CUPRINS

I.DECIZIA DE FINANŢARE A FIRMEI ……… 3

I.1. Finanţarea pe termen scurt a firmei ……… 3

I.1.1. Surse proprii de finanţare a firmei pe termen scurt ……… 3

I.1.2. Surse atrase (pasive stabile) ……… 5

I.1.3. Surse împrumutate pe termen scurt ………

7
I.1.3.1. Creditul de trezorerie ……… 7

I.1.3.2. Creditul de scont ………

8
I.1.3.3. Costul creditelor pe termen scurt ……… 9

I.2. Finanţarea pe termen lung ……… 10

I.2.1. Surse proprii de finanţare a firmei pe termen lung ……… 11

I.2.1.1. Autofinanţarea ……… 11

I.2.1.2. Aporturi noi la capital ……… 12

I.2.2. Surse împrumutate pe termen mediu şi lung ……… 13

I.2.2.1. Împrumuturile obligatarii ……… 13

I.2.2.2. Împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung ……… 14

I.2.3. Surse închiriate (finanţarea prin leasing) ……… 15

CUPRINS ………. 18

1
 I.DECIZIA DE FINANŢARE A FIRMEI

Obiectul deciziei de finanţare îl constituie selecţia surselor de capitaluri, la cel mai redus cost
al procurării acestora, în condiţii de reducere a riscului. Sursele de procurare a capitalurilor le
vom analiza în continuare în funcţie de tipul activităţii de finanţat, respectiv vom vorbi în
continuare despre finanţarea pe termen scurt, aferentă activităţii curente, de exploatare a
firmei, şi despre finanţarea pe termen mediu şi lung, aferentă investiţiilor realizate de către
firmă. Sursele de finanţare se împart în: surse proprii, surse atrase (datorii de exploatare),
surse împrumutate (pe termen scurt, mediu şi lung) şi surse închiriate (aferente finanţării pe
termen lung).

I.1. Finanţarea pe termen scurt a firmei

Obiectul deciziei de finanţare pe termen scurt îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a

surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării acestora, în condiţii de
reducere a riscului. Se referă la finanţarea a cărei durată este de cel mult un an. Finanţările
pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuntum variază prompt în funcţie de
creşterea sau decreşterea activităţii de la un an la altul, de la un trimestru la altul etc. Studiul
structurării pasivului bilanţului relevă faptul că 40-60% din pasivul firmei este constituit din
datorii pe termen scurt. Această îndatorare este cu atât mai ridicată cu cât firma are
dimensiuni mai mici. Într-adevăr, micile întreprinderi care nu au acces la piaţa financiară
recurg la creditul comercial şi la credite bancare. Mijloacele de procurare a capitalurilor
circulante se împart în trei categorii:

1. surse proprii;

2. surse atrase (datorii de exploatare);

3. surse împrumutate.

I.1.1. Surse proprii de finanţare a firmei pe termen scurt

Acoperirea financiară a activelor circulante cu fonduri proprii, chiar dacă implică

participarea „investitorilor de capitaluri” la proprietate şi la distribuţia profitului net,

2
constituie, totuşi, cea mai sigură sursă de finanţare, determină autonomie financiară şi elimină
riscul retragerii fortuite a capitalurilor. După cum am văzut în capitolul anterior, surplusul de
surse permanente, degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, îl constituie
fondul de rulment. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe
termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt. În mărime absolută, fondul de rulment se
determină în două variante: fie ca diferenţă între capitalurile proprii şi datoriile financiare, pe
de o parte, şi activele imobilizate nete, pe de altă parte, fie ca diferenţă între active circulante
şi datorii pe termen scurt:

FR = Capital permanent – Active imobilizate = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) –

Active imobilizate FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt (Resurse de trezorerie) .
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent care poate fi utilizată pentru
finanţarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent faţă de active
imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de un an, faţă
de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an. Între activele circulante (Ac),
resursele de trezorerie (Rt) şi fondul de rulment (FR) există posibilitatea unei triple corelaţii
din care să rezulte fond de rulment pozitiv, neutru sau negativ, după cum urmează:

1. Dacă FR este neutru, înseamnă că ne aflăm într-o situaţie de echilibru fragil. Deşi
solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, riscul diferit al elementelor de activ sau pasiv
face ca acest echilibru (Ac = Rt) să fie fragil. Realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de
activ poate fi compromisă u şor din cauze diverse: stocuri ce nu se pot vinde din cauza unei
conjuncturi nefavorabile, din cauza supraevaluării anticipate a cererii, din cauze fortuite, de
forţă majoră etc. Aceleaşi greutăţi pot apărea şi în ceea ce priveşte recuperarea unor creanţe
clienţi, producându-se pierderi de lichidităţi din cauza dificultăţilor de trezorerie ale
debitorilor. Aspecte neavenite se pot produce şi în ceea ce priveşte datoriile pe termen scurt.
Creditorii pot face intervenţii pentru accelerarea termenelor de plată în cazul unor greutăţi de
echilibru financiar, nefiind de acord în nici un caz cu prelungirea unor scadenţe. Orice
dereglare care se produce în raport cu lichiditatea anticipată a activelor sau cu exigibilitatea
anticipată a pasivelor poate afecta echilibrul fragil stabilit prin FR = 0. Având în vedere
asimetria riscurilor ce decurg din estimarea anticipată a lichidităţii elementelor de activ şi
exigibilităţii elementelor de pasiv, este necesară formarea unor "lichidităţi suplimentare" care
să joace rolul de marjă de siguranţă şi care să apere echilibrul financiar al întreprinderii
pentru cazuri de nerealizare a activelor circulante.

3
2. În cazul fondului de rulment pozitiv se constată un excedent potenţial de lichidităţi pe
termen scurt, faţă de exigibilităţile potenţiale pe termen scurt. Astfel de situaţie poate fi
rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea
este în măsură să facă faţă tuturor scadenţelor pe termen scurt şi să dispună încă de un stoc
tampon de lichidităţi destinate să anihileze eventuali factori nefavorabili privitor la vânzarea
activelor în viitor sau la onorarea datoriilor pe termen scurt.

3. În cazul fondului de rulment negativ, lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile

potenţiale, ceea ce înseamnă dificultăţi previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe
termen scurt. Recapitulând cele trei corelaţii ale fondului de rulment putem aprecia că: =>
un fond de rulment pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul
financiar al întreprinderii; => un fond de rulment neutru comportă o solvabilitate fragilă care
se poate dezechilibra oricând; => un fond de rulment negativ reprezintă dificultăţi financiare
previzibile pe linia solvabilităţii, ceea ce impune o ameliorare substanţială de finanţare.
Fondul de rulment, ca principală sursă de finanţare a mijloacelor circulante, impune stabilirea
lui astfel încât să nu fie nici sub nici supradimensionat. Se pot stabili următoarele strategii: A.
stabilirea FR care să acopere nevoile medii de active circulante (necesarul financiar al
exploatării), iar pentru diferenţele în plus (faţă de necesarul de vârf) şi în minus (faţă de
necesarul cu volumul de activitate cel mai redus) să se apeleze la: - credite de trezorerie;

- replasarea excedentului de lichidităţi pe termen scurt. B. stabilirea FR deasupra oricărei

oscilaţii trimestriale a necesarului de active circulante (deci deasupra nevoilor medii), ceea ce
înseamnă o atitudine prudentă a firmei, deoarece excedentul (care este un fel de rezervă)
poate fi utilizat la o eventuală creştere a necesarului; această strategie dă naştere unor
lichidităţi prea mari. C. stabilirea FR inferior oscilaţiilor activelor circulante în cursul anului
(deci sub nevoile medii), ceea ce presupune o utilizare permanentă a creditelor de trezorerie;
această strategie nu ţine seama de riscul de a nu avea lichidităţi pentru efectuarea plăţilor. În
concluzie, calcularea fondului de rulment nu permite aprecieri realiste, decât dacă se ia în
considerare gradul de lichiditate a activelor circulante şi gradul de exigibilitate a datoriilor pe
termen scurt. Există întreprinderi cu fond de rulment negativ care manifestă o vitalitate reală
şi solvabilitate permanentă, după cum pot exista întreprinderi cu fond de rulment pozitiv care,
practic, se dovedesc fără capacitate de plată.

4
I.1.2. Surse atrase (pasive stabile)

Sursele atrase reprezintă datorii ale întreprinderii faţă de terţi (furnizori, personal, stat etc.),
atrase pe o anumită perioadă de timp, ca urmare a reînnoirii continue a acestora. Acestea
sunt, practic, nişte împrumuturi pe termen scurt indirecte care se creează prin decalajul de
timp dintre momentul vânzării sau prestării serviciului şi momentul în care beneficiarul îl
plăteşte. Acest tip de datorie este „gratuită”, în sensul că nu se plăteşte în mod explicit o
dobândă pentru aceste surse atrase. Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze
întotdeauna datorii cu scadenţe relaxate (întinse în timp), în raport cu încasările care se vor
căuta să se realizeze foarte repede. Pasivele stabile şi, în principal, creditul furnizor (acordat
de furnizor) sunt o sursă spontană de finanţare şi acestea cresc o dată cu tranzacţiile curente
ale firmei. Creditul comercial nu reprezintă un credit propriu-zis, ci o obligaţie de plată ce
apare pentru o firmă la care data primirii mărfurilor / prestării serviciilor de la furnizori
devansează termenul de plată; rezultă că este un credit implicit acordat între momentul
recepţionării mărfurilor / prestării serviciilor şi momentul plăţii acestora (plăţi amânate).
Creditele comerciale sunt credite acordate de furnizor cumpărătorului şi prezintă următoarele
caracteristici:

• este un tip de finanţare nebancară, deci nu este purtător de dobândă (există posibilitatea
aplicării unor penalităţi de întârziere);

• nu face obiectul vreunui contract de finanţare, ci se derulează conform clauzelor din

contractul de vânzare/cumpărare, de regulă fiind acordat până la 90 de zile;

• este foarte des întâlnit în special în cazul în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii (care nu se
bucură de acelaşi tratament din partea băncilor comerciale, ca şi marile firme).

Creditele comerciale cuprind: - creditul vânzător – reprezintă vânzările de mărfuri pe credit.

Firma va apare în două ipostaze şi anume: cea de împrumutat prin creditele furnizori pentru
echipamente, materiale etc. şi de cea de împrumutător, prin creditele-clienţi pentru produsele
livrate sau lucrărilor executate beneficiarilor săi; - creditul cumpărător – reprezintă plăţile în
avans, şi, în acest caz, firma poate fi atât beneficiară a avansurilor primite de la clienţi, cât şi
plătitoare de avansuri către furnizorii săi. Acestea sunt utilizate în procesele de exploatare cu
ciclu lung de fabricaţie (construcţii, agricultură).

Politica de credit comercial promovată de firmă are o importanţă deosebită în acoperirea

nevoilor curente de exploatare, dacă se are în vedere faptul că, la rândul ei, firma beneficiară

5
a creditului comercial (furnizori) acordă credit comercial clienţilor săi; ca urmare, în bilanţ
trebuie să existe un echilibru între creditul comercial (furnizori) din pasiv şi creanţe (clienţi)
din activ. Creditul comercial, ca principal element al surselor atrase pentru firma beneficiară
(client) este, în acelaşi timp, o garanţie pentru furnizor de a-şi promova vânzările. Deşi acest
tip de credit nu are un cost explicit (nu trebuie plătită dobândă pentru utilizarea sa), el are
totuşi un cost implicit. Deoarece vânzarea pe credit are loc prin acordarea de către furnizor a
unui scont de decontare1 pentru a urgenta plata vânzărilor din partea clienţilor, în cazul în
care clienţii nu profită de acest discount ei pierd suma de bani corespunzătoare acestuia şi
mărimii vânzărilor. Rezultă, deci, că pentru client creditul comercial (creditul furnizor) are un
cost implicit determinat de pierderea scontului de decontare acordat de furnizor, sumă ce ar
putea fi întrebuinţată pentru efectuarea unor plăţi (rambursări de credit, achiziţii de stocuri şi
active imobilizate etc.).

Avantajele creditului comercial în cazul practicării discountului pot fi sintetizate astfel:

(a) este la îndemâna, practic, oricărei firme;

(b) este "gratuit" (în realitate rezultând un câştig prin reducerea preţului de cumpărare care
compensează efortul plăţii la termenul cerut de furnizor);

(c) este flexibil, el putând fi extins conform înţelegerii dintre părţi

(d) nu există restricţii în legătură cu condiţiile acordării. Din aceste motive, firmele gestionate
eficient apelează şi beneficiază de creditul comercial.

I.1.3. Surse împrumutate pe termen scurt

În completarea surselor proprii şi atrase, întreprinderea poate apela la credite bancare pe

termen scurt, cum sunt creditele de trezorerie sau de scont.

I.1.3.1. Creditul de trezorerie

Creditele de trezorerie, denumite şi credite cu caracter general, sunt acelea deschise de bancă
în funcţie de situaţia trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte
creanţe sau alte operaţiuni. Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de
trezorerie, fără alte garanţii deosebite, în vederea acoperirii plăţilor curente. Singura
preocupare a băncii, în afara cunoaşterii bonităţii debitorului, este de a se convinge asupra
solvabilităţii pe termen scurt a acestuia. Creditele de trezorerie sunt acordate de către bănci

6
firmelor, la cererea acestora, pentru acoperirea nevoilor legate de decalajele existente între
cheltuielile şi veniturile din exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare
(sezonalitate, lungimea acestuia etc.) .

Reducere cu caracter financiar, care se acordă debitorului dacă acesta îşi achită datoria înainte
de scadenţă unele decalaje legate de mărimea creditului comercial, întârzieri în livrări etc. În
esenţă, creditele de trezorerie sunt cele care finanţează activitatea de exploatare, fiind o sursă
externă de finanţare a firmei pe termen scurt. Aceste credite, generale, prezintă pentru bancă
un risc relativ important căci adesea ele sunt legate de activitatea curentă a întreprinzătorului
şi nu sunt garantate cu active certe. Ca urmare a riscului comercial inerent oricărui
întreprinzător, spre exemplu, în caz de nevânzare a mărfurilor, banca însăşi trebuie să
analizeze, în momentul acordării creditului, situaţia economică a debitorului spre a se asigura
de lichiditatea acestuia şi deci de posibilităţile sale de rambursare a creditului. Astfel de
credite se acordă în contul curent, prin care se efectuează, de regulă, încasările şi plăţile
societăţilor comerciale şi ale altor agenţi economici. Faţă de perioada precedentă, soldul
creditelor poate fi diminuat prin excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă sau
poate fi majorat pentru acoperirea (prin credite noi) a deficitului de trezorerie rezultat la
finele perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o
limită şi anume cea a unui plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu întreprinderea.
Altfel, depăşirea va fi însoţită de dobânzi şi comisioane penalizatoare. Micşorarea se poate
face până la rambursarea integrală a creditelor în sold. Dincolo de această rambursare,
excedentul de trezorerie poate fi rambursat în valori mobiliare cu scadenţă apropiată.
Volumul creditelor de trezorerie se stabileşte pe baza situaţiei de trezorerie care se întocmeşte
de agentul economic la începutul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul
anterior, a programelor de activitate şi de desfacere potrivit contractelor şi comenzilor de
aprovizionare şi livrare, precum şi a altor documente din care să rezulte evoluţia raportului
între totalul stocurilor şi cheltuielilor, pe de o parte, şi totalul resurselor şi încasărilor, pe de
altă parte, în perioada curentă. Datele din situaţia de trezorerie sunt analizate şi verificate de
banca creditoare, urmărindu-se realitatea acestora, existenţa contractelor şi comenzilor de
aprovizionare-desfacere pe care se fundamentează volumul de încasări şi cheltuieli stabilit. În
finalul planului de trezorerie se determină deficitul sau excedentul de trezorerie. Deficitul de
trezorerie constituie nivelul noilor credite pe care întreprinderea le va solicita în trimestrul
respectiv, peste cele aflate în sold în trimestrul anterior. Excedentul de trezorerie constituie
volumul creditelor care urmează a se rambursa în trimestrul următor.

7
I.1.3.2. Creditul de scont

Scontul este operaţiunea de credit prin care bancherul pune la dispoziţia unui client o sumă
de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la
scadenţă, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse şi a unui comision. Astfel,
fenomenul scontării se referă la vânzarea către băncile comerciale (sau andosarea către terţi)
a efectelor comerciale (titluri de credit) înainte de scadenţă. Scontarea constă în aceea că
beneficiarul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin) poate să-şi transforme creanţa pe
care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte scadenţa. Creditele de
scont se acordă de către băncile comerciale în condiţiile îndeplinirii cumulative a
următoarelor condiţii: - posesorul titlurilor de credit (trate, bilete la ordin etc. ) să fie client al
băncii la care solicită scontarea; - titlul să fie acceptat legal la plată;

- intervalul de timp din momentul prezentării la scont şi scadenţă să nu depăşească 12 luni.

Suma dobânzii se stabileşte în funcţie de valoarea tratei (cambiei), rata dobânzii şi timpul
rămas între momentul scontării până la scadenţa efectului. Se poate afirma că această formă
de credit este din categoria creditelor cu dobândă plătită anticipat de către întreprindere.
Creditul de scont are avantajul că este mai puţin scump, deoarece efectele scontate reprezintă
o garanţie suficientă pentru bancă. Ca dezavantaj se reţine faptul că apelarea la acest credit de
către firmă nu este întotdeauna posibilă din cauză că nevoile de lichidităţi nu coincid
întotdeauna cu portofoliul de efecte deţinut de firmă.

I.1.3.3. Costul creditelor pe termen scurt

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, decizia de finanţare a ciclului de exploatare va face un

arbitraj între creditele de trezorerie şi creditele de scont posibile de mobilizat de la bănci,
pentru acoperirea deficitului de trezorerie. Selecţia unuia sau altuia dintre credite se va face
pe baza analizei temeinice a costului real al acestora, aşa după cum vom arăta în continuare.
Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă un criteriu important în
procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt. În afara cheltuielilor cu dobânzile,
care reprezintă elementul principal al costului creditului, agenţii economici creditaţi mai
suportă şi alte cheltuieli, sub forma diverselor comisioane percepute de bănci, ceea ce face ca,
în final, costul total al creditului să fie mai mare. Astfel, costul explicit (aplicabil) al
creditului este determinat de doi factori: a) rata dobânzii formată din: al) rata dobânzii de

8
referinţă: rata de referinţă a Băncii Naţionale sau rata dobânzii la creditele interbancare
(BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate); a2) prima de risc privind tipul de credite,
mai mare pentru creditele de trezorerie în comparaţie cu creditele de scont (protejate
suplimentar de dreptul cambial); a3) prima de risc privind mărimea întreprinderii, mai mare
pentru întreprinderile mici în comparaţie cu cele mijlocii, respectiv cele mari; b)
comisioanele aferente: bl) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului băncii
pentru creditele acordate, imobilizarea resurselor băncii în credite acordate (fără depozite
primite), cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon prestabilit; b2)
comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, efectelor comerciale
privind viramentele bancare, spezele şi cheltuielile întocmire a documentelor bancare etc.

În general, cuantumul dobânzii de bază plătite de beneficiarii de credite este direct

proporţional cu volumul creditului, durata de folosire şi rata dobânzii:

100360 ⋅ ⋅⋅ = T rCD

în care: D = suma dobânzii; C = volumul creditelor; r = rata dobânzii; T = timpul de

utilizare a creditului. La creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple, ceea
ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăşi dobândă.
Dobânda simplă se percepe asupra întregii sume acordate şi se plăteşte la scadenţă. Pentru
anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda post-calculată, adică suma ei se
varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul anului sau sfârşitul contractului.

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică

volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul contractului de credit; reţinerea ei,
încă de la început, din volumul creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit
efectiv mai mic decât cel aprobat, ducând, astfel, la creşterea ratei efective a dobânzii.

I.2. Finanţarea pe termen lung

În ceea ce priveşte finanţarea pe termen lung a unei firme, aceasta are la dispoziţie trei tipuri
de surse de finanţare:

9
1. surse proprii (atât interne, cât şi externe);

2. surse împrumutate (prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni sau prin contractarea de

credite bancare pe termen mediu şi lung);

3. surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preţ prestabilit, a active lor fixe
(leasing).

I.2.1. Surse proprii de finanţare a firmei pe termen lung

Întreprinderea, în cadrul surselor proprii, are de ales între:

a. autofinanţare (capital intern);

b. aporturi noi la capital (surse proprii externe).

I.2.1.1. Autofinanţarea

În cadrul finanţării globale pe termen lung, finanţarea internă, autofinanţarea, are un rol foarte
important. Întreprinderea, în loc să ceară un aport nou de la asociaţii săi, sau să îşi facă datorii
faţă de terţi, prelevă o parte din mijloacele financiare din resursele pe care le procură din
activitatea proprie. Autofinanţarea reprezintă veniturile nete proprii destinate formării
capitalurilor.

Autofinanţarea cunoaşte mai multe modalităţi de exprimare. Autofinanţarea totală (globală

sau brută) semnifică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile societăţii. Aceasta este alcătuită
din autofinanţare de menţinere şi autofinanţare de expansiune (sau netă). Autofinanţarea de
menţinere (sau de supravieţuire) include sursele din care urmează să se realizeze în viitor
cheltuieli pentru menţinerea potenţialului productiv şi pentru dezvoltarea acestuia. Este
destinată doar unei reproducţii simple, şi se formează din amortizarea pentru înlocuire şi din
profitul destinat menţinerii nivelului de dezvoltare atins. Autofinanţarea de expansiune (sau
netă) finanţează dezvoltarea firmei, permiţând să se lărgească producţia şi să se dezvolte
activitatea firmei şi este formată din amortizarea şi profitul care exced reproducţia simplă şi
sunt destinate majorării patrimoniului. Profitul unei societăţi comerciale pe acţiuni are două
mari destinaţii: distribuiri de dividende şi reinvestire (autofinanţare). Pe de o parte, dacă se ia
decizia de a se distribui dividende, atunci se va diminua suma destinată autofinanţării, însă
această decizie va avea efecte pozitive, din următoarele considerente: creşte fidelitatea
acţionarilor faţă de societate, aceştia îţi vor menţine acţiunile timp îndelungat, fără intenţia de

10
a le vinde, ceea ce va duce la creşterea cursului lor, deci a valorii de piaţă a întregii firme. Pe
de altă parte, decizia de a reinvesti profitul majorează resursele de autofinanţare, dar poate
provoca nemulţumirea unei părţi a acţionarilor, care vor avea tendinţa de a vinde acţiunile
deţinute, ceea ce poate duce la scăderea cursului acţiunilor şi a capitalizării bursiere a firmei.
Putem afirma că procesul de repartizare a profitului este în ultimă instanţă o politică de
lichiditate: dacă se constituie fonduri proprii cresc lichidităţile firmei şi deci posibilităţile de
autofinanţare; repartizări de dividende mai mari conduc la micşorarea lichidităţilor şi deci se
reduce capacitatea de autofinanţare a firmei. Dorinţa de autonomie a unei firme acţionează în
sensul practicării unei autofinanţări mai pronunţate, însă evident că distribuirea de dividende
cu regularitate şi în sume consistente reprezintă un semn favorabil asupra perspectivelor de
dezvoltare ale unei firme. În anumite ţări, legile în vigoare impun firmelor o autofinanţare
minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor. Acelaşi lucru se observă, dar cu caracter
generalizat, în domeniul politicii băncilor de creditare a agenţilor economici numai în măsura
în care prezintă capacitate de îndatorare, adică dispun de fonduri proprii într-un anumit
cuantum. În cazul în care capacitatea de autofinanţare este insuficientă întreprinderea
apelează la surse externe de capital: proprii, prin noi aporturi de capital sau prin subvenţii de
la bugetul statului; împrumutate; închiriate.

I.2.1.2. Aporturi noi la capital

La înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, capitalul este reprezentat de capitalul social şi este
egal ca mărime cu produsul dintre numărul de acţiuni în care este divizat şi valoarea
nominală a acestora. Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanţare prin fonduri
proprii, ca şi autofinanţarea. Deosebirea constă în faptul că în timp ce autofinanţarea este,
practic, o finanţare internă, realizată prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei
părţi a beneficiului, creşterea de capital reprezintă o finanţare externă, prin fonduri proprii
aduse din afara societăţii, de către acţionari. Creşterea capitalului social poate avea ca surse:
¾ noi aporturi în numerar sau în natură ale acţionarilor (determină creşterea efectivă a
capitalului social); ¾ încorporarea rezervelor (reprezintă conversii ale posturilor de pasiv);
¾ conversiunea datoriilor în contribuţii la capitalul social (reprezintă conversii ale posturilor
de pasiv).

Pentru finanţarea investiţiilor interesează numai subscrierea de noi aporturi care determină
creşterea efectivă a capitalului social, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor
de pasiv, fără a determina creşterea surselor de finanţare, deci fără ca firmele să-şi sporească

11
lichidităţile. Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune şi a
profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci dă posibilitatea atribuirii gratuite de
acţiuni noi sau de creştere a valorii nominale a acţiunilor vechi. Creşterea de capital se poate
face prin: ¾ emisiune de acţiuni noi; ¾ majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi
(această modalitate este mai rar practicată). Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni
presupune apelul la acţionarii existenţi şi acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social.
Acest procedeu este greu de realizat, atât datorită dispersiei acţionarilor în teritoriu, cât şi
necesităţii convingerii lor să aducă noi capitaluri. De aceea, cel mai des procedeu este
emiterea de noi acţiuni. Atunci când are loc o suplimentare a capitalului social prin emiterea
de acţiuni noi şi prin punerea lor în vânzare, se realizează un aport de noi capitaluri pentru
firmă. Capitalul va trebui suplimentat la numărul de acţiuni emise înmulţit cu preţul de
emisiune. Preţul de emisiune va trebui să fie mai mic decât cursul vechilor acţiuni pentru a se
asigura succesul operaţiunii de subscriere (dacă preţul de emisiune ar fi mai mare decât cursul
acţiunilor vechi, nimeni nu ar cumpăra noile acţiuni, întrucât ar putea procura de pe piaţă
acţiuni la un preţ mai scăzut). Preţul de emisiune, fiind preţul la care se vând noile acţiuni,
trebuie stabilit între valoarea nominală şi cursul vechi: VN < PE < Cursul vechi unde: VN =
valoarea nominală; PE = preţul de emisiune. Diferenţa dintre preţul de emisiune şi valoarea
nominală se concretizează în prima de emisiune. Aceasta este folosită pentru acoperirea
cheltuielilor ocazionate de emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi. Se înscrie ca o rezervă în
pasivul bilanţului, iar ulterior, se încorporează în capitalul social printr-o nouă creştere de
capital. Valoarea de piaţă (VP) a acţiunilor după creşterea de capital se calculează în funcţie
de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (C) şi valoarea de emisiune a acţiunilor noi (PE)

I.2.2. Surse împrumutate pe termen mediu şi lung

I.2.2.1. Împrumuturile obligatarii

Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni denumite şi credite obligatare reprezintă datorii pe

termen lung, create prin vânzarea de titluri de credit, negociate către public. Prin emisiunea
de obligaţiuni, firma (societate comercială pe acţiuni) face apel la economiile publice, astfel
că solicită

finanţare de la un ansamblu de indivizi (persoane fizice şi juridice) şi nu de la o instituţie

financiară. După cum am văzut într-un capitol anterior, obligaţiunea este un titlu de credit pe
termen lung emis de către o societate comercială pe acţiuni, care poate fi cotat la bursă şi a
cărui rambursare este garantată prin bunuri patrimoniale şi ipoteci. Firma care emite astfel de

12
titluri se angajează să ramburseze la termen sau eşalonat ratele scadente şi să plătească o
dobândă sub forma cupoanelor ataşate titlurilor de credit. Valoarea cuponului = Val.
nominală * Rata cuponului / 100 Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte în funcţie de
necesităţile de finanţare, valoarea de emisiune a unei obligaţiuni putând fi : - egală cu
valoarea nominală (la paritate sau alpari); - mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea
ce le face mai atractive; - mai mare decât valoarea nominală (suprapari), mai rar. Diferenţa
între valoarea de emisiune şi valoarea nominală este prima de emisiune, iar diferenţa între
valoarea rambursată (mai mare) şi valoarea nominală este prima de rambursare.
Rambursarea (amortizarea) unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalităţi: •
prin amortizări constante şi anuităţi variabile – rambursarea se face prin tranşe egale de
împrumut; • prin anuităţi constante şi amortizări variabile – pentru a avea anuităţi constante
este necesar ca rambursările împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variaţia
descrescătoare a dobânzii; • integral la scadenţă – este metoda cel mai des utilizată, deşi are
costul cel mai ridicat, dobânda calculându-se de fiecare dată când se plăteşte, la toată
valoarea împrumutului. Pentru societatea împrumutată, prezintă avantajul dispunerii de
capitalul împrumutat pe toată perioada de acordare a acestuia. Insă, compania capitalizează
acumularea brută realizată din exploatarea investiţiei; • răscumpărare prin bursă – este
interesantă pentru societatea împrumutată atunci când cursul bursier al obligaţiunilor este
inferior valorii de rambursat. Există însă, în multe ţări, limite legale privind numărul de
obligaţiuni răscumpărate. O altă modalitate este conversia în acţiuni, la scadenţa emisiunii de
obligaţiuni. Împrumutul obligatar este un credit accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni,
precum şi statului care pentru obţinerea fondurilor necesare se adresează populaţiei, firmelor,
instituţiilor.

I.2.2.2. Împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung

Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursa de finanţare necesară
desfăşurării, continuării, dezvoltării sau restructurării activităţii acestuia, iar pentru bancă, ca
un plasament cu risc asumat în vederea obţinerii unui profit corespunzător. Debitorul are
obligaţia rambursării sumei împrumutate şi plăţii dobânzii către creditor. Băncile comerciale
oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe termen mediu (1-5 ani) şi, mai rar, pe termen
lung ( > 5 ani). Pentru a primi un credit firma trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de
lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate (bonitatea firmei).

13
Între firmă şi bancă se încheie un contract de creditare prin care se stabilesc: • valoarea
creditului;

• rata dobânzii;

• termenul de rambursare;

• garanţiile;

• perioada de graţie;

• penalizări etc.

Procesul de acordare a creditului se bazează pe metoda analizei financiare complexe a celui

ce contractează împrumuturi de la bancă, care dă posibilitatea interpretării cât mai reale a
datelor în evoluţia lor, alături de metodele şi tehnicile de analiză previzională a prognozei
fluxurilor de numerar, a capacităţii de rambursare a creditelor. Cea mai concludentă
modalitate de studiere a activităţii agenţilor economici este analiza situaţiei financiare, care
înseamnă a pune un diagnostic general privind sănătatea unei firme. Culegerea datelor
necesare elaborării acestui tip de analiză se face din documentele de bază ale unei societăţi şi
se finalizează prin calcularea anumitor indicatori. Pentru sintetizarea acestor indicatori,
băncile sunt cele mai avansate între entităţile economice care utilizează metoda „scoring”2.
Pe baza calculelor care se efectuează şi a grilelor băncii se acordă un punctaj în funcţie de
care firma solicitatoare este catalogată în una din cele 5 categorii. Firmele de categoria A au
prioritate în acordarea creditelor, deoarece sunt firme cu activitate economică rentabilă, care
îşi pot rambursa creditele, iar cele din categoria B sunt cele cu activitate economică bună în
prezent, dar în perspectivă pot apărea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E, nu
sunt admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slabă, ele neputând să justifice
rambursarea creditelor.

I.2.3. Surse închiriate (finanţarea prin leasing)

Leasing-ul este o formă de finanţare pe termen mediu şi lung. Leasing-ul a apărut în S.U.A. şi
s-a afirmat ulterior şi în ţările Europei Occidentale. În esenţă, leasingul este o formă de
închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de
echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu
doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători. Leasing-
ul este, aşadar, o formă specială de închiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care

14
beneficiarul (chiriaşul, utilizatorul) deţine toate drepturile ce reies din deţinerea bunului, mai
puţin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le primeşte, beneficiarul
leasingului plăteşte o rată de leasing (redevenţa sau chiria) care cuprinde: amortismentul
anual, dobânda, comisionul pentru efectuarea serviciului de închiriere, prima de risc.
Aşadar, la operaţiunile în leasing sunt angajaţi 3 agenţi:

• furnizorul bunului;

• societatea de leasing;

• utilizatorul bunului (firma creditată).

Societatea de leasing, în calitate de locator, încheie două contracte:

• contract de vânzare – cumpărare cu furnizorul de bunuri desemnat de utilizator, societatea

de leasing devenind proprietarul bunurilor;

• contract de leasing cu utilizatorul (firma), prin care îi conferă acestuia dreptul de folosinţă
asupra bunului.

La sfârşitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din următoarele variante:

• să devină proprietar al activului fix, la un preţ avantajos (valoare reziduală); • să înapoieze

bunul către proprietar;

• să reînnoiască contractul de leasing. Acest tip de credit, deşi presupune costuri relativ
ridicate, este avantajos în sensul că pot apela la el şi firme mai modeste.

Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, autovehicule, echipamente

electronice de calcul, aparate de măsură, maşini-unelte etc. (în general, bunuri de folosinţă
îndelungată). În ultima perioadă, leasing-ul a cuprins sectorul imobiliar. Există mai multe
forme de leasing:

a) leasing direct realizat prin finanţare chiar de către producător / furnizor;

b) leasing indirect ce presupune existenţa unei societăţi de leasing specializate care preia
funcţia de creditare, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din operaţiune;

c) forme speciale de leasing:

15
• leasing-back Æ este operaţiunea prin care proprietarul unui bun vinde produsul unei
societăţi de leasing şi îl închiriază de la aceasta printr-un contract de leasing. Scopul unei
asemenea operaţiuni este de a transforma activele imobilizate în lichidităţi;

• time-sharing Æ este o formă adoptată în practică din considerente de rentabilitate

economică, ca urmare a costului ridicat al unor utilaje şi a uzurii morale rapide a acestora.
Sistemul time-sharing reprezintă închirierea unui bun pe timpi partajaţi simultan către mai
multe întreprinderi;

• leasing-ul experimental Æ reprezintă închirierea pe perioade scurte de câteva luni a unor

maşini şi utilaje, de obicei, cu condiţia ca la sfârşitul perioadei, acestea să fie achiziţionate de
către clienţi dacă respectă cerinţele impuse sau să fie restituite producătorilor pentru
remedierea unor neajunsuri.

Avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finanţarea integrală a unei
investiţii din fonduri exterioare, întreprinderea nedispunând de fondurile proprii necesare.
Sub acest aspect, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, de care se
lovesc întreprinderile create recent sau aflate în expansiune rapidă. Şi nu numai atât, el
permite şi realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi utilizate în alte scopuri mai
rentabile. Dar acest avantaj trebuie pus în balanţă cu costul relativ ridicat al operaţiunii, dacă
se compară baremul de leasing cu procentul dobânzilor creditelor pe termen mediu şi lung
sau cheltuielile pe care le antrenează cele două moduri de finanţare. Dezavantajul costului
ridicat poate fi compensat, cel puţin parţial, prin transferarea de impozit: clientul înregistrează
ratele de leasing drept cheltuieli şi diminuează în acest fel nivelul venitului anual impozabil.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de finanţări.

16
 CUPRINS

1. https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/decizii-de-finantare-pe-termen-lung-
finante-264587.html
2. http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2009-01/3_DOBROTA_GABRIELA.pdf
3. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/finante/decizia-de-finantare-a-intreprinderii-pe-
termen-scurt-256678.html

17