urmă are interesul să o execute. Revocarea stipulaţiei produce efecte din
momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea
profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina
promitentului.Debitorulpromitent poate invoc în apărarea sa fațăd e tertul beneficiar numai
apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.
Donația cu sarcini este un exemplu de stipulatie pentru altul dacă sarcina este în
beneficiul unui terț.In materia contractului de asigurare, asiguratorul, ca promitent, se obligă față
de asigurat, stipulant, să plătească despăgubirile unui terț beneficar.
Condiţiile de validitate ale stipuației pentru altul vizează condiţiile generale de
validitate ale oricărui contract, cât priveşte capacitatea părţilor, voinţa, obiectul şi cauza, iar dacă
este cazul, şi cât priveşte forma, dar și condiţii specifice:
a) Intenția părților privește o stipulatie în folosul unei terţe persoane care trebuie să fie
să fie certă, neîndoielnică.
b) Beneficiarul stipulației trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil. Stipulaţia
pentru altul este valabilă chiar dacă este făcută în folosul unei persoane viitoare, care nu există la
momentul în care stipulaţia a fost încheiată.
Prin încheierea unei stipulatii pentru altul se nasc următoarele raporturi juridice:
a) Raporturile dintre stipulant şi promitent sunt de natură contractuală. Clauze prin
care s-a stipulat ceva în sarcina promitentului şi în beneficiul unei terţe persoane –dau nastere
unor drepturi direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar.ca aprte contractantă,
stipuantul ar ela îndemână toate mijlocale de a determina promitentul să execute obligațiile,
chiar dacă nu el este cel îndreptățit. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune-
interese, în măsura în care va dovedi producerea, în patrimoniul propriu, a unui prejudiciu
datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către terţ. Neexecutarea de către promitent a
obligaţiei către terţul beneficiar poate îndreptăţit pe stipulant să ceară rezoluţiunea sau, după
caz, rezilierea contractului, ori să invoce excepţia de neexecutare a contractului.
b).Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Acesta dobândeşte direct şi nemijlocit
dreptul creat în folosul său şi acesta indiferent de orice acceptare din partea sa. Momentul
dobândirii coincide cu momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent, independent
de faptul că terţul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat în folosul său.
Terţul beneficiar nu va avea de suferit concursul creditorilor stipulantului, de îndată ce
dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului, fiind născut direct în patrimoniul
terţuluiTerţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului, de îndată ce
dreptul nu a aparţinut patrimoniului acestui stipulant.Terțul va avea o acţiune directă împotriva
promitentului pentru satisfacerea dreptului său.
 Dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul prevăzut în contractul
încheiat de stipulant cu promitentul, atât dreptul, cât şi acţiunile însoţitoare se vor transmite
către proprii săi succesori, tot astfel cum se vor transmite şi celelalte elemente patrimoniale ce-i
aparţineau la momentul decesului.
Terţul beneficiar are la îndemână mijloacele unui creditor pentru a obține obligarea
debitorului la executarea prestației la care s-a obligat față de stipulant. Acesta poate pretinde
daune-interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu va putea
cere însă rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, pentru bunul motiv că nu
este parte a acestui contract, faţă de care a fost, este şi rămâne un terţ. De altfel, rezoluţiunea sau,
după caz, rezilierea contractului, ar fi lipsită de orice sens pentru terţul beneficiar şi, lipsind
interesul, pe cale de consecinţă, va lipsi şi dreptul la acţiune în justiţie.
Pe de altă parte, promitentul va putea să invoce faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe
care, în virtutea contractului, ar fi putut să le invoce şi împotriva stipulantului pentru a-şi motiva
refuzul de executare.
Acceptarea dreptului de catre terț nu are efect constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în
virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea
poate să consolideze un drept dobândit prin acest contract şi va fi producătoare de efecte pe data
naşterii dreptului, adică pe data încheierii contractului amintit.
După cum terţul beneficiar poate accepta dreptul, tot astfel poate să şi renunţe la el. În
această ipoteză urmează a se proceda potrivit prevederilor contractului; în lipsa unor prevederi
contractuale, după împrejurări, dreptul poate profita stipulantului, poate profita promitentului –
care se va vedea scutit de executarea obligaţiei – sau poate fi executat în folosul unui alt terţ
beneficiar, ce va fi indicat de către stipulant.
c) Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu
creează, prin el însuşi, raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Scopurile urmărite prin
stipulaţia în folosul terţului beneficiar pot fi variate, ele fiind exterioare contractului intervenit
între stipulant şi promitent: să facă o liberalitate terţului beneficiar, să își achite o datorie
anterioară, pe care o avea faţă de terţul beneficiar, să acorde un împrumut terţului beneficiar
etc.Natura raporturilor existente între stipulant şi terţul beneficiar va determina şi regimul
juridic ce le va fi aplicabil.
Natura juridică a stipulatiei pentru altul contractului în folosul unei terţe persoane a
fost discutată în doctrina juridică ca încheiată după sistemul ofertei, pentru că stipulantul ar
oferi terţului beneficiar un drept, care ar fi dobândit de către terţ pe baza acceptării acestei
oferte, după sistemul gestiunii intereselor altuia pentru că stipulantul ar acţiona ca un
adevărat gerant al intereselor terţului beneficiar, iar acceptarea de către terţ joacă rolul unei
ratificări a gestiunii întreprinse de stipulant sau după sistemul angajamentului unilateral
pentru că la contractul dintre stipulant si promitent, se adaugă un angajament unilateral al
promitentului prin care acesta se obligă, faţă de terţul beneficiar, la o anumită prestaţie. Din
acest angajament unilateral s-ar naşte, direct în patrimoniul terţului beneficiar, un drept de sine
stătător.
Analiza acestor fundamente a generat o serie de critici, astfel că s-a ajuns la concluzia ca
stipulaţia pentru altul este o instituţie de sine stătătoare, valabilă prin ea însăşi, cu efecte care
îi sunt proprii, fără a fi necesară încadrarea ei în vreuna dintre categoriile menţionate. Acest
contract şi-a câştigat o poziţie de sine stătătoare, cu o calificare juridică proprie în dreptul nostru
civil.

Secțiunea a 4-a. Excepţiile de la opozabilitatea contractului

1.Consideratii introductive.
Există o strânsă legătură între relativitatea efectelor contractului și cea a
opozabilităţii acestuia faţă de terţi.
Principiul relativităţii efectelor contractului stabilește regula conform căreia un contract
nu poate să dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decât în sarcina directă, respectiv
în beneficiul direct al părţii contractante.
Dar, încheierea unui contract poate produce anumite efecte și față de alte persoane care
nu au participat la încheierea lui, astfel că se pune problema în ce măsură acest contract este sau
nu opozabil terților? În unele cazuri, opozabilitatea faţă de terţi a contractului este condiţionată
de o anumită publicitate, aşa cum se întâmplă în cazurile transmisiunilor imobiliare când
drepturile reale sunt înscrise în foia de proprietate a cărții funciare. Orice persoană este
informată cu privire la identitatea persoanei care are calitatea de titular al unui drept de
propreitate sau a altui drept real asupra bunului imobil și a temeiului dobândirii acestui drept. În
alte cazuri, o asemenea publicitate nu este necesară. Opozabilitatea unui contract poate fi
condiţionată de existenţa unei date certe pe înscrisul sub semnătură privată ce constată acel
contract.
Dar trebuie reținut faptul că un contract produce anumite situații juridice care trebuie să
fie respectate de terțele persoane, cum ar fi invocarea unui contract faţă de o terță persoană cu
privire la dobândirea unui drept real sau de creanţă sau invocarea contractului ca just titlu,
pentru a beneficia de efectele uzucapiunii. Uneori, contractul poate constitui un just temei pentru
justificarea măririi patrimoniului unei persoane, putând fi opus unei terţe persoane, străine de
acel contract, care ar introduce o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză – actio de in
rem verso – împotriva părţii contractante.
Astfel, se face o distincție netă între efectele contractului și situațiile juridice pe care
acesta le generează. Contractul produce efecte față de părți și succesorii acestora, care devin
părți ale contractului în condițiile prezentate, dar față de terți are valoare a unui simplu fapt
juridic, opzabil tuturor, chiar și față de acele persoane care nu intră în categoria părtilor și a
succesorilor acestora. Opozabilitatea este expresia complementară a relativității efectelor
contractului.
Acest principiu a fost reglementat prin art.1281 C.civ.:„Contractul este opozabil terţilor,
care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.”
Opozabilitatea contractului faţă de terţi poate fi interpretată și din altă perspectivă:
terţele persoane pot avea interesul să invoce, în folosul lor personal, existenţa unui contract,
împotriva părţilor înseşi ale acelui contract. Dacă în raporturile dintre părţi, contractul este luat
în considerare ca act juridic, reprezentând manifestarea de voinţă a înseşi părţilor contractante,
pentru terți, contractul este doar un simplu fapt juridic, interpretare care conduce la reguli
diferite privnd răspunderea si proba contractului. Astfel, terțul răspunde pe temeiul răspunderii
delictuale când împiedică pe una dintre părţile contractante să execute o obligaţie contractuală.
Între părţi proba contractului urmează a se face după regulile referitoare la dovada actelor
juridice, adică peste valoarea de 250 lei va fi necesară, ca regulă, prezentarea unui înscris, pe
când terţul poate folosi orice mijloc de probă.

2. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi: Simulaţia

Constituie o „excepţie de la opozabilitate faţă de terţi a contractului” acele împrejurări şi
condiţii în care părțile unui contract solicită recunoașterea efectelor acestuia, cu toate că exsită
un alt contract care este public și care este opozabil terțelor persoane.Potrivit principiului
relativității, efectele contractului sunt obligatorii părților, dar aceste efecte sunt diferite față de
cele ale unui alt contract, public, care este opozabil terților. Părţile din aceste contracte nu ar
putea să se prevaleze, faţă de terţi, de anumite situaţii juridice, pe care şi le-au creat prin voinţa
lor contractuală. O asemenea împrejurare de natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit
contract este simulaţia.
2.Noţiunea de simulaţie. Felurile simulaţiei.
Etimologic noțiunea de simulație provine de la simulatio sau simulare și presupune
disimularea față de terți a adevăratelor raporturi dintre părțile unui contract.
In Codul civil, articolele 1289-1294 au fost consacrate simulației, fiind astfel sintetizate
cele mai importante idei conturate în doctrină și jurisprudență, de-a lungul timpului.Astfel, dacă
în art.1281 C.civ. a fost instituităr egula opozabilității contractului față de terți, în art.1289 C.civ.
a fost stabilită exceptia d ela această regulă în ipoteza existenței unui contract secret care, dacă a
fost încheiat în mod valabil, „(...)produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului
ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”.
În doctrină, simulația a fost definită ca fiind o operațiune juridică realizată prin
disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simulatană a două
înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se crează o situație juridică
aparentă, contrară realității și alta secretă, care dă naștere situației juridice reale dintre părți,
anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public.
Mecanismul simulației presupune că existența contractului secret nu poate fi invocată de
părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către
creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor, aceștia dobândind cu bună credință
drepturi în baza contractul public. Terții vor putea invoca contractul secret în măsura în care le
vatămă drepturile, potrivit art.1.290 C.civ.
Simulația este aplicabilă actelor juridice cu conținut patrimonial, atât cele bilaterale, cât și
cele unilaterale. Articolul 1294 C.civ. statuează în sensul că:„dispoziţiile referitoare la simulaţie nu
se aplică actelor juridice nepatrimoniale”.
Specific simulației este existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul
public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce
nu corespunde realităţii; un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a
părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul
public, simulat.Prin invocarea simulației, părtile tind la eficienizarea contractului secret, cel care
corespunde voinței lor reale.
3. Condițiile simulației:
 A.Existența actului secret necunoscut terților. Aprecierea caracterului secret al contra-
înscrisului se face în raport de datele speței.În măsura în care acesta este supus regulilor de
publicitate, fiind opozabil erga omnes, nu mai este considerat a fi un act secret.
Notiunea de „contr-înscris” are semnificație juridică, fiind în discuție un „act juridic”, care
face o distincție netă între negotiunim si instrumentum. Astfel, actul secret trebuie înțeles în
acceptiunea de negotium, fiind o înțelegere distinctă între părți, care produce anumite efecte
juridice, un contract de donație, un contract de întreținere. Dovada acestei înțelegeri se face cu
un înscris, instrumentum, care în anumite situații, poate sa lipsească, atunci când în raport de
relațiile dintre părti ar fi o imposibilitate morală a preconstituirii unui înscris.
Actul secret trebuie să fie încheiat anterior sau cel mai târziu odată cu actul
public.Problema contemporaneității celor două acte este esențială pentru admisbilitatea acțiunii
în simulație. Astfel, actul secret stabilește în mod real anumite efecte, care sunt anihilate sau
modificate prin actul ulterior, cel public, ceea ce înseamnă că actul secret trebuie să existe la
momentul încheirii actului public. A admite un alt raționament, ar însemna că dacă actul secret
este ulterior actului public, acesta nu mai produce efecte din moment ce actul public a fost deja
încheiat și este opozabil tertilor. Lipsa actuluis ecret la momentul încheieriia ctului public face
ca simulația să nu exsite.
Aliniatul(2)al art.1289 stabileste conditia actului secret de a fi valabilîncheiat în ceea ce
privesc condițiile de fond. Aceasta înseamnă că actul secret poate produce efect enumai dacă a
fost încheiat în mod valabil, cu respectarea tuturor cerintelor privind capacitatea,
consimțământul, obiectul și cauza acestui contract.În cea ce privesc conditiile d eformă, acestea
trebuie îndeplinite numai în ceea c epriveste actul public, cel aparent.
B.Existența actului public.
Acest act este cel care crează o aparență, dar este opzabil terților, fiind considerat
ostensibil, în sensul că terții au posibilitatea de acunoaște continutul acestuia. Actul public
trebuie să îndeplinească, al rândul său, toate condițiile de valabilitate, înclusiv cele de
formă.Caracterul de act „public”rezidă din aceea că poate fi cunsocut de terțele persoane, cum
este cazul contractelro transative de propreitate imobiliară care sunt supuse conditiie formei
autentice sis unt mentionate în foia a deproprietate a cărtii funciare aimobilului.Îndeplinriea
acestei conditiid epublicitate face ca actul să fie opozabil terților.Acestia dobândesc la rândul lor
anumite drepturi având în vedere actul înscris în cartea funciară, fără a avea cunoștiințăd espre
încheeire aunuia ct secret.
 C.Existența acordului simulatoriu este importantă în simulație deoarece face legătura
dintre actul secret si cel public, demonstrând astfel intnetia comună apărtilor de disimula
realitatea prin încheierea concomitentă a celro două acte cu un conținut diferit.Intentia de
simula exsitentă la momentul încheieriia ctuluis ecret este un element intern al simulației, de
esența acestei operațiuni. Dacă la momentul respectiv, părtile nu au anticipat încheierea actului
public, iar ulterior, au modiciat înteelgerea înititală, nu ne aflăm în prezenta simulatiei, fiind în
dsicutie două convnetii cu un continut distinct prin care ce ainițială este pur si simplu modificat
d ecea subsecventă.
Astfel, părtile celor două contracte sunt aceleasi, da rprin voina lor comună, au încheiat cu
privire la acelasi obiect, două cotracte diferite.Aceasta însemnaă că de comun acord, au urmărit
sa disimuleze realitatea si să creeze doar o aaprentă prin actul public. În acest sens, în art.1.293
C.civ. în cazul actelor juridice unilaterale, se invocă „ acordul dintre autorul actului şi destinatarul
său”.
4.Formele simulației.
Pornind de la definiția simulației, în doctirnă și jurisprudență s-au conturat clasificări ale
simulației.Astfel, simulația poate fi absolută atunci când părțile stabilesc că între ele nu există
nici un raport juridic, fiind în discuție ipoteza simulației prin fictivitate. Toate celelate cazuri sunt
simulații relative, deoarece anihilează sau modifică elementele contractului. La rândul lor
simulațiile relative pot fi obiective, prin deghizare, când sunt disimulate elementele obiective ale
contractului, natura acestuia, părțile, obiectul, cauza sau subiective când sunt în discuție părtile
contractului, subiectele, cum este cea a interpunerii de persoane.
a).Simulația prin fictivitate este situația în care părţile disimulează total realitatea,
creând doar aparenţa existenţei unui contract public, dar întelegerea lor este ins ensul că acest
contract nu există. Uneori, anumite eprsoane, pentru justificarea provenientei unor bunuri sau
vneituri obținute ilicit, încheie contracte ficitive sau atunci când se încheie un contract d
evânzare numai pentur a crea aparenta diminuării patirmoniului, pentru împiedeca creditorii să
declanșeze executarea acestuia în relaizarea unui drept de creanță.
După cum se poate observa, această formă a simuației, adeseori este de natură
frauduloasă, de antură aprejudicia intersele creditorilor, în sensul că diminuează patrimoniul
„înstrăinătorului” care reprezint gajul general al creditorilor acestuia.
B.Simulatia prind eghizarea actului secret.
Deghizarea reprezintă din punct de vedere tehnic disimularea actului secret, care poate fi
totală, atunci prin actul secret anihilează practic existența actului secret, cum ar fi atunci când s-
a încheiat un contract de vânzare, care, în realitate, era o donație sau un contract de întreținere
sau este partială, când actul secret modifică una din clauze actului public, cum ar fi diminuarea
prețului vânzării pentru reducerea taxelor. Un caz de deghizare parțială există atunci când
părțile modifică data actului public în sensul că îl antedatează cu scopul fraudării intereselor
unor terți sau al eludării unor dispoziții legale.
Prin deghizare părțile pot să ascundă în actul public anumite clauze sau efecte ale actului
secret.
În practică1, au fost soluționate cazuri privind deghizarea cauzei contractului de vânzare
privind un imobil cu motivarea că voința reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de
imprumut, dovedit cu un înscris sub semnatura privată și constituirea de garanții imobiliare.
Instanța a reținut că simulația presupune încheierea a două contracte, prin care în primul - real
si secret - este reflectata voința reală a părților, iar in cel de-al doilea - aparent și public - este
creată o situație diferită de cea adevarată. Actul secret trebuie privit ca „negotium iuris” și nu ca
„instrumentum”. În speță, între părți a fost realizat anterior acordul de voință cu privire la
realitatea operației juridice ce înțeleg să fie secretă și mascată cea a unui împrumut cu garanții
imobiliare prin intermediul actului public, care era un contract de vânzare. În speță s-a reținut că
a intervenit simulația, ca o operațiune juridică unitară care a fost realizată în doi timpi:
încheierea, mai întâi, a actului secret, dar real și apoi a actului aparent menit să-l mascheze în tot
sau în parte pe primul, ca o continuare a operației proiectată inițial, în ansamblul ei.
În altă cauză2, reclamanta a cerut să se constate ca fiind simulat contractul de vânzare
încheiat cu pârâții, fiica și ginerele său, contractul real fiind cel de întreținere. Reclamanta a
invocat realizarea unei simulații prin deghizare totală, în sensul că părțile au încheiat un act
juridic real, cu o anumită natură juridică, contract de întreținere, pe care l-au ascuns sub
aparența unui alt act juridic, mincinos, cu o altă configurație, vânzare. Actul secret privește
convenția părților în sens de negotium iuris, iar nu exclusiv înscrisul doveditor în materialitatea
lui. Instanța a apreciat că a fost probată existența înțelegerii secrete încheiate între părți, în
sensul că actul public, contract de vânzare are un caracter simulat, rezultat dintr-o deghizare
totală, prin ascunderea adevăratei naturi juridice a actului realmente voit de către părți,
respectiv un contract de întreținere travestit în haina aparentă a unui contract de vânzare-
cumpărare. Reclamanta a solicitat de asemenea ca urmare a admiterii acțiunii în simulație, să se

1Curtea de Apel Timișoara, Decizia nr. 313 din 11 februarie 2002

2Judecătoria Constanta,dosar nr.9515/ 212/2016, sentința nr.8790/25.07.2017,
www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-
dispună rezoluțiunea acestui contract, intru cât pârâtii în mod culpabil nu si-au îndpelinit
obligatia de întreținere pe care astfel și-au asumat-o.
C. Simulația prin interpunerea de persoane este un caz de simulație relativă și
subiectivă deoarece prin actul secret părtile stabilesc cine este cu adevărat contractantul din
actul public. În acest mod este ascunsă identitatea unei persoane care din anumite motive nu
figurează în contractul public.
Acest caz de simulație nu se confundă cu încheierea unui contract prin reprezentare,
deoarece subiectul care apare în contractul public ca beneficiar aparent nu acţionează, în acest
contract, ca un reprezentant al adevărului beneficiar, ci el încheie contractul aparent în nume
propriu.Nu poate fi nici un contract de mandat fără reprezentare, în care mandatarul lucrând
pentru o altă persoană, apare în contract un nume propriu. Cel care contractează nu cunoaşte că
în realitate acest mandatar lucrează pentru altcineva.
Dacă analizăm simulația prin interpunere de persoane, trebuie ca ambele părţi din
contractul aparent să urmărească în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă
persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
O asemenea ipoteză ar fi în cazul unor donaţii, când, pentru a se gratifica o persoană
incapabilă de a primi o liberalitate de la un anumit donator, când se foloseşte procedeul
interpunerii de persoană: prin contractul aparent donaţia se face către o persoană capabilă să
primească – donatarul fictiv , iar prin contractul secret se prevede că de efectele acestei donaţii
va profita persoana căreia legea îi interzicea să o primească în mod direct de la donator.
Într-o speță3, reclamanta a solicitat instanței să se constate caracterul simulat al
contractului încheiat de părinții săi cu societatea vânzătoare, în baza căruia aceștia au cumpărat
un imobil, cu motivarea că înțelegerea lor a fost ca ea sa fie cumpărătoarea imobilului, cu atât
mai mult cu cât ea este cea care a finanțat integral prețul achitat de aceștia. Instanța a admis
acțiunea cu motivarea că în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care
încheie actul aparent prevăd, prin actul secret, faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte
contractantă, fiind doar o persoană interpusă, şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Prin
urmare, în cazul acestei forme a simulaţiei nu este obligatoriu ca ambele acte să fie încheiate
între aceleaşi părţi, societatea vânzătoare și cumpărători. Ceea ce trebuie dovedit în acest caz
este existenţa acordului simulatoriu în raport cu operaţiunea juridică ce face obiectul actului
aparent. A fost înlăturată apărărare privind lipsa unui înscris care să dovedească actul secret,

3 Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1062 din 4 aprilie 2012
reținând faptul că s-a depus la dosar chitanța de plată a preţului care reprezintă un început de
dovadă scrisă. În plus, având în vedere raporturile de rudenie dintre părţile înţelegerii secrete,
relaţie dintre părinţi şi fiică bazată pe încredere, este evidentă imposibilitatea morală a
preconstituirii unui înscris, situaţie ce dă dreptul părţilor, să dovedească înţelegerea secretă prin
orice mijloc de probă.
În altă cauză4, reclamantul a cerut constatarea caracterului simulat al contractului
autentic în baza căruia pârâtul ca fiind cumpărătorul unui teren, deoarece, în realitate, el a fost
cumpărătorul acestuia, cel care a plătit prețul vânzătoarei, iar ulterior, din banii săi, pe acest
teren a fost edificată o casă de vacanță.În motivare a arătat că a avut o înțelegere cu pârâtul în
sensul că acesta sa figureze în contract ca și cumpărător, deoarece, la momentul respectiv,
cetățenii străini nu puteau dobândi terenuri în România. Vânzătoarea terenului a recunoscut
faptul că adevăratul cumpărător al terenului este reclamantul, de la care a primit prețul.
Instanța a admis acțiunea civilă cu motivarea că este un caz de simulație prin interpunere
de persoane care presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori
ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o
persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor
indiscrete ale publicului.
În ceea ce privește dovada acordului simulatoriu, s-a reţinut că din încheierea în formă
scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că şi actul secret ar fi putut fi
încheiat în aceeaşi formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure
aparenţa, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu
simulaţiei. Actele care alcătuiesc simulaţia trebuie privite în mod individual, fiind admisibilă
proba cu martori pentru a proba raporturile juridice dintre părţi chiar peste valoarea de 250 lei,
dacă părțile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speţă,
ci şi atunci când există un început de dovadă scrisă.
3.Scopul urmărit prin simulaţie vizează motivația părților la încheierea actului secret,
cel care anihilează sau modifică actul public.
Trebuie precizat faptul că simulația, deși are la bază un act secret, considerat afi
„mincinos”, nu este în toate situațiile ilicită. Tocmai de aceea legiuitorul recunoaște părților
dreptul de simula, prin raportare la efectele actului secret care reflectă voința reală a părților,
astfel cum statuează art.1270 C.civ. Dar, acest drept trebuie exercitat cu bună-credință pentru

4
Curtea de apel Constanța, decizia civilă nr. 629/C/19.09.2012,dosar nr. 4125/254/2010
menținerea caracterului neutru al simulației, în sensul că nici nu trebuie sancționată cu
nulitatea, dar nici nu trebuie încurajată.
Astfel, prin simulaţie părţile pot urmări să eludeze legea sau să ocolească prevederile
prohibitive referitoare la anumite contracte.Scopul direct urmărit de părți privește interesele
acestora și variază de la caz la caz: donația deghizată în vânzare urmărește evitarea raportului
donației si eventuala reducțiune a acestei ca liberalitate după moartea donatorului, încheierea
fictivă a unui contract de împrumut crează aparența provenienței licite a unor fonduri care, în
realitate, sunt ilicite sau donația prin interpunere de persoane are ca scop evitarea dezvăluirii
adevăratului donatar.

5.Limitele simulației sunt cele menționate în alin.1 art.1289 C.civ:„ Contractul secret
produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu
rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”.Exercitarea abuzivă a
acestui drept constituie un caz de fraudă care poate fi de două feluri:
a).Frauda intereselor terților este sancționată, de regulă, cu inopozabilitatea actului
aparent. Astfel, potrivit art. 1290 alin.(2) C.civ., în măsura în care contractul secret „le vătăma
drepturile”, terții pot cere instanței să se constate că le este inopozabil actul public.
Aceasta este situația încheierii fictive a unui contract prin care debitorul își înstrăinează
bunurile pentru a împiedeca creditorul să treacă la valorificarea acestora pentru satisfacerea
creanței sale. Intersul creditorului este acela de a lipsi de eficacitate actul public, de natură să
diminueze patrimoniul debitorului său, demonstrând că prin actul secret, părțile au decis să
încheie un contract fictiv. În aceste împrejurări, bunurile astfel „înstrăinate” sunt considerate că
fac parte în continuare din patrimoniul debitorului, dobânditorul acestora fiind de rea-credință
prin participarea sa deliberată la fraudarea intereselor creditorului.
b).Frauda la lege se comite ori de câte ori simulația urmărește scopuri ilicite sau
imorale.Pentru ca operațiunea simulației să produce efectul urmărit, condiția primordială este
cea a valabilității contractului secret,astfel cum stabilește art.1289 alin.(2) C.civ.
În măsura în care acest contract nu respectă condițiile privind cauza și obiectul unui
asemenea contract se comite o fraudă la lege care se sancționează cu nulitate. În aceste
împrejurări, dacă contractul secret este lovit de nulitate, aceasta înseamnă că nu poate produce
efecte de natura anihila sau modifica actul public.
6. Efectele simulaţiei. Inopozabilitatea.
 Sancţiunea specifică a simulaţiei este, ca regulă, inopozabilitatea faţă de terţele persoane
a situaţie juridice create prin contractul secret şi după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea
acţiunii în simulaţie. Efectele simulaţiei sunt diferite după cum avem în vedere raporturile dintre
părţile care au încheiat contractele sau raporturilor dintre părţile contactante şi terţi.
a).Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante şi succesorii
universali ai acestora.
Potrivit art.1.289 alin.(1) și (2) C.civ., contractul secret produce efecte între părti si
succesorii lor universali și cu titlu universal. Astfel se acorda prioritate voinţei reale a părţilor
care este cea reflactata de contractul secret. Conditia esentială este aceea să fie valid sub aspectul
condiţiilor de fond şi de formă.Acest contract va produce efecte și față de succesorii universali şi
cu titlu universal ai părţilor, aceștia fiind continuatorii personalității părților. In apărare, aceștia
nu se vor putea prevala de clauzele contractului public care nu respectă voința internă a părților.
b). Efectele simulaţiei faţă de terţi sunt diferențiate după cum aceste efecte se răsfrâng
asupra terților propriu-ziși sau obișnuiți, față de care contractul secret nu le este opozabil și
creditorii părților, cei care cau au interesul protejării dreptului lor de creanță în fața actelor
frauduloase încheiate de debitorii lor.
Remarcăm faptul că prezentarea efectelor simulației față de terți este o pertinentă
demonstrație cu privire la această operațiune juridică care este o excepție de la principiul
opozabilității efectelor contractului, astfel cum este stabilit prin art.1281 C.civ. De principiu,
contractul încheiat de părți este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și
obligațiilor născute din contract. Aceasta înseamnă că un alt contract, cum este contract secretul
nu poate produce efecte fațăd e terți, ci numai față de părți, fiind inopozabil terților.
Astfel, potrivit art.1290 alin.1 C.civ., contractul secret nu produce efecte împotriva „
terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent.” Aceasta înseamnă că terților nu le poate fi opus contractul secret, deși
acesta reprezintă voința reală apărtilor, deoarece acest contract le este inopozabil, aceștia
dobândind drepturile bazându-se pe valabilitatea contractului public.Terții pot invoca
inopozabilitatea actului secret numai dacă sunt de bună credință care trebuie să existe la
momentul simulației. În măsura în care aceștia au avut cunoștiință despre încheierea și
conținutul contractului secret, sunt de rea-credință, astfel că față de aceștia va fi opozabil și actul
secret. În acest sens, reau-credință a terților face să dispară argumentele care susțin
inopozabilitatea contractului secret, terții asumându-și toate consecințele.
 Prin excepție de la regula instituită prin art.1290 alin.(2) C.civ., „terții pot invoca împotriva
părților existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”. Aceasta înseamnă
că, în anumite împrejurări, terților le este favorabil actul secret, situație în care aceștia renunță la
inopozabilitatea actului public și se prevalează de conținutul actului secret, cum ar fi cazul în
care terțul devine și moștenitor al vânzătorului rezervatar și are interesul să demonstreze faptul
că actul secret este de fapt o donație, pentru ca apoi să ceară reductiunea liberalității.
În ceea ce privește situația creditorilor chirografari, în funcție de interesul pe care îl
au, fie se pot prevala de aparența actului public, la fel ca și alți terți, fie pot invoca clauzele
contracului secret, dar numai dacă fac dovada faptului că acest contract le vatămă interesele. De
exemplu, dacă vânzarea încheiată de dedebitor este un fictivă, creditorii pot invoca actul secret
în sensul că nu a fost încheiat nici un contract de vânzare, pentru a stabili că actul public, aparent
nu produce nici un efect.Pe calea unei acțiuni în simulație, bunul astfel „înstrăinat” va putea fi
readus în patrimoniul debitorului.
Protejarea intereselor creditorilor este diferențiată după cum aceștia au manifestat sau
nu diligență prin notarea în cartea funciară a urmăririi silite asupra bunului imobil sau au obținut
sechestrul bunurilor care au făcut obiectul simulației. În măsura în care creditorii au luat măsura
notării în cartea funciară a urmăriri silite și, la cererea lor, s-a dispus deja măsura sechestrului,
părțile nu le vor mai putea opune un contract secret. Și în acest caz, se cere buna credință a
creditorilor în sensul că aceștia nu au avut cunoștiință despre existența sau conținutul actului
secret.
c).Efectele simulației între terți priveste acele situații în care există mai multe categorii
de persoane, terți față de contractul încheiat, din care unii au interesul de a invoca contractul
public, aparent, iar alții, contractul secret, real. Astfel, în cazul unei vânzări fictive, creditorii
înstrăinătorului au interesul de a dovedi că, potrivit contractul secret, nu a avut loc nici o
înstrăinare, situație în care bunul se menține în patrrmoniul debitorului, pe când creditorii
dobânditorului au interesul de a menține vânzarea, bunul astfel dobândit să fie păstrat în
patrrmoniul debitorului lor.
Se naște astfel un conflict între două categorii de creditori, din care vor fi protejati cei
care sunt de bună-credință și invocă actul aparent. Din nou buna-credință a creditorului, care
este terț față de acest contract, se raportează la cunoașterea existenței și a conținutului
contractului secret, situație care trebuie dovedită. În măsura în care acesta cunoștea contractul
secret, nu va fi considerat a fi de bună credință în a prefera efectele contractului public.
 Pentru ca acest efect să se producă trebuie îndeplinite două condiții: creanța lor să fie
anterioară actului secret și să aibă o dată certă. Aceasta înseamnă că la data nașterii dreptului de
creanță nu era încheiat actul secret. Creditorul se va prevala de efectele actului public, actul
secret nefiindu-i opozabil.
Dispozițiile alin.(2) ale art.1.289 C.civ., aplicabile unui conflict între creditorii
înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului aparent, fiind acordată prioritate celor
dintâi, deoarece creanța lor este anterioară contractului secret.

7. Acţiunea în simulaţie este acea acţiunea prin care se cere instanței de judecată să
constate existența și conținutul contractului secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele
clauze care modifică sau anihilează actul real.

A.Titularii acțiunii în simulație. Acțiunea în simulație poate fi exercitată de orice

persoană interesată să invoce în favoarea sa contractul secret dacă este valabil sau să ceară
contatarea nulitățiia cestui act.
Astfel, acţiunea în simulaţie poate fi introdusă de terţul pe care contractul aparent îl
prejudiciază şi care deci are interesul să invoce existenţa actului secret sau de terțul căruia îi
profită contractul aparent și dorește să înlăture efectele contractului aparent. În majoritatea
cauzelor, acțiunea în simulație este introdusă de o parte contractantă care constată că cealaltă
parte nu își execută obligațiile asumate prin contractul secret, prevalându-se de clauzele
contractului public.
De exemplu, părțile au convenit în sensul încheierii unui contract de întreținere, dar actul
aparent a fost încheiat ca fiind un contract de donație.Creditorul întreținerii constată că a
înstrăinat un bun fără a primi în schimb întreținerea. În alte situații, acțiunea în simulație este
introdusă de terții creditori ai uneia dintre părțile contractante cu privire la actele pe care
acestea le-au încheiat prin fraudarea intereselor lor.

B. Natura juridică a acțiunii în simulație. Din punct de vedere procedural, acțiunea în

simulație este o acțiune în constatare, deci imprescriptibilă, care poate fi introdusă de orice
persoană care justifică un interes personal, legitim și actual.
Se face o distincție netă între acțiunea în simulație considerată a fi o acțiune în constatare,
și alte acțiuni civile, precum acțiunea în nulitate sau anularea contractului secret, acțiunea în
executarea prestațiilor întemeiate pe dispozițiile actului secret sau acțiunea în rezoluțiune a
actului secret pentru neexecutare culpabilă a obligațiilor. Toate aceste acțiuni sunt subsecvente
acțiunii civile în simulație, fiind condiționate de admiterea acesteia. Astfel, mai întâi instanța de
judecată trebuie să constate existența și conținutul actului secret, pentru ca, după aceea, să se
verifice valabilitatea acestuia din puncte de vedere al condițiilor de fond și de formă, și dacă au
fost executate prestațiile asumate prin acest contract.

C.Proba simulației este reglementată prin art.1292 C.civ., completat cu dispozițiiile de

procedură aplicabile în materia probelor.
Astfel, între părțile contractului, proba simulației care presupune dovedirea existenței a
două contracte: cel secret și cel aparent.Proba se poate face prin mijloacele de probă potrivit
normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice. Fiind în discuție două acte
juridice având un conținut distinct, trebuie ca cele două contracte să poată fi dovedite prin acte
scrise, semnate de părti. Este esential ca actul secret să facă dovada datei la care a fost întocmit
pentru a demonstra că este anterior, cel mult concomitent actului public.
Dacă în privința actului public, nu se ridică probleme deosebite, acesta fiind încheiat în
forma cerută de lege, forma scrisă și, în majoritatea cazurilor,în formă autentică, discuții sunt în
legătură cu dovada actului secret.
În lipsa unui înscris, părțile solicită instanței administrarea probei cu martori.
Potrivit alin.(2) art.309 C.pr.civ., regula este aceea că nu se poate face dovada unui act
juridic cu martori, dacă valoarea sa este mai mare decât 250 lei. Aceasta înseamnă că este
inadmisibilă dovadirea contractului secret cu martori.
Excepțiile de la această regulă sunt enumerate în alin.(4) al art.309 C.pr.civ.:
1. Partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic; Există o asemenea situație în cazul relaţiilor dintre soţi, rude
apropiate, de prietenie. Astfel, într-o cauză5 s-a apreciat că între părţi, au existat relaţii de
prietenie care au făcut imposibilă preconstituirea unei dovezi scrise cu ocazia acordării
împrumutului, dar şi faptul că acest împrumut a avut loc efectiv, impunându-se, aşadar, şi
restituirea. În altă cauză6, s-a reținut că: „Existenţa raporturilor de rudenie între părţi poate fi
apreciată ca fiind de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris,
aşa încât, în mod justificat, a fost încuviinţată dovedirea cu martori a actului secret".

5 Trib. Prahova, decizia civilă nr. 1035 din 9 decembrie 2004, Culegere de practică judiciară 2004
6 T.S., s.civ., dec.nr. 854/1989 în Dreptul nr. 3/1990, p. 64.
 2.Există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; Această ipoteză
presupune îndeplinirea a trei condiții:
a). Începutul de dovadă este un act scris care, datorită unei împrejurări, nu poate fi valabil
pentru a face dovada deplină. De exemplu: un contract în care nu s-a respectat formalitatea
multiplului exemplar sau un act care nu a fost semnat de părți.
b).Înscrisul provine de la partea careia i se opune, având caracterul unei marturisiri
incomplete.Dacă înscrisul este intocmit de o terță persoana, dar este semnat de parte, el
constituie început de dovadă scrisă. Dacă înscrisul este întocmit de un funcționar care îi atestă
continutul ca fiind corespunzător declarației părții, însă nu este semnat de aceasta, constituie un
început de dovada scrisă.
c).Conținutul înscrisului se referă nemijlocit la faptul pretins, fie în mod exclusiv, fie și la
alte fapte conexe, dar din care se pot trage concluzii privind faptul pretins.
3). Partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă
majoră;
4. Părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună.
În măsura în care părțile dovedesc că se află într-o asemenea situație, instanța va putea
administra proba cu martori care va fi decisivă în stabilirea existenței și a conținutului
contractului secret.
Într-o cauză7, instanța a respins acțiunea civilă în simulația unui contract de vânzare a
unui imobil, cu motivarea că reclamanții nu au făcut dovada contractului secret de împrumut,
neavând un început de dovadă scrisă în sensul că ar fi împrumutat suma de la „cumpărători”, iar
proba cu martori a fost respinsă ca fiind inadmisibilă.
Astfel, dovada actelor juridice al căror obiect depășeșete 250 lei se poate face numai prin
act sub semnătură privată sau un act autentic. În cazul simulației, contractul secret nu îmbracă
niciodată forma autentică, astfel că ar trebui ca acest contract să fie dovedit printr-un înscris sub
semnătură privată, care să respecte condițiile de validitate cerute de lege. Instanța nu va
administra proba cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se
pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului.
Această regulă se aplică numai actele juridice a caror valoare este mai mare de 250 lei
atunci când se tinde a face dovada „în contra sau peste cuprinsul unui înscris”. Remarcăm faptul că

7
Curtea de apel Alba Iulia, decizia nr.678 din 30.09.2011, https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-
jnscz
plafonul valoric este modic, ceea ce înseamnă că intenția legiuitorului a fost aceea a lărgirii sferei
de aplicare a probei cu înscrisuri la majoritatea situațiilor. In cazul contractului secret, părțile
trebuie sa redacteze un înscris ca proba preconstituită, deoarece nu se poate încuviința proba cu
martori nici pentru a combate cele aratate în înscris, nici pentru a dovedi o convenție verbală
indiferent de valoarea obiectului convenției.
De menționat faptul că această regulă se aplică numai între părțile contractante, nu și față
de terțele persoane care se pot folosi de proba cu martori pentru a combate cele aratate în
înscris. Dispozițiile se aplică numai înscrisurilor preconstituite.
În schimb, proba cu martori este admisibilă când se invocă frauda, cauza ilicită a
convenției, dolul, violență sau eroarea uneia dintre părți în momentul încheierii convenției.
Dovada cu martori este admisibilă în vederea stabilirii unor acte sau fapte distincte de
actul constatat prin înscris și ulterioare încheierii acestuia. Proba testimonială este admisibilă și
atunci când se urmărește lămurirea unor clauze confuze, obscure sau susceptibile de mai multe
intelesuri fiind necesară interpretarea lor, aceasta neînsemnând a proba în contra sau peste
cuprinsul înscrisului.
Terţii pot face dovada simulaţiei prin orice mijloc de probă, întrucât faţă de ei simulaţia
este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de bună credinţă.
Sub aspectul probațiunii contractului secret, se face distincție între simulaţia ilicită,
atunci când prin aceasta se urmăreşte ocolirea dispoziţiilor legale şi simulatia licită, când nu se
urmăreşte acest scop. Astfel, în cazul unei simulaţii ilicite, proba cu martori şi cu prezumţii este
admisibilã, fiind o simulație care a avut drept scop încălcarea dispoziţiilor legale imperative, de
ordine publicã.
În cazul unei simulaţii licite, contractul ascuns trebuie dovedit printr-un contraînscris. În
anumite situații, poate fi dovedită cu martori înțelegerea verbală care înlocuiește actul
aparent.Actul secret, deşi consimţit numai verbal, dacă este dovedit cu martori, capãtã deplinã
eficienţã juridicã şi înlocuieşte actul aparent redactat în scris. Când însã forma scrisã ori cea
autenticã este pretinsã de lege pentru însãşi existenţa actului real – adicã a contraînscrisului –
acesta nu va putea fi dovedit cu martori. Cu alte cuvinte, pentru ca un contraînscris sã-şi poatã
produce efectele, trebuie sã fie valabil în el însuşi, ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci public.

7. Efectele acțiunii în simulație. Acţiunea în declararea simulaţiei unui act are drept
consecinţã constatarea existenţei actului secret, dar real, şi inexistenţa actului public, aparent.
Fiind o acţiune în constatare ce poate fi exercitatã pe cale principalã ori pe cale de excepţie, ea
transpune principiul potrivit cãruia aparenţa de drept poate fi înlãturatã oricând.
Simulaţia, prin ea însãşi, nu constituie o cauzã de nulitate a vreunuia din cele douã acte
încheiate, singura sancţiune a simulaţiei ilicite fiind inopozabilitatea actului secret împotriva
terţilor care cu bunã-credinţã s-au întemeiat pe actul aparent. Actul secret este, totuşi, opozabil
terţilor, dacã aceştia au avut cunoştinţã de existenţa şi cuprinsul contraînscrisului. Sancţiunea
neopozabilitãţii actului secret faţã de terţi se explicã prin aceea cã ei l-au ignorat, cunoscând
numai actul aparent. Însã, atunci când terţii au cunoscut actul secret, nu mai subzistã aceastã
raţiune şi, deci, urmeazã a se decide cã actul secret le este opozabil .