Sunteți pe pagina 1din 128

Prof. univ. dr.

TEODOR BODOAȘCĂ

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI


(pentru uzul studenților Universității „Dimitrie Cantemir”
din Tîrgu Mureș)

Tîrgu Mureș
2020
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

– SIBIU
CUPRINS

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT


1.1. Aspecte generale despre teoria generală a dreptului _____________ 3
1.2. Definiţia şi principiile generale ale dreptului __________________ 5
1.3. Izvoarele dreptului______________________________________ 36
1.4. Sistemul dreptului român ________________________________ 54

CAPITOLUL II RAPORTUL JURIDIC


2.1.Aspecte generale referitoare la raportul juridic ________________ 87
2.2. Structura raportului juridic _______________________________ 88
2.3. Conţinutul raportului juridic ______________________________ 91
2.4. Obiectul raportului juridic ________________________________ 95

CAPITOLUL III ACTUL JURIDIC


3.1.Aspecte generale referitoare la actul juridic…………………………96
3.2. Clasificarea actelor juridice…………………………………………96
3.3. Faptele juridice…………………………………………………….104
3.4. Evenimentele………………………………………………………105
CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
4.1. Definiţia şi clasificarea răspunderii juridice _________________ 106
4.2. Conduita ilicită _______________________________________ 111
4.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei________________ 120
4.4. Sancţiunile juridice ____________________________________ 121

2
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

SECŢIUNEA 1.1.
ASPECTE GENERALE
DESPRE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Ştiinţele juridice ocupă un loc distinct în cadrul ştiinţelor sociale, fapt


datorat, mai ales, domeniului lor diferit de cercetare, constituit din realitatea
juridică a societăţii.
Ştiinţele juridice abordează atât factorii obiectivi, care conduc la apariţia
şi dezvoltarea dreptului ca fenomen social, cât şi procesul de adoptare şi aplicare
a normelor juridice, ca reguli de conduită general obligatorii pentru subiecţii de
drept.
Datorită complexităţii sale, dreptul este studiat atât din perspectivă
globală (teoria generală a dreptului), cât şi din perspectivă particulară, sectorială
(a ramurilor de drept).
De regulă, în doctrină, ştiinţele juridice sunt clasificate în următoarele
categorii1:
- ştiinţe juridice care analizează dreptul în ansamblul lui. Intră în această
categorie, spre exemplu, teoria generală a dreptului, enciclopedia dreptului,
filosofia dreptului şi sociologia juridică;
- ştiinţe juridice care analizează fenomenul juridic în evoluția lui istorică.
Sunt astfel de științe, spre exemplu, istoria dreptului şi doctrine politico-juridice;
- ştiinţe juridice de ramură, care analizează grupuri de norme și instituții
juridice ce alcătuiesc diverse ramuri de drept. Sunt astfel de științe, spre
exemplu: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul familiei, dreptul
financiar, dreptul funciar, dreptul proprietății intelectule, dreptul mediului,
dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat;
- ştiinţe juridice interdisciplinare, între care, exempli gratia, evocăm
criminalistica, criminologia, medicina legală, logica, retorica, statistica judiciară,
psihologia judiciară şi antropologia juridică.

1
A se vedea R. I. Motica şi Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura
All Beck, 2001, p. 16.
3
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică generală, întrucât


cercetează fenomenul juridic din perspectivă globală. Astfel, teoria generală a
dreptului sintetizează şi generalizează datele oferite de ştiinţele juridice
particulare (de ramură), stabilind şi definind categoriile pe baza cărora se
elaborează modelul teoretic explicativ, juridic, unitar şi cuprinzător al ştiinţei
dreptului.
În cadrul teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte cu care se
operează în domeniul ştiinţelor dreptului de ramură, precum: noţiunea dreptului,
ca fenomen social; raportul dintre drept şi societate; raportul dintre drept şi stat;
principiile generale ale dreptului; conţinutul şi forma dreptului; sistemul de
drept; norma juridică; instituţia juridică; ramura de drept; izvorul de drept;
raportul juridic; actul juridic; răspunderea juridică etc. Practic, teoria generală a
dreptului este un adevărat „abecedar” al dreptului.
Teoria generală a dreptului poate fi definită ca fiind ştiinţa juridică ce
studiază dintr-o perspectivă teoretică generală fenomenul juridic în ansamblul
său, identificând determinările şi caracteristicile sale esenţiale, pe care le
exprimă în concepte şi categorii de însemnătate principială pentru întreaga
cunoaştere juridică.
Știinţele juridice de ramură se departajează unele de altele prin „obiectul
diferit” şi „metoda specifică” de investigare ştiinţifică.
Indiferent de obiectul şi metoda lor de studiu, fiecare ştiinţă juridică de
ramură studiază o categorie aparte de norme juridice care, la rândul lor,
reglementează o categorie aparte de raporturi sociale. Spre exemplu, ştiinţa
dreptului civil studiază normele juridice care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiectele de drept, persoane fizice sau
juridice, aflate pe poziţie de egalitate juridică2, iar ştiinţa dreptului familiei
studiază normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre soţi şi ceilalţi membri ai familiei.
Caracteristic pentru o ştiinţă juridică particulară este o ramură de drept
distinctă, adică o sumă de norme şi instituţii juridice cu o problematică unitară,
de cele mai multe ori codificată.
Atât teoria generală a dreptului, cât şi ştiinţele juridice de ramură folosesc
diverse metode de investigare ştiinţifică a fenomenului juridic, precum
următoarele:

2
Astfel, art. 2 alin. (1) C. civ. prevede că „dispozițiile prezentului cod reglementează
raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiect de drept civil”.
4
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- metoda logică, deoarece dreptul este un sistem de norme juridice


instituite de stat în scopul ordonării conduitei umane în sensul firescului,
adevărului şi dreptăţii. Metoda logică implică stabilirea sensului textelor legale
cu ajutorul legilor logicii formale şi a raţionamentelor logicii, inductive sau
deductive3. Facem precizarea că, în cadrul studiilor universitare de drept, există
disciplina cu denumirea „logică juridică“4;
- metoda comparativă, care este folosită pentru a determina elementele
identice, convergente sau, dimpotrivă, divergente supuse cercetării. În prezent,
există „ştiinţa dreptului comparat” care, folosind această metodă, identifică
elementele comune, dar şi cele deosebite dintre diversele instituţii juridice
aparţinând unor sisteme naţionale de drept diferite. Această metodă este utilizată
și în cadrul științelor juridice care analizează evoluția istorică a fenomenului
juridic, pentru a stabili elementele de continuitate sau discontinuitate ori de
progres sau chiar de regres normativ al diverselor reglementări juridice în
succesiunea lor temporală;
- metoda istorică presupune analiza evoluţiei istorice a conceptelor şi
categoriilor cu care operează ştiinţele juridice;
- metoda sociologică presupune stabilirea modului în care societatea
influenţează dreptul şi, la rândul lui, dreptul influenţează societatea. Metoda
sociologică se impune, mai ales, datorită faptului că dreptul este, în esenţa lui, o
dimensiune a realităţii sociale;
- metoda cantitativă presupune folosirea cunoştinţelor din domeniul
ştiinţelor exacte. Această metodă are un rol deosebit în sistematizarea legislaţiei,
în evidenţa actelor normative şi a hotărârilor judecătoreşti, în observarea şi
cunoaşterea ilicitului civil, penal sau contravenţional etc;
- metoda prospectivă presupune prefigurarea şi modelarea evoluţiei
viitoare a fenomenului juridic.

3
Rezultatul unui raţionament deductiv poartă denumirea de silogism. Silogismul este
un raţionament deductiv care conţine trei judecăţi legate între ele astfel încât cea de-a treia
judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce prin intermediul celei de-a doua [în acest
sens, a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române (Dex), ediţia a II-a, apărut sub egida
Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p. 986].
4
„Logica” sau ştiinţa demonstraţiei, are ca obiect stabilirea condiţiilor corectitudinii
gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte (în acest sens, a se vedea Dex, p.
580).
5
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

SECŢIUNEA 1.2.
DEFINIȚIA PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

1.2.1. Noţiunea de „drept“


Etimologic, termenul „drept“ provine din cuvântul din limba latină
directus, care înseamnă direct sau în linie dreaptă ori, pur şi simplu, drept5.
Sinonimul din limba latină a cuvântului drept este termenul jus.
Facem precizarea că termenul „drept” este întâlnit şi în alte limbi, precum:
„droit“, la francezi; „diritto“, la italieni; „derecha“, la spanioli; „recht“, la
germani; „richt“, la englezi.
În schimb, termenul juridic provine din adjectivul latin juridicialis, cu
semnificaţia de „aparţinător la drept“ sau „a zice dreptul”. Adjectivul juridicialis
este alcătuit din substantivul jus6 (care înseamnă drept) şi din verbul dicere (care
înseamnă a zice). În context, facem precizarea că folosirea cumulativă a
termenului „drept” şi „juridic” este neștiințifică, întrucât este pleonastică7.
În doctrina de specialitate, cuvântul „drept“ este utilizat în mai multe
sensuri:
- un prim sens este acela de totalitate a normelor juridice, adoptate sau
sancţionate de autorităţile competente ale statului8, aflate în vigoare la un

5
În acest sens, a se vedea: G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi,
Editura Ştefan Procopiu, 1995, p. 5; A se vedea: Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1973, p. 182 şi p. 310.
6
A se vedea: Gh. Guţu, op. cit., p. 311.
7
În acest sens, a se vedea: I. Santai, Introducerea în studiul dreptului, ediţia a VI-a
nerevizuită, Sibiu, 1996, p. 25; R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 33.
8
Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (s.n.). În context, facem
precizarea că actuala Constituţie a României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa
Adunării constituante din data de 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei
prin Referendumul naţional din data de 8 decembrie 1991. Constituţia a fost revizuită în anul
2003. Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendumului
naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a constituţiei. În urma
revizuirii, Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din
6
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

moment dat într-o anume societate. În acest sens, se vorbeşte despre sistemul de
drept sau despre dreptul obiectiv ori dreptul pozitiv al societăţii9. Dreptul
obiectiv îşi are originea în voinţa legiuitorului sau, în general, a autorităţilor
publice care au adoptat actele normative în care se regăsesc normele juridice;
- al doilea sens este acela de prerogativă morală sau patrimonială
recunoscută de lege unor categorii de persoane de a avea, în condiţiile legii, o
anumită conduită şi de a pretinde o conduită corespunzătoare celorlalte subiecte
de drept şi, la nevoie, de a face apel la forţa de constrângere a statului pentru
respectarea lor10. În concret, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituție, „cetăţenii
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. În acest sens se vorbeşte despre
„drepturi obiective”. Sunt astfel de drepturi, spre exemplu, dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la învăţătură, dreptul la informaţie, dreptul la muncă,
dreptul la domiciliu și dreptul la căsătorie;
- al treilea sens este acela de element al conţinutului unui raportul juridic
concret, adică de prerogativă a subiectului activ din acest raport de avea o
anumită conduită și de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv,
iar la nevoie să facă apel la forţa coercitivă a statului pentru a obţine realizarea
sau respectarea acestei prerogative. Facem precizarea că raportul juridic este o
relație socială reglementată juridic. Sunt raporturi juridice, spre exemplu,
raporturile dintre soți sau raporturile dintre vânzător și cumpărător. Astfel,
raporturile dintre soți sunt reglementate de art. 307 și urm. C. civ., iar cele dintre
vânzător și cumpărător de art. 1650 și urm. C. civ. În acest sens, se vorbeşte
despre drepturi subiective. Izvorul drepturilor subiective îl constituie voinţa
subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice, materializată în actele sau
faptele lor juridice. Spre exemplu, sunt drepturi subiective dreptul
cumpărătorului de a i se preda lucrul cumpărat şi dreptul vânzătorului de a i se
plăti preţul lucrului vândut, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, sau
dreptul locatarului de a i se asigura folosinţa lucrului închiriat şi a proprietarului
de a i se plăti chiria, în cazul contractului de locaţiune;

Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în


Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
9
A se vedea: I. Santai, op. cit., p. 25.
10
A se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia a II-a, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 31.
7
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- al patrulea sens este acela de ramură componentă a sistemului de drept al


unei societăţii anume. În acest sens, se vorbeşte, spre exemplu, despre dreptul
constituțional, dreptul civil, dreptul penal şi dreptul familiei
- în sfârşit, al cincilea sens este acela de ramură componentă a sistemului
ştiinţelor juridice, care studiază normele juridice ce alcătuiesc o anumită ramură
de drept.
Dreptul s-a născut din nevoia de a asigura ordinea socială necesară
derulării normale a raporturilor interumane şi rezolvării problemelor generale
ale societăţii. De aceea, romanii au afirmat că ubi societas, ibi jus, adică acolo
unde este societate este şi drept. În concepţia juriştilor romani şi reciproca este
valabilă (ubi jus, ibi societas). Valabilitatea acestui truism este de necontestat,
întrucât normele juridice privesc exclusiv conduita umană.
Pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică a societăţii, s-a recurs la
normarea conduitei umane prin adoptarea unor reglementări unitare şi
obligatorii11.
Practic, dreptul apare ca o consecinţă a organizării indivizilor umani în
societate şi are ca principal rol asigurarea regularizării conduitei acestora 12.
Deci, raţiunea de a fi a dreptului este reglementarea unitară a raporturilor
interumane. Fiind intim legat de evoluţia societăţii, dreptul reflectă în structura
sa particularităţile fiecărui stadiu din evoluţia acesteia13.
Dreptul, ca sumă de reguli de conduită general obligatorii, reflectă
interesele şi voinţa socială generală. Voinţa generală, consacrată şi oficializată în
norme juridice statale, devine voinţă juridică.
Dat fiind caracterul lor, de regulă, obligatoriu, respectarea normelor
juridice se poate realiza, la nevoie, prin forţa de constrângere exercitată de
autorităţile statului. Altfel spus, în caz de nesocotire a normelor de drept, de
regulă, intervine răspunderea juridică a subiecţilor de drept, care este angajată pe
calea acţiunii în justiţie, prin intermediul organelor abilitate ale statului.
În literatura de specialitate, dreptul este definit ca fiind un ansamblu de
norme de conduită, instituite sau sancţionate de către stat, care exprimă voinţa şi
11
Dreptul a apărut în Orientul antic, primele legiuiri fiind Codul lui Hamurabi
(Babilon, adoptat în anul 1900 î.e.n.), Legile lui Manu (India, Sec. al VIII-lea î.e.n.) şi Codul
Mu (China antică, Sec. XXII î.e.n.). În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în
Sparta (Sec. X şi IX î.e.n.); Legile lui Dracon şi Solon în Atena (Sec. VI şi V î.e.n.), Legea
celor 12 table la romani (Sec. V î.e.n.) şi Legea Salică la francezi (Sec. V şi VI).
12
A se vedea G. Vrabie, S. Popescu, op. cit., p. 6.
13
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 34.
8
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

interesele generale ale societăţii, iar aplicarea lor este asigurată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului, realizată de autorităţile lui abilitate14.
În funcţie de diverse criterii, se cunosc mai multe tipuri de drept, şi
anume:
- în raport cu tipologia sistemelor de organizare socială sau din
perspectivă istorică, se vorbeşte despre dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul
burghez, dreptul socialist, dreptul capitalist și dreptul Uniunii Europene;
- după criteriul apartenenţei dreptului la un anumit bazin de civilizaţie
juridică, s-au conturat mai multe familii de drept, precum: dreptul romano-
germanic; dreptul anglo-saxon; dreptul musulman; dreptul hindus; dreptul
chinez; dreptul japonez; dreptul Africii negre şi al Madagascarului.
Dreptul romano-germanic a apărut în Secolul al XIII-lea în Europa şi în
alte părţi ale lumii urmare receptării dreptului roman. Receptarea dreptului
roman s-a realizat prin Şcoala glosatorilor şi a postglosatorilor. Glosatorii au fost
specialişti în drept, care dădeau explicaţii prin note, numite glose, asupra
reglementărilor din opera legislativă a împăratului Iustinian Corpus iuris civile15
(Codex, Digesta sau Pandectae, Institutiones şi Novelae).
Sistemele juridice de tradiţie romanistă, la rândul lor, sunt grupate în trei
categorii:
- sisteme de influenţă franceză. Aceste sisteme au ca model Codul civil
francez de la 1804, introdus în Belgia, Luxemburg, România, Spania,
Venezuela, Porto-Rico, Panama și ţările maghrebiene (Algeria, Mauritania,
Maroc, Libia şi Tunisia, fără Sahara Orientală);
- sistemul germano-elveţiano-italian. Acest sistem este puternic influenţat
de Codul civil german de la 1900, Cod ce marchează ruperea şcolii germane de
cea franceză. Şcoala germană a influenţat legislaţia braziliană, rusă, chineză,
greacă, italiană şi elveţiană;
- sistemul ţărilor nordice, chiar dacă este de tradiţie romanistă, are
puternice influenţe germanice şi de common law.
14
A se vedea: D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura All Beck,
1999, p. 65; I. Santai, op. cit., p. 25.
15
Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus), primul împărat bizantin, s-a născut
în anul 482 și a domnit între anii 527-565. Visul lui a fost să reconstruiască „imperiul roman”.
În Institutele sale, Justinian a definit știința dreptului ca fiind Juris prudentia est divinarum
atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (știința dreptului sau jurisprudența
este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept). În opinia
lui Celsus, jus est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității).
9
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Dreptul anglo-saxon este un sistem de drept, în esență, jurisprudențial,


creat de judecători. Acest sistem de drept îşi are originea în Anglia, fiind în
vigoare în această ţară, în Ţara Galilor, SUA, Australia, Noua Zeelandă, India
etc.
Sistemul de drept anglo-saxon are trei izvoare principale, şi anume:
- common law sau dreptul comun, alcătuit din diverse cutume rezultate din
aplicarea directă a dreptului roman;
- equity, alcătuit din reguli de drept rezultate din hotărâri judecătoreşti
(precedentul judiciar);
- statutary law, alcătuit din reguli de drept stabilite prin lege.

1.2.2. Principiile generale ale dreptului


1.2.2.1. Aspecte generale
Sistemul de drept al oricărei societăţi este realizat şi aplicat în
conformitate cu anumite principii generale, principii care exprimă cerinţele
obiective ale societăţii respective şi care se regăsesc, în forme specifice, în
conţinutul tuturor normelor și instituțiilor juridice.
Etimologic, termenul „principiu“ provine din cuvântul din limba latină
principium, cu semnificaţia de „început” sau „element fundamental”16. La fel
este explicat acest termen și în vorbirea curentă din limba română modernă17.
Personal, definesc principiile dreptului pozitiv ca fiind acele idei generale
care fundamentează normele și instituțiile juridice ce alcătuiesc sistemul de
drept, precum şi aplicarea acestora18.
Principiile dreptului au forţa unor norme juridice de maximă generalitate,
folosite atât pentru fundamentarea celorlalte norme juridice, cât şi pentru
complinirea lacunelor normative, în cadrul analogiei dreptului.
Ulpian19, juristconsult al împăratului Alexandru Sever20, în Cartea întâi a
Regulilor, a enumerat patru principii ale dreptului roman: juris praecepte sunt
haec, honeste vivere, alterum non laedere şi suum quique tribuere. În traducere,
principiile lui Ulpian sunt următoarele: „regulile de drept sunt acestea” (adică
16
A se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 427.
17
A se vedea Dex, p. 850.
18
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 57.
19
Ulpian a trăit în perioada 170 – 223.
20
Alexandru Sever (Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus) a trăit în perioada
1 octombrie 208 - 18 martie 235 și a fost împărat roman în perioada 222 - 235. Practic, Ulpian
a fost juristconsultul acestui împărat doar în perioada anilor 222-223.
10
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

sunt date sau, altfel spus, este inadmisibil ca „fiecare să aibă legea lui”), „să
trăieşti cinstit“, „să nu lezezi pe altul”, „să acorzi fiecăruia ce este al său”21.
Marile principii, pe care este construit dreptul, în general, sunt cel al
adevărului22, dreptății (echității)23, bunei credințe și umanismului24.
Unanim este admis în doctrina din domeniu că dreptul român
contemporan este edificat şi aplicat în baza următoarelor principii generale25:
pluralismul politic; separaţia puterilor în stat; legalitatea; libertatea; egalitatea;
principiul justiţiei; buna-credinţă.

1.2.2.2. Principiul pluralismului politic


Pluralismul politic presupune posibilitatea ca, în lupta pentru câștigarea
exercițiului puterii în stat, să se poate angaja mai multe partide politice, ca
exponente ale aspirațiilor morale și patrimoniale a diverselor categorii de
cetățeni.
Facem precizarea că principiul „pluralismului politic” este opus
principiului „partidului unic”, specific societăților nedemocratice26.
În prezent, acest principiu este consacrat de art. 8 din Constituţie.
În concret, în temeiul acestui articol din Legea fundamentală, „pluralismul
în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale” [alin. (1)]. „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii”27 [alin. (2), teza I]. „Ele contribuie la definirea şi la

21
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 57.
22
„Adevărul” are semnificația de concordanță între cunoștințele omului și realitatea
obiectivă sau oglindirea fidelă a realității în gândire ori ceea ce corespunde realității (în acest
sens, a se vedea Dex, p. 12).
23
„Dreptatea” înseamnă să se dea fiecărui subiect de drept ceea ce i se cuvine și să i se
respecte drepturile. Sinonimul dreptății este echitatea (Idem, p. 320).
24
„Umanismul” presupune promovarea, inclusiv pe calea normelor juridice, a
intereselor morale și patrimoniale ale omului (Idem, p. 1132).
25
A se vedea: I. Santai, op. cit., p. 34-35; R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 60-61;
D. Mazilu, op. cit., p. 121-136.
26
Art. 3 din Constituția României din anul 1965 a prevăzut că, „în Republica
Socialistă România, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist
Român”.
27
Constituirea şi funcţionarea partidelor politice sunt reglementare de Legea nr.
14/2003 a partidelor politice (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din
17 ianuarie 2003 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6
august 2012 și nr. 408 din 10 iunie 2015, fiind ulterior modificată și completată).
11
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,


integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei” [alin. (2) teza
a II-a]28.
Acest principiu este evocat şi de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Potrivit
acestui text, „pluralismul politic, alături de demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea”,
reprezintă o valoare supremă a societăţii româneşti şi este garantată.
Pentru a da conţinut acestui principiu, art. 40 alin. (1) din actuala
Constituţie prevede dreptul cetăţenilor români de a se asocia liber în partide
politice, în sindicate29, patronate30 şi în alte forme de asociere31.
Prin excepție, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei32,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică,
conform art. 40 alin. (3) din Constituție.

28
Termenul „politică” exprimă orientările și manifestările care apar, de regulă, între
partide în legătură cu promovarea intereselor lor în lupta pentru câștigarea și exercitarea
puterii în stat (a se vedea Dex, p. 820).
29
În ceea ce priveşte sindicatele, acestea sunt reglementate de Legea nr. 62/2011 a
dialogului social (publicată în Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011
şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, fiind
ulterior modificată și completată). Sindicatele au drept scop apărarea şi promovarea intereselor
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor. Potrivit art. 4 din
Legea nr. 62/2011, persoanele care deţin funcţii de demnitate publică conform legii,
magistraţii, personalul militar din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unităţile şi/sau subunităţile din
subordinea ori coordonarea acestora nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală.
30
Organizațiile patronatele sunt organizate și funcționează conform Legii dialogului
social nr. 62/2011 (art. 54 – 74).
31
Potrivit art. 29 lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 11 iulie 1995, fiind ulterior
modificată și completată), cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea dreptului
de asociere. Astfel, potrivit acestui text, constituirea cadrelor militare în activitate în diferite
forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural şi sportiv-recreativ, cu
excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii şi disciplinei specifice
instituţiei armatei, este permisă în condiţiile stabilite prin regulamente militare.
32
Potrivit art. 28 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995, cadrelor militare în activitate le
este interzis, printre altele, să facă parte din partide politice
12
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Potrivit art. 6 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, pot fi membri ai
partidelor politice numai cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot. Per a
contrario, nu pot face parte din partide politice străinii şi apatrizii, precum şi
cetăţenii care nu au drept de vot.
În temeiul art. 36 din Constituţie, „cetățenii au drept de vot de la
împlinirea vârstei de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv” [alin. (1)].
În schimb, „nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintali, persoanele puse sub
interdicţie judecătorească33 şi persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale” [alin. (2)].
În context, facem precizarea că, în jurisprudenţa penală, s-a statuat că este
alienat mintal persoana fizică care suferă de o boală psihică care îi anulează
discernământul, precum: oligofrenie de gradul unu34; schizofrenie paranoidă35;
debilitate mintală şi oligofrenie36; tulburări psihice de tip maniacal37. Deci,
debilitatea mintală este o formă a alienaţiei mintale. Pe cale de consecinţă, referirea
textului art. 36 alin. (2) din Constituţie la „debilii şi alienaţii mintali” este
neştiinţifică, întrucât particularul este pus în acelaşi plan juridic cu generalul. Altfel
spus, sub acest aspect, textul constituţional este pleonastic, deoarece debilitatea
mintală este prevăzută, deopotrivă, explicit şi implicit. Pentru aceste motive, de lege

33
Potrivit art. 164 alin. (1) din Legea nr. 285/2009 privind Codul civil, „persoana care
nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau
debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”. Facem precizarea că Legea nr.
287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
511 din 24 iulie 2009 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505
din 15 iulie 2011, fiind ulterior modificată și completată. Legea nr. 287/2009 a fost pusă în
aplicare prin Legea nr. 71/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 409
din 10 iunie 2011). Potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, Legea nr. 287/2009
privind Codul civil a intrat în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011. Brevitatis causa,
pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul lucrării,
referirile la Legea nr. 287/2009 se vor face, de regulă, cu ajutorul abrevierii „C. civ.” sau a
expresiei „actualul Cod civil.”
34
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen.: Dec. nr. 1246/1977, în C. D. 1977, p. 235; Dec. nr.
1813/1983, în C. D. 1983, p. 203; Dec. nr. 985/1982, în „Revista română de drept” nr. 3/1983,
p. 72.
35
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 105/1980, în „Revista română de drept”
nr. 9/1980, p. 63.
36
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 57/1975, în C. D. 1975, p. 314.
37
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 1357/1980, în C. D. 1980, p. 226.
13
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

ferenda, propunem revizuirea acestui text, astfel încât să se refere numai la „alienaţii
mintali”.
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 dispune că „un cetăţean român nu
poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide politice”. De
asemenea, potrivit alin. (2) din cuprinsul aceluiaşi articol, „nicio persoană nu poate
fi constrânsă să facă parte dintr-un partid politic”.

1.2.2.3. Principiul separaţiei puterilor în stat


În România, așa-zisele puteri ale statului sunt evocate de Constituție și de
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară38.
În concret, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituție39, „statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale” (s.n.)40. De asemenea,
art. 80 alin. (2) teza a II-a din Constituție, stabilind rolul Preşedintelui României,
prevede că acesta „…exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum
şi între stat şi societate” (s.n.)41. Evident, implicit, acest text evocă puterile
statului prevăzute explicit de textul anterior (legislativă, executivă și
judecătorească).
În sfârșit, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 dispune că „puterea
judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte

38
Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
576 din 29 iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827
din 13 septembrie 2005, fiind ulterior modificată și completată.
39
Dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție au fost introduse prin ARTICOLUL
UNIC pct. 1 din Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003.
40
Pentru o tratare monografică a acestui principiu, a se vedea E. Boc, Separația
puterilor în stat, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
41
Acest text s-a regăsit și în forma inițială a Constituției României din anul 1991.
Probabil, s-a decis ca dispozițiile art. 80 alin. (2) teza a II-a din Constituție să se refere la
puterile statului pentru a evita repetarea expresiei autorități publice. Într-adevăr, teza I din
cadrul aceluiași alineat prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice” (s.n.). Oricum, Președintele
României doar exercită funcția de mediere. Din moment ce „suveranitatea națională aparține
poporului român”, iar Parlamentul este „reprezentantul suprem al poporului român”, conform
art. 2 alin. (1), respectiv art. 61 alin. (1) din Constituție, considerăm că titularul acestei funcții
este chiar poporul român, prin Parlamentul României.
14
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (s.n.)42. Subliniem că, pentru puterea


legislativă și puterea executivă, nu există dispoziții legale care să le
nominalizeze, ca atare, și nici norme juridice referitoare la autoritățile publice
care le exercită.
Față de aceste dispoziții constituționale și legale, deducem că, în prezent,
în România, există trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească).
Cu toate acestea, art. 2 alin. (1) din Constituție prevede tranșant că
„suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum”(s.n.).
Practic, se pune problema de a stabili dacă dispozițiile art. 1 alin. (4) și ale
art. 80 alin. (2) teza a II-a, pe de o parte, și prevederile art. 2 alin. (1) din
Constituție, pe de altă parte, se află în armonie.
Pentru fundamentarea unui răspuns la această problemă, considerăm că se
impune stabilirea înțelesului juridic al expresiilor suveranitate națională,
puterea poporului și puterile statului.
În lipsa unor semnificații prevăzute de legiuitor, aceste sintagme au
înțelesul curent din limba română modernă, conform art. 36 alin. (4) coroborat
cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative43.
Astfel, în cadrul acestui limbaj, termenul suveranitate are semnificația de
„putere absolută” sau „supremație a puterii de stat în interiorul țării și

42
Anterior, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească a
prevăzut că „Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având
atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi
dispoziţiile prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi ale ţării” (s.n.). [Legea nr. 92/1992 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992 şi, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, fiind
ulterior modificată și completată și, în mare parte, abrogată (în acest sens, a se vedea art. 144
din Legea nr. 304/2004)]. Referitor la acest text din Legea nr. 92/1992, în doctrină, un
eminent om de știință sibian a apreciat că formularea lui a fost „consecinţa unei noi structuri
parlamentare constituite după alegerile din 1992 şi care a realizat satisfacţia de a forţa
consacrarea legislativă a principiului separaţiei puterilor în stat” (în acest sens, a se vedea I.
Leş, Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 5).
43
Legea nr. 24/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139
din 31 martie 2000 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din
21 aprilie 2010, fiind ulterior modificată și completată.
15
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

independență față de puterea altor state”44. În același sens s-a exprimat și


doctrina din domeniu45.
În contextul expresiei suveranitate națională, apelativul națională indică
faptul că puterea supremă aparține națiunii române46. Sub acest aspect, în
doctrină s-a apreciat că „de esența suveranității naționale este faptul că ea
aparține națiunii…”47.
Cu toate acestea, textul constituțional prevede explicit și fără dubii că
„suveranitatea națională aparține poporului român” (s.n.)48.

44
A se vedea Dex, p. 1049.
45
Pentru unele detalii, a se vedea: D. C. Dănișor, Drept constituțional și instituții
politice, Vol. I – Tratat – Editura C. H. Beck, București, 2007, p. 69 și urm.; I. Muraru, E. S.
Tănăsescu, Principii generale. Suveranitatea, în Constituția României. Comentariu pe
articole, de I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coordonatori), Editura C. H. Beck, București, 2008, p.
20 și urm.
46
Termenul națiune are înțelesul de „comunitate stabilă de oameni, istoricește
constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de
factură psihică” (în acest sens, a se vedea Dex, p. 670).
47
A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 23.
48
În legătură cu indecizia Legiuitorului constituant român sub aspectul titularului
suveranității (și a celui francez), a se vedea D. C. Dănișor, op. cit., 68. Referitor la dispozițiile
art. 2 alin. (1) din Constituție, în doctrină, unii autori au afirmat că, „prin faptul că arată că
titularul puterii supreme în stat este poporul, Constituția nu instituie nimic, ci se mulțumește
doar să consacre, printr-un act de recunoaștere, existența poporului, de la care procedează mai
departe, prin delegare, organele constituționale pe care textul Legii fundamentale le instituie.
Acest lucru nu are semnificația fundamentării suveranității puterii de stat pe conceptul de
suveranitatea populară” (s.n.) [în acest sens, a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p.
24. În context, apreciem că, din moment ce termenul suveranitate are semnificația de putere
supremă, expresia suveranitatea puterii de stat, utilizată de remarcabilii doctrinari, este
pleonastică]. În ceea ce ne privește, considerăm că teza exprimată de remarcabilii juriști este
într-un evident dezacord cu dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 2 alin. (1) din Constituție.
Într-adevăr, din moment ce acestea prevăd explicit că „suveranitatea națională aparține
poporului român”, a afirma că, sub acest aspect, „Constituția nu instituie nimic” și că „acest
lucru nu are semnificația fundamentării suveranității puterii de stat pe conceptul de
suveranitate populară”, se traduce în ignorarea, pur și simplu, a textului constituțional
analizat. De fapt, această teză cuprinde și o evidentă inconsecvență, întrucât, în continuare,
sunt evocate două consecințe ale dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Constituție, și anume:
consacrarea existenței poporului român; instituirea organelor constituționale delegate de
popor. Inconsecvența este accentuată și de faptul că, în același context al analizei dispozițiilor
art. 2 din Constituție, autorii afirmă că „acest mod de instaurare și exercitare a puterii de stat
poartă denumirea de democrație reprezentativă, datorită faptului că deținătorul puterii de stat,
16
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În opinia noastră, cel mai probabil, această soluție de exprimare a fost


determinată de nevoia operaționalizării suveranității naționale. Astfel, spre
deosebire de membrii națiunii, care pot fi cetățeni ai statului român sau ai altor
state, persoanele care alcătuiesc poporul român sunt cetățeni ai României. De
fapt, uneori, termenul popor49 este utilizat chiar în sensul de „cetățeni ai unui
stat”50.
Concluzia este susținută și de faptul că dreptul de vot, esențial pentru
concretizarea puterii poporului51, este recunoscut doar persoanelor care au
cetățenia română, fără ca originea lor etnică sau teritoriul de stat pe care se află
la momentul alegerilor să aibă relevanță. În acest sens sunt lipsite de echivoc
dispozițiile art. 36 alin. (1) din Constituție și ale altor acte normative52. Această

poporul, nu o exercită direct, nemijlocit,…” (s.n.) și că „art. 2 din Constituție precizează nu


doar detentorul puterii de stat, nominalizând exclusiv poporul român,…” (s.n.) [Idem, p. 24,
respectiv p. 26].
49
În vorbirea curentă din limba română modernă, termenul popor are înțelesul de
„comunitate umană ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au
aceeași tradiție culturală” (în acest sens, a se vedea Dex, p. 824). În schimb, în doctrină, într-o
opinie, se consideră că „poporul este alcătuit din totalitatea cetățenilor români” (în acest sens,
a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 24). Într-o altă opinie, asemănătoare cu
precedenta, din punct de vedere juridic, poporul a fost definit ca „totalitate a indivizilor de pe
un teritoriu” sau „o categorie social-politică și juridică concretă, în raport cu națiunea” (în
acest sens, a se vedea I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și
comparat, Editura C. H. Beck, București, 2006, p. 372).
50
Mai mult, uneori, termenul popor este utilizat ca sinonim al națiunii (a se vedea
Dex, p. 824).
51
Sub acest aspect, în doctrină s-a afirmat că „dreptul la vot reprezintă materializarea
exprimării suveranității de către popor,…” (a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p.
333).
52
În același sens sunt și următoarele dispoziții legale: art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011, fiind ulterior modificată și completată);
art. 2 alin (2) și alin. (3) din Legea nr. 208/2015 pentru alegerea Camerei Deputaților și
Senatului, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 24 iulie 2015, fiind ulterior
modificată și completată); art. 2 alin. (1) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 20 mai 2015,
fiind ulterior modificată și completată).
17
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

situație normativă i-a determinat pe unii autori să afirme că „cele două noțiuni
nu sunt sinonime - națiunea este un întreg organic, poporul un întreg
funcțional”53.
Față de cele prezentate și, oricum, acordând prioritate sensului explicit
prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție, concluzionăm că
suveranitatea națională, adică puterea supremă a națiunii, are ca unic titular
poporul român54.
Este neîndoielnic faptul că, din moment ce puterea (suveranitatea)
aparține poporului (cetățenilor români), aceasta este unică, chiar dacă, în
structura ei coexistă mai multe componente, precum cea de legiferare, executivă
și de realizare a justiției55.
Mai observăm că, potrivit aceluiași text constituțional, poporul exercită
suveranitatea națională (puterea) exclusiv prin „organele sale reprezentative,…,
precum şi prin referendum” (s.n.). Drept urmare, în actualul context
constituțional, este exclus ca poporul să-și exercite puterea prin organe ale
statului care nu au calitatea de a fi reprezentative sau56, altfel spus, care nu

53
A se vedea D. C. Dănișor, op. cit., p. 72.
54
Pentru teza că „poporul este titularul suveranității”, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p.
372 și urm. Pentru opinia că, dimpotrivă, „titularul suveranității este statul, indiferent de sursa
suveranității”, a se vedea D. C. Dănișor, op. cit., p. 73. Cu toate acestea, curios, anterior,
remarcabilul doctrinar a afirmat că „sursa suveranității poate fi, în democrație, …, fie
națiunea, fie poporul” (idem, p. 72). Asemănător, în doctrina franceză s-a formulat teza că
„…suveranitatea este un atribut al statului, indiferent care ar fi titularul ei (poporul sau
națiunea)” [în acest sens, a se vedea F. Lemaire, La distinction souveraineté-nationale –
souveraineté-populaire sous la Révolution, în Les évoluntions de la souveraineté, sous la
direction de Dominique Maillard Desgrées du Loù, Montchresien, Paris, 2006, p. 21, apund
D. C. Dănișor, op. cit., p. 72]. Evident, în cazul României, ideea că statul este titularul
suveranității vine în coliziune cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție, care prevăd
explicit și fără alternativă că „suveranitatea națională aparține poporului român” (s.n.).
55
În doctrină s-a exprimat opinia că, „privită ca acțiune politică specializată, puterea
ne apare sub forma a trei specii: puterea legislativă, puterea executivă și puterea
judecătorească” (s.n.). Cu toate acestea, în continuare, dar inconsecvent, distinsul doctrinar
afirmă tranșant că „puterea politică … este deținută de popor” (s.n.) [în acest sens, a se vedea
C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ediția a 2-a, Editura C. H. Beck,
București, 2008, p. 318.].
56
Fără să intrăm în detalii, precizăm că, în România, sunt organe reprezentative
rezultate direct din alegeri următoarele: Parlamentul (Camera Deputaților și Senatul),
Președintele României, consiliile locale, consiliile județene, Consiliul General al Municipiului
București și primarii (în acest sens, a se vedea: art. 62 alin. (1), art. 81 alin. (1), art. 121 alin.
18
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

rezultă direct din alegeri57. Spre exemplu, strict constituțional, poporul nu-și
poate exercita puterea prin intermediul administrației publice centrale de
specialitate sau prin componentele autorității judecătorești.
În fond, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție sunt în acord cu esența
unanim acceptată a democrației58, aceea de „formă de organizare și de
conducere a societății bazată pe principiul exercitării puterii de către popor” sau
„formă de guvernare în care supremația (puterii) aparține poporului” (p.n.)59 ori
„…posibilitatea liberă de manifestare a (puterii) poporului…”60.
În context, facem precizarea că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție,
România este, printre altele, „stat democratic”61. De asemenea, Constituția evocă
democrația în numeroase alte texte62.
Instituirea democrației, ca principiu de organizare și funcționare a statului
român, și, apoi, evocarea celor trei puteri denotă indecizie din partea
legiuitorului constituant, iar în plan teoretic și practic interpretări și soluții
diverse.
Dacă democrația nu este înțeleasă și nu este normată în sensul de
„deținere și exercitare a puterii în stat de către popor”, este golită de conținut
sau, cum plastic s-a exprimat Petre Țuțea, este ca „… jigodia la câine: scapă
decât cei care sunt tari”63.
În fond, este un truism faptul că orice societate, pentru a fi considerată
autentic democratică, alături de consacrarea constituțională a puterii poporului,
trebuie să instituie pârghii legale pentru operaționalizarea calității cetățeanului
de deținător al puterii și a obligației autorităților și instituțiile publice, precum și

(1) și art. 122 din Constituție; art. 1 din Legea nr. 370/2004; art. 1 din Legea nr. 208/2015; art.
1 din Legea nr. 115/ 2015.
57
În sensul că organele reprezentative rezultă doar din vot, a se vedea D. C. Dănișor,
op. cit., p. 74.
58
Substantivul democrație rezultă din asocierea a două cuvinte din limba greacă:
demos (popor) și kratos (putere) [a se consulta adresa web
https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bie].
59
A se vedea Dex, p. 276.
60
A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 9.
61
Pentru detalii privind înțelesul expresiei „România – stat democratic”, a se vedea
ibidem.
62
A se vedea, spre exemplu, art. 1 alin. (4), art. 8 și art. 53 alin. (2) din Constituție.
63
A se vedea „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ediția a IV-a, cu o
prefață de G. Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2007, p. 41.
19
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

a funcționarilor acestora de a fi în serviciul cetățeanului64. Evident, ridicarea


unor autorități sau instituții publice la rangul de puteri în stat (chiar și numai din
punct de vedere formal) este de natură să submineze esența democrației.
Probabil, acesta este principalul motiv pentru care, în conștiința cvasitotalității
angajaților din organele statului este adânc înrădăcinată convingerea că ei sunt
deținătorii puterii, iar cetățenii sunt la îndemâna lor. Personal, consider că, în
România, va exista democrație reală numai atunci când angajații autorităților și
instituțiile publice, de la cei din vârful piramidei, până la cei de la baza ei, vor
avea convingerea că sunt în serviciul cetățenilor și vor acționa în consecință.
Evident, premisa majoră pentru realizarea acestor deziderate este crearea unui
cadru constituțional și legal corespunzător.
Pe de altă parte, termenul stat are înțelesul de „teritoriu și populația
asupra căreia își exercită autoritatea această organizație (diverse autorități și
instituțiile publice)” [p.n.]65.
Potrivit Constituției, în România sunt organizate și funcționează
următoarele autorități publice: Parlamentul (art. 61-78); Președintele României
(80-101); Guvernul (art. 102-115), Administrația Publică (art. 116-123);
Autoritatea Judecătorească (art. 124-134). De asemenea, Constituția prevede o
serie de instituții publice, și anume: Avocatul Poporului (art. 58-60); Consiliul
Legislativ (art. 79); Consiliul Suprem de Apărare a Țării (art. 119); Curtea de
Conturi (art. 140); Consiliul Economic și Social (art. 141); Curtea
Constituțională (art. 142-147).

64
Regretatul om de știință clujean, I. Deleanu, într-o exprimare sugestivă, a apreciat că
„…fiecare cetățean este detentorul unei parcele din suveranitate, iar suveranitatea poporului
este suma voințelor indivizilor. Guvernanților li se încredințează, prin sufragiu, nu
suveranitatea - care este inalienabilă, ci exercițiul acesteia. Ei sunt simpli mandatari, delegați
ai poporului” (a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 372). Reiterăm că, potrivit art. 2 alin. (1) din
Constituție, numai organele reprezentative ale poporului pot fi investite cu exercițiul puterii
acestuia.
65
A se vedea Dex, p. 1015. În doctrină, termenul stat a fost definit ca fiind „forma
instituționalizată de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric și
localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deținând în virtutea
suveranității poporului și ca expresie a voinței acestuia, ori ilegitim, prerogativele și
instrumentele exercitării autorității publice, ale elaborării și aplicării normelor de conviețuire
socială, exprimă și apără interesele fundamentale ale statului și ale națiunii impunând voința
acestora ca voință general-obligatorie, ori își servesc propriile scopuri și interese” (s.n.) [în
acest sens, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 90-91].
20
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Fiindcă art. 1 alin. (4) evocă puterile legislativă, executivă și


judecătorească, desprindem concluzia că, în realitate, sunt avute în vedere
autoritățile publice prevăzute de art. 61-134 din Constituție66. De fapt, în spațiul
public, prin referirile la puterile statului, sunt vizate exclusiv aceste categorii de
autorități publice.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 61 alin. (1), în consens cu prevederile
art. 2 alin. (1) din Constituție, recunosc doar Parlamentului, pe lângă activitatea
de legiferare, și calitatea de a fi reprezentant suprem al poporului român67. Deci,
la nivel național, poporul își exercită puterea exclusiv prin intermediul
Parlamentului68, iar la nivelul comunităților locale prin celelalte autorități

66
În același sens, a se vedea T. Bodoașcă, Discuții în legătură cu „independența
justiției” în sistemul de drept român, în „Dreptul” nr. 2/2015, p. 102.
67
Un conținut asemănător are art. 41 din Constituția Japoniei (1947) [„Dieta este
organul suprem al puterii de stat şi singurul organ legislativ al ţării”]. Cu toate că nu instituie
expressis verbis principiul separației puterilor în stat, Constituția Japoniei se referă la „puterea
executivă” (art. 65) și „puterea judecătorească” (art. 76) [a se vedea adresa web:
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/constituc89bia-japoniei.pdf)]. În același sens
sunt și dispozițiile art. 71 din Constituția Republicii Croația (1990). Astfel, conform acestora
„Parlamentul croat este organul reprezentativ al poporului și este învestit cu putere legislativă
în Republica Croația”]. Art. 4 din această Constituție consacră expressis verbis principiul
separației puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), cu toate că, în art. 1 teza a
II-a, dispune categoric că, „în Republica Croația, puterea provine de la popor și aparține
poporului ca o comunitate de cetățeni liberi și egali” (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/05/constitutia-republicii-croatia/).
68
Constituția Statelor Unite ale Americii (1787) se referă la „puterile legislative”
exercitate de către Congres (articolul întâi, paragraful întâi), „puterea executivă” exercitată de
Președintele Statelor Unite ale Americii (articolul doi, paragraful întâi) și „puterea
judecătorească” exercitată de Curtea Supremă și de judecători (articolul trei, paragraful întâi).
Se poate observa că, în condițiile acestei Constituții, se face distincție între puterile
legislativă, executivă și judecătorească, pe de o parte, și autoritățile publice care le exercită,
pe de altă parte. Chiar dacă această Constituție nu cuprinde dispoziții privind titularul acestor
puteri, se poate deduce că poporul Statelor Unite are această calitate. Astfel, Preambulul
acestei Constituții prevede că „Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni
strânse, apărării Dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească,
promovării Prosperității generale și asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine și
pentru Urmașii noștri, decretăm și promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale
Americii” (s.n.). Practic, în concepția legiuitorului constituțional american, puterile sunt
privite ca atribute ale poporului american și, nicidecum ca organe ale statului (în sens
contrar, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 509 și urm.). Un aspect deosebit de semnificativ
este faptul că, în Constituția Statelor Unite ale Americii, nu este folosit cuvântul democrație
21
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

reprezentative (consilii locale, Consiliul General al Municipiului București și


primarii). Oricum, chiar dacă Parlamentul României este reprezentantul suprem
al poporului român, acesta nu are calitatea de titular al puterii și, pe cale de
consecință, nici de putere a statului. Evident, în calitate de autoritate publică,
Parlamentul este autoritatea legiuitoare.
În context, observăm că Președintele României, deși este desemnat,
întocmai ca Parlamentul, prin vot universal, reprezintă statului român [conform
art. 80 alin. (1) din Constituție], iar nu poporul (deținătorul suveranității). Fără
să insistăm pe acest subiect, considerăm că această împrejurare constituie un
argument peremptoriu în sensul că România este republică parlamentară.
Oricum, per a contrario, autoritățile și instituțiile publice ale României,
care nu sunt reprezentative pentru poporul român, nu se pot afla în situația de a
exercita puterea acestuia și, cu atât mai puțin, de a fi titularele ei. Drept urmare,
nu pot fi considerate puteri ale statului, ci autorități publice (legiuitoare,
executivă, respectiv judecătorească).
Pentru a concluziona, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din
Constituție, la nivel național, cu excepția Parlamentului, celelalte autorități sau
instituții publice au doar rolul de a desfășura activități statale specifice pentru
administrarea treburilor publice, iar nu acela de a exercita puterea poporului.
Astfel, spre exemplu, conform Constituției, „Guvernul, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe
a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin.
(1)], iar Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și celelalte instanțe de
judecată stabilite de lege „realizează justiția” [art. 126 alin. (1)].
Sub acest aspect, dispozițiile art. 1 alin (1) din Legea nr. 304/2004 sunt
evident neconstituționale. Într-adevăr, din moment ce autoritatea
judecătorească și elementele ei componente69 nu sunt în postura constituțională

(în acest sens, a se vedea Constituția Statelor Unite ale Americii, în Broșura oferită de „U.S.
Information Service”, Ambasada Statelor Unite ale Americii). Din moment ce puterea
legislativă, executivă și judecătorească aparține exclusiv poporului Statelor Unite, evocarea
democrației ar fi superfluu. De asemenea, în condițiile în care izvorul puterii este chiar
poporul american, Constituția Statelor Unite ale Americii nu consacră expresis verbis
principiul separației puterilor în stat (pentru detalii privind „separația puterilor în sistemul
prezidențial american”, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 77 și urm.).
69
Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească este alcătuită din Înalta Curte de
Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege (art. 124-130),
Ministerul Public (art. 131-132) și Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-134).
22
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

de a reprezenta poporul român, nu se pot afla nici în situația de a exercita


puterea judecătorească. În realitate, acest atribut al exercitării puterii ar trebui
realizat tot de către Parlament, în calitatea lui de reprezentant suprem al
poporului român, prin activitatea de legiferare. Sub acest aspect, actuala
Constituție este lacunară, întrucât nu instituie nicio pârghie la îndemâna
Parlamentului pentru a operaționaliza atributul acestuia de exercitare a puterii
judecătorești în calitate de reprezentant suprem al poporul român.
În schimb, autoritatea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și
Justiție și celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege, respectând
Constituția și legile, are doar obligația de a realiza justiția70. Probabil, din
această cauză „justiția se înfăptuiește în numele legii”, conform art. 124 alin. (1)
din Constituție.
Față de cele prezentate, considerăm că între dispozițiile art. 1 alin. (4) și
art. 80 alin. (2) teza a II-a, pe de o parte, și prevederile art. 2 alin. (1) din
Constituție, pe de altă parte, există o evidentă necorelare.
Într-adevăr, faptul că, pe de o parte, este proclamată puterea poporului
român și, pe de altă parte, sunt evocate puterile statului, denotă indecizia
legiuitorului constituțional român și materializează o evidentă inconsecvență
terminologică71.
În opinia noastră, s-a ajuns la această situație, deoarece nu s-a observat că,
în plan internațional, cu ceva vreme în urmă, principiul separației puterilor în
stat72, chiar dacă rămăsese un mit, devenise perimat73. Principala cauză care a

70
A se vedea art. 126 alin. (1) din Constituție.
71
A se vedea T. Bodoașcă, op. cit., p. 103.
72
Acest principiu a fost fundamentat de gânditorul politic francez Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689 – d. 10 februarie 1755) și s-a dorit a fi
o alternativă la guvernarea despotică a suveranului (pentru o analiză a evoluției concepțiilor
despre acest principiu, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 10 și urm.). Curios, deși principiul
separației puterilor în stat are geneza în Franța, Constituția acestei țări nu îl consacră expressis
verbis cum, de altfel, nu consacră nici suveranitatea poporului (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/02/constitutia-republicii-franceze/. Pentru detalii
privind „sistemul politic al Republicii Franceze, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 522 și
urm.).
73
Un reputat jurist francez a subliniat că, „în zilele noastre, separaţia puterilor nu mai
este ceea ce a fost odinioară; ea a devenit în mod esenţial un simbol al libertăţii noastre, care
face parte din mitologia politică” (s.n.) [în acest sens, a se vedea R. Perrot, Institutions
judiciaires, Montchrestien, 8éme ėditions, 1998, p. 24, citat de I. Leş, în op. cit., p. 5].
23
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

erodat acest principiu74 a fost tocmai împrejurarea că societatea a evoluat spre


democrație, realitate consfințită în numeroase constituții prin recunoașterea
puterii poporului75. Dacă la începuturile lui, acest principiu a avut menirea de a

74
Pentru detalii privind „mutații contemporane în evoluția principiului separației
puterilor în stat”, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 23 și urm.
75
În acest sens, prezentăm exemplele care urmează. A. Art. 33 teza I din Constituția
Regatului Belgiei (1831) prevede că „Toate puterile emană de la națiune”. În continuare,
această Constituție dispune că „Puterea legislativă federală este exercitată în comun de Rege,
Camera Reprezentanților și Senat” (art. 36). „Puterea executivă federală,…, aparține Regelui
(art. 37), „Puterea judiciară este exercitată de instanțele judecătorești” (art. 40 teza I).
Observăm că, potrivit Constituției acestei țări, cu excepția „puterii executive”, care „aparține
Regelui” (!!!), „puterea legislativă” și „puterea judecătorească” sunt doar exercitate de Rege,
Camera Reprezentanților și Senat, respectiv de instanțele judecătorești. Soluția este absolut
firească, întrucât „titulara puterilor este națiunea”. De asemenea, remarcăm că nu este
consacrat expressis verbis principiul separației puterilor în stat [a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/10/constitutia-regatului-belgiei/]. B. Art. 20 pct. 2
din Constituția Republicii Federale Germania (1949) dispune că „Întreaga autoritate a statului
emană de la popor” (teza I). „Aceasta este exercitată de popor, prin alegeri și prin vot, precum
și prin organismele legislative, executive și judecătorești specifice (teza a II-a) [s.n.]. Cu toate
acestea, în continuare, legiuitorul constituțional german, întocmai ca cel român, manifestând o
evidentă inconsecvență, se referă la puterea legislativă, executivă și judecătorească (în acest
sens, a se vedea, spre exemplu, art. 1 pct. 3 și art. 19 pct. 3). În pofida unor teze doctrinare,
Constituția Republicii Federale Germania nu consacră expressis verbis principiul separației
puterilor în stat [a se vedea I. Muraru, Legea fundamentală a Republicii Federale Germania,
accesibil la adresa web https://constitutii.wordpress.com/2013/02/01/legea-fundamentala-
pentru-republica-federala-germania/)]. C. Art. 1 alin. (1) din Constituția Italiei (1948) prevede
că „Suveranitatea aparține poporului și este exercitată de către acesta în formele și limitele
prevăzute de Constituție”. Această Constituție cuprinde referiri doar la „puterea legislativă” (a
se vedea, spre exemplu, art. 117). Facem precizarea că nici această Constituție nu consacră
expressis verbis principiul separației puterilor în stat (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/01/28/constitutia-republicii-italiene/). D. Art. 24 teza I
din Constituția Republicii Austria (1929), dispune că „Suveranitatea sa (a Republicii Austria)
emană de la popor” (p.n.). În continuare, această Constituție evocă cele trei puteri în
numeroase texte. De asemenea, art. 94 pct. 1 dispune că „Puterile judecătorească și executivă
sunt separate în cadrul tuturor nivelurilor de procedură. [a se consulta adresa web
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/austria.pdf]. E. Art. 1 pct. 2 din Constituția
Regatului Spaniei (1978) prevede că „Suveranitatea naţională constă în poporul spaniol, cel
din care emană puterile statului”. În continuare, deși se referă generic la „puterile publice” sau
„puterile constituționale” ori le nominalizează, ca atare, Constituția acestei țări nu consacră
expressis verbis principiul separației acestora [a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/01/15/constitutia-regatului-spaniei/].
24
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

submina puterea absolută și unică a suveranului, în prezent, pune în discuție


puterea supremă și unică a poporului.
Dacă acceptăm că, potrivit art. 2 alin. (1) din Constituție, puterea este
unică și aparține poporului, principiul separației nu poate privi așa-zisele puteri
ale statului, pentru simplul motiv că, din punct de vedere logico-juridic, acestea
nu există.
În realitate, separația ar putea să vizeze autoritățile și instituțiile statului.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că autoritățile și instituțiile,
fiind ale statului și în serviciul poporului, alcătuiesc un sistem, iar sistemele,
inclusiv cele politico-sociale, presupun cu necesitate coeziunea
(interdependența) elementelor componente.

1.2.2.4. Principiul legalităţii


Acest principiu este prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi
presupune obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
de către toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv de către autorităţile şi
instituţiile statului.
Respectarea Constituției și a legilor reprezintă principalul mijloc de
realizare a ordinii sociale76.
Pentru a fi respectate, legile trebuie cunoscute. În vederea aducerii la
cunoștință publică, legile și toate celelalte acte normative de interes public sunt
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 78 din
Constituție, respectiv art. 11 din Legea nr. 24/2000. De la data publicării actelor
normative în Monitorul Oficial se presupune că toate subiectele de drept cunosc
conținutul acestora. Practic, suntem în prezența unei prezumții absolute de
cunoaștere a conținutului actelor normative (iuris et de iure), care nu poate fi
răsturnată prin administrarea probei contrare. Această prezumție este
fundamentată juridic chiar pe dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Pentru a da eficienţă principiului legalității, art. 16 alin. (2) din Constituţie
dispune că „nimeni nu este mai presus de lege”, iar art. 61 alin. (1) prevede că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”. În condițiile în care legile adoptate de Parlament
reprezintă voința poporului, respectarea acestora ține de esența democrației. Într-
adevăr, orice nesocotire a unei dispoziții constituționale sau legale se traduce în,
în fond, în nesocotirea voinței poporului.
76
A se vedea D. Mazilu, op. cit., p. 123-124.
25
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În ceea ce priveşte hotărârile Guvernului, potrivit art. 108 alin. (2) din
Constituţie, acestea se emit numai pentru organizarea executării legilor. Deci,
hotărârile Guvernului nu pot excede cerinţelor legale. De fapt, toate actele
normative subordonate legii trebuie să fie conforme cu aceasta. În acest sens,
potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „actele normative date în
executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele
şi potrivit normelor care le ordonă”.
Pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, în România este organizată şi
funcţionează Curtea Constituţională. Atribuțiile Curții Constituționale sunt
prevăzute de Constituţie (art. 142-147) şi de Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale77.
Facem precizarea că, în temeiul art. 147 alin. (4) teza a II-a din
Constituție, de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, deciziile Curții
Constituționale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În
același sens sunt și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

1.2.2.5. Principiul libertăţii


În vorbirea curentă din limba română modernă, „libertatea” are
semnificaţia de posibilitate a individului uman de a acţiona după propria
voinţă78, fără constrângeri.
Cu toate acestea, libertatea nu este absolută, aceasta nu poate acționa ca
un „liber arbitru”. Dimpotrivă, libertatea este circumscrisă ordinii publice și
bunelor moravuri, ca limite generale ale comportamentului uman civilizat. În
acest sens sunt, spre exemplu, dispozițiile art. 14 C. civ., care obligă subiectele
de drept să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile cu bună-
credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
Art. 23 din Constituție, sub denumirea marginală „libertatea individuală”,
stabilește norme de natură să dea eficiență principiului libertății, astfel:
- libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile [alin. (1)];
- percheziţionarea79, reţinerea80 sau arestarea81 unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege [alin. (2)];

77
Legea nr. 47/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
101 din 22 mai 1992 şi republicată în nr. 187 din 7 august 1997 şi nr. 807 din 3 decembrie
2010.
78
A se vedea Dex, p. 570.
79
A se vedea art. 156-171 C. pr. pen.
26
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- reţinerea nu poate depăşi 24 de ore [alin. (3)];


- arestarea preventivă se dispune numai de judecător şi numai în cursul
procesului penal [alin. (4)];
- în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile [alin.
(5)];
- în faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă
temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa
constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de
libertate [alin. (6)];
- celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care
o înţelege şi în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, motivele reţinerii
sau arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen [alin. (8)];
- punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege
[alin. ( 9)];
- persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune [alin. (10)];
- până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată [alin. (11)];
- nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii [alin. (12)];
- sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală [alin.
(13)]. Această măsură a fost introdusă urmare revizuirii Constituţiei din anul
2003. Deci, sunt excluse pedepsele privative de libertate cu caracter
contravenţional sau disciplinar, cum au fost, spre exemplu, închisoarea
contravenţională şi arestul disciplinar.
La rândul lui, art. 9 C. pr. pen., sub titlul marginal „dreptul la libertate și
siguranță”, dispune următoarele:
- în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la
libertate şi siguranţă [alin. (1)];

80
Idem, art. 209-210.
81
Idem, art. 223-240.
27
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod


excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege [alin. (2)];
- orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp
şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de
a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii [alin. (3)];
- atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate
a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a
dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau
arestat [alin. (4)];
- orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul
procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei
suferite, în condiţiile prevăzute de lege [alin. (5)]82. Facem precizarea că, potrivit
Codului de procedură civilă, în general, cererile pentru repararea prejudiciilor
sunt de competenţa judecătoriei, dacă cuantumul despăgubirilor este de până la
200.000 de lei inclusiv [art. 94 pct. 1 lit. j)] sau a tribunalului, dacă cuantumul
despăgubirii este mai mare de 200.000 de lei (art. 95 pct. 1);
- în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv
poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar83 sau control
judiciar pe cauţiune84 [alin. (5)].
Principiul libertății se realizează şi prin reglementarea de Constituție a
unor libertăţi și inviolabilități recunoscute cetăţenilor, astfel:
- libertatea de circulaţie în ţară şi străinătate (art. 25). În temeiul acestei
libertăţi, fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară;
- respectarea vieţii intime, familiale şi private a persoanei (art. 26).
Potrivit acestui drept, persoana fizică poate să dispună de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Dreptul la respectarea vieții private este reglementat și de art. 71 C. civ.;
- inviolabilitatea domiciliului (art. 27)85. Potrivit acestei inviolabilităţi,
nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane

82
A se vedea: art. 52 alin. (3) din Constituție; art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind
statului magistraților (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29
iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13
septembrie 2005).
83
A se vedea art. 211-215 C. pr. pen.
84
Idem, art. 216-217.
28
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

fără învoirea acesteia, cu următoarele excepţii: executarea unui mandat de


arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii pentru viaţa,
integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a
ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia se dispune de
judecător şi se efectuează în condiţiile legii. Percheziţiile în timpul nopţii sunt
interzise, cu excepţia infracţiunilor flagrante86;
- secretul corespondenţei (art. 28). În temeiul acestei libertăţi, secretul
scrisorilor, telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil;
- libertatea conştiinţei (art. 29). Potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie,
libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să
adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei
trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc [alin. (2)]. Părinţii
sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine [alin. (6)];
- libertatea de exprimare (art. 30). În temeiul art. 30 alin. (1), libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice
fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, sunt inviolabile. Libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine [alin. (6)]. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri [alin. (7)]. Dreptul la libera
exprimare este reglementat și de art. 70 C. civ.;
- libertatea întrunirilor (art. 39). În temeiul acestei libertăţi, mitingurile,
demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi
desfăşura în mod paşnic, fără niciun fel de arme;
85
Potrivit art. 25 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005), domiciliul unei persoane
fizice este la adresa unde ea îşi are locuinţa statornică. Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi
timp decât un singur domiciliu şi/sau o reşedinţă. În cazul în care aceştia deţin mai multe
locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare din ele. La fel reglementează
domiciliul și reședința art. 86 și urm. C. civ.
86
A se vedea art. 293 C. pr. pen.
29
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- libertatea de asociere (art. 40);


- libertatea muncii (art. 41-42). Potrivit art. 41 alin. (1) teza I, dreptul la
muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi
a locului de muncă este liberă (teza a II-a)87. În temeiul art. 42 alin. (1), munca
forţată este interzisă. Nu constituie muncă forţată [alin. (2)]: activităţile pentru
îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul
acestora, din motive religioase sau de conştiinţă [lit. a)]; munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată [lit. b)]; prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt
pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege
[lit. c)].
Pentru a ocroti cetăţenii împotriva abuzurile autorităţilor, Codul penal
incriminează unele infracţiuni specifice, precum următoarele: lipsirea de libertate în
mod ilegal (art. 205); amenințarea (art. 206); șantajul (art. 207); hărțuirea (art. 208);
supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212); violarea de domiciliu (art. 224);
violarea secretului corespondenţei (art. 302); violarea sediului profesional (art. 225);
violarea vieții private (art. 226); cercetarea abuzivă (art. 280); tortura (art. 282;
represiunea nedreaptă (art. 283) etc.
În plan universal, principiul libertăţii este reglementat de art. 1 şi urm. din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului88, de art. 9-13 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice89 şi de art. 5 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale90.

87
Din interpretarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie se poate deduce că munca nu
poate fi îngrădită sub aspectul profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de
muncă.
88
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 217 A (III) din 10
decembrie 1948.
89
Pactul a fost adoptat şi deschis semnării, ratificării şi aderării de către Adunarea
generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 2200 A (XX)I 9 din 16 decembrie 1966 şi a intrat în
vigoare la data de 23 martie 1976, conform art. 49. România a semnat acest pact la data de 27
iunie 1968 şi l-a ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (publicat în Buletinul Oficial al
României, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
90
Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, la Roma, în data de 4
noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953. România a ratificat această
Convenţie prin Legea nr. 30/1994 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
135 din 31 mai 1994).
30
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1.2.2.6. Principiul egalităţii


Principiul egalităţii presupune tratarea de către lege şi organele statului a
tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie în mod egal, fără privilegii şi
fără discriminări.
Principiul egalităţii este înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie. În
concret, potrivit acestui text, „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
În temeiul acestui principiu, dacă două sau mai multe categorii de
persoane se află în aceeaşi situaţie, legea trebuie să le asigure acelaşi tratament
juridic. Astfel, spre exemplu, dacă două categorii de persoane (spre exemplu,
persoanele civile, respectiv persoanele care au calitatea de militari) se află în
situaţia de a-şi exercita dreptul de a se căsători, prin lege trebuie să li se impună
aceleaşi cerinţe de fond şi formă.
În context, semnalăm că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie sunt
lacunare, deoarece se referă doar la egalitatea cetăţenilor în faţa „autorităţilor
publice”, fiind exclusă, per a contrario, egalitatea lor în faţa instituţiilor publice.
Reiterăm că, potrivit Constituţiei, în România există, alături de autorităţile
publice91, şi unele instituţii publice [Avocatul Poporului (art. 58-60); Consiliul
Legislativ (art. 79); Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 119); Consiliul
Superior al Magistraturii (art. 133-134); Curtea de Conturi (art. 140); Consiliul
Economic şi Social (art. 141); Curtea Constituţională (art. 142-147)].
Pentru aceste motive, de lege ferenda, se impune revizuirea art. 16 alin.
(1) din Constituţie, astfel încât să se refere la „autorităţile şi instituţiile publice”
sau generic la „organele statului”.
În plan universal, principiul egalităţii este consacrat de art. 7 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 26 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din Convenţia europeană privind
drepturile omului.

1.2.2.7. Principiul justiţiei


Acest principiu presupune opţiuni şi soluţii bazate pe cerinţele dreptăţii,
echităţii, moralităţii şi corectitudinii, atât în procesul de elaborare, cât şi în cel de
aplicare a normelor juridice.

91
Potrivit Constituţiei, sunt autorităţi publice: Parlamentul (art. 61-79), Preşedintele
României (art. 80-101), Guvernul (art. 102-115), Administraţia publică (art. 116-123) şi
Autoritatea judecătorească (art. 124-134).
31
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Art. 21 din Constituţie, sub denumirea marginală „accesul liber la


justiție”, dispune că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” [alin. (1)]. „Nicio lege nu
poate îngrădi exercitarea acestui drept” [alin. (2)]. „Părţile au dreptul la un
proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil” [alin. (3)].
De asemenea, Constituţia instituie principiile generale în conformitate cu
care se realizează justiţia:
- justiţia se înfăptuieşte în numele legii [art. 124 alin. (1)];
- justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi [art. 124 alin. (2)];
- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [art. 124 alin. (3)];
- justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege [art. 126 alin. (1)];
- controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice,
pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care
privesc raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar
[art. 126 alin. (6)]92.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 304/2004, „justiţia este unică, imparţială şi
egală pentru toţi” [alin. (1)] şi „se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii” [alin. (2)].
Semnalăm că textele reproduse repetă dispoziţiile art. 124 alin. (1),
respectiv ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, operaţiune care constituie
paralelism, contrară normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative93.
În plan universal, acest principiu este prevăzut de art. 8 şi urm. din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de art. 14 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În context, facem precizarea că art. 6 paragr. 1 teza I din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dispune că „orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi

92
A se vedea: art. 52 din Constituţie (dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică) şi Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004).
93
Potrivit art. 15 alin. 1 teza I din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este
interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act
normativ ori în două sau mai multe acte normative.
32
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de


lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa” (s.n.). Deci, contrar alegațiilor din spațiul public, „independența
justiției” este un drept al justițiabililor și o obligație a judecătorilor și instanțelor
de judecată94.

1.2.2.8. Principiul bunei-credinţe


Acest principiu presupune atât elaborarea şi adoptarea actelor normative,
cât şi realizarea prevederilor lor cu corectitudine, ţinând seama de interesele
tuturor subiectelor de drept.
Principiul bunei-credinţe (bona fides) a fost explicat de Marcus Tullio
Cicero (106-43 î.e.n.) prin veritas (sinceritate) și constantia (statornicie).
Principiul bunei-credințe are la bază noţiunea logică a noncontradicţiei.
Într-adevăr, o persoană nu poate pretinde de la alte persoane, în acelaşi timp,
ceva şi să acționeze contrar acelui ceva95. Spre exemplu, o persoană nu poate
pretinde altei persoane să-i respecte dreptul de proprietate, iar ea să-i
nesocotească acest drept.
Constituţia României, în art. 57, prevede obligativitatea cetăţenilor
români, a străinilor şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Opusul bunei-credinţe este reaua-credinţă a subiectelor de drept,
participante la raporturi juridice.
În opinia noastră, reaua-credinţă presupune participarea voluntară a
persoanei la raporturi juridice cunoscând existenţa unor împrejurări care
determină, prin exercitarea drepturilor saloe, lezarea drepturilor altor persoane.
Reaua-credinţă este premisa abuzului de drept.
Pentru configurarea juridică a abuzului de drept, trebuie avute în vedere
următoarele dispoziţii legale:
- art. 57 din Constituţie;

94
A se vedea T. Bodoașcă, Discuții în legatură cu independența justiției în sistemul de
drept român, în ,,Dreptul” nr. 2/2015.
95
Pentru unele detalii în legătură cu acest principiu, a se vedea: D. Gherasim, Buna-
credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 7 şi urm.; T.
Pop, Drept civil român. Teoria generală, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p. 14.
33
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- art. 11 C. civ., potrivit căruia, „nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau bunele
moravuri”;
- art. 14 C. civ., în temeiul căruia, „orice persoană fizică sau juridică
trebuie să-şi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri” [alin. (1)]. „Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară” [alin. (2)];
– art. 15 C. civ., conform căruia, „niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv96 şi nerezonabil97,
contrar bunei-credinţe”.
Deci, pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept şi, corelativ, a
răspunderii pe care acesta o implică, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- exercitarea dreptului să fie contrară scopului economic şi social pentru
care a fost recunoscut;
- prin exercitarea dreptului să se producă o încălcare a unui drept
aparţinând altei persoane;
- exercitarea dreptului să se realizeze cu încălcarea ordinii publice98 sau a
bunelor moravuri99;

96
Termenul „excesiv” are înțelesul de ceva „care depășește limitele normale” (în acest
sens, a se vedea Dex, p. 355).
97
Termenul „nerezonabil” are semnificația de ceva „se menține în limite normale”
(idem, p. 926). Termenii „excesiv” și „nerezonabil”, fiind explicați unul cu ajutorul celuilalt,
sunt sinonimi.
98
În dreptul modern, „ordinea publică” a fost concepută, iniţial, numai ca o ordine
politică. Ulterior, dispoziţiile legale de ordine publică s-au amplificat şi diversificat. Pe cale
de consecinţă, şi ordinea publică s-a diversificat, în sensul că a fost extinsă, de la ordinea
politică, la cea economică şi socială. Ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative
ale dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale
societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.
Din punct de vedere normativ, ordinea publică este exprimată prin dispoziţii legale
imperative, care stabilesc ordinea politică, economică şi socială a societăţii româneşti. Fiindcă
ordinea publică este exprimată prin norme de drept, mai este numită şi „ordine de drept”, iar
statul care instituie şi apără această ordine poartă denumirea de „stat de drept”.
99
Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită ce s-au conturat în
conştiinţa societăţii, a căror respectare s-a impus cu necesitate printr-o experienţă şi practică
îndelungată. În dreptul civil francez, expresia bunele moravuri a fost preluată din dreptul
roman, fiind expresia principiului conform căruia quae facta laedunt pietatem existemationem,
34
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- exercitarea dreptului să se facă cu rea-credinţă, adică într-un mod


excesiv (nerezonabil).
Spre exemplu, ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept în situaţia în care
proprietarul unui bun, distrugându-l, în fapt, urmărește să distruge şi bunurile
învecinate, proprietatea altor persoane.
Modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept îl reprezintă refuzul
forţei de constrângere a statului. Dacă exercitarea abuzivă a dreptului constituie
o faptă ilicită, va fi angajată răspunderea juridică a titularului100. În cazul
exemplului dat, proprietarul va fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea
infracţiunii de distrugere, prevăzută şi pedepsită de art. 253 C. pen., precum şi la
răspundere civilă delictuală, conform art. 1349 şi urm. C. civ.

1.2.3. Statul de drept


„Statul de drept” este un principiu cu o valoare supremă pentru orice
societate democratică.
În acest sens, art. 1 alin. (3) din Constituţie prevede că „România este stat
de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” (s.n.).
Teza „statului de drept“ a fost fundamentată în Germania, în secolul al
XIX-lea, pe baza ideilor lui Kant101 referitoare la societatea civilă102.

vericundiam nostram, contra bonos mores fiunt. Facem precizarea că, în sociologie, se face
distincţie între moravuri şi morala publică, adică între deprinderile care comportă şi cele care
nu comportă o apreciere morală. De asemenea, prin moravuri, de regulă, se desemnează
totalitatea deprinderilor şi obiceiurilor naturale ale unui grup social sau ale unei persoane.
Evident, aceste deprinderi sau obiceiuri pot fi conforme sau nu cu binele, de unde şi expresiile
bune moravuri şi rele moravuri. Primele exprimă un comportament pozitiv, iar ultimele
reflectă un comportament dezaprobant în opinia publică. Constituţia României foloseşte în
unele texte ale ei expresia bunele moravuri. Astfel, spre exemplu, în temeiul art. 26 alin. (2),
persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
celorlalţi, ordinea publică şi bunele moravuri (s.n.). De asemenea, potrivit art. 30 alin. (7),
printre altele, sunt interzise manifestările obscene şi cele contrare bunelor moravuri. După
cum s-a mai precizat, actualul Cod civil se referă şi el în unele texte la bunele moravuri (art.
11, art. 14, art. 60, art. 84, art. 626, art. 1169 şi art. 1882).
100
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura Şansa S.R.L., 1995, p. 81.
101
Immanel Kant (n. 22 aprilie 1724 – d. 12 februarie 1804) a fost un filosof german
din perioada iluminismului (perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din secolele XVII-
35
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În cadrul statului de drept, statul, prin organele sale, creează normele


juridice şi, în acelaşi timp, este obligat să le respecte. Altfel spus, statul este atât
creatorul, cât şi subiectul dreptului103.
În opinia noastră, şi acesta este sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din
Constituţie, conform cărora „nimeni nu este mai presus de lege”. Într-adevăr,
referirea generică la „nimeni“ are semnificaţia că dispoziţiile legii sunt
obligatorii pentru toate subiectele de drept, indiferent că sunt persoane fizice sau
juridice şi, în privinţa celor din urmă, indiferent că sunt de drept public sau de
drept privat.
De fapt, statul, ca persoană juridică de drept public, nu poate exista fără
drept.
Într-adevăr, structura organelor statului, competenţa acestora, organizarea
şi funcţionarea lor sunt reglementate prin lege104. Spre exemplu, Constituţia
României reglementează atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Parlamentului
(art. 61-79), Preşedintelui României (art. 80-101), Guvernului (art. 102-115),
Administraţiei Publice (art. 116-123), Autorităţii judecătoreşti (art. 124-134) şi
diverselor instituţii publice.
De asemenea, diverse legi detaliază reglementările constituţionale
referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului. Spre exemplu,
autoritatea judecătorească este reglementată prin Legea nr. 304/2004 sau
autoritatea administraţiei publice este reglementată de art. 14 și urm. din
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ105.
În lipsa dreptului, rolul şi funcţiile organelor statului nu s-ar putea traduce
în viaţă, motiv pentru care, din acest punct de vedere, dreptul apare ca singurul
mijloc de realizare a rolului statului106.

XIX din statele Europei, ale Americii de Nord și Americii de Sud), unul dintre cei mai mari
filosofi din istoria culturii apusene. Lucrarea sa majoră este „Critica rațiunii pure”, publicată
în anul 1781.
102
A se vedea G. Vrabie, S. Popescu, op. cit., p. 176.
103
A se vedea P. Negulescu, Curs de drept constituţional de drept român, Bucureşti,
1927, p. 103.
104
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 78.
105
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, fiind ulterior modificată și completată.
106
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 78.
36
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

La rândul lui, statul asigură dreptului condiţiile optime de aplicare. De


fapt, fără forţa de constrângere a statului, realizarea dreptului nu poate fi
imaginată.
Statul de drept presupune respectarea a cel puţin şapte principii
fundamentale, şi anume107:
- recunoaşterea și respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
- accesul la exercitarea puterii în stat prin vot universal și liber exprimat;
- adoptarea democratică a legilor și aplicarea lor corectă;
- exercitarea puterii cu respectarea riguroasă a Constituției și legilor;
- separaţia şi echilibrul în activitatea autorităţilor şi instituţiilor de stat;
- pluralismul politic;
- independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

SECŢIUNEA 1.3.
IZVOARELE DREPTULUI

1.3.1. Aspecte generale


În vorbirea curentă din limba română modernă, termenul „izvor“ are
semnificaţia de „origine“ sau „obârșie”, adică de lucru sau fenomen din care
provin alte lucruri ori alte fenomene108.
În teoria generală a dreptului, expresia „izvor de drept” este analizată în
două sensuri, unul material şi altul formal, astfel:
- în sens material, prin izvor de drept se înţeleg realitățile vieţii sociale. În
acest sens, izvorul de drept este alcătuit din elementele sociale care determină
adoptarea unor norme juridice. Evident, aceste norme juridice trebuie să exprime
nevoile reale, prezente şi de perspectivă, ale societăţii109;
- în sens formal, prin izvor de drept sunt desemnate formele de
exteriorizare a normelor juridice. Din punct de vedere formal, în doctrină, este
analizată calitatea de izvor de drept pentru: obiceiul juridic (cutuma), practica
judiciară (precedentul judiciar/jurisprudenţa), doctrina şi actul normativ.
În doctrină, din perspectivă didactică, izvoarele dreptului sunt clasificate
după diverse criterii, astfel:

107
A se vedea D. Mazilu, op. cit., p. 101-106.
108
A se vedea Dex, p. 512.
109
A se vedea Gh. Mihai, R. I. Motica, op. cit., p. 121.
37
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- după modul de exprimare, sunt izvoare de drept scrise şi izvoare


nescrise. Sunt izvoare de drept scrise actele normative și jurisprudența, iar
nescrise obiceiul juridic (dreptul consuetudinar110);
- după autoritatea de la care emană, sunt izvoare oficiale şi izvoare
neoficiale. Sunt considerate izvoare oficiale actele normative şi jurisprudenţa,
iar neoficiale obiceiul juridic şi doctrina juridică;
- după modul cum acţionează asupra raporturilor sociale, sunt izvoare
directe şi izvoare indirecte. Actul normativ este un izvor direct, întrucât
reglementează nemijlocit raporturi sociale. În schimb, obiceiul juridic este un
izvor indirect, deoarece, pentru a avea forţă juridică, este necesar ca o normă
juridică să facă trimitere la el. Spre exemplu, potrivit art. 603 C. civ., „dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului” (s.n.). Deci, în acest caz, alte
sarcini ce revin proprietarului pot să-și aibă izvorul în „obicei”;
- în funcție de rolul lor, sunt izvoare creatoare de drept şi izvoare
interpretative ale dreptului. Sunt izvoare creatoare norma juridică şi cutuma, iar
interpretative jurisprudenţa şi doctrina.

1.3.2. Obiceiul juridic (cutuma)


În limbajul comun, termenul „obicei” are semnificaţia de deprindere
individuală sau colectivă încetățenită prin repetarea frecventă a aceleiaşi fapte111.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept.
Obiceiul este alcătuit din reguli de conduită respectate vreme îndelungată
de către un număr nedefinit de membri ai unei comunităţi umane în temeiul
convingerii acestora asupra necesității lor. Obiceiul este adus la îndeplinire, în
principiu, prin forța de constrângere morală exercitată de comunitatea
respectivă112 sau, altfel spus, prin oprobriul (dezaprobarea) public exercitat față
de cei care nu îl respectă.
Obiceiul este constituit prin repetarea aceleiaşi reguli de conduită într-un
număr mare de cazuri individuale, de un număr nedefinit de subiecte de drept şi

110
Termenul „consuetudinar“ are semnificaţia de ceva nescris, dar consacrat prin uz
sau prin datină (în acest sens, a se vedea Dex, p. 216).
111
Idem, p. 706.
112
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 124-125.
38
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

într-o perioadă relativ îndelungată de timp. Altfel spus, obiceiul juridic se


caracterizează prin generalitate, repetabilitate şi continuitate.
Potrivit doctrinei, mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al
normelor sociale în sistemul normelor juridice este marcat de următoarele
momente113:
- sancţionarea de către stat a unui obicei şi încorporarea acestuia într-o
normă juridică;
- invocarea de către subiectele de drept interesate a obiceiului şi luarea lui
în considerare de către autoritățile publice competente.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că mecanismul transformării unui
obicei în normă juridică parcurge următoarele etape:
– apariţia unei reguli de conduită în raporturile dintre membrii unei
comunități umane, de regulă, o localitate, zonă sau provincie. Spre exemplu,
într-o anumită localitate, proprietarii de terenuri obişnuiesc să planteze arbori
înalţi la o distanţă mai mare de 2 metri de linia de despărţire dintre proprietăţi,
decât distanţa minimă prevăzută de lege [art. 613 alin. (1) C. civ.];
– formarea convingerii membrilor colectivităţii respective despre
necesitatea respectării acestei reguli de conduită în raporturile dintre ei. În
exemplul dat mai sus, respectarea acestei reguli s-a impus pentru a nu umbri
terenul proprietarului vecin;
– aplicarea acestei reguli de conduită de către un număr nedeterminat de
membri ai colectivităţii respective și într-un număr nedefinit de cazuri;
– aducerea regulii de conduită la îndeplinire prin forţa morală a
colectivităţii respective;
– încorporarea regulii respective de conduită într-o normă legală sau,
altfel spus, sancţionarea acesteia. În exemplul dat, art. 613 alin. (1) C. civ. face
trimitere la obiceiul locului.
Din perspectivă istorică, dreptul cutumiar (consuetudinar sau dreptil nescris) a
reprezentat prima formă de manifestare a dreptului pozitiv.
Istoria dreptului românesc menţionează obiceiul ca izvor al dreptului
geto-dac, menţinut în anumite limite şi în timpul ocupaţiei romane (106 e.n. -
275 e.n.).
În perioada feudalismului, cutuma a îmbrăcat forma „dreptului obişnuielnic“ sau
cea a „dreptului pământului“ (legea ţării/jus valachorum). Referiri la cutumă se găsesc
în primele legiuiri ale lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Vasile Lupu (1634-1653) şi
113
Idem, p. 125.
39
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Matei Basarab (1623-1654), precum şi în Codul Calimach (1817) şi Codul Caragea


(1818)114.
În principiu, atunci când este admis de lege, obiceiul juridic îşi găseşte
aplicabilitatea în domeniul dreptului privat, fiind impropriu raporturilor juridice
de drept public.
Astfel, spre exemplu, art. 1 C. civ., sub denumirea marginală „izvoarele
dreptului civil”, dispune că, „în cazurile neprevăzute de lege, se aplică
uzanţele115, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii
asemănătoare [alin. (2) teza I], iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului” [alin. (2) teza a II-a]. „Prin uzanţe se înţelege obiceiul
(cutuma) şi uzurile profesionale” [alin. (6)] (s.n.).
Evident, obiceiul (cutuma), în cazurile anume prevăzute de lege, poate fi
incident numai în raporturile dintre subiectele dreptului civil, iar uzurile
profesionale numai în raporturile dintre profesionişti sau dintre profesionişti şi
orice alte subiecte de drept, adică între persoane care exploatează o
întreprindere.
Actualul Cod civil face trimitere, cu titlu particular, la obicei în diverse
116
texte .

114
Art. 13 din Codul Calimach (aplicat în Moldova începând cu 1 octombrie 1817) a
dispus că, dacă în acest cod nu se află o lege potrivită cu pricina înfăţişată, atunci se cuvine a
se urma pământescul obicei care, în curgerea timpului, fiind respectat de obşte şi folosit de
judecători, a dobândit putere legiuită (s.n.). Codul Caragea, aplicat în Ţara Românească
începând cu anul 1818, şi Codul Calimach sunt primele legiuiri române moderne, inspirate
din Codul civil napoleonian.
115
În limbajul comun, termenul „uzanţă” are semnificaţia de practică uzuală sau
regulă ori obicei statornicit (a se vedea Dex, p. 1143).
116
Codul civil se referă la „obicei” în patru cazuri, și anume: „dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului” [art. 603 alin. (2)]; „în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de
urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de
linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii” [art.
613 alin. (1)]; „în lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului,
înălţimea zidului comun se stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama
zidului” [art. 662 alin. (2)]; „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” [art. 1349 alin. (1)].
40
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Oricum, chiar şi în materia dreptului privat, calitatea obiceiului de a fi izvor


de drept este o soluţie de excepţie.
În general, inserarea cutumelor în dreptul pozitiv generează unele efecte
negative. Astfel, obiceiul este dificil de cunoscut şi de probat. De asemenea, în
cele mai multe cazuri, obiceiul, fiind o componentă a tradiţiei, manifestă
rigiditate, conservatorism și chiar atavism.
Sunt ramuri de drept, cum ar fi, spre exemplu, dreptul constituţional şi
dreptul penal, care exclud calitatea de izvor de drept pentru obiceiul juridic.
De fapt, principiul legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, se
opune categoric calităţii de izvor direct de drept a obiceiului.
Finalmente, izvorul de drept rămâne norma juridică care îl încorporează
sau care face trimitere la el.

1.3.3. Practica judiciară


Practica judiciară (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de judecată în soluţionarea litigiilor
civile, penale, administrative, comerciale sau de altă natură.
Hotărârile judecătoreşti, cu caracter de îndrumare, date de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, precum şi deciziile
instanţelor de recurs alcătuiesc „precedentul judiciar“.
Astfel, potrivit art. 517 alin. (4) C. pr. civ., „dezlegarea dată problemelor
de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, Partea I”. O dispoziţie asemănătoare cuprinde şi
art. 474 alin. (4) C. pr. pen., pentru recursurile în interesul legii din materie
penală.
De asemenea, în temeiul art. 501 alin. (1) C. pr. civ., „în caz de casare,
hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Cu toate acestea, faţă de dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie,
conform cărora „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”,
apreciem că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formată în
soluţionarea recursurilor în interesul legii, precum şi hotărârile instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate nu sunt izvoare directe de drept.
Chiar dacă aceste hotărâri judecătoreşti au ca scop interpretarea şi
aplicarea unitară a legii, în realitate, izvorul de drept rămâne norma juridică a

41
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

cărei corectă şi unitară aplicare o asigură şi pe care, în ultimă instanţă, această


jurisprudenţă se întemeiază117.
De fapt, rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri
concrete deduse judecăţii.
În sistemul de drept românesc, precedentul judecătoresc nu este izvor de
drept. Această situaţie este fundamentată pe principiul separaţiei şi echilibrului
activităţii autorităţilor în stat, dar şi pe cel al legalităţii. De fapt, statul de drept
presupune, printre altele, ca activitatea de elaborare a legilor să fie realizată de
autoritatea legislativă, iar justiţia de Înalta Curte de Casație și Justiție și de
celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege, conform art. 126 alin. (1) din
Constituție.
Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazurile concrete
deduse judecăţii şi, nicidecum de a crea norme de conduită general obligatorii
pentru subiectele de drept, inclusiv pentru instanțele de judecată. În acest sens,
spre exemplu, sunt în materie civilă dispoziţiile art. 9 alin. (3) C. civ. Astfel, în
temeiul acestui text, „interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul
aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
În situaţiile în care legea este lacunară, judecătorul, pentru a motiva
juridic hotărârea ce o dă în soluţionarea unui litigiu concret, poate recurge la
analogia dreptului, adică la principiile generale ale ramurilor de drept sau ale
dreptului în general.
În schimb, analogia legii este inadmisibilă.
Într-adevăr, analogia legii înseamnă extensia aplicării unei norme legale
sau chiar a unei legi speciale la situaţii de fapt neprevăzute în ipotezele lor
normative.
Analogiei legii este inadmisibilă, deoarece normele sau legile speciale
sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).
În acest sens sunt, spre exemplu, dispoziţiile art. 10 C. civ., instituite sub
denumirea marginală „interzicerea analogiei legii”. În concret, potrivit acestui
text, „legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor
drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi
limitativ prevăzute de lege”.

117
Pentru o opinie contrară, a se vedea: I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual
civil, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, vol. 1, p. 37; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă. Teoria generală, Bucureşti, Editura Naţional, 1996, p. 167.
42
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În fond, analogia legii este inadmisibilă fiindcă, pe calea ei, judecătorul


ajunge în situaţia de a se substitui legiuitorului, împrejurare ce contravine
principiului separaţiei şi echilibrului activităţii autorităţilor publice, prevăzut de
art. 1 alin. (4) din Constituţie118.
Facem precizarea că, în materie civilă, art. 1 alin. (2) C. civ. admite
analogia legii, dar numai în cazul „situaţiilor asemănătoare”, adică numai în
situația în care raporturile sociale nereglementate sunt de aceiaşi natură cu cele
reglementate expres de lege (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis
dispositio).
Cu toate acestea, jurisprudenţa are o însemnătate importantă atât în
procesul de interpretare şi aplicare, cât şi în cel de perfecţionare a
reglementărilor juridice.
Reiterăm că sunt sisteme de drept în cadrul cărora jurisprudenţa are
calitatea de izvor de drept. Exemplul clasic este cel al dreptului anglo-saxon, în
care jurisprudenţa reprezintă un element esenţial al dreptului. Atribuirea calităţii
de izvor de drept jurisprudenţei este determinată atât de modul de formare a
dreptului în aceste ţări, cât şi de necesitatea aplicării unitare a dreptului sau chiar
de nevoia interpretării şi completării legilor119.
O situaţie particulară o au deciziile Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituție, „Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei”. În context, subliniem că, în temeiul art. 80
alin. (2), „Președintele veghează la respectarea Constituției…”. Evident, a
fortiori, Președintele trebuie să respecte Constituția.
Principala atribuție a Curții Constituționale este de a se „pronunţa asupra
constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”, conform art. 146 lit. a)
118
În reglementarea anterioară, potrivit art. 4 din vechiul Cod civil, judecătorului îi era
interzis să se pronunţe, în hotărârile ce le dădea, pe cale de dispoziţii generale, asupra
cauzelor ce-i erau supuse judecăţii. Cu alte cuvinte, judecătorul, în soluţionarea unei cauze
civile concrete, trebuie să se pronunţe doar asupra modului în care se aplică legea la cauza
respectivă, neavând dreptul să stabilească dispoziţii generale, aplicabile în toate cazurile
asemănătoare.
119
A se vedea T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă,
Sibiu, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 29-30.
43
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

din Constituție. De asemenea, în temeiul art. 146 lit. d), „hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului”.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în legătură cu o lege sau
ordonanţă ori cu diverse dispoziţii din cuprinsul lor, determină lipsirea de efecte
juridice a acestora, la 45 de zile de la publicarea decizie Curții Constituționale în
Monitorul Oficial. Practic, termenul de 45 de zile este oferit Parlamentului,
respectiv Guvernului pentru a pune în acord dispozițiile din legea, respectiv din
ordonanța respectivă cu prevederile Constituției.
Cu toate acestea, deciziile Curţii Constituţionale, prin care soluţionează
excepţiile de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, nu sunt izvoare de
drept directe. În realitate, izvorul de drept este Constituţia şi Legea nr. 47/1992
care abilitează această instituţie publică a statului să se pronunţe în legătură cu
constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
În acest sens pot fi aduse ca argument irefutabil dispoziţiile art. 61 alin.
(1) din Constituţie, conform cărora, „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
De asemenea, în acelaşi sens pot fi interpretate şi dispoziţiile art. 1 alin.
(5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Faţă de lipsa de distincţie a textului art. 1 alin. (5) din Constituţie,
obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor revine tuturor autorităţilor şi
instituţiilor statului, inclusiv Curţii Constituţionale, conform principiului ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus.

1.3.4. Doctrina
În limbajul comun, „doctrina” are semnificaţia de totalitate a principiilor
unui sistem politic, ştiinţific sau religios120.
Sub aspect etimologic, termenul provine din substantivul din limba latină
doctrina (doctrinae), cu semnificaţia de învăţătură, ştiinţă sau teorie121.
120
A se vedea Dex, p. 313.
44
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Doctrina formează ştiinţa juridică, al cărui rol teoretic este indiscutabil


atât în privinţa explicării şi interpretării ştiinţifice a normelor juridice, cât şi în
procesul de perfecţionare a reglementărilor juridice.
Doctrina este importantă şi din punct de vedere practic, mai ales, în
activitatea de aplicare a dreptului.
Doctrina se constituie din lucrări ale autorilor care explică şi comentează
regulile juridice, expun teorii despre drept, precum şi despre aplicarea
fundamentarea și aplicarea practică a normelor juridice.
Doctrina a jucat un rol major în dreptul roman. În fapt, opiniile unor mari
jurişti romani au fost considerate ca având forţa legii. Aceste păreri (communis
opinio doctorum) au avut un adevărat rol creator, de izvor de drept.
În Evul Mediu, doctrina a jucat, de asemenea, un rol important, mai ales
datorită obscurităţii şi nesiguranţei dreptului cutumiar, astfel încât judecătorii
căutau soluţiile în comentariile juriştilor.
Doctrina modernă are autoritate intelectuală, exercitându-şi, argumentat şi
convingător, influenţa asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe
care le fundamentează științific, ca urmare a unei analize critice a legislaţiei.
Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte normative.
Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor
care, recurgând la autoritatea științifice a teoreticienilor în materie, îşi
fundamentează motivarea soluţiilor de speță.
De asemenea, doctrina îşi dovedeşte pe deplin utilitatea prin formarea de
jurişti chemaţi să aplice sau să interpreteze legea.
Interpretarea doctrinară, promovată în monografii, tratate, cursuri sau
comunicări ştiinţifice este realizată de către oameni de ştiinţă care studiază în
mod complex și aprofundat aspectele teoretice și practice ale diverselor teme de
drept.
Deşi doctrina are un rol foarte important în interpretarea și perfecționarea
normelor juridice, precum și în cunoaşterea relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice, ea nu poate fi considerată izvor de drept.

1.3.5. Actul normativ


1.3.5.1. Aspecte generale
Actul normativ semnifică toate formele, adoptate tehnico-legislativ de
către autorităţile publice ale statului, prin care sunt stabilite norme de conduită
121
A se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 191.
45
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

(juridice), indiferent de denumirea lor (lege, ordonanţă, decret, hotărâre, ordin


sau decizie)122.
Potrivit doctrinei din domeniu123, actul normativ ocupă în dreptul
contemporan, printre izvoarele dreptului, locul preeminent. Într-adevăr, spre
deosebire de celelalte izvoare de drept, actul normativ oferă unele avantaje
incontestabile:
– dau posibilitatea exprimării precise a voinţei autorităţii publice;
– facilitează cunoaşterea conţinutului reglementărilor juridice, favorizând,
astfel, respectarea normelor de drept;
– determină diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi
aplicarea normelor juridice;
– asigură adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de
perspectivă ale societăţii, concomitent cu abrogarea normelor juridice devenite
necorespunzătoare (căzute în desuetudine);
– contribuie hotărâtor la crearea unui sistem unitar al dreptului, stabil şi
omogen, corelat între ramurile sale, în care se îmbină nevoile normative de
moment cu cele de perspectivă ale societăţii;
– permite utilizarea unor reguli unitare de tehnică legislativă pentru
adoptarea actelor normative124;
– asigură realizarea şi promovarea eficientă a principiului legalităţii.
Actele normative sunt grupate în „legi” şi „acte normative subordonate
legii”.

1.3.5.2. Legea
Noţiunea de „lege” poate fi abordată în două sensuri:
- în sens strict juridic, termenul „lege“ desemnează actul normativ al
autorităţii legislative. În acest sens, art. 61 alin. (1) din Constituţie prevede că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate
legiuitoare a ţării” (s.n.). De asemenea, art. 73 alin. (1) prevede că „Parlamentul
adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” (s.n.). Deci, în
sistemul de drept român, în sens strict juridic (stricto sensu), legea este actul
normativ emis de Parlamentul României;

122
Idem, p. 130.
123
A se vedea, I. Santai, op. cit., p. 63.
124
A se vedea art. 1 şi urm. din Legea nr. 24/2000.
46
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- în sens larg, termenul „lege“ este folosit pentru a desemna, generic,


orice normă de conduită general obligatorie, provenind de la un organ al statului
şi exprimată printr-un act normativ.
Potrivit doctrinei125, legea prezintă următoarele trăsături:
- este adoptată, de regulă, de autoritatea legiuitoare, în cazul ţării noastre
de Parlament;
- este adoptată după o anumită procedură legală. Procedura de adotare a
legilor este reglementată de Constituție126, Regulamentul Camerei Deputaților
(art. 92 și urm.)127, Regulamentul Senatului (art. 92 și urm.)128 și Regulamentul
activităților comune a Camerei Deputaților și Senatului (art. 13 pct. 30, art. 21 și
urm.)129. În esență, această procedură cuprinde următoarele etape: iniţiativa
legislativă130; avizarea proiectului de lege de autoritățile statului implicate
nemijlocit în aplicarea legii, depunerea proiectului la Prima Cameră sesizată,
discutarea proiectului în comisia de specialitate a Camerei respective, dezbaterea

125
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 133 şi urm.
126
A se vedea art. 61 și urm. din Constituție.
127
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 25 februarie 1994 și, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, fiind ulterior
modificată și completată).
128
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005 și, apoi, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 23 noiembrie 2018, fiind ulterior
modificată și completată).
129
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Camerei Parlamentului României
nr. 4/1992 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992 și,
apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 25 iulie 2013, fiind
ulterior modificată și completată).
130
În temeiul art. 74 alin. (1) din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului,
deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Cetăţenii care îşi exercită dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un
sfert din judeţele ţării (41 plus municipiul București), iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
iniţiativei respective. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei aparţine, potrivit art. 150,
Preşedintelui României la propunerea Guvernului, a cel puţin unei pătrimi din numărul
deputaţilor sau senatorilor, precum şi a cel puţin unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate
din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ sau municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei.
47
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

proiectului în plenul acestei Camere, votarea131, trimiterea proiectului spre


dezbatere şi votare la Camera decizională, medierea divergenţelor, dacă este
cazul, semnarea actului normativ de către preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, promulgarea legii de către Preşedintele României şi publicarea
legii în Monitorul Oficial al României, Partea I;
- are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative.
Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este, de fapt, tot o lege,
dar cu caracter fundamental şi a cărei superioritate juridică rezidă în faptul că
este rezultatul manifestării de voinţă a întregului electorat. Astfel, potrivit art.
153 din Constituţie, aceasta a intrat în vigoare la data aprobării ei prin
referendumul naţional (din 8 decembrie 1991, respectiv din 18-19 octombrie
2003). Reiterăm că, pentru a asigura supremaţia Constituţiei, a fost înfiinţată şi
funcţionează Curtea Constituţională care, printre altele, are ca atribuţiune să se
pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare [art. 146 alin.
(1) lit. a)] şi asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor [art.146 alin. (1) lit. d)];
- reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod primar (originar).
Astfel, potrivit Constituţiei, prin lege sunt consacrate juridic, spre exemplu,
următoarele aspecte: frontierele ţării [art. 3 alin. (2)]; dobândirea, păstrarea sau
pierderea cetăţeniei române [art. 5 alin. (1)]; constituirea şi funcţionarea
partidelor politice [art. 8 alin. (2)]; constituirea şi funcţionarea sindicatelor (art.
9); ratificarea tratatelor [art. 11 alin. (2); stabilirea stemei şi sigiliului ţării [art.
12 alin. (4)]; drepturile şi libertăţile, precum şi obligaţiile cetăţenilor români,
altele decât cele prevăzute de Constituţie [art. 15 alin. (1)]; acordarea şi
retragerea dreptului de azil [art. 18 alin. (2)]; cazurile în care este permisă
procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării [art. 23 alin. (2)]; stabilirea
pedepselor şi a regimului lor de executare [art. 23 alin. (9)]; condiţiile în care se
exercită dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate [art. 25 alin. (1)];
situaţiile şi condiţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului şi a
reşedinţei [art. 27 alin. (2)]; organizarea cultelor religioase [art. 29 alin. (3)];
organizarea învăţământului de stat şi particular (art. 32); condiţiile şi limitele

131
Potrivit Constituţiei: proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie
adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul
membrilor fiecărei Camere [art. 151 alin. (1)]; proiectele legilor organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1)]; proiectele legilor ordinare se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2)].
48
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

exercitării dreptului la grevă (art. 43); condiţiile exproprierii pentru cauză de


utilitate publică [art. 44 alin. (5)]; condiţiile în care bunurile pot fi confiscate
[art. 44 alin. (8)-(9); condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei [art. 48 alin. (2)]; contenciosul administrativ [art. 52 alin. (1) şi (2)];
răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare [art. 52 alin. (3)]; restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (art.
53); jurământul depus de cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi de militari [art. 54 alin. (2)]; stabilirea sistemului de impozite şi taxe
(art. 56); organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului (art. 58-
60); prelungirea mandatului Parlamentului [art. 63 alin. (1)] etc.
Legile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, astfel:
– după conţinut, sunt legi materiale şi legi procedurale. Legile materiale
sau substanțiale cuprind norme ce reglementează diverse raporturi sociale. Cele
mai importante legi materiale sunt Codul civil, Codul penal și Codul
administrativ (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019). Legile
procedurale cuprind norme ce reglementează modalitatea de desfăşurare a unor
activități publice sau chiar private132, inclusiv cea de elaborare şi adoptare a actelor
normative sau de tragere la răspundere juridică ori de soluţionare, pe calea
procesului civil sau penal, a litigiilor. Cele mai importante legi de procedură sunt
Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Norme de procedură
cuprind şi alte legi, cum ar fi, spre exemplu, Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale133, Legea nr. 304/2004 pentru organizare
judiciară134 și Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii135. În context, facem
precizarea că, în numeroase cazuri, legile substanțiale și legile procedurale nu sunt
pure, în sensul că nu sunt alcătuite doar din dispoziții materiale, respectiv din
dispoziții procedurale;
– după însemnătatea şi forţa lor juridică, se face distincție între legile
fundamentale sau constituţionale, legile organice şi legile ordinare sau obişnuite.
Potrivit art. 73 alin. (2) din Constituţie, legile constituţionale sunt cele de revizuire
132
Spre exemplu, art. 541-621 C. pr. civ. reglementează „arbitrajul”, ca o jurisdicție
alternativă la cea statală, cu caracter privat.
133
A se vedea art. 10 și urm. din Legea nr. 47/1992.
134
A se vedea art. 10 și urm. din Legea nr. 304/2004.
135
A se vedea art. 266-275 (jurisdicția muncii) din Codul muncii (publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003 și, apoi, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, fiind ulterior modificat și
completat).
49
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

a Constituţiei. Domeniile care fac obiectul legilor organice sunt enumerate limitativ
de art. 73 alin. (3) şi de alte texte ale Constituţiei136. Toate legile care nu sunt
constituţionale sau organice sunt legi ordinare. Legile constituţionale se adoptă prin
votul întregului electorat, pe calea referendumului naţional, conform art. 153 din
Constituţie. În schimb, potrivit art. 76 din Constituţie, legile organice şi hotărârile
privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere [alin. (1)], iar cele ordinare şi hotărârile cu votul majorităţii membrilor
prezenţi în fiecare Cameră [alin. (2)]. Facem precizarea că, în prezent, Parlamentul
României are un număr de 465 de membri, din care 136 sunt senatori, iar 329
deputaţi;
- după ramura de drept pentru care constituie principalul izvor de drept
(sau obiectul reglementării), se face distincție între legi civile, penale,
administrative, financiare, de muncă şi securitate socială, de familie, comerciale
etc;
- după sfera de cuprindere, legile sunt generale și speciale. Concursul dintre
legile generale şi cele speciale este guvernat de principiile ce se deduc din adagiile
latine generalis (lex) specialibus non derogat (legea generală nu derogă de la legea
specială) şi specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea
generală)137. Cu alte cuvinte, legea specială are prioritate în aplicare în raport cu
legea generală, chiar dacă este anterioară acesteia. De asemenea, o lege generală
poate abroga numai expres o lege specială. Şi, în sfârşit, legea specială, în măsura în
care nu prevede, se completează cu legea generală.

1.3.6. Actele normative subordonate legii


Sunt incluse în această categorie următoarele genuri de acte normative:
– decretele-legi. Până la data intrării în vigoare a actualului Cod civil, au
existat unele decrete-legi adoptate în perioada „dictaturii regale”, a „dictaturii
legionaro-antonesciene”, respectiv a „dictaturii antonesciene” (10 februarie

136
A se vedea, spre exemplu: art. 3 alin. (2) [frontierele țării]; art. 5 alin. (1) [cetățenia
română]; art. 16 alin. (4) [condițiile în care cetățenii Uniunii pot alege și pot fi aleși în
autoritățile administrației publice locale din România]; art. 31 alin. (5) [organizarea și
funcționarea serviciilor de radio și televiziune, precum și controlul parlamentar asupra
acestora]; art. 40 alin. (3) [categoriile de funcționari care nu pot face parte din partide
politice]; art. 44 alin. (2) [condițiile în care cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor în România].
137
A se vedea F. Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti, Editura „Oscar
Print“, 1995, p. 91 şi p. 196.
50
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1938-23 august 1944). Cu titlu de exemplificare, evocăm Decretul-lege nr.


115/1938 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare138 şi
Decretul-lege nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor139. Facem precizarea că numeroase dispoziţii ale acestor decrete-
legi sunt preluate de actualul Cod civil;
– decretele fostului Consiliu de Stat al României (21 martie 1948-27
decembrie 1989). Până la data intrării în vigoare a actualului Cod civil, au
existat unele decrete ale fostului Consiliu de Stat al României care au
reglementat diverse aspecte privind raporturile juridice civile. Spre exemplu,
evocăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice140, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi a Codului
familiei141 şi Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă142.
Întocmai ca în cazul decretelor-legi, mare parte din normele cuprinse în aceste
decrete se regăsesc în actualul Cod civil;
– decretele prezidenţiale. Decretele prezidenţiale sunt adoptate de
Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, conform
art. 100 din Constituţie. Majoritatea acestor decrete, având caracter individual,
nu sunt izvoare de drept. Spre exemplu, nu sunt izvoare de drept decretele
prezidenţiale prin care Preşedintele, în temeiul atribuţiilor constituţionale,
revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului [art. 85 alin. (2)] sau decretele prin care sunt acreditaţi ori rechemaţi
reprezentanţii diplomatici ai României [art. 91 alin. (2)] sau decretele prin care
sunt conferite decoraţii şi titluri de onoare [art. 94 lit. a)]. În schimb, au caracter
normativ şi ar putea fi izvoare de drept, spre exemplu, acele decrete prin care
Preşedintele României, în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie, instituind
starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi

138
Decretul-lege nr. 119/1938 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României”,
partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938 şi abrogat prin art. 230 lit. q) din Legea nr. 71/2011.
139
Decretul-lege nr. 319/1944 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”,
partea I, nr. 133 din 10 iunie 1944 şi abrogat prin art. 230 lit. j) din Legea nr. 71/2011.
140
Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr.
8 din 30 ianuarie 1954 şi abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/1954.
141
Decretul nr. 32/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr.
9 din 31 ianuarie 1954 şi abrogat prin art. 230 lit. o).
142
Decretul nr. 167/1958 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I,
nr. 11 din 15 iulie 1960 şi abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011.
51
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

administrativ-teritoriale, dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi143. Tot la


fel, pot fi izvoare de drept decretele prin care Preşedintele, potrivit Constituţiei,
dizolvă Parlamentul (art. 89) sau cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 90) ori declară, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate [art. 92 alin. (1)];
– ordonanţele Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare,
în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta, conform art. 108 alin. (3) şi art. 115
alin. (1)-(3) din Constituţie;
– ordonanţele de urgenţă ale Guvernului adoptate în situaţii extraordinare,
a căror reglementare nu poate fi amânată, potrivit art. 115 alin. (4)-(8) din
Constituţie144;
– hotărârile normative ale Guvernului adoptate pentru organizarea
executării legilor, conform art. 108 alin. (2) din Constituţie145;
– ordinele şi instrucţiunile normative ale miniştrilor;
– hotărârile normative ale consiliilor judeţene, Consiliului general al
municipiului Bucureşti şi ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, municipale, orăşeneşti şi comunale;
– dispoziţiile normative ale conducătorilor autorităţilor administraţiei
publice locale de specialitate, cum ar fi, spre exemplu, direcţia financiară,
direcţia sanitară, direcţia pentru protecţia mediului, direcţia de muncă şi
solidaritate socială etc.

143
A se vedea art. 14 lit. d) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, fiind ulterior modificată și completată.
Această Ordonanță a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004). Cu toate acestea, în
opinia noastră, decretele prezidenţiale prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sunt
neconstituţionale. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau
al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege (s.n.). Deci, textul art. 14 lit. d) din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 şi decretele prezidenţiale emise în temeiul
acestuia sunt evident neconstituţionale.
144
La data elaborării lucrării, potrivit bazei de date „Lex expert”, în România erau
adoptate peste 9800 de legi, peste 1600 de ordonanţe şi peste 3200 de ordonanţe de urgenţă.
Practic, aproximativ 50% din numărul total de acte normative cu putere de lege au fost
adoptate de Guvernul României.
145
Potrivit aceleiași baze de date, la data elaborării lucrării, în România, erau adoptate
peste 158700 de acte normative.
52
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Aceste acte normative devin izvoare de drept numai dacă întrunesc


cumulativ următoarele cerinţe:
– cuprind reguli de conduită general obligatorii, adică au caracter
normativ şi, nicidecum individual;
– sunt adoptate de autorităţile abilitate ale statului cu respectarea
Constituţiei şi a legilor în vigoare.
Asemenea acte normative, deşi sunt subordonate Constituției și legilor, în
măsura în care sunt în acord cu acestea, sunt la fel de obligatorii pentru toate
subiectele de drept ca însăşi Constituția sau legile a căror aplicare practică o
asigură.

1.3.7. Tratatele internaționale


Potrivit art. 1 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele146, prin tratat se
înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în
scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi
obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi
consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe
(s.n.)147.

146
Legea nr. 590/2003 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 23
din 12 ianuarie 2004, fiind ulterior modificată și completată.
147
Constatăm unele greşeli şi omisiuni impardonabile în conţinutul definiţiei date
tratatului internaţional de art. 1 din Legea nr. 590/2003. În primul rând, în text, după ce se
face precizarea că tratatul este un act juridic „indiferent de denumire sau formă”, este evocată
cerinţa de a fi „consemnat în scris”. Evident, consemnarea în scris a tratatului constituie un
aspect ce ţine de forma acestuia. Deci, ar fi fost suficientă referirea la faptul că „denumirea”
dată tratatului este indiferentă. În al doilea rând, drepturile şi obligaţiile generate de orice act
normativ, cum este şi tratatul internaţional, au caracter juridic. Deci, în definiţie, nu era
necesar să se facă precizarea că tratatul dă naştere la „drepturi şi obligaţii juridice”. În al
treilea rând, apare imposibil de stabilit ce a avut în vedere legiuitorul atunci când s-a referit la
drepturile şi obligaţiile „de altă natură” generate de tratat. În al patrulea rând, în general,
actele normative reglementează raporturi sociale care, astfel, se convertesc în raporturi
juridice, raporturi ce au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii subiective. De la această regulă
nu face excepţie tratatul. În al cincilea rând, cerinţa alternativă de consemnare a tratatului în
două sau mai multe „instrumente conexe” este esenţial greşită. Într-adevăr, aceste instrumente
nu sunt numai „conexe”, adică între ele nu există doar o simplă legătură, ci trebuie să fie
identice, adică „originale”. În al şaselea rând, pentru economie de text, ar trebui să se renunţe
la enumerarea „nivelurilor” la care poate fi încheiat tratatul şi să se facă referire generică la
53
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Pe calea tratatul internaţional sunt reglementate raporturilor dintre


subiectele de drept internaţional public și, astfel, se realizează colaborarea
internaţională.
Respectarea tratatelor internaţionale constituie unul din principiile de bază
ale dreptului internaţional public (pacta sum servanda).
Sub aspect terminologic, tratatul internaţional poate primi diverse
denumiri, cum ar fi, spre exemplu, următoarele: acord, act final, aranjament,
armistiţiu, compromis, convenţie, gentlemen’s agrement, memorandum, notă
verbală, modus-vivendi, pact, proces-verbal și protocol.
Tratatul internaţional este adus din sfera dreptului internaţional public în
sfera dreptului intern, de regulă, pe calea operaţiunii de ratificare148. Ratificarea
este operaţiunea juridică prin care un stat îşi exprimă consimţământul, prin
organele sale competente, de a fi legat de un tratat semnat de către reprezentanţii
săi. În România, potrivit Constituţiei, tratatele negociate de Guvern se încheie de
Preşedinte [art. 91 alin. (1)] şi sunt ratificate de Parlament [art. 11 alin. (2) şi art.
91 alin. (1)]149.

„subiectele de drept internaţional public”. În al şaptelea rând, în definiţie nu este evocată


limitele juridice ce trebuie respectată la încheierea tratatelor, care sunt principiile dreptului
internaţional public. Faţă de aceste observaţii, s-ar impune o regândire radicală a definiţiei
legale dată tratatului internaţional. În ceea ce ne priveşte, sugerăm legiuitorului ca, de lege
ferenda, tratatul internaţional să fie definit acel act normativ, indiferent de denumire, prin
intermediul căruia, cu respectarea principiilor dreptului internaţional public, subiectele de
drept internaţional public reglementează diverse raporturi dintre ele.
148
Etimologic, termenul ratificare provine din expresia din limba latină ratum facere,
cu semnificaţia de aprobare, confirmare şi, în special, de a face ceva valabil (în acest sens, a
se vedea I. Cloşcă şi colectiv, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. Print,
Bucureşti, 2000, p. 248).
149
Potrivit art. 19 din Legea nr. 590/2003, se supun Parlamentului spre ratificare prin
lege următoarele categorii de tratate: tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de
reglementare al acestora [lit. a)]; tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea
politică sau care implică angajamente cu caracter politic [lit. b)]; tratatele la nivel
guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar [lit. c)]; tratatele la nivel
guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat,
precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie [lit. d)];
tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului [lit. e)]; tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea
în calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale [lit. f)]; tratatele la
nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune
sarcini suplimentare la bugetul de stat [lit. g)]; tratatele la nivel guvernamental ale căror
54
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În România, tratatele internaţionale au calitatea de izvoare de drept. În


acest sens, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Practic, prin ratificare,
tratatul internaţional devine o lege internă. Soluţia este absolut firească, întrucât
ratificarea tratatelor se realizează prin lege.
Mai mult, în temeiul art. 20 din Constituţie, tratatele internaţionale, la care
România este parte, pot avea prioritate în aplicare în ceea ce priveşte drepturile
şi libertăţile cetăţenilor în raport cu reglementările interne. Astfel, în temeiul
acestui articol, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului150, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte [alin. (1)]. De asemenea, dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care reglementările interne sunt mai favorabile [alin. (2)].
Deci, art. 20 alin. (2) din Constituţie instituie principiul priorităţii în
aplicare în România a tratatelor internaţionale care reglementează drepturile
omului în raport cu reglementările interne.
În sfârşit, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituţie, statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la
care este parte. Altfel spus, în România, principiul pacta sum servanda este de
ordine constituțională.

SECŢIUNEA 1.4.
SISTEMUL DREPTULUI ROMÂN

1.4.1. Aspecte generale.

dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă
juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care prevăd în mod
expres cerinţa ratificării lor [lit. h)]. Aceste tratate nu se ratifică prin ordonanţe ale
Guvernului. Cu toate acestea, în situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la lit. b) - h), a căror
reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanţe de urgenţă ale
Guvernului, sub condiţia justificării temeinice a urgenţei ratificării. Tratatele semnate la nivel
guvernamental, care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19, precum şi tratatele semnate la
nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre.
150
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de Adunarea
Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 217A(III) din 10 decembrie 1948.
55
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Totalitatea normelor juridice în vigoare în România formează sistemul


dreptului românesc.
Alcătuirea sistemică a normelor juridice este determinată de următoarele
realități:
- izvorul lor material comun, constând în realitatea vieţii sociale pe care o
reglementează în aspectele ei cele mai importante;
- izvorul de drept comun, care este Constituția României;
- comunitatea principiilor fundamentale ale dreptului;
- caracterul unitar al formelor în care sunt exprimate normele juridice.
În general, sistemul de drept reprezintă totalitatea normelor juridice în
vigoare la un moment dat într-un anumit stat, aflate într-o strânsă unitate, grupate
în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii.
Sistemul de drept este alcătuit din următoarele elemente151:
- normele juridice;
- instituţiile juridice;
- ramurile de drept.

1.4.2. Normele juridice


1.4.2.1. Trăsăturile normelor juridice
Potrivit doctrinei din domeniu, normele juridice prezintă unele trăsături
specifice, și anume152:
– sunt reguli de conduită socială, deoarece acţionează numai în cadrul
societăţii, adică numai în raporturile dintre persoanele fizice sau juridice. Drept
urmare, este de neconceput ca normele juridice să fie instituite şi să acţioneze în
afara societății. Reiterăm că juriştii romani au afirmat că ubi societas, ibi ius;
– fiind expresia voinţei sociale generale organizată în stat, normele
juridice exprimă, de regulă, interesele fundamentale ale societăţii;
– respectarea normelor juridice poate fi asigurată, la nevoie, cu ajutorul
forţei de constrângere exercitată de stat prin organele sale abilitate;
– normele juridice sunt reguli de conduită generală, deoarece se aplică în
acelaşi mod în toate situaţiile ce cad sub incidenţa lor. Gradul de generalitate a
normelor juridice diferă, fiind maxim când se referă la conduita tuturor
subiectelor de drept, şi special, când vizează numai anumite categorii de

151
A se vedea I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,
Bucureşti, T.U.B., p. 377.
152
A se vedea I. Santai, op. cit., p. 43-44.
56
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

subiecte de drept. Spre exemplu, norma prevăzută de art. 52 alin. (1) din
Constituţie este de maximă generalitate, întrucât vizează toţi cetăţenii României.
Astfel, potrivit acestui text, „cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România”
(s.n.). În schimb, norma stipulată de art. 54 alin. (2) din Constituţie este specială,
deoarece vizează doar două categorii de cetățeni: cei cărora li s-au încredinţat
funcţii publice, respectiv militarilor. În concret, în temeiul art. 54 alin. (2) din
Constituție, „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în
acest scop, vor depune jurământul cerut de lege” (s.n.);
– normele juridice sunt reguli de conduită abstracte, deoarece nu se referă
la conduita concretă a unui subiect de drept anume, persoană fizică sau juridică,
ci la conduita tuturor subiectelor de drept sau unui grup anume de subiecte de
drept. Altfel spus, o anume normă juridică reflectă cerinţele esenţiale ale
conduitei tuturor subiectelor de drept vizate de ea. De fapt, normele juridice sunt
reguli generale de conduită tocmai datorită faptului că fac abstracţie de
elementele concrete şi particulare. În ultimă instanţă, normele juridice sunt
rezultatul procesului de trecere de la concret la abstract, de la particular la
general. În exemplele date anterior, cele două norme constituţionale au în vedere
trei categorii de persoane fizice: toţi cetăţenii români, respectiv toţi cetăţenii
cărora li s-au încredinţat funcţii publice sau care au calitatea de militar. Deci,
normele în cauză n u vizează doar un anumit cetăţean ori un anumit funcţionar
public sau un militar anume;
– datorită caracterului lor abstract, normele juridice prescriu conduite
tipice pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de către aceştia
atunci când intră în raporturi juridice. Pe cale de consecinţă, normele juridice
constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei
anumite conduite umane faţă de actele normative. În acest sens, conduita umană
poate fi licită sau ilicită şi, drept urmare, sancţionată sau nu pe calea angajării
răspunderii juridice;
– datorită caracterului lor general, abstract şi impersonal, normele juridice
sunt de aplicabilitate repetată, cât timp sunt în vigoare. În schimb, normele
juridice individuale îşi pierd efectele prin punerea lor în executare;
– normele juridice au caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii, sunt, în exclusivitate, produsul voinţei umane;
– normele juridice determină anumite efecte juridice pentru subiectele de
drept intrate în relaţia reglementată de ele, generând, modificând şi desfiinţând

57
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

raporturi juridice, adică, de fapt, generând, modificând sau stingând drepturi şi


obligaţii subiective civile;
– încălcarea normelor juridice atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Forma răspunderii juridice depinde de natura normelor juridice nesocotite.
Angajarea răspunderii juridice este însoţită, în cele mai multe cazuri, de
aplicarea constrângerii statale, deoarece, de regulă, cel ce nu respectă de bună
voie o normă juridică nu va suporta benevol nici consecinţele antrenate de
propria-i abatere.

1.4.2.2. Structura logico-juridică a normelor juridice


A. Precizări prealabile.
În alcătuirea lor internă, normele juridice cuprind trei elemente, şi anume:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
De regulă, aceste elemente se regăsesc în conţinutul aceleiaşi norme.
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 228 alin. (1) C. pen., „luarea unui bun mobil
din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă”.
În acest caz, ipoteza este luarea unui bun mobil din posesia sau detenția
altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a-l însuți pe nedrept. În
schimb, dispoziția este de a nu lua un bun mobil din posesia sau detenția altei
persoane, fără consimțământul acesteia, în scopul de a-l însuși pe nedrept. În
fine, sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Cu toate acestea, uneori, ipoteza şi dispoziţia sunt prevăzute de o normă,
iar sancţiunea de altă normă juridică. Spre exemplu, art. 273 C. civ. dispune că
„este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este
căsătorită”. Evident, această normă prevede doar ipoteza și dispoziția
(încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită, respectiv interdicția
pentru persoana căsătorită de a încheia o nouă căsătorie). În schimb, sancțiunea
este prevăzută de art. 293 alin. (1) C. civ. Într-adevăr, acest text sancționează cu
nulitatea absolută căsătoria încheiată cu încălcarea, printre altele, a dispoziţiilor
art. 273 C. civ.
B. Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile în care
se aplică norma juridică, indicând împrejurările în care anumite fapte sau acte
ale subiectelor de drept dobândesc semnificaţie juridică. Cu alte cuvinte, ipoteza

58
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

determină generic starea de fapt prin care anumite acte juridice sau fapte
materiale dobândesc relevanţă juridică.
Spre exemplu, pentru ca dispozițiile art. 228 alin. (1) C. pen. să fie
incidente într-un caz anume, trebuie întrunite următoarele cerințe: să fie
săvârșită o acțiune de luare a unui bun mobil; bunul mobil trebuie să să se afle în
posesia sau detenția altei persoane; acțiunea de luare a bunului să fie săvârșită
fără consimțământul posesorului sau detentorului; acțiunea de luare să fie
săvârșită în scopul însuțirii bunului pe nedrept. În schimb, pentru incidența
dispozițiilor art. 273 și art. 293 alin. (1) C. civ., o persoana căsătorită trebuie să
încheie o nouă căsătorie.
După modul de formulare în textul normelor juridice, ipoteza poate fi
determinată sau relativ determinată:
- ipoteza este determinată dacă norma juridică stabilește cu exactitate și
expressis verbis condiţiile ei de aplicare. În exemplele date mai sus, ipotezele
sunt determinate;
- ipoteza este relativ determinată sau subînţeleasă, există atunci când
conţinutul acesteia este stabilit la modul general. Spre exemplu, art. 104 alin. (1)
C. civ. dispune că „orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește
numai în interesul acesteia”. În acest caz, ipoteza este relativ determinată sub
aspectul persoanelor ocrotite și a măsurilor de ocrotire. Astfel, art. 105 C. civ.
dispune că sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși
capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege, nu pot
să-și administreze bunurile și nici să-și apere interesele în condiții mulțumitoare.
În schimb, în cazul minorilor, ocrotirea se realizează prin părinți sau prin o
măsură de ocrotire alternativă [tutela, adopția sau o măsură de protecție specială
(plasamentul, plasamentul în regium de urgență sau supravegherea
specializată)]153. Persoanele majore capabile, de regulă, se ocrotesc singure. În
caz contrar, acestea pot fi ocrotite prin punere sub interdicție, prin tutelă sau
curatelă154.
Ipoteza determinată poate fi simplă sau complexă.
La rândul ei, ipoteza complexă poate fi cumulativă sau alternativă.

153
A se vedea: art. 110 și urm. C. civ.; art. 39 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 158 din 5 martie 2014, fiind
ulterior modificată și completată).
154
A se vedea art. 106 și urm. C. civ.
59
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Ipoteza determinată simplă stabileşte cu exactitate condiţiile de aplicare a


normei juridice. Spre exemplu, art. 249 C. pr. civ. cuprinde o ipoteză simplă,
deoarece prevede că „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege” (onus probandi
incubit actori). Într-adevăr, acest text este incident numai în cazul în care o
persoană fizică sau juridică formulează o cerere de chemare în judecată, situaţie
în care este obligată să dovedească pretenţiile formulate.
Ipoteza complexă este cumulativă atunci când sunt prevăzute două sau
mai multe situaţii sau împrejurări prin a căror reunire cumulativă devine posibilă
aplicarea normei juridice respective. Spre exemplu, art. 749 C. civ. cuprinde o
asemenea ipoteză. Astfel, în temeiul acestui text, uzul este dreptul unei persoane
„de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai
pentru nevoile proprii şi ale familiei sale” (s.n.). În acest caz, caracterul
cumulativ al ipotezei este sub trei aspecte (al posibilităţilor conferite uzuarului,
al categoriilor de fructe pe care le poate culege şi al nevoilor pe care le poate
satisface cu ajutorul lor).
În schimb, ipoteza complexă este alternativă atunci când, pentru incidenţa
unei anumite norme juridice, este suficientă existenţa unei singure împrejurări
din două sau mai multe prevăzute alternativ de lege. Spre exemplu, art. 1372
alin. (1) C. civ. prevede că, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti, este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie, răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din
urmă persoane” (s.n.). În acest caz, pentru angajarea răspunderii civile a
persoanei respective este suficient ca autorul faptului ilicit să fie o persoană
minoră sau o persoană pusă sub interdicţie judecătorească faţă de care are
obligaţia egală, contractuală sau judecătorească s-o supravegheze.
După modul în care sunt exprimate în conţinutul normelor juridice, sunt
ipoteze exprese şi ipoteze subînţelese.
Sunt exprese ipotezele determinate, adică cele care sunt prevăzute
expressis verbis în norma juridică.
În schimb, sunt subînţelese sau implicite acele ipoteze care, chiar dacă nu
sunt prevăzute expressis verbis, rezultă din contextul reglementării. Astfel,
potrivit art. 962 C. civ., „pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă
calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.
În acest caz, moştenitorul legal sau testamentar, pentru a avea vocaţie

60
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

succesorală, trebuie să existe la data deschiderii moştenirii, conform art. 957


alin. (1) C. civ.
C. Dispoziţia
Dispoziţia sau miezul normei juridice155 este elementul care indică
conduita ce trebuie urmată de subiectele de drept, aflate în situaţia prevăzută de
norma juridică.
Conduita prescrisă de normele juridice constă în diverse fapte ale
subiectelor de drept. La rândul lor, faptele pot consta în acţiuni sau inacţiuni.
Acţiunile sunt diverse activităţi impuse de normele juridice. În schimb,
inacţiunile sunt diverse activităţi interzise de normele juridice.
Dispoziţiile se clasifică în raport cu următoarele criterii156:
– după conduita prescrisă, sunt dispoziţii onerative, prohibitive, permisive
şi supletive;
– după sfera lor de aplicare, sunt dispoziţii generale şi dispoziţii speciale;
– după modul de precizare a conduitei, sunt dispoziţii determinate şi
dispoziţii relativ determinate;
– după gradul lor de complexitate, sunt dispoziţii simple şi dispoziţii
complexe. La rândul lor, dispoziţiile complexe pot fi cumulative sau alternative.
Dispoziţiile onerative obligă la o anumită conduită, adică la săvârşirea
unor acţiuni, sancţionând unele atitudini pasive. Spre exemplu, art. 56 alin. (1)
din Constituţie obligă cetăţenii să contribuie prin impozite şi prin taxe la
cheltuielile publice sau art. 14 alin. (1) C. civ. obligă orice persoană fizică sau
juridică să îşi execute drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Dispoziţiile prohibitive interzic o anumită conduită, adică obligă la
diverse abstenţiuni, sancţionând unele atitudini active. Spre exemplu, art. 57 din
Constituţie obligă cetăţenii, străinii şi apatrizii să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile altora (s.n.).
Dispoziţiile permisive nu interzic, dar nici nu impun o anumită conduită.
Aceste dispoziţii lasă la aprecierea subiectelor de drept conduita de urmat. Spre
exemplu, potrivit art. 1948 C. civ., „cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului,
în lipsă de stipulaţie contrară”.

155
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 86.
156
Idem, p. 86 şi urm.
61
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare. Sunt astfel
de dispoziţii, cele care constituie principii generale ale dreptului sau ale unor
ramuri de drept şi care au consfinţire juridică. Spre exemplu, dispoziţiile art. 1
alin. (5) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii, sunt dispoziţii
generale pentru toate domeniile dreptului.
Dispoziţiile speciale vizează o sferă restrânsă de aplicare. Spre exemplu,
dispoziţiile art. 325 alin. (1) C. civ. sunt speciale, deoarece instituie obligaţia de
sprijin material reciproc numai între soţi.
Dispoziţiile determinate stabilesc cu exactitate conduita de urmat. Spre
exemplu, cuprind o asemenea dispoziţie prevederile art. 259 alin. (5) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, „căsătoria încetează prin decesul sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi”.
Dispoziţia este cumulativă atunci când norma juridică impune subiecţilor
de drept două sau mai multe conduite, care trebuie îndeplinite în acelaşi timp.
Spre exemplu, art. 261 C. civ. dispune că „părinţii sunt cei care au, în primul
rând, îndatorirea de creştere şi de educare a copiilor lor minori” (s.n.).
Dispoziţia este alternativă atunci când norma juridică impune două sau
mai multe conduite, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre ele pentru
incidenţa acelei norme juridice. Astfel, spre exemplu, art. 259 alin. (5) C. civ.,
evocat anterior, cuprinde o asemenea dispoziţie.
D. Sancţiunea
Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,
adică măsurile pe care norma juridică le prevede a fi luate împotriva celui care o
încalcă şi care, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a
statului.
Sancţiunea poate viza:
– persoana celui care a încălcat norma juridică, cum ar fi, spre exemplu,
închisoarea, în cazul săvârşirii unei infracţiuni;
– patrimoniul persoanei, cum ar fi, spre exemplu, amenda şi confiscarea,
în cazul săvârşirii unui delict civil sau a unei contravenţii ori chiar a unei
infracţiuni;
– actele juridice întocmite fără respectarea legii, cum ar fi, spre exemplu,
nulitatea absolută sau relativă ori inexistenţa.
Sancţiunile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, şi anume:
– după natura juridică a normei încălcate, sunt sancţiuni penale, civile,
administrative, disciplinare, de dreptul muncii etc;

62
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

– după scopul urmărit, sunt sancţiuni reparatorii, represive, de anulare a


actelor juridice încheiate cu nesocotirea dispoziţiilor legale sau de stingere a
unor drepturi neexercitate în termenele stabilite de lege. În acest sens, spre
exemplu, sunt reparatorii daunele-interese din materie civilă, represive detenţia
pe viaţă şi închisoarea din materie penală, de anulare a actelor nelegale sunt
nulitatea şi inexistenţa, iar de stingere a unor drepturi sunt decăderea, prescripţia
şi caducitatea;
– după conţinut, sunt sancţiuni patrimoniale şi nepatrimoniale. Spre
exemplu, sunt patrimoniale daunele interese din materie civilă, iar
nepatrimoniale închisoarea din materie penală şi avertismentul din materie
contravenţională;
– după numărul lor, sunt sancţiuni unice, alternative şi cumulative.

1.4.2.3. Norme de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative


A. Structura actelor normative
Potrivit Legii nr. 24/2000, actul normativ are, de regulă, următoarea
structură:
– titlul, care cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria
sa juridică, de autoritatea emitentă şi de obiectul reglementării. Spre exemplu,
Legea fondului funciar. Este interzis ca denumirea unui act normativ să fie
identică cu denumirea altui act normativ aflat în vigoare. Titlul actului normativ
se întregeşte, după adoptarea acestuia, cu un număr de ordine, la care se adaugă
anul în care acesta a fost adoptat. Spre exemplu, Legea fondului funciar nr.
18/1991;
- preambulul care enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivele
reglementării. Preambulul este facultativ, fiind obligatoriu numai la ordonanţele
de urgenţă, caz în care cuprinde elementele de fapt şi de drept ale situaţiei
extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată şi care a impus
recurgerea la această cale de reglementare;
– formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea
autorităţii emitente şi exprimarea deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea
actului normativ respectiv. Spre exemplu, în cazul legilor, formula introductivă
este Parlamentul României adoptă prezenta lege;
– partea dispozitivă cuprinde conţinutul propriu-zis al reglementării. În
cazul actelor normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern,

63
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

după partea dispozitivă, se face o menţiune care cuprinde elementele de


identificare a actului comunitar care a fost preluat;
– formula de autenticitate a actului. În acest sens, actul normativ se
semnează de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se numerotează.
B. Articolul
Elementul structural de bază al părţii dispozitive este articolul.
De regulă, articolul cuprinde o singură dispoziţie normativă aplicabilă
unei situaţii date.
În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în
mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea sunt prezentate în alineate
distincte. Drept urmare, trebuie evitat ca un alineat să aibă mai multe ipoteze
normative.
C. Redactarea actelor normative
Potrivit art. 8 și urm. din Legea nr. 24/2000, pentru redactarea actelor
normative trebuie respectate următoarele reguli:
– prin modul de exprimare, actul normativ trebuie să asigure dispoziţiilor
sale caracter obligatoriu [art. 8 alin. (1)]. Spre exemplu, potrivit art. 104 alin. (1)
C. civ., „orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în
interesul acesteia”. Altfel spus, este obligatoriu ca măsura de ocrotire să fie în
interesul persoanei fizice;
– normele cuprinse într-un act normativ pot fi, după caz, imperative,
supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare,
de recomandare şi altele asemenea. Aceste situaţii trebuie să rezulte expres din
redactarea normelor juridice [art. 8 alin. (2)]. Drept urmare, caracterul normelor
juridice nu ar trebui să fie dedus pe cale de interpretare;
– textul legislativ trebuie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi
sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură
afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic,
precum şi claritatea dispoziţiilor [art. 8 alin. (4)].
D. Gruparea normelor juridice
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, reglementările de acelaşi
nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ.
Contrar acestui deziderat, spre exemplu, în prezent, regulile generale pentru
dovedirea stării civile sunt prevăzute de art. 99 şi art. 103 C. civ., precum şi de

64
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă157.
Facem precizarea că art. 13-16 din Legea nr. 119/1996 au abrogat implicit art.
22-24 din Decretul nr. 31/1954 ce reglementau aceeaşi chestiune158. Tot la fel,
publicitatea imobiliară este reglementată atât de Codul civil (art. 876-915), cât şi
de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Prin excepție de la această regulă, o reglementare din aceeaşi materie şi de
acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, numai dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.
Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul
acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie [art. 15 alin. (2)]. Spre exemplu, în cadrul
regimului matrimonial al comunităţii de bunuri (art. 339-359 C. civ.), regimul
juridic al bunurilor comune este derogatoriu de la regimul general al proprietăţii
comune (art. 631-686 C. civ.).
Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o
situaţie anume determinată cuprinde norme diferite în raport cu reglementarea-
cadru din materie [art. 15 alin. (3)]. Spre exemplu, dispoziţiile art. 339 C. civ.
sunt derogatorii de la prevederile art. 632 alin. (1) C. civ. Astfel, spre exemplu
potrivit art. 632 alin. (1), în general, proprietatea comună poate îmbrăca forma
proprietății comune pe cote-părţi și a proprietății comune în devălmăşie. În
schimb, în cazul în care soții se află căsătoriți sub regimul matrimonial al
comunității legale sau convenționale de bunuri, proprietatea lor comună poate fi,
potrivit art. 339 C. civ., numai în devălmăşie;
În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în
mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori două sau mai multe
acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere [art. 17 alin. (1)]. Contrar acestui deziderat, spre exemplu, art. 258
alin. (1) C. civ. reproduce art. 48 alin. (1) din Constituţie. Astfel, ambele texte
prevăd că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea şi educarea copiilor lor.

157
Legea nr. 119/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
282 din 11 noiembrie 1996 şi republicată în nr. 743 din 2 noiembrie 2009.
158
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoaşcă, Opinii în legătură cu dreptul
comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă, în „Dreptul” nr. 3/2007, p. 49-63.
65
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de


nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior,
fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri,
preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută pentru dezvoltarea ori
detalierea soluţiilor din actul de bază [art. 16 alin. (4)]. În exemplul dat anterior,
prevederile art. 258 alin. (1) C. civ., reproducând dispoziţiile art. 48 alin. (1) din
Constituţie, nesocotesc şi acest deziderat.
Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific
normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu
respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie [art. 35 alin. (1)].
Este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă
răspândire în limba română. În cazul în care se impune folosirea unor termeni
sau expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română
[art. 35 alin. (2)]. Spre exemplu, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în
numeroase texte, foloseşte termenul „curricumul”159, cu toate că, în limba
română, forma concentrată a acestui termen are semnificaţia de „plan de
învăţământ”.
Termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în
domeniul de activitate la care se referă reglementarea [art. 35 alin. (3)];
Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent
din limba română modernă, cu evitarea neologismelor. Redactarea este
subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii
acestuia [art. 35 alin. (4)]. Contrar acestei cerinţe, Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011 cuprinde o serie de expresii străine de „înţelesul lor curent din limba
română modernă”. Astfel, spre exemplu, în art. 2 din această Lege sunt folosite
expresii precum „infrastructură mentală”, „generare sustenabilă” şi „incluziune
socială”, în locul unor expresii care să poată fi înţelese, mai ales, de către cei
cărora li se adresează legea în cauză.
În limbaj normativ, aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi
termeni [art. 36 alin. (1)]. Spre exemplu, în Legea nr. 272/2004, termenul
„copil” este folosit în înţelesul dat de art. 4 lit. a), adică de „persoană care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de exerciţiu”. Contrar

159
A se vedea, spre exemplu, art. 137 din Legea nr. 1/2011.
66
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

acestei cerinţe, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei160, prin art. 3 lit.
g), consideră copil „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu are
capacitate deplină de exerciţiu” (s.n.).
Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma
instituită fără explicaţii sau justificări [art. 37 alin. (1)]. Spre exemplu, potrivit
art. 96 alin. (3) din Constituţie, „de la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii, Preşedintele este suspendat de drept”;
În redactarea actului normativ, pentru a se accentua caracterul imperativ
al dispoziţiei respective, verbele se utilizează, de regulă, la timpul prezent forma
afirmativă [art. 38 alin. (2)]. Spre exemplu, „se interzice” şi, nicidecum „se va
interzice” sau „nu se va permite” etc. În concret, spre exemplu, potrivit art. 127
din Constituţie, „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute
de lege”.
E. Sistematizarea conținutului actelor normative
Conţinutul actelor normative trebuie sistematizat în următoarea ordine de
prezentare a ideilor: dispoziţii generale sau principii generale; dispoziţii privind
fondul reglementării; dispoziţii tranzitorii; dispoziţii finale.
În cadrul acestei structuri, articolele pot fi grupate în capitole, care se pot
împărţi în secţiuni, iar acestea, după caz, în paragrafe.
La coduri şi alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate în titluri
şi, după caz, în părţi, care, la rândul lor, se pot constitui în cărţi. Astfel, spre
exemplu, Cartea I C. civ. (despre persoane), cuprinde patru titluri, iar fiecare
titlu mai multe capitole.

1.4.2.4. Clasificarea normelor juridice


A. Aspecte generale
Asemeni legilor, normele juridice sunt susceptibile de clasificare după
diverse criterii. De regulă, doctrina le clasifică după conduita prescrisă
subiectelor de drept, gradul generalitate şi modul de redactare.
B. Clasificarea normelor juridice după conduita prescrisă subiectelor de
drept
După acest criteriu, corespunzător dispoziţiilor ce le cuprind, normele
juridice sunt onerative, prohibitive şi dispozitive.

160
Legea nr. 273/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 739 din 23 septembrie 2016, fiind ulterior
modificată și completată.
67
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Normele onerative impun obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune,


sancţionând conduita pasivă. Spre exemplu, dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ.
cuprinde o normă onerativă, întrucât obligă orice persoană fizică sau persoană
juridică să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni, obligând la o
conduită pasivă. Astfel, art. 15 C. civ. cuprinde o normă prohibitivă, întrucât
dispune că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Interpretate per a contrario, normele prohibitive conduc la identificarea
conduitelor permise, iar cele onerative la conduitele prohibite.
Normele dispozitive sunt acele norme care, fără a interzice sau obliga
subiectul de drept la o anumită conduită, dau posibilitatea acestuia de a opta
pentru o anumită conduită. Spre exemplu, este o astfel de normă cea prevăzută
de art. 87 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia „Preşedintele României poate
participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului-ministru, în alte situaţii”.
C. Clasificarea normelor juridice după gradul lor de generalitate
După acest criteriu, normele juridice sunt generale şi speciale.
Normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate pentru o întreagă
instituţie juridică sau ramură de drept ori chiar pentru întregul sistem de drept.
Spre exemplu, principiul egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din
Constituţie, este incident în toate ramurile de drept.
Normele speciale reglementează situaţii deosebite, derogatorii de la
normele generale. Reiterăm că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000,
„caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul
acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. Spre exemplu, este o normă specială cea
prevăzută de art. 1180 C. civ., potrivit căreia „poate contracta orice persoană
care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite
contracte”. În acest caz, caracterul special al normei se referă la capacitatea de a
contracta a persoanei, care este o componentă a capacităţii de exerciţiu.
Facem precizarea că o normă juridică, care este generală în raport cu o
anumită normă poate fi specială în raport cu altă normă juridică şi invers, o
normă juridică care este specială în raport cu o anumită normă juridică poate fi

68
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

generală pentru a altă juridică. Spre exemplu, norma prevăzută de art. 1180 C.
civ. este o normă specială în raport cu cea stipulată de art. 28 alin. (1) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor. Caracterul general al normei prevăzute de art. 28 alin. (1) rezidă în
referirea generică la capacitate, ceea ce înseamnă că este avută în vedere atât
capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a persoanei. Evident, art.
1180 are în vedere o latură a capacității de exerciţii, adică posibilitatea persoanei
de a încheia contracte. În schimb, norma prevăzută de art. 1180 C. civ. este
generală în raport cu cea prevăzută de art. 1652 C. civ., conform căreia „pot
cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Caracterul special
al normei prevăzute de art. 1652 C. civ. constă în împrejurarea că este incidentă
numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare. În schimb, art. 1180 C. civ.
are aplicabilitate în cazul tuturor contractelor.
Concursul dintre normele juridice generale şi cele speciale este guvernat
de principiile ce se deduc din adagiile latine generalis specialibus non derogat
(o lege generală nu derogă de la o lege specială) şi specialia generalibus
derogant (legea specială derogă de la legea generală).
Drept urmare, raportul dintre cele două categorii de norme juridice este
supuse, în principiu, următoarelor reguli:
– normele juridice speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare. Drept
urmare, nu pot fi incidente şi în alte situaţii decât cele care sunt prevăzute expres
în ipotezele lor normative;
– normele juridice speciale au prioritate în aplicare în raport cu cele
generale, chiar dacă sunt anterioare acestora din urmă;
– în măsura în care sunt lacunare, normele juridice speciale se
completează cu cele generale;
– normele juridice generale pot abroga numai expres norme juridice
speciale.
D. Clasificarea normelor juridice după modul lor de redactare
După acest criteriu, normele juridice se clasifică în norme complete şi
norme incomplete.
Normele juridice complete au în conţinutul lor normativ toate cele trei
elemente (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). Spre exemplu, este o normă
completă cea prevăzută de art. 1041 C. civ., deoarece dispune că, „sub
sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat
şi semnat de mâna testatorului”. Într-adevăr, ipoteza vizează testamentul olograf,

69
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

dispoziţia constă în regulile ce trebuie respectate pentru redactarea acestui


testament, iar sancţiunea este nulitatea absolută în cazul nerespectării regulilor
de redactare.
În schimb, în cazul normelor incomplete unele dintre elementele
componente se regăsesc în conţinutul altor norme juridice. Astfel, spre exemplu,
este incompletă norma prevăzută de art. 271 C. civ. Într-adevăr, în temeiul
acestui text, „căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul
liber şi deplin al acestora”. Deci, acest text prevede doar ipoteza şi dispoziţia. În
schimb, sancţiunea nerespectării dispoziţiei este prevăzută de art. 293 C. civ.
care, enumerând cauzele de nulitate absolută ale căsătoriei, se referă şi la
nesocotirea prevederilor art. 271 C. civ.

1.4.2.5. Acţiunea normelor juridice


A. Precizări prealabile
În teoria generală a dreptului, acțiunea normelor juridice este analizată
sub trei aspecte: al duratei lor în timp; al persoanelor cărora li se adresează; al
teritoriului pe care sunt incidente.
A. Acţiunea în timp a normelor juridice
Acţiunea în timp a normelor juridice este guvernată de principiul
activităţii.
Activitatea actelor normative are ca moment iniţial intrarea lor în vigoare,
iar ca moment final abrogarea acestora.
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în
Monitorul Oficial al României Partea I şi intră în vigoare la trei zile de la data
publicării sau la data prevăzută în textul ei.
În context, facem precizarea că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr.
24/2000, termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data
publicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I şi expiră la ora 24.00 a
celei de-a treia zi de la publicare. Deci, intră în calculul termenului de 3 zile și
ziua în care legea este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Practic, dacă legea este publicată la ora 23.00, termenul real este doar de două
zile și o oră.
Intrarea legii în vigoare după trei zile de la data publicării ei în Monitorul
Oficial sau la o altă dată prevăzută în textul ei, dar ulterioară publicării, este o
soluţie raţională, fiind determinată de necesitatea cunoaşterii conținutului
acesteia de către subiectele de drept cărora li se adresează.

70
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Intrarea în vigoare a legii urmare publicării în Monitorul Oficial al


României generează o prezumţie absolută (juris et de jure) de cunoaştere a
conținutului ei normativ de către subiectele de drept. Drept urmare, după
intrarea legii în vigoare, este inadmisibil ca o persoană să se scuze în faţa
justiţiei că a încălcat-o, fiindcă nu a cunoscut conţinutul ei. În materie penală,
spre exemplu, potrivit art. 51 alin. (4) C. pen., „necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii, nu înlătură caracterul penal al faptei”. Tot la fel stau lucrurile şi în
materie contravenţională, conform art. 11 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor161.
În cazul decretelor prezidenţiale, potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie,
acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nepublicarea
atrage inexistenţa decretelor. Decretele prezidenţiale intră în vigoare la data
prevăzută în conţinutul lor. Oricum, fiindcă nepublicarea determină inexistenţa
decretelor, acestea, pentru a intra în vigoare, trebuie publicate în prealabil, în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
În temeiul art. 108 alin. (4) din Constituţie, hotărârile şi ordonanţele
adoptate de Guvern se publică în Monitorul Oficial al României, iar
nepublicarea atrage inexistenţa lor, cu excepţia hotărârilor care au caracter
militar, care se comunică numai instituţiilor interesate.
Art. 11 din Legea nr. 24/2000 stabilește, de asemenea, unele reguli
privind intrarea în vigoare a actelor normative și, implicit, a normelor juridice ce
le cuprind, astfel:
- în vederea intrării în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate
de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru,
actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele,
instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I;
- în schimb, nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al
României deciziile primului-ministru clasificate, actele normative clasificate,
precum și actele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative
autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate;

161
Ordonanţa Guvernului nr. 2/1991 a fost publicată în „Monitorul Oficial al
României“, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001
71
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- legile se publică imediat după promulgare, însoţite de actul prin care au


fost promulgate. Celelalte acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se
publică sub semnătura preşedinţilor celor două Camere;
- ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică numai după ce au fost
semnate de primul-ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia să le
pună în executare;
- celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent.
Abrogarea actului normativ înseamnă ieşirea acestuia din vigoare, adică
încetarea efectelor lui.
În raport cu modalitatea în care intervine, abrogarea poate fi expresă sau
tacită:
- abrogarea este expresă atunci când un act normativ ulterior prevede
explicit abrogarea actului normativ anterior. Spre exemplu, art. 230 lit. e) din
Legea nr. 71/2011 a abrogat expres și total Legea nr. 178/1934 privind
reglementarea contractului de consignaţie;
- în schimb, abrogarea este tacită atunci când un act normativ ulterior, de
acelaşi nivel sau superior celui anterior, cuprinde prevederi contrare acestuia.
Pentru evitarea interpretărilor diverse în legătură cu faptul că un anumit
act normativ sau o normă juridice este sau nu în vogoare, abrogarea expresă este
de preferat celei tacite. În acest sens, potrivit art. 17 din Legea nr. 24/2000, în
vederea asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a actelor normative se
va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care
înregistrează aspecte de contradictorialitate cu noua reglementare.
De asemenea, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prevederile
cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau
de nivel superior, trebuie abrogate.
În raport cu întinderea ei, abrogarea poate fi totală sau parțială:
- abrogarea este totală atunci când actul normativ ulterior abrogă în
totalitate actul normativ anterior;
- în schimb, abrogarea este parţială când actul normativ ulterior abrogă
doar unele prevederi din actul normativ anterior. Spre exemplu, art. 230 lit. a),
respectiv lit. c) din Legea nr. 71/2011 au abrogat parțial Codul civil de la 1864,
respectiv Codul comercial din anul 1887.
Abrogarea are totdeauna caracter definitiv. Nu este admis ca prin
abrogarea unui act normativ de abrogare anterior să se repună în vigoare actul
normativ anterior abrogat.

72
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul


normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.
De la principiul activităţii legii sunt două excepţii, şi anume:
- retroactivitatea legii;
- ultraactivitatea legii.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Deci, regula o constituie
neretroactivitatea, iar excepţia retroactivitatea legii.
Dat fiind principiul supremaţiei legii, atâta timp cât legea nu
retroactivează, nici actele normative subordonate ei nu pot retroactiva.
În literatura de specialitate162, se consideră că au caracter retroactiv
următoarele categorii de acte normative:
- legile penale mai favorabile, ulterioare momentului săvârşirii
infracţiunii;
- legile care indică expres data sau perioada anterioară până la care se
aplică. Spre exemplu, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989163, această lege a retroactivat până în data de 6 martie
1945. Drept urmare, Legea nr. 10/2001 s-a aplicat imobilelor naţionalizate prin
Legea nr. 119/1948 privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie164,
care a intrat în vigoare la data de 11 iunie 1948;
- actele normative ulterioare de interpretare a unor reglementări anterioare
în vigoare;
- actele normative de dezincriminare şi de amnistie;
- actele normative ulterioare de suspendare a aplicării unor acte normative
anterioare.
Oricum, în opinia noastră, cu excepţia legilor penale mai favorabile, a
celor de amnistie şi a celor de dezincriminare, toate celelalte categorii de acte
normative retroactive sunt neconstituţionale, deoarece contravin principiului
înscris în art. 15 alin. (2) din Constituţie.

162
A se vedea I. Santai, op. cit., p. 56-57.
163
Legea nr. 10/2001 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 75
din data de 14 februarie 2001.
164
Legea nr. 119/1948 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I,
nr. 133 bis din 11 iunie 1948.
73
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În schimb, ultraactivitatea este situaţia în care un act normativ sau diverse


dispoziţii ale acestuia îşi prelungesc activitatea după ce a fost adoptat şi a intrat
în vigoare un nou act normativ pentru acelaşi domeniu.
Ultraactivitatea legii este permisă, întrucât Constituţia interzice numai
retroactivitatea.
Au caracter ultraactiv următoarele acte normative:
- actele normative anterioare, pentru care noile acte normative indică
situaţiile cărora continuă să li se aplice. De fapt, în acest caz, vechiul act
normativ rămâne în vigoare doar parţial după intrarea în vigoare a noului act
normativ. Spre exemplu, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, această
Lege a intrat în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial
al României, Partea I165. În schimb, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiaşi
articol, la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de
publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unei unităţi
administrativ-teritoriale îşi încetează aplicabilitatea, pentru teritoriul respectiv,
următoarele dispoziţii legale: art. 1801-1802 şi art. 1816-1823 din Codul civil
român de la 1864 (referitoare la registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni
funciare)166; art. 710-720 din vechiul Cod de procedură civilă (referitoare la
registrele de transcriere a strămutărilor de proprietate şi registrele de înscriere a
privilegiilor, ipotecilor şi amanetelor)167; Decretul-lege nr. 115/1938 pentru
unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare168. Practic, până la data la
care s-au finalizat, pentru o anumită unitate administrativ teritorială, lucrările de
cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară, aceste reglementări
juridice au ultraactivat. Un alt exemplu ni-l oferă Legea nr. 80/1995 privind
statutul cadrelor militare (12 septembrie 1995). Astfel, potrivit art. 107 alin. (3)

165
Legea nr. 7/1996 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 201
din 3 martie 2006
166
Codul civil român de la 1864 a fost elaborat după modelul Codului napoleonian
(1804) în anul 1864 şi promulgat la data de 4 decembrie 1864. Codul a intrat în vigoare la
data de 1 decembrie 1865. Potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, începând cu data de 1
octombrie 2011, Codul civil de la 1864 a fost abrogat, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169-
1206, care au fost abrogate la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
167
Codicele de procedură civilă sau „Codul de procedură civilă” a fost republicat în
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 45 din 24 februarie 1948 şi abrogat expres de
art. 83 lit. a) din legea nr. 76/2012.
168
Decretul-lege nr. 115/1938 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României“,
Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938 şi abrogat expres de art. 230 lit. g din Legea nr. 71/2011.
74
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

din această lege, timp de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi,
locotenenţii-colonei care nu aveau absolvit cursul de capacitate, au fost avansaţi
la gradul de colonel în condiţiile vechii reglementări, adică cu condiţia să fi
promovat examenul de colonel;
- actele normative temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor
apărute sub imperiul lor, conform principiului tempus regit actum, indiferent că
mai sunt sau nu în vigoare la data aplicării;
- legea penală mai favorabilă anterioară. Potrivit art. 13 C. pen., în cazul
în care de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Acţiunea normelor juridice în spaţiu este supusă principiului
teritorialităţii, principiu care decurge din suveranitatea statelor.
Potrivit acestui principiu, actele normative adoptate de autorităţile statului
român, în raport cu competenţa lor, se aplică fie pe întreg teritoriul acestuia, fie
într-o anumită unitate administrativ-teritorială. Astfel, spre exemplu, sunt de
aplicabilitate generală legile, ordonanţele şi hotărârile de guvern. În schimb,
hotărârile consiliilor judeţenr sau locale sunt incidente numai pe teritoriul
judeţelor sau localităţilor respective.
În sens juridic, teritoriul de stat cuprinde întinderea de pământ şi apele
cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială
cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia169.
Actele normative adoptate de autorităţile române cu competenţă generală
se aplică şi la bordul navelor sau aeronavelor române, chiar dacă acestea nu se
află în apele sau în marea teritorială ale României.
De asemenea, actele normative române se aplică şi pe suprafeţele de teren
şi în clădirile în care funcţionează misiunile diplomatice ale statului român
situate pe teritoriul diverselor state ale lumii170. Această situaţie este determinată
de imunităţile şi privilegiile diplomatice, unanim admise în dreptul internaţional
public şi absolut necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii diplomatice.

169
Suprafaţa teritoriului României este de 238.391 km2.
170
Facem precizarea că, după ultimele statistici, în lume sunt un număr de 191 de state
şi 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Australia, Europa şi
Oceania).
75
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Corelativ, legea străină se aplică la bordul navelor sau aeronavelor străine


aflate în marea teritorială ori în spaţiul aerian ale României, precum şi pe
suprafeţele de teren şi în clădirile misiunilor diplomatice străine din ţara noastră.
De asemenea, este posibil ca, şi în alte situaţii, unele legi străine să se
aplice pe teritoriul ţării noastre sau unele legi române să se aplice pe teritoriul
altor state. Este cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. În astfel
de situaţii apare aşa-numitul conflict de legi. În România, pentru soluţionarea
unor astfel de situaţii, Codul civil cuprinde „dispoziţii de drept internaţional
privat (art. 2557-2663).
C. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este supusă principiului
personalităţii, adică fiecare stat îşi exercită deplina autoritate asupra persoanelor
care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu excepţia
personalului misiunilor diplomatice, care dispune de privilegii şi imunităţi
diplomatice.
În privinţa cetăţenilor români, starea civilă şi capacitatea lor juridică sunt
supuse legilor române, chiar dacă au reşedinţa în străinătate. De asemenea, în
cazul săvârşirii unor infracţiuni în afara teritoriului ţării se aplică legea penală
română, dacă făptuitorul este cetăţean român sau, dacă este apatrid, domiciliază
pe teritoriul României171.
Cât priveşte străinii şi apatrizii care locuiesc în România, potrivit art. 18
alin. (1) din Constituţie, aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Străinii, care se află pe
teritoriul statului român, trebuie să respecte legile acestuia, în caz contrar pot fi
traşi la răspundere juridică.
Aplicarea principiului teritorialităţii şi personalităţii nu este absolută.
Astfel, necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu alte state impun
admiterea unor excepţii de la aceste principii, derogări care se numesc excepţii
ale extrateritorialităţii, respectiv excepţii ale extrapersonalităţii actelor
normative.
Excepţiile de extrateritorialitate şi extrapersonalitate se stabilesc, de regulă,
prin tratatele bilaterale sau multilaterale de asistență juridică între state, pe bază de
reciprocitate sau se acordă în mod unilateral.
Excepţiile de extrateritorialitate şi extrapersonalitate nu afectează principiul
suveranităţii cu condiţia să fie instituite cu respectarea principiilor dreptului
171
A se vedea art. 4 C. pen.
76
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

internaţional public. Dimpotrivă, acestea facilitează expansiunea relaţiilor


internaţionale.
Cele mai uzuale forme ale excepţiilor de extrateritorialitate şi
extrapersonalitate sunt următoarele:
- imunitatea diplomatică;
- statutul juridic al consulilor;
- regimul juridic al unor categorii de străini.
Imunităţile diplomatice sunt reglementate de Convenţia de la Viena din anul
1961 cu privire la relaţiile diplomatice172 şi de Convenţia de la Viena din anul 1963
cu privire la relaţiile consulare173.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului
diplomatic şi a persoanelor asociate acestora de la jurisdicţia statului în care este
acreditat.
Imunitatea diplomatică presupune:
- imunitate de jurisdicţie;
- inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici;
- inviolabilitatea clădirilor reprezentanţelor diplomatice;
- inviolabilitatea mijloacelor de transport care aparţin reprezentanţelor
diplomatice;
- inviolabilitatea corespondenţei diplomatice.
Personalul diplomatic beneficiază şi de unele facilităţi cum ar fi, spre
exemplu, scutirea de taxe şi impozite personale, de taxe vamale, de prestaţii
personale şi altele.
În cazul în care un reprezentant diplomatic încalcă legea ţării în care este
acreditat, guvernul ţării de reşedinţă îl poate declara persona nongrata, împrejurare
care determină rechemarea sau expulzarea acestuia, urmând să răspundă pentru faptele
sale în faţa instanţelor statului său.
Personalul tehnic şi administrativ beneficiază de o imunitate restrânsă,
neavând imunitate de jurisdicţie totală. De fapt, acest personal poate beneficia
de imunitate numai în legătură cu actele săvârşite în cadrul exercitării funcţiilor
lor oficiale.

172
România a ratificat Convenţia de la Viena din anul 1961 prin Decretul nr. 566/1968
(publicat în „Buletinul Oficial al României”, Partea I, nr. 89 din 8 iulie 1968).
173
România a aderat la Convenţia de la Viena din anul 1963 prin Decretul nr.
481/1971 (publicat în „Buletinul Oficial al României”, Partea I, nr. 10 din 28 februarie 1972).
77
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1.4.2.6. Interpretarea normelor juridice


A. Definiţia şi necesitatea interpretării normelor juridice
Interpretarea normelor juridice reprezintă acea operaţiune logico-
juridică de stabilire, în acord cu voinţa reală a autorităţii emitente, a condiţiilor
şi consecinţelor aplicării unei norme juridice la diverse situaţii de fapt concrete.
Interpretarea normei juridice este, potrivit doctrinei174, întreit determinată.
În primul rând, datorită dinamicii vieţii sociale, apar situaţii noi, care nu
se încadrează perfect în situaţiile tip avute în vedere de legiuitor atunci când a
formulat o anumită normă juridică, punându-se astfel problema de a stabili, pe
cale de interpretare, dacă norma respectivă este sau nu incidentă şi în cazul
acestor situaţii. Spre exemplu, într-o anumită perioadă de aplicare a vechiului
Cod civil s-a pus problema dacă art. 1000 alin. (1) teza I, care prevedea că
„suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligaţi a răspunde”, instituie un principiu al răspunderii
civile delictuale pentru fapta altei persoane sau, dimpotrivă, evocă doar faptul că
există posibilitatea ca, prin diferite texte legale speciale, cum ar fi, spre exemplu,
şi cele ale art. 1000 alin. (2), (3) şi (4), să se instituie o asemenea răspundere.
Actualul Cod civil a confirmat faptul că, în materie de răspundere civilă
delictuală, principiul este cel al răspunderii pentru fapta proprie, iar răspunderea
pentru fapta altei persoane este o răspundere de excepţie, limitată la cazurile
anume stipulate de lege. În acest sens, sunt lipsite de echivoc dispoziţiile art.
1349 alin. (3) C. civ.. În concret, în temeiul acestora „în cazurile anume
prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta
altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina
edificiului”.
În al doilea rând, interpretarea se impune şi datorită termenilor şi
expresiilor de maximă generalitate folosiţi de legiuitor în redactarea normelor
juridice, situaţie determinată, evident, tocmai de caracterul general şi abstract al
acestora. Spre exemplu, art. 1378 C. civ., care instituie răspunderea civilă
delictuală a proprietarului pentru ruina edificiului, nu prevede nici măcar cu titlu
de exemplificare ce se înţelege prin ruinare, edificiu sau construcţie, rămânând
în sarcina interpretului, judecător sau doctrinar, să stabilească semnificaţia lor
juridică.
În al treilea rând, o parte însemnată dintre termenii folosiţi de legiuitor în
redactarea textelor legale au o semnificaţie specifică, uneori diferită de cea din
174
A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 52-53; G. Boroi, op. cit., p. 25-26.
78
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

vorbirea curentă. De fapt, sub acest aspect, edificatoare sunt dispoziţiile Legii
nr. 24/2000. Astfel, după cum s-a mai precizat, potrivit art. 34 alin. (1) din
această lege, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil specific
normativ, concis, sobru şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea
strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie. Cu toate acestea, acelaşi act
normativ, în art. 34 alin. (4), dispune că redactarea textelor se face prin folosirea
cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea
regionalismelor şi că redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu
uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.
În general, problema interpretării nu se mai pune în acele situaţii în care
chiar legiuitorul, în actul normativ edictat, explică semnificaţia juridică a
diverşilor termeni sau sintagme. Astfel, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr.
24/2000, dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea
înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul
normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată
lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi
materie. Utilizarea unor explicaţii prin norme interpretative este, potrivit art. 36
alin. (3) din acelaşi act normativ, permisă numai în măsura în care ele sunt strict
necesare pentru înţelegerea textului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă o etapă necesară şi esenţială în
procesul de aplicare a acestora. Fără interpretare, actele normative nu pot fi puse
corect în operă.
Sintetizând, apreciem că interpretarea are drept conţinut lămurirea sau
explicarea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o normă juridică, iar
scopul interpretării este corecta aplicare a normei de drept la diverse situaţii de
fapt vizate de ipoteza acesteia.

B. Clasificarea interpretării normelor juridice


Interpretarea normelor juridice este analizată după diverse criterii, precum
următoarele: originea; rezultatul și metoda de interpretare.
După originea interpretării normelor juridice se face distincție între
oficială şi interpretarea neoficială.
La rândul ei, interpretarea oficială poate fi autentică sau judiciară:

79
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- interpretarea autentică este realizată chiar de către autoritatea care a


adoptat norma juridică interpretată175. În acest sens, potrivit art. 69 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000, „intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor
norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu
actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau
prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat”176. De asemenea, în
materie civilă, în temeiul art. 9 alin. (1) C. civ., „cel care a adoptat norma civilă
este competent să facă şi interpretarea ei oficială”. Este o interpretare oficială
semnificația pe care diverse acte normative o dau anumitor noțiuni ori sintagme
utilizate în construcția normelor juridice. Spre exemplu, este o interpretare
autentică semnificaţia juridică pe care art. 2 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ sau art. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția
și promovarea drepturilor copiluui ori art. 5 din Legea nr. 273/2004 privind
procedura adopției o stabilesc pentru diverși termeni sau expresii (spre exemplu:
persoană vătămată, act administrativ, act administrativ-jurisdicţional,
contenciosul administrativ, instanţă de contencios administrativ, plângere
prealabilă, act de comandament cu caracter militar, serviciu public, interes
public, exces de putere, drept vătămat și pagubă iminentă, respectiv copil,
familie, familie extinsă, familie substitutivă, plan individualizat de protecție,
plan de servicii, reprezentant legal al copilului, adoptat, adoptator, adopție
internă, adopție internațională, familie adoptatare, atestat etc. Facem precizarea
că interpretarea autentică are caracter obligatoriu la fel ca şi actul normativ în
care este încorporată. În acest sens, edificatoare sunt dispoziţiile art. 35 alin. (2)
din Legea nr. 24/2000;

175
În doctrină se susţine că actul juridic sau norma juridică interpretativă are caracter
retroactiv, situaţie care contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. (în acest sens,
a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 54). În ceea ce ne priveşte, pentru motive de logică
elementară, este evident că problema retroactivităţii actului sau normei juridice interpretative
se poate pune numai în situaţia în care acestea sunt ulterioare momentului intrării în vigoare a
actului normativ sau normei juridice interpretate. De fapt, în materie civilă, art. 9 alin. (2) C.
civ. soluţionează această problemă, întrucât prevede expressis verbis că „norma interpretativă
produce efecte numai pentru viitor”.
176
În temeiul art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „interpretarea legală intervenită
în condițiile alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările
judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor
câştigate”.
80
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- înterpretarea judiciară este realizată de instanţele de judecată în


activitatea de soluţionare a litigiilor civile, administrative sau penale. Astfel, în
materie procesuală, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de
fapt şi motivele de drept care au stat la baza formării convingerii judecătorilor în
soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. În acest caz, pentru identificarea textelor
de lege prin care instanţa îşi motivează în drept hotărârea, judecătorii procedează
la interpretarea acestora pentru a stabili dacă situaţia de fapt concretă a cauzei
judecate se încadrează în ipoteza lor normativă. Evident, o astfel de interpretare
este obligatorie numai pentru părțile din cauza soluţionată de către instanţa de
judecată. Astfel, în materie civilă, potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., „interpretarea
legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus
judecăţii”. Cu toate acestea, reiterăm că, în caz de casare, hotărârile instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Mai mult,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate
cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a
legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. În sfârşit, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se pronunţă
asupra chestiunilor de drept, care au fost soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti, numai pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe
întreg teritoriul ţării;
- interpretarea neoficială este realizată de doctrină în diverse lucrări
ştiinţifice ori de diverşi practicieni ai dreptului în activitatea lor de participare la
soluţionarea litigiilor în care sunt implicate persoanele ale căror interese juridice
le promovează. Această interpretare contribuie la identificarea lacunelor sau
inadvertențelor normative și, pe cale de consecință, la procesul de perfecționare
a normelor juridice.
C. În raport cu rezultatul interpretării, se face distincție între interpretarea
literală, extensivă şi restrictivă:
- interpretarea literală conduce la concluzia că, între modul cum este
formulată norma juridică şi cazurile din practică cărora aceasta li se aplică,
există deplină concordanţă. Altfel spus, în asemenea situaţii nu se pune
problema extinderii sau restrângerii ariei de aplicare a normei juridice
interpretate. Datorită rezultatului la care se ajunge, această modalitate de
interpretare se mai numeşte şi interpretare declarativă sau conformă. De
principiu, comportă o interpretare literală textele care cuprind enumerări

81
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

limitative. Spre exemplu, implică o asemenea interpretare dispozițiile art. 12 din


Constituție, care stabilesc simbolurile naționale ale României (drapelul, ziua
naţională, imnul, stema ţării şi sigiliul statului). De asemenea, cu valoare de
principiu, interpretarea literală se impune în cazul textelor redactate într-un
limbaj şi stil juridic specific normativ, sobru, clar şi concis, care exclude orice
echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, aşa cum
cer dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Interpretarea literală nu
este sinonimă cu interpretarea gramaticală. Într-adevăr, în cazul interpretării
literale criteriul de distincţie este rezultatul interpretării. În schimb, în cazul
interpretării gramaticale este folosit criteriul metodei de interpretare.
Finalmente, la o interpretare literală se poate ajunge şi urmare unei interpretări
gramaticale;
- interpretarea extensivă are ca finalitate constatarea faptului că norma
juridică interpretată este incidentă şi în alte situaţii decât cele care rezultă în mod
evident din modul în care este formulat textul acesteia. De principiu, comportă o
asemenea interpretare normele juridice care cuprind termeni sau sintagme
generice (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Spre exemplu,
suportă o interpretare extensivă norma prevăzută de art. 285 alin. (1) C. civ.
Astfel, în temeiul acesteia, „orice persoană interesată poate face opunere la
căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt
îndeplinite”. Referirea textului legal fără distincţie la orice persoană conduce la
concluzia că pot face opuneri la căsătorie atât persoanele fizice (indiferent de
cetățenie, vârstă, sex, grad de rudenie cu viitorii soți etc), cât şi persoanele
juridice (indiferent că sunt de drept public sau de drept privat ori persoane
juridice române sau străine);
- interpretarea restrictivă are ca finalitate constatarea faptului că norma
juridică interpretată nu este incidentă în toate situaţiile practice care rezultă din
litera textului acesteia. Altfel spus, formularea textului interpretat este prea largă
în raport cu cazurile practice în care este incident. Spre exemplu, termenul
„copil”, din conţinutul art. 483 C. civ., consacrat definirii autorităţii părinteşti,
are înţelesul de persoană minoră fără capacitate deplină de exerciţiu, şi
nicidecum de persoană, indiferent de vârstă şi de capacitatea de exerciţiu,
descendentă de gradul unu a altei persoane. Pentru a se ajunge la o interpretare
restrictivă sau extensivă, este necesar ca norma juridică interpretată să fie pusă
în corelație cu celelalte norme juridice din domeniu sau care alcătuiesc dreptul
comun pentru domeniul respectiv. În exemplul dat, dispozițiile art. 483 C. civ.

82
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

trebuie puse în corelație cu prevederile art. 484 C. civ., care stabilesc durata
autorității părintești, și cu cele ale art. 37 și urm. C. civ., referitoare la
capacitatea de exercițiu a persoanei fizice.
D. În raport cu metoda utilizată, interpretarea este gramaticală,
sistematică, sistemică, istorico-teleologică și logică:
- interpretarea gramaticală presupune stabilirea sensului normelor juridice
prin observarea regulilor gramaticii, adică prin luarea în considerare a sintaxei177
şi morfologiei178 cuvintelor, propoziţiilor sau frazelor din care este alcătuit textul
interpretat, precum și a semanticii179 termenilor ori sintagmelor folosite sau a
semnelor de ortografie. Fără a relua, subliniem că, pentru evitarea interpretărilor
diverse a normelor juridice, neconforme cu adevărata voinţă a autorităților care
le-au adoptat, Legea nr. 24/2000 instituie unele reguli precise pentru redactarea
lor;
- interpretarea sistematică constă în analiza logico-juridică, gramaticală şi
semantică a normelor juridice în ordinea în care sunt prevăzute de actul
normativ ce le instituie. Facem precizarea că orice normă juridică implică o
interpretare sistematică. De regulă, urmare interpretării sistematice, sunt
identificate inadvertențele normative. Pentru evitarea erorilor, rezultatele
interpretării sistematice trebuie puse în corelaţie cu cele ale interpretării
sistemice;
- interpretarea sistemică constă în lămurirea sensului textelor normelor
juridice supuse interpretării, avându-se în vedere şi celelalte norme juridice din
actul normativ, precum şi din alte acte normative din domeniul respectiv de
normare, adică prin luarea în considerare a conexiunilor sau delimitărilor ce
există între acestea şi alte texte normative;
- interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unor
dispoziţii normative, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de autoritatea care
a adoptat actul normativ într-un anumit context istoric. În cadrul acestei
interpretări, un rol important îl au expunerile de motive, dezbaterile ocazionate
de adoptarea actului normativ şi preambulurile actelor normative.
177
Sintaxa, parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în
virbire și care stabilește modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze
(a se vedea Dex, p. 991).
178
Morfologia, parte a structurii gramaticale, constituită din totalitatea regulilor de
modificare a formei cuvintelor în în diferitele lor întrebuințări (a se vedea Dex, p. 653).
179
Semantica, parte a lingvisticii care studiază semnificația cuvintelor (a se vedea
Dex, p. 972).
83
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- interpretarea logică implică stabilirea sensului normei juridice cu


ajutorul legilor logicii formale, a raţionamentelor logicii, inductive sau
deductive180. De regulă, doctrina evocă trei reguli şi patru argumente de
interpretare logică a normelor juridice181;
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis et aplicationis). Altfel spus, excepţiile nu pot fi extinse, pe calea
interpretării, la alte situaţii pe care norma juridică interpretată nu le prevede.
Spre exemplu, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, „legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Deci, în acest caz, de la principiul neretroactivității legii, fac excepție doar legile
penale și contravenționale mai favorabile. Per a contrario, nu retroactivează,
spre exemplu, legile civile. Sunt supuse acestei interpretări, de regulă, textele
legale care instituie prezumţii, deoarece nulla praesumutio sine lege. De
asemenea, sunt supuse acestei interpretări textele care conţin excepţii sau
enumerări limitative;
- acolo unde norma juridică nu face distincție nici interpretului nu-i este
permis să facă distincţie. Această regulă, cunoscută sub forma adagiului latin ubi
lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, presupune că, faţă de caracterul
general al formulării normei juridice, aceasta trebuie să aibă aplicabilitate tot
generală, la toate situaţiile posibile deduse din ipoteza ei normativă, fără să se
introducă limitări pe diverse criterii. Spre exemplu, suportă o asemenea
interpretare dispoziţiile art. 273 C. civ., care interzice încheierea unei noi
căsătorii de către persoana căsătorită. Astfel, acest text se referă la interdicţia de
a încheia o nouă căsătorie fără să facă distincţie după cum persoana căsătorită
este bărbat sau femeie. Această regulă nu este absolută, rezultatul la care se
ajunge prin folosirea ei, ca de altfel orice rezultat la care se ajunge din utilizarea
oricării metode de interpretare, trebuie pus în corelaţie cu rezultatul la care se
ajunge prin folosirea altor metode de interpretare;
- norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei. Potrivit acestei
reguli, legea trebuie interpretată în sensul aplicării şi nu în sensul neaplicării ei
(actus interpretandus este potius ut valiat ut periat). Regula este absolut
firească, întrucât normele juridice sunt adoptate pentru a reglementa raporturi

180
Rezultatul unui raţionament deductiv poartă denumirea de silogism (a se vedea
Dex, p. 986).
181
A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 58-60; G. Boroi, op. cit., p. 32-37; O.
Ungureanu, op. cit., p. 41-45.
84
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

sociale, iar nu în scop decorativ. În materie de interpretare a actelor juridice,


această regulă este înscrisă în art. 1268 alin. (3) C. civ.;
- argumentul per a contrario (principiul de logică „legea terţului exclus”)
se bazează pe concluzia că, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui
dicit de uno, negat de altero). Spre exemplu, dispoziţiile art. 1040 C. civ. dispun
că „testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic”. Per a contrario,
testamentul care nu este olograf sau autentic, nu este ordinar. Drept urmare,
asemenea testamente nu sunt supuse dispoziţiilor art. 1041-1046 C. civ., ci
prevederilor art. 1047-1048 consacrate testamentelor privilegiate. Facem
precizarea că acest argument nu poate fi folosit fără să se lua în considerare şi
faptul că diverse norme juridice presupun şi o interpretare extensivă sau
sistemică. Spre exemplu, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 272
C. civ., s-ar putea deduce că nu poate avea calitatea de persoană căsătorită
persoana care nu a împlinit vârsta de 16 ani. În realitate, urmare validării
căsătoriei nule absolut, în condițiile art. 294 alin. (2) C. civ., această calitate o
poate avea şi persoana sub vârsta de 16 ani;
- argumentul a fortiori (sau cu atât mai mult) conduce la concluzia că o
anumită normă juridică este incidentă şi în alte situaţii decât cele prevăzute în
mod expres în ipoteza ei normativă, deoarece raţiunile pentru care a fost
instituită se regăsesc cu mai multă tărie în acele situaţii. Spre exemplu, dacă
soţul vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ are posibilitatea, în condiţiile
art. 383 alin. (2) C. civ., să poarte după divorţ numele celuilalt soţ, pe care l-a
purtat ca nume comun în timpul căsătoriei, cu atât mai mult trebuie să i se
recunoască acest drept soţului supravieţuitor;
- argumentul de analogie (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau
ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debeti) se bazează pe raţionamentul
conform căruia acolo unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicate aceleaşi norme
juridice. Acest argument are rolul de a acoperi lacunele normative. După cum
am mai evocat în cuprinsul lucrării, analogia se prezintă sub forma analogiei
legii (analogia legis) şi analogiei dreptului (analogia iuris). Analogia dreptului
constă în posibilitatea de a face apel la principiile ramurii de drept ori chiar la
principiile generale ale dreptului pentru a găsi soluţiile juridice pentru unele
situaţii nereglementate expres de lege. În unele materii ale dreptului, analogia
dreptului este permisă expres de lege. Astfel, art. 1 alin. (1) şi (2) C. civ. se
referă la principiile generale ale dreptului care sunt aplicabile în activitatea de
interpretare şi aplicare a normelor Codului civil. În reglementarea anterioară, art.

85
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

3 din vechiul Cod civil, indirect, permitea analogia dreptului. Astfel, în temeiul
acestui text, judecătorul care refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevedea
sau că era întunecată ori neîndestulătoare, putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate. Analogia legii constă, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în
aplicarea, în unele cazuri, a dispoziţiilor legale privitoare la situaţii
asemănătoare. Facem precizarea că, de principiu, extensia analogică a unei
norme juridice este admisibilă dacă în discuţie se află raporturi sociale care sunt,
deopotrivă, asemănătoare şi de aceeaşi natură cu cele reglementate expres de
către aceasta. De asemenea, tot cu valoare de principiu, împrejurarea că normele
juridice speciale sunt derogatorii de la dreptul comun, adică sunt de strictă
interpretare şi aplicare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), exclude
posibilitatea extinderii aplicării lor pe calea analogiei la alte situaţii neprevăzute
în ipotezele lor normative182;
- argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul
prin care se demonstrează că o anumită soluţie juridică, la care s-a ajuns prin
interpretarea unei norme juridice, este singura logic posibilă, deoarece orice altă
soluţie ar constitui o absurditate;
- alte argumente de interpretare a normelor juridice. În doctrină sunt
evocate şi alte argumente, şi anume: ad hominem, ad ignoratiam, ad populum,
ad misericordiam, ex silentio183. În opinia noastră, chiar dacă unele dintre ele
sunt interesante, aceste argumente şi-au pierdut din utilitate, mai ales, în acele
sisteme de drept care sunt clădite pe principiul legalităţii.
În finalul acestor considerații despre interpretarea normelor juridice,
prezint un text din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe184 pe care îl consider emblematic pentru caracterul alambicat în care
poate fi construită o normă juridică și care generează un efort considerabil de
interpretare, chiar și pentru cei mai avizați specialiști ai domeniului.
În concret, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, „sunt exceptate de
la dreptul de reproducere, în condițiile prevăzute la alin. (1), actele provizorii de
reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi
esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în

182
A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 36.
183
A se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 43.
184
Legea nr. 8/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60
din 26 martie 1996 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din
14 iunie 2018, fiind ulterior modificată și completată.
86
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

cadrul unei reţele între terţi, de către intermediar, sau utilizarea licită a unei opere
ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine
stătătoare”.
În opinia noastră, textul reprodus implică mai multe aspecte de interpretare.
În primul rând, potrivit acestui text, sunt exceptate de la dreptul de
reproducere „actele provizorii”, care sunt, în acelaşi timp, „tranzitorii” sau
„accesorii”. În esenţă, termenul „provizoriu” are înţelesul unui act nedefinitiv ori
„temporar”185, iar cel „tranzitoriu” evocă un act care este „intermediar” sau
„temporar”186. Practic, termenul „provizoriu” este sinonimul termenului
„tranzitoriu”. Deci, sub acest aspect, textul analizat este pleonastic. Evident,
pentru evitarea pleonasmului, este suficientă utilizarea doar a unuia dintre acești
termeni.
În schimb, un act este „accesoriu” dacă, în raport cu un alt act, are caracter
secundar sau complementar187.
Per a contrario, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, sunt
permise fără consimţământul titularului dreptului de autor „actele de reproducere
definitive sau principale”.
Procedând astfel, legiuitorul a nesocotit clasicul argument de logică
formală a fortiori. Într-adevăr, dacă sunt permise fără consimţământul titularului
dreptului de autor actele de reproducere „definitive sau principale”, cu atât mai
mult ar trebui permise actele „temporare sau secundare”.
În al doilea rând, actele de reproducere trebuie să constituie o „parte
integrantă” şi „esenţială” a unui „proces tehnic”. Caracterul „integrant” are
semnificaţia unui act „necesar” sau „esenţial” 188. Evident, un act este „esenţial”
atunci când are caracter „principal” sau „fundamental”189 în raport cu alte acte.
Deci, folosirea cumulativă a celor doi termeni imprimă textului, de asemenea, un
evident caracter pleonastic. Pentru a exprima aceeaşi idee şi a evita formularea
neştiinţifică a textului, este suficientă folosirea doar a unuia dintre termeni.
În al treilea rând, fiindcă actele de reproducere trebuie să fie, printre altele,
„accesorii”, cerinţa ca ele să constituie o parte „integrantă” şi „esenţială” a unui
proces tehnic reprezintă o evidentă contradicţie în termeni. Într-adevăr, de

185
A se vedea, Dex, p. 864
186
Idem, p. 1106.
187
Idem, p. 5-6.
188
Idem, p. 497.
189
Idem, p. 348.
87
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

principiu, un act nu poate fi, în acelaşi timp, „accesoriu”, „esenţial” și „necesar”.


Sub acest aspect, legiuitorul ar trebui să decidă, dacă actele „provizorii” sau
„temporare” sunt „secundare” ori „principale”.
În al patrulea rând, în context, „transmiterea” are semnificaţia de a
comunica ceva prin diverse mijloace190. În schimb, potrivit art. 13 din Legea nr.
8/1996, „utilizarea” are înţelesul de comunicare a unei opere prin punerea acesteia
la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice
moment ales, în mod individual de către public [lit. f) teza a II-a], de
radiodifuzare [lit. g)] sau de retransmitere prin cablu [lit. h)] 191.
Deci, în conţinutul textului analizat, în mod evident inadmisibil,
particularul („transmiterea”), este pus în acelaşi plan juridic cu generalul
(„utilizarea”). Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să
elimine termenul „transmitere” din conţinutul art. 35 alin. (3).
Faţă de aceste observaţii, considerăm că, de lege ferenda, dispozițiile art.
35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 ar trebui reformulate, în sensul că „.sunt
exceptate de la dreptul de reproducere, în condițiile prevăzute la alin. (1),
operaţiunile provizorii şi accesorii de reproducere, care sunt părţi componente ale
unui proces tehnic al căror unic scop este să permită utilizarea operei, în cadrul
unei reţele între terţi, de către un intermediar, fără ca prin aceasta să se
urmărească obţinerea unui avantaj patrimonial de sine stătător”.

1.4.3. Instituţia juridică


Cea mai restrânsă sferă de grupare a normelor juridice o formează
instituţia juridică.

190
Idem, p. 1105.
191
În opinia noastră, este puţin probabil ca, prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996,
legiuitorul să fi vizat şi celelalte modalităţi de utilizare a operei enumerate de art. 13, adică:
reproducerea [lit. a)], distribuirea [lit. b)], importul [lit. c)], închirierea [lit. d)], împrumutul [lit.
e)] şi realizarea de opere derivate [lit. i)]. Astfel, spre exemplu, dacă am admite că textul art.
35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se referă şi la „reproducerea” prevăzută de art. 13 lit. a), ne-
am afla în situaţia paradoxală în care „reproducerea” este a „reproducerii”. În schimb, este
evident că, sub aspect faptic, este imposibil de reprodus „distribuirea”, „importul”,
„închirierea”, „împrumutul” şi „realizarea de opere derivate”, prevăzute, de asemenea, de art.
13 din Legea nr. 8/1996.
88
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care


reglementează o anumită categorie unitară de relaţii sociale, determinând astfel
o sferă aparte de raporturi juridice192.
În acest sens, spre exemplu, distingem instituţia cetăţeniei şi a străinilor
în dreptul constituţional, instituţia infracţiunii şi a pedepselor în dreptul penal,
instituţia proprietăţii în dreptul civil, instituţia contractului individual de muncă
în dreptul muncii, instituţia căsătoriei şi a rudeniei în dreptul familiei etc.
Instituţia juridică poate grupa norme juridice aparţinând exclusiv unei
ramuri de drept anume sau, dimpotrivă, la două sau mai multe ramuri de drept.
Spre exemplu, instituţia juridică a infracţiunii aparține exclusiv dreptului penal,
iar instituția cetățeniei doar dreptului constituţional. În schimb, instituţia
proprietăţii grupează norme aparţinând dreptului constituţional (art. 44 şi art.
136), dreptului civil (art. 480 şi urm. C. civ.), dreptului administrativ (Legea nr.
213/1998), dreptului penal (art. 208-235 C. pen.) etc.

1.4.4. Ramura de drept


Ramura de drept este cea mai largă sferă de grupare a normelor şi
instituţiilor juridice. Astfel, spre exemplu, dreptul constituţional grupează
normele şi instituţiile juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii sau
dreptul familiei este format din normele şi instituţiile juridice ce reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre membrii familiei ori dreptul
proprietăţii intelectuale grupează normele şi instituţiile juridice ce reglementează
raporturile sociale ce se nasc ca urmare a realizării unor creaţii intelectuale.
Principalul criteriu de grupare a normelor şi instituţiilor juridice în ramuri
de drept îl constituie obiectul reglementării, adică relații sociale de aceeași
natură.
Cu toate acestea, uneori, obiectul reglementării juridice nu este suficient
pentru gruparea normelor şi instituţiilor juridice în ramuri de drept, întrucât
obiectul reglementării are un anumit grad de relativitate, determinat tocmai de
faptul că autoritatea care normează, urmăreşte reglementarea unitară a relaţiilor
sociale, indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la folosirea unor
criterii subsidiare de grupare în ramuri de drept a normelor şi instituţiilor

192
A se vedea: Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 153.
89
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

juridice, şi anume: metoda de reglementare, principiile generale sau


fundamentale ale ramurii de drept, interesul social ocrotit şi sancţiunile
specifice.
Sunt considerate ramuri ale dreptului român contemporan următoarele:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar,
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul creaţiei
intelectuale; dreptul penal, organizarea judecătorească, dreptul procesual civil,
dreptul procesual penal, dreptul internaţional privat, dreptul internaţional public,
dreptul comerţului internaţional.
În ultima perioadă se conturează apariţia unor noi ramuri de drept, cum ar
fi, spre exemplu: dreptul concurenţei, dreptul asigurărilor, dreptul ecologic,
dreptul bancar şi valutar, dreptul drepturilor omului, dreptul sănătăţii, dreptul
mediului etc.
În epoca modernă, fiind preluată diviziunea dreptului roman în drept public
şi drept privat, se consideră că aparţin dreptului public, spre exemplu, dreptul
constituţional, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul procesual civil etc.
În schimb, ţin de domeniul dreptului privat, spre exemplu, dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei și dreptul concurenţei.

90
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC

SECŢIUNEA 2.1.
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA RAPORTUL JURIDIC

2.1.1. Precizări prealabile


În doctrină, există unanimitate în sensul că raportul juridic este o relaţie
socială reglementată juridic. Spre exemplu, sunt considerate raporturi juridice
raporturile dintre părţile unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece
drepturile şi obligaţiile acestora sunt reglementate de art. 1640-1762 C. civ. De
asemenea, sunt raporturi juridice raporturile dintre soţi, deoarece drepturile şi
obligaţiile acestora, rezultate din actul juridic al căsătoriei, sunt prevăzute de art.
307-372 C. civ. În fine, sunt raporturi juridice raporturile dintre cetățenii români
și Statul român. Într-adevăr, drepturile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor sunt prevăzute de art. 15-57 din Constituție.
Fiind o relaţie socială, raportul juridic este stabilit între persoane fizice
sau juridice. De fapt, după cum s-a precizat anterior, normele juridice se
adresează exclusiv conduitei persoanei fizice sau juridice şi, nicidecum
conduitei lucrurilor sau animalelor. Drept urmare, raporturile juridice nu se pot
stabili între persoane şi lucruri sau între lucruri.
Pentru naşterea oricărui raport juridic sunt necesare trei condiţii esențiale:
– o normă legală, prin care sunt reglementate drepturi şi obligaţii pentru
diverse subiecte de drept (drepturi obiective). Reiterăm că, în temeiul art. 15
alin. (1) din Constituție, drepturile și obligațiile cetățenilor sunt prevăzute doar
de Constituție sau de alte legi. Raportul juridic reprezintă principalul mod de
convertire a drepturilor și obligațiilor obiective (prevăzute de lege) în drepturi și
obligații subiective (născute din acte sau fapte juridice);
– subiectele de drept, adică persoanele fizice sau juridice cărora li se
adresează o anumită normă juridică. Spre exemplu, dispoziţiile art. 483 alin. (2)
C. civ., conform cărora „drepturile părinteşti se exercită numai în interesul
copiilor”, se adresează tuturor persoanelor fizice care au calitatea de rudă de
gradul unu în linie dreaptă ascendentă faţă de o altă persoană şi persoanelor
minore fără capacitate deplină de exercițiu, care se află sub ocrotirea
părintească;

91
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

– un act juridic. Lato sensu, actul juridic constă într-o faptă umană, adică
într-un act juridic stricto sensu ori într-un eveniment care, încadrându-se în
ipoteza normei juridice, determină acţiunea acesteia. Stricto sensu, actul juridic
poate fi analizat în sensul de negotium, adică de manifestare sau acord de voinţă
şi de instrumentum, adică de formă prin care se exteriorizează manifestarea sau
acordul de voinţă ca negotium.
În structura oricărui raport juridic sunt incluse următoarele elemente:
- subiectele raportului juridic;
- conţinutul raportului juridic;
- obiectul raportului juridic.

2.1.2. Trăsăturile raportului juridic


Orice raport juridic prezintă următoarele trăsături:
– este un raport social;
– este un raport social reglementat juridic;
– este un raport voliţional, deoarece se naşte, se modifică ori se stinge, de
regulă, urmare a manifestării sau acordului de voinţă a subiectelor de drept
implicate;
– fiind reglementat prin norme juridice şi fiindcă acestea reprezintă voinţa
socială generală, raportul juridic are caracter dublu voliţional. Facem precizarea
că, uneori, raportul juridic se poate naşte numai prin efectul legii, fără să fie
necesară manifestarea de voinţă a subiectului de drept. Astfel, spre exemplu,
obligaţia cetăţenilor de a plăti impozitele derivă din lege.
În doctrină se mai discută şi despre faptul că raportul juridic este o
categorie istorică, valoric şi de formare normativă193.

SECŢIUNEA 2.2.
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

2.2.1. Subiectele raportului juridic


Subiectele raportului juridic pot fi oamenii luaţi individual ori constituiţi
în persoane juridice.
Pentru naşterea oricărui raport juridic sunt necesare cel puţin două subiecte
de drept, care săvârşesc un act juridic stricto sensu sau un fapt juriodic ori intră sub

193
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
208-209.
92
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

incidenţa unui eveniment care produce consecinţe juridice. Astfel, spre exemplu, în
cazul contractului este necesară existenţa acordului de voinţă între cel puţin două
persoane fizice sau juridice care alcătuiesc părţile contractante. În schimb, în cazul
unei fapte prejudiciabile se naşte un raport juridic între autorul faptului
prejudiciabil şi persoana păgubită.
Subiectele raportului juridic dobândesc o serie de drepturi subiective şi,
corelativ, le incumbă diverse obligaţii subiective. Astfel, în cazul unui contract
de vânzare cumpărare, vânzătorul are dreptul de a i se plăti preţul şi obligaţia de
a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului, iar cumpărătorul are dreptul de a i se remite lucrul cumpărat şi
obligaţia de a plăti preţul.
De regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate, cum ar fi, spre
exemplu, în cazul căsătoriei, caz în care bărbatul x se căsătoreşte cu femeia y.
Există, însă şi situaţii în care numai unul dintre subiectele raportului juridic este
determinat, cum ar fi, spre exemplu, cazul raportului juridic de proprietate în
cadrul căruia este individualizat numai titularul dreptului de proprietate, iar
celălalt subiect de drept este alcătuit din totalitatea persoanelor fizice sau
juridice netitulare ale dreptului de proprietate şi care au îndatorirea de a se
abţine de la orice faptă prin care ar aduce atingere acestui drept.
Subiectul raportului juridic este persoana fizică sau juridică care,
săvârşind acte sau fapte juridice, dobândeşte drepturi sau îşi asumă obligaţii
subiective, ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic astfel născut.

2.2.2. Capacitatea juridică


Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă recunoscută
de lege unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi și obligaţii obiective,
respectiv de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații subiective.
Capacitatea juridică este premisa esenţială pentru dobândirea de către
persoana fizică sau juridică a calităţii de subiect de drept.
Capacitatea juridică se prezintă sub două forme, şi anume:
– capacitatea de folosinţă, care reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a fi titulara unor drepturi şi obligaţii prevăzute de lege (obiective).
Sintetic spus, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este o capacitate care derivă din lege. În acest sens, potrivit
art. 15 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii beneficiază de drepturile şi obligaţiile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

93
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Altfel spus, drepturile și obligațiile cetățenilor sunt exclusiv legale (legitime). Spre
exemplu, în materie civilă, potrivit art. 34 C. civ., „capacitatea de folosinţă este
aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile”;
– capacitatea de exerciţiu este aptitudinea recunoscută de lege subiectelor
de drept de a-şi exercita drepturile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile legale
prin încheierea de acte juridice sau săvârșirea unor fapte juridice. Spre exemplu,
în materie civilă, în temeiul art. 37 C. civ., „capacitatea de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”. Recunoaşterea
capacităţii de exerciţiu persoanei fizice este în strânsă corelaţie cu dezvoltarea ei
psihică, adică în raport cu nivelul de dezvoltare a capacităţii sale intelective şi
volitive. În materie civilă, persoanele fizice minore sub vârsta de 14 ani şi cele
puse sub interdicţie judecătorească nu au capacitate de exerciţiu, iar persoanele
minore care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate restrânsă de exerciţiu. În
schimb, persoanele majore şi persoanele minore căsătorite, precum şi persoanele
juridice au capacitate deplină de exerciţiu. În alte materii ale dreptului,
capacitatea de exercițiu este dobândită mai devreme sau mai târziu. Spre
exemplu, dreptul de a încheia un contract individual de muncă poate fi exercitat
începând cu vârsta de 15 ani, iar dreptul de a fi ales debutat de la vârsta de 23 de
ani, conform art. 49 alin. (4), respectiv art. 37 alin. (2) din Constituție.

2.2.3. Categorii de subiecte de drept


În doctrină194, se consideră că, în raport cu numărul indivizilor umani care
le alcătuiesc, sunt subiecte de drept individuale, adică persoanele fizice, şi
subiecte de drept colective, adică persoanele juridice.
Persoana fizică este individul uman căruia legea îi recunoaşte capacitatea
juridică, adică posibilitatea de a participa la raporturi juridice.
Persoana fizică poate participa la raporturi juridice în diverse calităţi,
precum: minoră, majoră, cetăţean român, cetăţean străin, apatrid, militar, civil,
funcţionar public etc.
Omul este subiect de drept din momentul nașterii până la deces. În
materie civilă, copilul conceput poate dobândi drepturi subiectice, cu condiția de
a se naște viu, conform art. 36 C. civ.

194
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
211-214.
94
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Persoana juridică este o colectivitate de persoane fizice care are o


organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui
anume scop în acord cu interesul public.
Exempli gratia, sunt persoane juridice următoarele categorii:
– statul și unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul,
sectorul municipiului Bucureşti şi judeţul);
– autorităţile şi instituţiile statului, conform art. 61-134 din Constituţie şi
legile lor de organizare;
– societăţile, conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile195;
– regiile autonome, care au rezultat din reorganizarea unităţilor economice
de stat în condiţiile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi care funcţionează în condiţiile
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor
autonome196;
– organizaţiile cooperatiste, care funcţionează conform unor legi
speciale197;
– asociaţiile şi fundaţiile, conform Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000198
etc.

SECŢIUNEA 2.3.
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

195
Legea nr. 15/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
98 din 8 august 1990, fiind ulterior modificată și completată.
196
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 19 iulie 1995, fiind ulterior modificată și completată.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 au fost stabilite ramurile şi domeniile în care
funcţionează regiile autonome. Această Hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 156/1993.
197
A se vedea, spre exemplu: Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 23 din 9 februarie 1990); Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei de consum (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 18
octombrie 1995); Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14
iulie 2000).
198
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
95
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

2.3.1. Precizări prealabile


Prin participarea la raporturi juridice, drepturile şi obligaţiile subiectelor
de drept prevăzute de lege (obiective) se convertesc în drepturi şi obligaţii
subiective.
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile
subiective ce revin subiectelor de drept din cadrul acestuia.
De regulă, ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii subiective. Cu
toate acestea, există unele raporturi juridice în care unul dintre subiecte are
numai drepturi, iar celălalt numai obligaţii.

2.3.2. Drepturile subiective


2.3.2.1. Aspecte generale
Ca element al conţinutului raportului juridic, dreptul subiectiv este acea
posibilitate a subiectului activ dintr-un raport juridic concret, persoană fizică
sau juridică, în virtutea căreia acesta poate, în limitele ordinii publice și
bunelor moravuri, să aibă o anumită și să pretindă o conduită corespunzătoare
subiectului pasiv şi, la nevoie, să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru a
obţine realizarea sau respectarea acesteia.
În acest sens se vorbeşte, spre exemplu, despre dreptul persoanei păgubite
printr-un delict civil de a obţine repararea pagubei produsă în patrimoniul său ori
dreptul cumpărătorului de a i se remite bunul vândut sau dreptul locatorului de a i
se plăti chiria pentru lucrul închiriat.
Dreptul subiectiv nu trebuie confundat cu dreptul obiectiv. Astfel, după cum
s-a precizat în cuprinsul lucrării, dreptul obiectiv este recunoscut de lege unei
categorii de subiecte de drept, în virtutea căruia oricare dintre persoanele din acea
categorie poate avea o anumită conduită şi poate pretinde o conduită
corespunzătoare celorlalte subiecte de drept şi, la nevoie, poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru ocrotirea dreptului respectiv. În acest sens, se poate
vorbi, spre exemplu, despre dreptul de proprietate, dreptul de uz, dreptul la nume,
dreptul la domiciliu, dreptul la sediu etc.
Deci, dreptul obiectiv derivă din lege şi este recunoscut unei categorii de
subiecte de drept, iar dreptul subiectiv decurge din acte sau fapte juridice
generatoare de raporturi juridice şi este recunoscut numai subiectului activ dintr-
un anumit raport juridic concret.

2.3.2.2. Clasificarea drepturilor subiective

96
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Potrivit doctrinei, drepturile subiective sunt susceptibile de clasificare


după diverse criterii199, şi anume: izvor, gradul de opozabilitate; conţinut;
corelaţia dintre ele; gradul de certitudine în realizarea lor.
După izvor se face distincţie între:
- drepturi fundamentale, adică acele drepturi inerente individului uman,
cum ar fi, spre exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la onoare şi
demnitate etc;
- drepturi care decurg din apartenenţa subiectelor de drept la viaţa socială,
precum următoarele: dreptul la identitate; dreptul la stare civilă; dreptul la nume,
dreptul la domiciliu; dreptul la reședință; dreptul la cetățenie etc;
- drepturi care derivă din exercitarea de către subiectele de drept a unor
drepturi prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, drepturile derivate din
încheierea diverselor contracte sau drepturile generate de actul juridic al
căsătoriei.
După gradul de opozabilitate se face distincţie între:
- drepturi absolute sau opozabile erga omnes, adică acele drepturi care pot
fi realizate fără concursul altui subiect de drept şi cărora le corespunde obligaţia
tuturor subiectelor de drept de a nu le aduce atingere;
- drepturi relative sau opozabile erga personae, care pot fi satisfăcute
numai cu concursul altei persoane, căreia îi incumbă o obligaţie corelativă.
După conţinut, drepturile subiective se clasifică în:
- drepturi patrimoniale, al căror conţinut este economic, adică evaluabil în
bani. La rândul lor, drepturile patrimoniale se grupează în drepturi reale şi
drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt acele drepturi în virtutea cărora o
persoană poate exercita diverse prerogative în legătură cu un lucru fără să fie
necesar concursul altui subiect de drept. Sunt reale, spre exemplu, dreptul de
proprietate, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de
superficie etc. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi care pot fi satisfăcute
numai dacă o anumită persoană și pot consta în a da, a face sau nu face ceva în
folosul altei persoane. Spre exemplu, sunt drepturi de creanţă, dreptul
vânzătorului de a i se plăti de către cumpărător preţul bunului vândut sau dreptul
împrumutătorului de a i se restitui bunul împrumutat de către împrumutat;
- drepturi nepatrimoniale, adică acele drepturi care nu au conţinut economic
şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi evaluate pecuniar. La rândul lor, aceste drepturi

199
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
216-218.
97
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

sunt grupate în drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la


viaţă, dreptul la sănătate şi integritate fizică etc), drepturi care privesc identificarea
persoanei (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă etc) şi
drepturi morale care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; dreptul de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor al operei; dreptul de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţa publică; dreptul de a pretinde respectarea integrităţii
operei şi dreptul de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse
operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului; dreptul de retractare etc).
După corelaţia dintre ele, sunt drepturi principale şi drepturi accesorii.
Raporturile dintre drepturile principale şi cele accesorii sunt guvernate de
principiul accesorium sequitur principale, ceea ce înseamnă că naşterea,
existenţa, modificarea sau stingerea drepturilor accesorii sunt determinate de
naşterea, existenţa, modificarea sau stingerea drepturilor principale.
După gradul de certitudine în ceea ce priveşte realizarea lor, sunt
drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

2.3.3. Obligaţiile subiective200


2.3.3.1. Aspecte generale
Sub aspect juridic, obligaţia reprezintă îndatorirea pe care subiectul
pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ
poate să o pretindă sub sancţiunea forţei coercitive a statului în cazul
neîndeplinirii ei.
În cadrul raportului juridic, obligaţia subiectivă este elementul corelativ
dreptului subiectiv. Corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor în cadrul unui
raport juridic semnifică faptul că drepturile subiective nu pot fi analizate izolat,
rupte de obligaţiile subiective corespunzătoare. De fapt, în cele mai multe
cazuri, ceea ce poate pretinde subiectul activ constituie îndatorirea subiectului
pasiv.
Spre deosebire de dreptul subiectiv, obligaţia nu este o simplă prerogativă
a titularului său, ci o îndatorire a acestuia. Drept urmare, în caz de neîndeplinire
a obligaţiei subiective, beneficiarul ei poate face apel la forţa coercitivă a
statului.

2.3.3.2. Clasificarea obligaţiilor subiective


200
Idem, p. 216-218.
98
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Obligaţiile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, şi anume:


izvor; obiect; gradul de opozabilitate; conţinut.
După izvor, obligaţiile subiective se clasifică în obligații născute din:
lege; acte juridice (unilaterale sau bilaterale); fapte juridice (licite sau ilicite).
După obiect, obligaţiile subiective se clasifică în: obligaţii de a da;
obligaţii de a face ceva; obligaţii de a nu face ceva; obligații pozitive („a da” şi
„a face ceva”); obligații negative („a nu face ceva”); obligaţii determinate sau
obligaţii de rezultat; obligaţii de prudenţă şi diligenţă sau obligaţii de mijloace.
După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în201: obligaţii
ordinare; obligaţii reale sau propter rem; obligaţii opozabile terţilor sau scriptae
in rem.
După conţinut, sunt obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură202.

SECŢIUNEA 2.4.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Participarea subiectelor de drept la raporturi juridice nu reprezintă un scop


în sine. Dimpotrivă, această participare constituie mijlocul principal prin care
drepturile și îndatoririle obiective se convertesc în drepturi și obligații
subiective. Evident, dobândirea unor drepturi subiective, asumarea și executarea
unor obligații subiective reprezintă mijloace prin care subiectele de drept își
valorifică drepturile obiective și, în ultimă instanță, își satisfac diverse interese
morale sau patrimoniale.
Obiectul raportului juridic reprezintă, de fapt, prestaţia la care s-a
îndatorat unul din subiecte şi la care este îndreptăţit celălalt subiect.
Deci, obiectul raportului juridic constă în ansamblul elementelor de natură
patrimonială sau nepatrimonială de care se leagă drepturile şi obligaţiile
subiectelor raportului juridic.
Obiectul raportului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil,
posibil, licit şi moral.

201
Pentru un studiu în legătură cu această diviziune a obligaţiilor, a se vedea I. Lulă, Privire
generală asupra obligaţiei propter rem , în: „Dreptul”, nr. 8/2000, p. 8-22.
202
Facem precizarea că această clasificare a fost propusă de către renumitul profesor
francez Jean Carbonier, în lucrarea Les biens et les obligations, apărută sub egida Universităţii
Franceze, în anul 1957.
99
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL III
ACTUL JURIDIC

SECȚIUNEA 3.1.
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA ACTUL JURIDIC

3.1.1. Precizări prealabile


Actul juridic este o manifestare sau acord de voinţe făcut cu scopul de a
produce anumite efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge diverse
raporturi juridice concrete.
Potrivit doctrinei203, elementele definitorii ale actului juridic sunt
următoarele:
- este o manifestare sau acord de voinţă, care provin de la subiecte de
drept, persoane fizice sau juridice;
- actul juridic are caracter conştient, deoarece voinţa reprezintă unitatea
dintre consimţământ şi scop, iar consimţământul, la rândul lui, reuneşte
capacitatea intelectivă şi cea volitivă, adică discernământul;
- manifestarea sau acordul de voinţă sunt făcute în scopul de a produce
consecinţe juridice, adică de a crea, modifica sau stinge diverse raporturi
juridice concrete. Sub acest aspect, actul juridic se deosebeşte esenţial de faptul
juridic care, deşi este săvârşit cu scopul de a produce anumite efecte juridice, dă
naştere şi la alte efecte juridice neurmărite de subiectul de drept, efecte ce se
produc prin efectul legii.
Expresia act juridic este folosită în două sensuri, şi anume:
– în sensul definit mai sus sau ca negotium;
– în sensul de înscris constatator al manifestării sau acordului de voinţă,
adică de suport material în care este concretizată manifestarea sau acordul de
voinţă, realizat pentru a produce efecte juridice sau de instrumentum.

SECȚIUNEA 3.2.
CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE

3.2.1. Aspecte generale.


Actele juridice sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii,
precum următoarele: numărul părților; scopul urmărit de părți; efectele produse;
203
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 128.
100
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

importanța; modul de formare; conținut; momentul producerii efectelor; legătura


cu modalitățile; voința părților în stabilirea conținutului; raportul dintre ele;
legătura cu cauza (scopul); modalitatea încheierii; reglementare și denumire
legalămodul de executare.

3.2.2. Clasificarea actelor juridice după numărul părţilor


După acest criteriu, sunt acte juridice unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure
părţi, iar cel bilateral sau multilateral ia naștere urmare manifestării de voinţă
concordante a două ori mai multor părţi.
Sunt unilaterale, spre exemplu, oferta de a contracta, acceptarea ofertei,
testamentul, acceptarea moştenirii şi iertarea de datorie. De asemenea, este
unilateral actul juridic administrativ În schimb, este bilateral contractul civil, în
toate modalităţile acestuia (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, mandat,
împrumut etc). În sfârşit, este multilateral, spre exemplu, actul constitutiv al unei
persoane juridice.
Nu trebuie făcută confuzie între clasificarea actelor juridice în unilaterale
şi bilaterale, adică după criteriul numărului părţilor, cu clasificarea contractelor
în unilaterale şi bilaterale, adică după criteriul drepturilor şi obligaţiilor
dobândite de părţi. Deși contractele unilaterale dau naştere la obligaţii numai
pentru una dintre părţi, în esenţa lor, sunt acte juridice bilaterale, deoarece la
încheierea lor participă cel puțin două părţi. Spre exemplu, donaţia, chiar dacă,
după criteriul părților este un act juridic bilateral, după criteriul drepturilor și
obligațiilor subiective are caracter unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii
numai în sarcina donatorului şi la drepturi numai în favoarea donatarului.
Această clasificare prezintă importanţă, mai ales, sub aspectul regimului
juridic diferit al viciilor de consimţământ şi al aprecierii validităţii actului
juridic.

3.2.3. Clasificarea actelor juridice după scopul urmărit


După acest criteriu, sunt acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu
titlu oneros.
În cazul actelor juridice gratuite, părţile nu urmăresc avantaje
patrimoniale. În schimb, în cazul actelor juridice cu titlu oneros, părţile urmăresc
obţinerea unor asemenea avantaje.

101
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit pot fi acte juridice


dezinteresate şi liberalităţi:
– actele juridice dezinteresate presupun efectuarea unor prestaţii în
favoarea unei persoane, fără ca, prin acestea, patrimoniul dispunătorului să
sufere o diminuare. Este un act juridic dezinteresat, spre exemplu, mandatul
gratuit, depozitul gratuit şi împrumutul de consumaţie;
– liberalităţile presupun transmiterea irevocabilă, fără echivalent
patrimonial, a unui drept din patrimoniul dispunătorului în patrimoniul
gratificatului. Deci, printr-o liberalitate se produce o diminuare fără echivalent a
patrimoniului dispunătorului. Este o liberalitate, spre exemplu, donaţia şi
legatul.
Actele juridice cu titlu oneros, la rândul lor, pot fi comutative sau
aleatorii:
– actul juridic este comutativ atunci când drepturile şi obligaţiile părţilor,
precum şi întinderea acestora sunt stabilite cu exactitate chiar în momentul
încheierii actului juridic. Este un asemenea act juridic, spre exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare şi contractul de schimb;
– actul juridic este aleatoriu atunci când existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, precum şi întinderea acestora depind de un eveniment viitor
şi incert (alea). Este aleatoriu, spre exemplu, contractul de întreţinere şi cel de
rentă viageră.

3.2.4. Clasificarea actelor juridice după efectele ce le produc


După acest criteriu sunt acte juridice constitutive, translative şi declarative
de drepturi subiective.
Este constitutiv actul juridic care dă naştere unui drept subiectiv sau unei
obligaţii subiective noi, care nu au existat anterior. Este un asemenea act juridic,
spre exemplu, contractul de gaj şi cel de ipotecă.
Actul translativ determină ieşirea unui drept subiectiv dintr-un patrimoniu
şi intrarea lui într-un alt patrimoniu. Spre exemplu, sunt asemenea acte
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul de schimb şi
testamentul.
Este declarativ actul juridic care are ca efect consolidarea unui drept
subiectiv preexistent ori definitivarea acestuia. Este un astfel de act, spre
exemplu, convenţia de partaj a bunurilor comune în devălmăşie şi recunoaşterea
de filiaţie.

102
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

O specie aparte a actelor juridice declarative sunt cele confirmative, prin


care o persoană renunţă la dreptul de a ataca în justiţie cu acţiunea în
anulabilitate un act juridic lovit de nulitate relativă.
Clasificarea actelor juridice civile după acest criteriu prezintă importanţă
practică şi sub următoarele aspecte:
– actele translative şi cele constitutive îşi produc efectele numai pentru
viitor (ex nunc), iar cele declarative produc efecte şi pentru trecut (ex tunc);
– în principiu, actele constitutive şi cele translative de drepturi reale
imobiliare sunt supuse unor formalități de publicitate.

3.2.5. Clasificarea actelor juridice după importanţa lor


După acest criteriu sunt acte juridice de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Sunt de conservare actele juridice prin care se preîntâmpină pierderea
unui drept subiectiv, cum ar fi, spre exemplu, întreruperea unei prescripţii şi
înscrierea unei ipoteci ori a unui privilegiu în cartea funciară. Actele de
conservare nu au semnificaţia măsurilor de reparare a lucrului. Primele presupun
diverse operaţiuni juridice, care preîntâmpină pierderea unui drept patrimonial,
iar ultimele vizează măsuri materiale, care asigură integritatea fizică a lucrului
ce face obiectul dreptului respectiv.
Actele de administrare sunt acele acte juridice prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui lucru ori a unui patrimoniu. Sunt asemenea
acte, spre exemplu, închirierea unui lucru, culegerea fructelor civile, asigurarea
unui lucru şi repararea acestuia.
Sunt de dispoziţie actele juridice care determină ieşirea unui drept dintr-
un patrimoniu şi intrarea lui într-un alt patrimoniu ori grevarea acestuia cu o
sarcină reală. Sunt acte de dispoziţie, spre exemplu, vânzarea unui lucru,
instituirea unei ipoteci asupra unui lucru pentru a garanta plata unei creanţe,
donarea unui drept patrimonial sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu şi
transformarea unui drept.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul capacităţii părţilor de
a încheia acte juridice, al reprezentării şi în materie de acceptare a moştenirii.
Astfel, actele de conservare şi cele de administrare pot fi efectuate de
titular, indiferent de nivelul capacităţii sale de exerciţiu. În schimb, actele de
dispoziţie pot fi efectuate personal de titular numai dacă are capacitate deplină
de exerciţiu. Titularul fără capacitate de exerciţiu efectuează asemenea acte prin

103
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. (2) C. civ., iar cel cu capacitate
restrânsă numai cu încuviinţarea ocrotitorului legal, potrivit art. 41 alin. (2) C.
civ.

3.2.6. Clasificarea actelor juridice după modul de formare


În raport cu acest criteriu, sunt acte juridice consensuale, solemne şi reale.
Actele juridice consensuale sunt acele acte juridice care se încheie prin
simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesare diverse formalităţi.
Facem precizarea că, în sistemul de drept civil român, consensualismul
constituie regula. În materie civilă, principiul consensualismului se poate deduce
din definiţia dată de art. 1166 C. civ. contractului civil şi din cerinţele pe care
art. 1179 le prevede pentru validitatea acestuia, printre care nu se regăsesc şi
cele de formă. În concret, potrivit art. 1166 C. civ., „contractul este acordul de
voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica
sau stinge un raport juridic”. De asemenea, în temeiul art. 1179 alin. (1) C. civ.,
condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a
contracta (pct. 1); consimţământul părţilor (pct. 2); un obiect determinat şi licit
(pct. 3); o cauză licită şi morală (pct. 4). Mai mult, art. 1169 C. civ., sub
denumirea marginală „libertatea de a contracta”, dispune că „părţile sunt libere
să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse
de ordinea publică şi de bunele moravuri”.
Actele juridice solemne sunt acele acte care, pentru încheierea lor
valabilă, este necesară respectarea anumitor formalităţi legale, cerute ad
validitatem. Spre exemplu, în temeiul art. 1011 alin. (1) C. civ., donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. De asemenea,
căsătoria poate fi încheiată numai în faţa ofiţerului de stare civilă şi cu
respectarea solemnităţilor prevăzute de Codul civil (art. 278 şi urm.) şi de Legea
nr. 119/1996 (art. 27-33). În cazul actelor juridice solemne, nerespectarea
formalităţilor legale determină nulitatea absolută a acestora.
Este real actul juridic pentru a cărei formare este necesară, pe lângă
acordul de voinţă, şi tradiţiunea lucrului. Este un astfel de act, spre exemplu,
darul manual, împrumutul, depozitul voluntar şi gajul.
Facem precizarea că, uneori, în funcţie de împrejurări, acelaşi act juridic
poate fi consensual sau solemn. Spre exemplu, dacă vânzarea-cumpărarea are ca
obiect un teren, trebuie să îmbrace forma înscrisului autentic. În schimb, dacă

104
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

are ca obiect un lucru mobil, contractul de vânzare-cumpărare poate fi încheiat


şi prin înscris sub semnătură privată.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul cerinţelor de
valabilitate a actului juridic.

3.2.7. Clasificarea actelor juridice după conţinut


După conţinut, sunt acte juridice patrimoniale şi acte juridice
nepatrimoniale.
Este patrimonial actul juridic care are conţinutul evaluabil în bani şi, de
regulă, priveşte drepturi reale sau de creanţă.
În schimb, este nepatrimonial actul juridic care, dimpotrivă, are conţinutul
neevaluabil în bani. Astfel de acte juridice au în conţinut drepturi
nepatrimoniale.
Este nepatrimonial, spre exemplu, actul juridic al căsătoriei şi
recunoaşterea de filiaţie. În schimb, sunt patrimoniale, spre exemplu, contractele
civile, testamentul şi oferta de a contracta.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul efectelor nulităţii.
Astfel, în cazul actelor juridice nepatrimoniale nu se pune problema restituirii
prestaţiilor.
De asemenea, marea majoritate a actelor juridice nepatrimoniale sunt acte
juridice solemne.

3.2.8. Clasificarea actelor juridice după momentul în care îşi produc


efectele
După acest criteriu sunt acte juridice între vii (inter vivos) şi acte juridice
pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actele juridice inter vivos îşi produc efectele necondiţionat de moartea
autorului sau autorilor acestora, iar cele mortis causa îşi produc efectele la
decesul autorului. Este un act juridic mortis causa, spre exemplu, testamentul.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul capacităţii de a
încheia acte juridice şi al formei acestora.

3.2.9. Clasificarea actelor juridice după legătura lor cu modalităţile


După acest criteriu sunt acte juridice pure şi simple şi acte juridice
afectate de modalităţi (condiţii, termene sau sarcini).

105
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Condiţia este un eveniment viitor şi incert de care depinde încheierea,


modificarea sau încetarea actului juridic.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce de care
depinde naşterea, modificarea sau încetarea actului juridic.
Sarcina constă în diverse obligaţii ce revin, de regulă, persoanei gratificate
în cazul actelor juridice cu titlu gratuit.

3.2.10. Clasificarea actelor juridice după rolul voinţei părţilor în


stabilirea conţinutului lor
După acest criteriu sunt acte juridice subiective şi acte juridice-condiţie.
Actele juridice subiective au conţinutul determinat, în mare parte, prin
voinţa părţilor. Sunt astfel de acte marea majoritate a contractelor civile. De
regulă, singurele constrângeri impuse părţilor sunt ordinea publică şi bunele
moravuri.
Actele juridice-condiţie sunt acele acte în cazul cărora părţile îşi exprimă
doar voinţa în ceea ce priveşte naşterea acestora, conţinutul lor fiind determinat
de norme juridice de la care părţile nu pot să se abată. Sunt astfel de acte, spre
exemplu, actul juridic al căsătoriei şi adopția.

3.2.11. Clasificarea actelor juridice după raportul dintre ele


După acest criteriu, sunt acte juridice principale şi acte juridice accesorii.
Raportul dintre aceste acte juridice este guvernat de principiul accesorium
sequitur principale.
Spre exemplu, o convenţie de arbitraj, încheiată în condiţiile art. 548 şi
urm. C. pr. civ., este un act juridic principal pentru toate actele juridice încheiate
de părţile litigante în vederea desfăşurării arbitrajului. Tot la fel, actul juridic al
căsătoriei, este principal în raport cu actele juridice încheiate de soţi în legătură
cu diverse aspecte ale căsătoriei cum ar fi, spre exemplu, convenția lor
matrimonială.

3.2.12. Clasificarea actelor juridice după legătura lor cu cauza (scopul)


După acest criteriu sunt acte juridice abstracte şi acte juridice cauzale.
În cazul actelor juridice abstracte nu are relevanţă juridică scopul urmărit
de subiectele de drept, deoarece acesta este stabilit de lege. Sunt astfel de acte,
spre exemplu, titlurile de valoare, adică înscrisurile care încorporează drepturi
de creanţă (cecul, cambia, biletul la ordin etc).

106
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

În schimb, actele juridice cauzale, pentru a fi valabile, trebuie să fie


fondate pe cauze licite şi morale, stabilite in concreto. Spre exemplu, căsătoria
este un act juridic cauzal, întrucât se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Dacă o căsătorie este încheiată în alt scop, este lovită de nulitate absolută pentru
fictivitate.

3.2.1.3. Clasificarea actelor juridice după modalitatea încheierii lor


Din acest punct de vedere, sunt acte juridice strict personale (intuitu
personae) şi acte juridice care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
Actele juridice strict personale (intuitu personae) pot fi încheiate numai
nemijlocit de către părţile cărora le incumbă drepturile şi obligaţiile ce derivă
din ele. Spre exemplu, în temeiul art. 258 şi urm. C. civ., actul juridic al
căsătoriei poate fi încheiat de către viitorii soţi numai personal.
Celelalte acte juridice pot fi încheiate personal de persoana care
dobândeşte drepturi ori îşi asumă obligaţii subiective sau de către un
reprezentant legal ori convenţional al acesteia.

3.2.14. Clasificarea actelor juridice după reglementarea şi denumirea lor


legală
Din acest punct de vedere sunt acte juridice numite şi acte juridice
nenumite.
Această clasificare a actelor juridice prezintă importanţă sub aspectul
regimului juridic aplicabil.
Astfel, actele juridice numite sunt supuse normelor juridice speciale ce le
sunt consacrate şi, în măsura în care acestea nu prevăd, le sunt incidente şi
normele juridice ce alcătuiesc dreptul lor comun. Astfel, spre exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare este supus, mai întâi, prevederilor art. 1650-
1762 C. civ. În măsura în care aceste dispoziţii nu reglementează un aspect sau
altul, sunt incidente prevederile art. 1166-1395 C. civ. referitoare la contractul
civil, în general.
De asemenea, în cazul actului juridic numit, părţile nu trebuie să
reproducă în conţinutul lui cerinţele normelor juridice speciale aplicabile, fiind
suficient să stipuleze aplicarea lor în cazul acelui act.
În schimb, actele juridice nenumite sunt supuse dreptului comun. Astfel,
spre exemplu, contractul de prestări de servicii, neavând consacrată o
reglementare specială în legislaţia civilă, este supus dispoziţiilor art. 1166-1395

107
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

C. civ. În cazul acestor acte, părţile trebuie să stabilească in concreto, prin


clauze speciale, drepturile şi obligaţiile ce le incumbă.
În sfârşit, actul juridic nenumit poate fi supus dispoziţiilor legale
prevăzute pentru un act juridic numit numai atunci când legea prevede în mod
expres acest lucru sau atunci când aceste prevederi au caracter dispozitiv. În
acest sens, potrivit art. 1168 C. civ., contractelor nereglementate de lege li se
aplică prevederile prezentului capitol (art. 1166-1323), iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel
mai mult. De fapt, art. 1168 este o aplicaţie in concreto a prevederilor art. 1 alin.
(2) C. civ. referitoare la analogia legii în cazul „situaţiilor asemănătoare”.

3.2.15. Clasificarea actelor juridice după modul lor de executare


După acest criteriu, sunt acte juridice cu executare dintr-o dată (uno ictu)
şi acte juridice cu executare succesivă.
Sunt acte juridice cu executare uno ictu acele acte juridice care presupun o
singură sau două ori mai multe prestaţii diferite din partea debitorului. Spre
exemplu, este un astfel de act juridic darul manual şi contractul de vânzare-
cumpărare, care are ca obiect un bun determinat.
În schimb, sunt cu executare succesivă acele acte juridice care presupun
mai multe prestaţii de acelaşi fel, eşalonate la diferite intervale de timp. Spre
exemplu, sunt acte juridice cu executare succesivă contractul de închiriere, de
întreţinere şi de rentă viageră.
Această distincţie prezintă importanţă sub mai multe aspecte, şi anume:
– în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare ori cu întârziere,
intervine rezoluţiunea, în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu),
şi rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;
– în caz de nulitate, efectele sunt atât pentru trecut (ex tunc) cât şi pentru
viitor (ex nunc) în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, iar în cazul celor
cu executare succesivă efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc);
– în cazul actelor cu executare succesivă, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare prestaţie se stinge printr-o prescripţie extinctivă deosebită;
– actele cu executare succesivă, într-o perioadă mare de timp, sunt supuse
impreviziunii, adică fluctuaţiilor economice sau monetare, ajungându-se, astfel,
la un dezechilibru al prestaţiilor părţilor acestor acte juridice.

SECȚIUNEA 3.3.

108
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

FAPTUL JURIDIC

Faptele juridice sunt acţiuni sau inacţiuni ale subiecţilor de drept săvârşite
în scopul de a produce anumite efecte juridice, dar care generează naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice în temeiul normelor juridice
incidente. Spre exemplu, uciderea unei persoane poate fi săvârşită în scopul de a
înlătura un rival. Cu toate acestea, potrivit legii, se produc şi alte consecinţe
juridice. Astfel, spre exemplu, este declanşată răspunderea penală a făptuitorului
pentru săvârşirea infracţiunii de omor, conform art. 188 C. pen., şi se nasc
drepturi succesorale pentru moştenitorii persoanei decedate, potrivit art. 953 şi
urm. C. civ.
Acţiunile şi inacţiunile sunt exteriorizări ale voinţei umane care, în
situaţiile şi condiţiile prevăzute de normele juridice, pot genera consecinţe
juridice.
După cum sunt sau nu conforme cu normele juridice, faptele juridice sunt
licite sau ilicite.

SECȚIUNEA 3.4.
EVENIMENTELE

Evenimentele sunt fenomene care se produc independent de voinţa


umană. Acest aspect diferenţiază net evenimentele de faptele şi actele juridice
stricto sensu.
Sunt considerate evenimente, spre exemplu, naşterea, decesul, scurgerea
ireversibilă a timpului, diverse calamităţi naturale sau acţiunea unor animale ori
utilaje etc.

109
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

SECŢIUNEA 4.1.
DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA RĂSPUNDERII JURIDICE

4.1.1. Definiţia răspunderii juridice


Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale şi intervine
urmare încălcării unor norme de drept sau neexecutării lato sensu a obligaţiilor
asumate prin acte juridice.
Urmare săvârşirii unei fapte ilicite, ia naştere un raport juridic între stat, prin
organele sale abilitate, şi persoana care a comis acea faptă. Raportul, astfel născut,
este unul juridic, deoarece este reglementat prin norme de drept.
Conţinutul acestui raport juridic constă într-un complex de drepturi şi
obligaţii ce incumbă părţilor. Astfel, statul, prin organele sale, ca subiect activ al
acestui raport, are dreptul şi, uneori, obligaţia de a constata săvârşirea faptei
ilicite şi de a aplica subiectului pasiv sancţiunile prevăzute de lege. De
asemenea, statul are şi obligaţia de a respecta cerinţele legii pentru constatarea
săvârşirii faptei ilicite şi aplicarea sancţiunilor.
În schimb, subiectul pasiv, care poate fi o persoană fizică sau juridică, are
obligaţia de a suporta consecinţele sancţiunilor aplicate, dar şi dreptul de a cere
să i se aplice numai pedepsele prevăzute de lege şi în condiţiile stabilite de
aceasta.
Temeiul de fapt al răspunderii juridice este fapta ilicită săvârşită de
subiectul pasiv, iar consecinţa angajării răspunderii juridice este aplicarea
sancţiunii juridice prevăzută de lege.
La rândul ei, aplicarea sancţiunii juridice are ca finalitate restabilirea
ordinii de drept şi prevenirea săvârşirii de alte fapte ilicite, atât de persoana
sancţionată, cât şi de alte subiecte de drept.
Ca formă a răspunderii sociale, definim răspunderea juridică ca fiind
constrângerea juridică aplicată, în condiţiile legii, de autorităţile abilitate ale
statului persoanelor care au săvârşit cu vinovăţie fapte ilicite, în scopul
restabilirii ordinii de drept şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte.
Ca instituţie juridică răspunderea juridică este alcătuită din totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile juridice ce se nasc între
autorităţile statului şi persoanele care săvârşesc fapte ilicite, având drept scop

110
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

realizarea constrângerii de stat împotriva acestora şi prevenirea săvârşirii de alte


fapte ilicite204.
În literatura juridică din domeniu205, potrivit reglementărilor legale în
vigoare, au fost identificate următoarele principii ale răspunderii juridice:
- angajarea răspunderii juridice doar în temeiul legii sau legalitatea
răspunderii juridice. Termenul lege trebuie înţeles într-un sens larg, adică atât ca act
normativ al Parlamentului, adoptat conform art. 61 şi urm. din Constituţie, cât şi ca
acte normative subordonate legii. Acest principiu decurge din principiul mai
general al legalităţii, înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, potrivit acestui
text, „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”. În acelaşi sens pot fi analizate şi dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Constituţie, conform cărora „nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul se
desprinde şi din numeroase reglementări internaţionale, precum art. 11 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 9 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor
omului;
– răspunderea juridică poate fi angajată numai pentru o faptă ilicită
săvârşită cu vinovăţie. Caracterul ilicit al faptei constă în abaterea conduitei
umane de la cerinţele normelor juridice ori de la dispoziţiile actelor juridice
încheiate între diverse subiecte de drept. În schimb, vinovăţia reprezintă
atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte fapta ilicită în legătură cu acţiunea
sau inacţiunea săvârşită şi rezultatul acesteia şi poate îmbrăca forma intenţiei sau
a culpei. În ultimă instanţă, vinovăţia constă în conştientizarea de către persoană
a caracterului ilicit al comportamentului său;
– răspunderea juridică este, de regulă, personală, în sensul că incumbă
persoanei care a săvârşit fapta ilicită. Acest principiu se aplică cu mare stricteţe
în materie penală, contravenţională şi disciplinară. În schimb, în materie civilă
există unele excepţii în care poate fi angajată răspunderea juridică a unei
persoane pentru fapta ilicită a altei persoane. Spre exemplu, potrivit art. 1372 şi
urm. C. civ., părinţii răspund pentru prejudiciile provocate de copiii lor minori
care locuiesc cu ei, comitenţii răspund de prejudiciile produse de prepuşii lor în

204
Pentru alte definiţii, a se vedea: L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997, p. 40; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 1998, pp. 163-164.
205
A se vedea R. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 243-247.
111
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

exercitarea atribuţiilor ce le-au fost încredinţate, iar institutorii şi meseriaşii


răspund de prejudiciile provocate de elevii şi ucenicii aflaţi în supravegherea lor;
– pentru aceeaşi faptă ilicită, persoana este trasă la răspundere juridică o
singură dată (non bis in idem), chiar dacă legea prevede şi posibilitatea aplicării
mai multor sancţiuni de natură diferită. Spre exemplu, în materie penală, chiar
dacă pentru aceeaşi faptă infractorul este tras la răspundere penală o singură
dată, acestuia i se poate aplica, alături de pedeapsa principală, şi o pedeapsă
complementară, precum și una accesorie. De asemenea, pentru aceeaşi faptă,
este posibil ca persoana să suporte consecinţele a două sau a mai multor forme
de răspundere juridică. Spre exemplu, în cazul în care un angajat, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, distruge din culpă un lucru al angajatorului, va fi tras la
răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art.
253 C. pen., la răspundere civilă, conform art. 1349 şi urm. C. civ. şi la
răspundere disciplinară, potrivit art. 61 lit. d) C. mun.206. Această posibilitate
derivă din împrejurarea că, prin aceeaşi faptă, se pot produce două sau mai
multe consecinţe socialmente periculoase de natură diferită. În exemplul dat, pe
lângă pericolul social al infracţiunii de distrugere, se produce o pagubă în
patrimoniul angajatorului şi o perturbare a activităţii acestuia;
– celeritate în tragerea la răspundere juridică, ceea ce înseamnă că
intervalul de timp, cuprins între momentul săvârşirii faptei ilicite şi cel al tragerii
la răspundere juridică, trebuie să fie cât mic, deoarece, de regulă, tergiversarea
tragerii la răspundere juridică constituie, în esenţa ei, o injustiţie, mai ales,
pentru victima faptului ilicit. În acest sens, potrivit art. 21 alin. (3) din
Constituţie, părţile din diverse litigii au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile
art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora
toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-
un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită
potrivit legii. De fapt, acest principiu constituie o transpunere în planul dreptului
intern a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

206
Codul muncii a fost adoptat prin Legea nr. 53/2003 (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003 şi republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. nr. 345 din 18 mai 2011, fiind ulterior modificată și completată). Art.
61 lit. d) C. mun. prevede concedierea salariatului pentru că acesta nu corespunde profesional
locului de muncă în care este încadrat.
112
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Conduita ilicită, care determină răspunderea juridică, poate îmbrăca


forma: infracţiunii; contravenţiei; abaterii disciplinare; delictului civil;
neexecutării lato sensu a unei obligaţii contractuale.
Unanim este admis că, pentru angajarea răspunderii juridice, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte
ilicite; producerea unui rezultat socialmente periculos prin săvârşirea faptei
ilicite; existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită şi
rezultatul socialmente periculos produs; inexistenţa unei cauze legale sau
convenţionale care să împiedice angajarea răspunderii juridice.

4.1.2. Clasificarea răspunderii juridice


4.1.2.1. Aspecte generale
Răspunderea juridică este susceptibilă de clasificare după diverse criterii,
precum următoarele207: importanţa socială a interesului lezat prin fapta ilicită;
natura faptei ilicite; natura sancţiunii juridice pe care o atrage; calitatea
persoanei căreia îi incumbă răspunderea.

4.1.2.2 Clasificarea răspunderii juridice după importanţa socială a


interesului lezat prin fapta ilicită
După acest criteriu se face distincţie între:
– răspunderea faţă de întreaga societate, care include răspunderea penală
şi răspunderea contravenţională. Infracţiunea, care angrenează răspunderea
penală, este o faptă ilicită prevăzută de legea penală, iar legea se impune tuturor
subiectelor de drept. Altfel spus, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, pe lângă
interesele persoanei vătămate, sunt nesocotite şi interesele generale ale
societății. Și în cazul răspunderii contravenţionale se poate vorbi despre o
răspundere faţă de întreaga societate, deoarece, după cum vom detalia în
cuprinsul lucrării, unele contravenţii pot fi stabilite prin lege, ordonanţe sau
hotărâri de guvern, împrejurare care denotă apărarea unui interes social general;
– răspunderea faţă de o anumită autoritate publică sau privată, adică
răspunderea contravenţională pentru contravenţii stabilite prin hotărâri ale
autorităţilor administraţiei publice locale şi răspunderea disciplinară;
– răspunderea faţă de o colectivitate mai restrânsă de indivizi, formă sub
care se manifestă răspunderea din dreptul muncii şi de drept cooperatist;

207
A se vedea L. Barac, op. cit., p. 161-164.
113
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

– răspunderea faţă de persoana vătămată în drepturile ei legitime, formă


sub care se prezintă răspunderea civilă.

4.1.2.3. Clasificarea răspunderii juridice după natura faptei ilicite


După acest criteriu se deosebesc următoarele forme ale răspunderii
juridice:
– răspunderea penală208;
– răspunderea contravenţională;
– răspunderea disciplinară;
– răspunderea civilă.
Această clasificare, deşi nu are caracter absolut, datorită unor posibile şi
reale interferenţe între diferitele forme ale răspunderii juridice, reprezintă, totuşi,
clasificarea clasică, fiind şi cea mai importantă din punct de vedere teoretic şi
practic.

4.1.2.4. Clasificarea răspunderii juridice după natura sancţiunii juridice pe


care o atrage
În raport cu acest criteriu se face distincţie între răspunderea patrimonială
şi răspunderea nepatrimonială (extrapatrimonială).
Răspunderea patrimonială se adresează patrimoniului persoanei209, iar cea
nepatrimonială vizează restrângerea unor drepturi ale persoanei, cum ar fi, spre
exemplu, dreptul la libera circulaţie sau dreptul de a alege şi de a fi ales210, în

208
Cuvântul penal derivă de la latinescul poena, care are semnificaţia de pedeapsă (în
acest sens, a se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 408)
209
Etimologic, termenul patrimoniu provine din latinescul patrimonium, cu sensul de
avere moştenită de la părinţi (în acest sens, a se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 385). Facem
precizarea că, în dreptul roman, erau utilizaţi şi alţi termeni sinonimi pentru exprimarea
acestui concept, cum ar fi, spre exemplu, acela de pecunia, familia, bona sau hereditas. Iniţial,
patrimoniul cuprindea numai bunuri corporale (lucruri) însă, ulterior, în epoca clasică, a apărut
ideea că acesta este alcătuit, deopotrivă, din bunuri corporale şi bunuri incorporale (drepturi
reale sau de creanţă). Romanii au evidenţiat noţiunea de patrimoniu prin formula bona non
intelligintur nisi deducto aere alieno. Altfel spus, prin bunuri se înţelegea numai ceea ce
rămânea după scăderea datoriei, adică drepturile altora. Practic, obligaţiile erau privite ca
drepturile altora care grevau patrimoniul. În prezent, potrivit art. 31 alin. (1) C. civ. dispune că
„orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu care include toate
drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”.
210
A se vedea art. 25 şi art. 36-37 din Constituţie
114
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

cazul aplicării pedepsei închisorii şi, respectiv, a pedepsei penale


complementare.
Principala modalitate a răspunderii patrimoniale este răspunderea civilă,
iar a răspunderii nepatrimoniale răspunderea penală şi, uneori, răspunderea
contravenţională, precum şi cea disciplinară.

4.1.2.5. Clasificarea răspunderii juridice după calitatea persoanei căreia îi


incumbă răspunderea
În raport cu acest criteriu se face distincţie între:
– răspunderea juridică a persoanelor fizice, adică a individului uman;
– răspunderea juridică a persoanelor juridice, adică a unui subiect colectiv
de drept alcătuit din două sau mai multe persoane fizice, ce au un scop al
activităţii în acord cu legea care interesează ordinea publică şi bunele moravuri,
o organizare internă şi un patrimoniu afectat realizării scopului respectiv;
– răspunderea juridică a cetăţenilor români. Sunt asimilaţi cetăţenilor
români şi persoanele fără cetăţenie care domiciliază pe teritoriul României;
– răspunderea juridică a străinilor, adică a cetăţenilor unui stat aflaţi pe
teritoriul altui stat. Sunt asimilate persoanele străine şi persoanele fără cetăţenie
care nu domiciliază pe teritoriul unui stat;
– răspunderea juridică a persoanelor minore. Minorii sunt persoanele sub
vârsta de 18 ani211;
– răspunderea juridică a persoanelor majore212;
– răspunderea juridică a militarilor etc.

SECŢIUNEA 4.2.
CONDUITA ILICITĂ

4.2.1. Precizări prealabile


După cum s-a evocat anterior, conduita ilicită, care determină angajarea
răspunderii juridice, poate îmbrăca forma infracţiunii, contravenţiei, abaterii
disciplinare, delictului civil și neexecutării lato sensu a unei obligaţii
contractuale.

4.2.2. Infracţiunea

211
A se vedea art. 37 şi urm. C. civ.
212
Ibidem.
115
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Infracţiunea constituie o formă a conduitei umane ilicite. Sub aspectul


pericolului social, infracţiunea ocupă locul preeminent în raport cu celelalte
forme ale conduitei umane ilicite.
Din punct de vedere al reglementării, infracţiunea aparţine exclusiv
domeniului penal.
Spre deosebire de delictul civil şi abaterea disciplinară, infracţiunea are
consacrată o definiţie legală.
În concret, potrivit art. 15 alin. (1) C. pen., „infracţiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o”.
Din definiţia legală rezultă că, o faptă ilicită, pentru a fi calificată
infracţiune, este necesar să întrunească trei trăsături esenţiale, şi anume: să fie
prevăzută de legea penală; să fie săvârşită cu vinovăţie; să fie nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
În opinia noastră, la cele trei trăsături prevăzute expres de art. 15 alin. (1)
C. pen., mai trebuie adăugată o trăsătură virtuală, adică infracţiunea să fie o
faptă a omului. Concluzia este evidentă, deoarece numai omul este înzestrat cu
discernământ, adică cu capacitate intelectivă şi volitivă, absolut necesare pentru
existenţa vinovăţiei, ca element esenţial al infracţiunii.
După modul de redactare a art. 15 alin. (1) C. pen., se deduce că cele trei
trăsături esenţiale, pentru a determina calificarea unei fapte ca fiind infracţiune,
trebuie întrunite cumulativ. Pe cale de consecinţă, lipsa oricăreia dintre aceste
trăsături determină ca fapta să nu fie considerată infracţiune şi, drept urmare, să
nu fie angajată răspunderea penală a făptuitorului. Spre exemplu, dacă o
persoană foloseşte un autoturism aparţinând altei persoane, fiind convinsă că
acel autoturism este proprietatea sa, nu săvârşeşte infracţiunea de furt, prevăzută
şi pedepsită de art. 230 C. pen., întrucât faptei îi lipseşte un element esenţial,
adică vinovăţia făptuitorului. De fapt, în cazul acestui exemplu, potrivit normei
de incriminare, fapta constituie furt numai dacă vehicolul este luat în scopul
folosirii pe nedrept. Cerinţa acestui scop presupune ca făptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, trebuie să conştientizeze împrejurarea că vehicolul aparţine altei
persoane.
Prima trăsătură este ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Într-un plan mai general, această cerinţă se desprinde şi din dispoziţiile
art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, conform cărora, „prin lege organică se
reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.

116
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Potrivit art. 173 C. pen., „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege”.
Per a contrario, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, nu
constituie infracțiune, chiar dacă este săvârșită cu vinovăție.
Vinovăţia exprimă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi
urmările acesteia. Această atitudine poate consta în împrejurarea că persoana
conştientizează fapta şi rezultatul acesteia, urmărind sau acceptând producerea
acelui rezultat sau, dimpotrivă, nu le conştientizează, cu toate că era obligată sau
ar fi putut să le prevadă.
Existenţa vinovăţiei presupune ca persoana să aibă discernământ, adică să
aibă capacitate intelectivă şi volitivă.
Capacitatea intelectivă presupune posibilitatea individului uman de a
percepe realitatea înconjurătoare, iar capacitatea volitivă posibilitatea acestuia
de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile conform scopurilor pe care le urmăreşte.
De fapt, cu titlu general, voinţa juridică, care este producătoare de consecinţe
juridice, inclusiv de natură penală, reprezintă unitatea dintre consimțământ şi
scop.
Pentru existenţa vinovăţiei, atât capacitatea intelectivă, cât şi cea volitivă
trebuie să fie neviciate, adică să fie libere sau, altfel spus, să nu fie afectate de
vicii de consimţământ.
În materie penală, formele şi modalităţile vinovăţiei sunt definite de art.
16 C. pen.
Astfel, potrivit art. 16 C. pen., „fapta constituie infracţiune numai dacă a
fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală” [alin. (1)].
„Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită” [alin. (2)]. Deci, în această materie, vinovăția îmbracă trei forme:
intenția, culpa și intenția depășită.
La rândul ei, intenția se prezintă, potrivit art. 16 alin. (3) C. pen., sub două
modalități: intenția directă și intenția indirectă.
Există intenție directă atunci când făptuitorul „prevede rezultatul faptei
sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte”. În schimb, intenție
indirectă există atunci când făptuitorul „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-
l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.
Potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., culpa se prezintă, și ea, în două
modalități: culpa cu prevedere sau temeritatea și culpa fără prevedere sau

117
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

neglijența sau imprudența. Există culpă cu prevedere când „făptuitorul prevede


rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce”. În schimb, culpa fără prevedere există în situația în care „făptuitorul
nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă”.
În fine, în temeiul art. 16 alin. (5) C. pen. „există intenţie depăşită când
fapta, constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai
grav, care se datorează culpei făptuitorului”.
De regulă, constituie infracțiuni faptele săvârșite cu intenție. În schimb,
faptele săvârșite din culpă constituie infracțiuni numai dacă legea prevede în
mod expres acest lucru. În acest sens sunt dispozițiile art. 16 alin. (6) C. pen.

4.2.3. Contravenţia
Contravenţia aparţine domeniului ilicitului contravenţional.
La fel ca şi infracţiunea, contravenţia este definită legal. Astfel, potrivit
art. 1 teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor213, contravenţia este „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
municipiului Bucureşti”.
Din definiţia dată, se deduc trăsăturile esenţiale ale contravenţiei, şi
anume:
– este o faptă săvârşită cu vinovăţie;
– este o faptă prevăzută de legi, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului sau de
hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Din coroborarea prevederilor art. 1 teza a II-a cu cele ale art. 2 din
Ordonanţa nr. 2/2001 rezultă actele normative prin care se pot stabili şi
sancţiona contravenţii, precum şi domeniile de activitate la care acestea se pot
referi, astfel:
– prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona
contravenţii în toate domeniile de activitate;
– prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene
se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate în
care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care, în domeniile

213
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, fiind ulterior modificată și completată.
118
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

respective, nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale
Guvernului;
– prin hotărâri ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
se pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate,
activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi a
spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi
curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane;
întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor;
întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi
cultură; întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii; depozitarea şi
colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere;
– prin hotărâri ale Consiliului General al municipiului Bucureşti se pot
stabili şi alte domenii de activitate de competenţa consiliilor locale ale
sectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.
În temeiul art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, actele normative
emise de organele arătate mai sus vor cuprinde:
– descrierea faptelor ce constituie contravenţii;
– sancţiunea ce urmează a se aplica pentru fiecare contravenţie în parte;
– în cazul amenzii, se va indica limita minimă şi maximă a acesteia sau,
după caz, cotele procentuale din anumite valori. Se pot stabili şi tarife de
determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor.
Răspunderea contravenţională, la fel ca şi răspunderea penală, poate fi
angajată şi împotriva persoanelor juridice. Astfel, în temeiul art. 3 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „persoana juridică răspunde contravenţional
în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin actele normative prin care se stabilesc
şi se sancţionează contravenţii”.
Textul citat are o dublă semnificaţie.
În primul rând, regula este răspunderea contravenţională a persoanei
fizice, iar excepţia este răspunderea persoanei juridice. Deci, pentru ca o
persoană juridică să răspundă contravenţional este absolut necesar ca acest lucru
să fie stipulat expres în actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei.
Pe cale de consecinţă, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, este angajată
exclusiv răspunderea contravenţională a persoanei fizice care a săvârşit fapta.
În al doilea rând, angajarea răspunderii contravenţionale a persoanei
juridice poate interveni prin oricare act normativ din cele enumerate în art. 1 din

119
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Legea nr. 2/2001 şi nu numai prin lege sau decret, aşa cu restrictiv era prevăzut
în precedenta reglementare [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 32/1968 privind
constatarea și sancționarea contravențiilor. Această Lege a fost abrogată expres
de art. 51 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001].

4.2.4. Abaterea disciplinară


Abaterea disciplinară este forma ilicitului disciplinar.
Abaterea disciplinară este o încălcare cu vinovăţie a normelor de
disciplină a muncii.
Astfel, potrivit art. 247 alin. (2) C. mun., „abaterea disciplinară este o
faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu
vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale,
regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.”.
Din definiţia legală, se pot desprinde cerinţele care trebuie să le
întrunească o faptă pentru a fi considerată abatere disciplinară, astfel:
- abaterea disciplinară este o faptă săvârşită în legătură cu munca prestată
în baza unui contract individual de muncă;
- abaterea disciplinară constă în încălcarea de către salariat a normelor
legale, a regulamentului intern, contractului individual de muncă sau
contractului colectiv de muncă aplicabil, ordinelor şi dispoziţiilor legale ale
conducătorilor ierarhici;
- abaterea disciplinară trebuie săvârşită cu vinovăţie.
În unele domenii de activitate, cum ar fi, spre exemplu, cel militar, abaterea
disciplinară capătă unele trăsături particulare.

4.2.5. Ilicitul civil


Regimul juridic al răspunderii civile face obiectul dreptului civil şi este
reglementată de art. 1349-1395 C. civ., care fac distincţie între răspunderea
civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
La fel ca şi răspunderea juridică, în general, răspunderea civilă nu este o
simplă sancţiune, ea reprezintă o adevărată instituţie juridică, deoarece are o
construcţie sistemică în care sunt cuprinse: un domeniu propriu; un conţinut
specific; forme şi modalităţi distincte sub care se prezintă; principii proprii ce o
guvernează.

120
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Din ansamblul reglementărilor juridice ce îi sunt consacrate, se poate


deduce că elementele constitutive ale răspunderii juridice civile sunt
următoarele:
- săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite;
- existenţa unui prejudiciu, urmare faptei ilicite săvârşite;
- existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
- inexistenţa unei cauze exoneratorii de răspundere.
Elementul esenţial, care diferenţiază răspunderea civilă de celelalte forme
ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat
prin fapta ilicită săvârşită.
Răspunderea civilă ocupă un loc central în ansamblul formelor
răspunderii juridice şi datorită următoarelor motive214:
- aportul substanţial, pe care ştiinţa dreptului civil l-a adus la conturarea şi
fundamentarea răspunderii juridice în general;
- utilitatea practică a răspunderii civile care, având ca finalitate repararea
prejudiciului produs prin fapta ilicită, se grefează, de cele mai multe ori, pe alte
forme ale răspunderii juridice pe care le însoţeşte şi le completează în vederea
restabilirii ordinii de drept;
- indiferent de forma răspunderii juridice antrenate, dacă se pune
problema reparării unui prejudiciu, normele şi principiile răspunderii civile
reprezintă dreptul comun.
Răspunderea civilă, întocmai ca celelalte forme ale răspunderii juridice,
este guvernată de principiile generale ale dreptului, precum şi de principiile
răspunderii juridice în general. Cu toate acestea, răspunderii civile îi sunt
caracteristice două principii215: repararea integrală și repararea în natură a
prejudiciului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului, în cazul răspunderii civile
delictuale, se degajă din prevederile art. 1349 alin. (2) C. civ. Astfel, în temeiul
acestui text, „persoana care nesocoteşte regulile de conduită stabilite de lege sau
de obiceiul locului şi, astfel, aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale
altor persoane, răspunde pentru prejudiciile cauzate, cu condiţia să aibă
discernământ”. În cazul răspunderii civile contractuale, în acelaşi sens sunt
dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ. Pentru ambele forme ale răspunderii civile,
obligaţia reparării prejudiciului este prevăzută de art. 1381 C. civ.

214
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 165-166.
215
Idem, p. 167-169.
121
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Practica şi doctrina juridică, au statuat în mod constant că întinderea


despăgubirilor este determinată de principiul reparării integrale a
prejudiciului216. Potrivit art. 1385 alin. (3) C. civ., repararea integrală a
prejudiciului presupune acoperirea pagubei efectiv suferite (damnum emergens)
şi a beneficiului sau câştigului nerealizat (lucrum cessans).
De fapt, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit este o aplicare
in concreto, la domeniul civil, a principiilor generale de echitate şi justiţie, care
trebuie să domine inclusiv raporturile patrimoniale dintre membrii societăţii.
Într-adevăr, nu s-ar putea vorbi despre echitate şi justiţie dacă, prin lege, ar
exista posibilitatea, de principiu, ca victima unui fapt ilicit să beneficieze de
acoperirea numai parţială a prejudiciului suferit.
Repararea în natură a prejudiciului suferit este o cerinţă şi o consecinţă a
principiului reparării integrale a prejudiciului.
Acest principiu rezidă în punerea victimei, sub aspect patrimonial, în
situaţia anterioară săvârşirii faptului ilicit a cărei victimă a fost.
Repararea în natură a prejudiciului poate consta într-o operaţiune
materială sau una juridică.
Din ansamblul formelor posibile ale răspunderii civile, actualul Cod civil
reglementează răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală.
Cele două forme ale răspunderii juridice alcătuiesc o adevărată summa
divisio a răspunderii juridice civile.
Codul civil reglementează următoarele aspecte ale răspunderii civile:
cauze exoneratorii de răspundere (art. 1351-1356); răspunderea pentru fapta proprie
(art. 1357-1371); răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1372-1374);
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375-1380);
repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale (art. 1381-1395).
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea civilă
contractuală este o categorie omogenă, aceasta derivând din neexecutarea totală sau
parţială ori din executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale de către debitor.
În schimb, răspunderea civilă delictuală este o categorie eterogenă,
deoarece, având temeiuri diferite, se prezintă sub diverse modalităţi distincte. De
fapt, disparitatea reglementărilor consacrate acestei forme de răspundere civilă a

216
A se vedea Trib. Suprem, S. civ.: Dec. nr. 812/1976, în C. D. 1976, p.134; Dec. nr.
29/1953, în C. D. 1952-1954, vol. I, p. 95.
122
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

întreţinut ideea unei distincţii radicale între răspunderea juridică contractuală şi


răspunderea juridică delictuală.
Temeiul răspunderii civile, indiferent că este delictuală au contractuală,
este conduita ilicită, ca măsură a conformităţii dintre activitatea umană şi
ordinea de drept. În absenţa conduitei ilicite, răspunderea juridică, în general, şi
cea civilă, în special, nu poate fi declanşată. Toate celelalte elemente, care
caracterizează conţinutul încălcării ordinii de drept, sunt condiţii ale răspunderii
juridice care o pot face operantă (vinovăţia, prejudiciul, legătura de cauzalitate,
inexistenţa unei cauze exoneratoare).
Caracterul ilicit al faptei rezidă în contradicţia ce există între aceasta şi
ordinea juridică, iar vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei şi constă
în conştientizarea faptului că, prin fapta sa, nesocoteşte norme juridice ori
obligaţii contractuale, adică prevede şi urmăreşte sau acceptă producerea unor
consecinţe contrare acestor norme.
După cum s-a mai evocat, în materie civilă, fapta ilicită poate îmbrăca
forma ilicitului contractual şi a celui delictual. Ilicitul contractual constă în
neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, iar cel delictual în
nesocotirea regulilor de conduită prevăzute de lege sau de obiceiul locului.
Facem precizarea că, spre deosebire de Codul civil român de la 1864,
actualul Cod civil stabileşte semnificaţia vinovăţiei şi a modalităţilor acesteia.
Astfel, art. 16 C. civ., sub denumirea marginală „vinovăţia”, dispune
următoarele:
- dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru
faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă;
- fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale
şi, fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat;
- fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei
sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede
rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă;
- culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau
imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o
faţă de propriile interese;
- atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de
săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu
intenţie.

123
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Este lesne de observat că art. 16 C. civ. este inspirat după art. 19 din
vechiul Cod penal și art. 16 din actualul Cod penal.
De asemenea, art. 17 C. civ. reglementează „eroarea comună şi
invincibilă”. În concret, potrivit acestui text, „nimeni nu poate transmite sau
constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva,
împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un
anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând
seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va
produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară
de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. Eroarea comună
şi invincibilă nu se prezumă”. Facem precizarea că dispoziţiile art. 17 C. civ. nu
sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea
reglementează un sistem de publicitate.

SECŢIUNEA 4.3.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI

4.3.1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei


4.3.1.1. Aspecte generale
Săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală în anumite împrejurări,
expres prevăzute de lege, determină lipsa unei trăsături esenţiale pentru existenţa
infracţiunii, de regulă, a vinovăţiei. Pe cale de consecinţă, asemenea fapte,
nefiind considerate infracţiuni, nu atrag răspunderea penală a făptuitorilor.
Codul penal reglementează două categorii de cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, și anume: cauzele justificative și cauzele de
neimputabilitate.
Potrivit Codului penal (art. 19-22) sunt justificative următoarele cauze:
legitima apărare; starea de necesitate; exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligații; consimțământul persoanei vătămate.
În schimb, sunt cauze de neimputabilitate (art. 23-31 C. pen.) următoarele:
constrângerea fizică, constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicația; eroarea; cazul fortuit.

4.3.2. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei


Potrivit art. 11 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, următoarele
cauze înlătură caracterul contravenţional al faptei: legitima apărare; starea de

124
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

necesitate; constrângerea fizică; constrângerea morală; cazul fortuit;


iresponsabilitatea; beţia involuntară completă; eroarea de fapt; infirmitatea.
În temeiul art. 11 alin. (2), minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional. Potrivit alin. (5) din cuprinsul aceluiaşi articol, cauzele care
înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de către instanţa
de judecată. În materie contravenţională, plenitudinea de competenţă revine
judecătoriei, conform art. 31 şi urm. din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
Comparând aceste cauze cu cele prevăzute de Codul penal, observăm că
sunt preluate toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi, în plus, este
instituită „cauza infirmităţii”.

4.3.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în materie


disciplinară
În materia disciplinei muncii, în temeiul art. 263 alin. (2) C. mun., dar şi
ca rezultat al interpretării doctrinare217, sunt analizate, de regulă, următoarele
cauze care înlătură caracterul disciplinar al faptei: executarea unei obligaţii
legale sau contractuale; starea de necesitate; riscul normal al serviciului; cazul
fortuit; forţa majoră.

4.3.4. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în materie civilă


În acest domeniu, potrivit Codului civil, următoarele cauze înlătură
caracterul ilicit al faptei: cazul fortuit (art. 1351); forţa majoră (art. 1351); fapta
victimei sau a terţului (art. 1352); exerciţiul drepturilor (art. 1352); alte cauze de
exonerare (art. 1353).

SECŢIUNEA 3.4.
SANCŢIUNILE JURIDICE

3.4.1. Pedepsele penale


Potrivit doctrinei din domeniu, pedeapsa penală îndeplineşte următoarele
218
funcţii :
– de constrângere, adică de obligare a celui condamnat la suportarea unor
limitări a exerciţiului unor drepturi, precum: privarea de libertatea de circulaţie,

217
A se vedea L. Barac, op. cit., p. 71.
218
A se vedea C. Butiuc, Manual de drept penal. Partea generală, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 233.
125
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, interzicerea dreptului de a alege şi


de a fi ales ori a drepturilor părinteşti, în cazul aplicării pedepsei complementare
a interzicerii unor drepturi etc;
– de reeducare, în sensul că, prin aplicarea şi executarea pedepselor, se
urmăreşte formarea la cel condamnat a unei atitudini pozitive faţă de respectarea
reglementărilor legale, de muncă şi bunele moravuri;
– de exemplaritate, adică de avertizare a celorlalte persoane de a se abţine
de la nesocotirea ordinii de drept;
– de eliminare sau de izolare a condamnatului de mediul său familial şi
social. Această funcţie subzistă numai în cazul pedepselor privative de libertate.
În general, pentru aplicarea unei pedepse penale, trebuie întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
– pedeapsa trebuie prevăzută de legea penală, conform principiului nulla
poena, nullum crimen sine lege (nicio pedeapsă, nicio încriminare în afara legii).
Astfel, potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, „nicio pedeapsă nu poate fi
aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Mai mult, în temeiul art. 73 alin.
(3) lit. h) din Legea fundamentală, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora sunt stabilite prin lege organică”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.
2 C. pen., potrivit cărora „legea prevede care fapte constituie infracţiuni” [alin.
(1)]. De asemenea, „nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă
care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită [alin. (2)];
– pedeapsa trebuie să se aplice numai persoanei care a săvârşit o
infracţiune, adică să fie personală, fiindcă în materie penală este inadmisibilă
răspunderea pentru fapta altuia;
– pedeapsa să fie proporţională cu pericolul concret al faptei săvârşite;
– pedeapsa să fie aflictivă (frustrantă)219 şi moralizatoare pentru
condamnat. Evident, nu îndeplineşte această cerinţă pedeapsa care oferă
condamnatului un confort superior celui anterior aplicării ei şi, pe cale de
consecinţă, nu este realizat scopul educativ al acesteia;
– pedeapsa să fie aplicată nediscriminatoriu, adică în aceleaşi condiţii
legale pentru toţi cei care au săvârşit infracţiuni;
– pedeapsa să fie inevitabilă, adică să fie sigur că persoana va fi
condamnată dacă săvârşeşte o infracţiune.

219
Termenul aflictiv are semnificaţia de a lovi direct pe criminal (în acest sens, a se
vedea Dex, p. 18).
126
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Potrivit art. 53 C. pen., în materie penală sunt următoarele categorii de


pedepse: principale, pedeapsa accesorie și complementare.
Pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă; închisoarea; amenda.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
Pedepsele complementare sunt: interzicerea exercitării unor drepturi;
degradarea militară; publicarea hotărârii de condamnare.
Potrivit art. 66 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a
unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a se afla pe
teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore
sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul
de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite
categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul de a părăsi teritoriul României;
dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; dreptul de a comunica
cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa
de judecată.

4.4.2. Sancţiunile contravenţionale


Potrivit art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sancţiunile
contravenţionale sunt principale şi complementare.
În concret. în temeiul art. 5 alin. (2) din această Ordonanţă, pedepsele
contravenţionale principale sunt următoarele: avertismentul [lit. a)]; amenda
contravenţională [lit. b)]; prestarea unei activităţi în folosul comunităţii [lit. c)].
În schimb, în temeiul art. 5 alin. (3) din acelaşi act normativ, sancţiunile
contravenţionale complementare sunt următoarele: confiscarea bunurilor

127
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

destinate, folosite sau rezultate din contravenţii [lit. a)]; suspendarea sau
anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi [lit. b)]; închiderea unităţii [lit. c)]; blocarea contului bancar [lit. d)];
suspendarea activităţii agentului economic [lit. e)]; retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior,
temporar sau definitiv [lit. f)]; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea
iniţială [it. g)].
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau
complementare.

4.4.3. Sancțiunile civile


Sunt considerate sancțiuni civile, spre exemplu, următoarele: nulitatea
actului juridic, rezilierea sau rezoluțiunea contractului, inopozabilitatea actului
juridic, reducțiunea și caducitatea legatelor. Specific pentru sancţiunile civile220
este faptul că nu acţionează asupra persoanei, ci, de regulă, asupra patrimoniului
ei.

220
Sunt analizate ca sancţiuni civile şi următoarele: nedemnitatea succesorală;
exheredarea; revocarea donaţiilor pentru ingratitudine, decăderea; perimarea şi revocarea.
128