GHIDUL UNEI VIEŢI RAŢIONALE

Ediţia a III – a, complet revizuită şi cu informaţii la zi

pentru secolul XI

Albert Ellis, Ph.D.

şi
Robert A. Harper, Ph.D.
Dedicată lui Janet L. Wolfe şi Mimi Harper, incredibilelor noastre
partenere, care ne-au ajutat timp de mulţi ani.

2
 Mulţumiri
Le mulţumim lui: Raymond J. Corsini, Dr. Frances Harper Corbett, Rhoda
Winter Russell, şi Brooking Tatum, care au citit proiectul original al cărţii, aducând
comentarii critice şi sugestii de mare valoare.
Îi mulţumim, de asemenea, lui Robert H. Moore, pentru contribuţiile aduse
ediţiei revizuite a cărţii; talentatului publicist Melvin Powers, care a făcut din „Ghidul
unei vieţi raţionale” una dintre cele mai bine vândute cărţi, timp de mulţi ani. Lui
Janet L. Wolfe, Director Executiv şi lui Dominic DiMattia, Director Executiv Adjunct
al Institutului de Terapie Raţional Emotivă şi Comportamentală Albert Ellis din New
York, ei fiind cei care au promovat, realmente, cartea celor din domeniul sănătaţii
mentale şi publicului larg.
Mulţumim tuturor acestora şi multor alţi parteneri cu care am lucrat pe
parcursul anilor. Rămâne totuşi, în mâna autorilor responsabilitatea deplină acordată
conţinutului acestei carţi.

3
 Cuprins
Mulţumiri 1
Introducere 4

1 Cât de departe puteţi merge cu terapia auto-administrată? 7

2 Aşa cum gândiţi aşa vă şi simţiţi 13
3 Vă simţiţi bine gândind corect 18
4 Cum vă creaţi emoţiile 22
5 Cum să gândiţi pentru a scăpa de problemele emoţionale 31
6 Recunoşterea şi reducerea comportamentului nevrotic 38
7 Cucerirea influenţelor din trecut 48
8 Este raţiunea întotdeauna rezonabilă? 57
9 Refuzul de-a vă simţi cuprinşi de disperare 69
10 Atacarea nevoii de aprobare 79
11 Reducerea fricilor exagerate de eşec 90
12 Cum să puneţi punct învinovăţirii şi să începeţi să trăiţi 99
13 Simţiţi-vă frustraţi, dar nu deprimaţi sau înfuriaţi 104
14 Controlul propriului destin emoţional 119
15 Cucerirea anxietăţii şi a panicii 125
16 Dobândirea auto – disciplinei 135
17 Rescrierea istoriei personale 143
18 Acceptarea şi înfruntarea realităţii nemiloase 150
19 A vă depăşi inerţia şi a vă implica în mod activ 158
20 Abordări raţionale adiţionale pentru o viaţă bună 162
21 Abordări emoţionale şi comportamentale adiţionale pentru o
viaţă bună 173
22 Dovezi care sprijină principiile şi practica Terapiei
Raţional Emotive şi Comportamentale 183
23 Dobândirea profundă a filosofiilor raţionale pentru a deveni
mai puţin tulburaţi şi mai puţin vulnerabili la tulburări 186
Referinţe selectate
Index

4
 Introducere
Considerăm şi în prezent că „Ghidul unei vieţi raţionale” rămâne a fi o carte
revoluţionară. Când a apărut pentru prima dată în 1961, a fost printre primele cărţi
scrise de doi psihoterapeuţi cu experienţă şi reputaţie, create special pentru a-i învăţa
pe oameni cum să facă faţă în mod eficient problemelor cu care aceştia se confruntau.
Asta cu mult timp înainte ca alte cărţi dedicate publicului larg, precum Your
Erroneous Zones şi The Road Less Traveled să fi apărut.
Cu puţin timp înainte, anticipasem deja tendinţa de a se populariza cărţile de
self-help (autoajutorare), încă de când unul dintre noi (A.E.) a scos, în 1957, cartea
How To Live With a „Neurotic” şi în 1960 The Art and Science of Love, realizând
împreună în 1961 A Guide to Successful Marriage, chiar înainte de-a scrie „Ghidul
unei vieţi raţionale”. Cu toate acestea, cărţile pe care le-am scris anterior au abordat
doar anumite aspecte limitate în legătură cu tulburările emoţionale şi nu au acoperit o
gamă largă de probleme. Mai mult decât atât, aceste cărţi au prezentat doar o parte din
noul model de Terapie Raţional Emotivă şi Comportamentală (Rational Emotive
Behavior Therapy - REBT), pe care eu (A.E.) l-am creat la începutul anului 1955.
„Ghidul unei vieţi raţionale” a depăşit cu mult primele noastre cărţi, devenind,
pentru publicul larg, cea mai influentă şi cea mai frecvent menţionată lucrare despre
REBT. Alături de cartea Reason and Emotion in Psychotherapy (adresată, în mare
parte, terapeutului profesionist), acestea două au devenit nişte clasice ale domeniului.
De-a lungul anilor, am primit mii de scrisori şi complimente personale în favoarea
utilităţii acestei cărţi. Sute de terapeuţi şi-au îndemnat clienţii să o citească. Multe din
sugestiile principale au fost copiate sau parafrazate în alte scrieri, cu sau fără
aprobare. Foarte bine! Pentru că scopul nostru rămâne în continuare să folosim
înţelepciunea cea mai potrivită pentru a schimba „natura umană” şi să o facem
disponibilă (prin intermediul reviziilor şi completărilor), tuturor persoanelor cu
probleme din ziua de azi.
Credem, de asemenea, în aspectele educative ale psihoterapiei, ca şi parte a
teoriei şi practicii REBT-ului. Nu respectăm cu precizie modelul medical obişnuit,
care consideră că problemele emoţionale sunt maladii sau aberaţii, curabile doar cu
ajutorul unei persoane din exterior (un terapeut), care să le spună oamenilor ce este în
neregulă cu ei şi ce trebuie să facă pentru a-şi îmbunătăţii condiţia. Nu ne luăm nici
după modelul condiţionării (folosit atât de psihanalişti cât şi de behavioriştii clasici),
care pretinde faptul că oamenii sunt perturbaţi de influenţele timpurii, şi din acest
motiv ei trebuie să fie recondiţionaţi de cineva din afară, de un terapeut care să se
poarte cu ei ca un părinte şi să îi îndemne, într-un oarecare fel, spre noi modele de
comportamente.
Urmăm, în schimb, modelul umanist, educativ, care susţine faptul că oamenii
au, chiar de mici copii, posibilitatea de a alege dintre mai multe opţiuni, chiar dacă ei
nu recunosc că au această posibilitate. De fapt, mult din „condiţionarea” lor constă în
auto-condiţionare. Prin urmare, un terapeut, un profesor sau chiar o carte îi poate ajuta
să vadă diferite alternative benefice, din care să aleagă cum să se reeduce şi să se
perfecţioneze, astfel încât să îşi minimalizeze problemele emoţionale pe care şi le-au
creat. De aceea, REBT dezvoltă în permanenţă, diferite metode educative pentru a le
demonstra oamenilor ce modele de comportamente dezadaptative folosesc şi ce pot
face pentru a le schimba. Încă de la început, REBT a folosit metodele obişnuite de
terapie: cele individuale şi de grup. Dar, utilizează şi: workshopuri de mare întindere,

5
cursuri intensive, prelegeri, seminarii, demonstraţii publice de terapie, înregistrări
video, filme, poveşti, cărţi, pamflete, şi alte prezentări mass media pentru a le arăta
oamenilor greşelile, frecvente, pe care le fac atunci când, în mod inutil, se perturbă, şi
pentru a-i învăţa ceea ce pot să facă, în schimb, pentru a deveni mai puternici din
punct de vedere emoţional.
Cu toate că există sute de terapeuţi în lume, care folosesc acum metodele
REBT, şi cu toate că aceşti terapeuţi au ajutat, pe parcursul a patru decenii, zeci de mii
de oameni, se pare că, de multe ori, acest număr şi-a redus din simptomele nevrotice
citind Ghidul şi alte pamflete şi cărţi despre REBT. Din nou: foarte bine! Ar fi
minunat, dacă noi şi alţi autori am putea menţine acest ajutor şi dacă am reuşi să îi
îndrumăm pe terapeuţi spre rezultate mai bune şi mai rapide cu clienţii lor. Până
atunci, ceea ce putem face este să continuăm să încercăm!
Iar acum să ne reântoarcem la această nouă ediţie a Ghidului. Am adăugat un
nou aspect revoluţionar. Încă de la început REBT-ul a fost o formă de „terapie
semantică”. Diferiţi cercetători, precum şi dr. Donald Meichenbaum, au accentuat
acest aspect al terapiei – iar noi suntem de acord cu el. REBT a dovedit oamenilor,
într-un mod unic, că, spre deosebire de alte animale, ei îşi spun tot felul de lucruri
normale şi mai puţin normale. Credinţele, atitudinile, opiniile şi filosofiile lor de viaţă
iau, deseori, forma unor propoziţii internalizate sau a unor auto-verbalizări. Prin
urmare, ei îşi pot schimba emoţiile şi comportamentele care le sunt dăunătoare, dacă
îşi descoperă, îşi dispută şi acţionează împotriva acestor filosofii interne. Această
teorie a fost revoluţionară atunci când am descris-o în prima ediţie a Ghidului. De
atunci, a fost susţinută, fără a exagera, de sute de cercetări, majoritatea indicând că
atunci când oamenii îşi schimbă credinţele sau filosofiile despre ceva anume, emoţiile
şi comportamentele lor se schimbă şi ele, în mod semnificativ. REBT este iniţiatorul
primei Terapii Cognitiv Comportamentale moderne (Cognitive Behavior Therapy –
CBT); REBT şi CBT sunt, probabil, în prezent, formele de terapie cu cel mai mare
succes în lume.
Minunat! Dar practicând REBT-ul timp de două decenii, şi incluzând în el
câteva din învăţămintele lui Alfred Korzybski şi a semanticiştilor generali, am ajuns
acum să îi putem ajuta, într-o măsură şi mai mare pe clienţii noştrii – şi pe cititorii
acestei cărţi – să devină conştienţi de un aspect dăunător particular al auto-verbalizării
– şi anume suprageneralizarea.
Vă vom prezenta, în continuare, câteva modalităţi obişnuite prin care îi ajutăm
pe clienţi cum să nu mai facă suprageneralizări.
Când aceştia afirmă „Nu pot să nu mă îngrijorez” sau „Îmi este imposibil să
ţin un regim alimentar”, încercăm să îi ajutăm să îşi schimbe credinţele astfel încât să
spună „Pot să nu mă îngrijorez, dar până acum nu am reuşit,” şi „Mi se pare foarte
dificil, să ţin un regim alimentar, dar nicidecum imposibil!”
Ori de câte ori oamenii spun „Mă descurc întotdeauna prost în situaţiile
sociale,” încercăm să îi ajutăm să schimbe în „Mă descurc, de multe ori, prost în
situaţiile sociale.”
Atunci când clienţii insistă asupra faptului că „Ar fi groaznic să îmi pierd locul
de muncă!” sau „Ce teribil este să fi respins!” încercăm, să îi facem să gândească, în
schimb, „Ar fi foarte supărător dacă s-ar întâmpla să-mi pierd locul de muncă” sau
„Este vizibil dezavantajos când când sunt respins.”
Când clienţii afirmă că „Sunt o persoană inadecvată pentru că m-am
comportat într-un mod incompetent” sau „Sunt un individ fără valoare pentru că m-
am comportat atât de urât cu Smith,” îi ajutăm să spună, în schimb „Este foarte
neplăcut când mă comport într-o manieră incompetentă, dar faptul că s-a întâmplat

6
aşa, nu mă face să fiu o persoană groaznică.” Şi: „Am un comportament urât atunci
când îl tratez pe Smith atât de rău, dar, cu toate acestea, nu pot să mă evaluez atât de
uşor, pe baza comportamentelor mele, ca fiind un individ valoros sau nevaloros.”
Când oamenii susţin „Nu sunt deloc bun la aritmetică,” îi ajutăm, în schimb, să
spună „Până în prezent m-am descurcat prost la aritmetică. Dar, acest lucru nu
înseamnă că e imposibil să mă descurc mai bine în viitor.”
Dacă clienţii pretind lucruri de genul „Am nevoie de dragoste!” încercăm să îi
ajutăm să gândească în schimb „Vreau foarte mult să am parte de dragoste, dar nu am
nevoie de ea, în mod absolut, şi pot să supravieţuiesc şi să fiu fericit şi fără ea.” Când
aceştia susţin „Trebuie să am un trai de viaţă ridicat şi nu suport când nu se întâmplă
aşa ceva” încercăm să îi facem să creadă, „Îmi doresc foarte mult sau mi-ar plăcea să
am un trai de viaţă ridicat şi aş considera că este un mare dezavantaj să nu am aşa
ceva. Dar, cu siguranţă, aş putea suporta acest lucru!”
Atunci când clienţii consideră că „Ar trebui să gândesc raţional” îi ajutăm să
îşi schimbe acest tip de gândire în „Mă voi simţi cu siguranţă mai bine dacă voi gândi
raţional.”
Dacă oamenii spun „Acel lucru mă face anxios” sau „Tu mă faci nervos”, îi
ajutăm să vadă că „Eu fac ca acel lucru să mă îngrijoreze”şi „Eu m-am enervat în
legătură cu comportamentul tău.”
În a doua ediţie a Ghidului – pe care l-am denumit „Noul ghid al unei vieţi
raţionale” – l-am urmat pe David Bourland Jr., un important continuator al muncii lui
Korzybski, şi am folosit limbajul E-prime, o formă de engleză, care omite toate
formele verbului „A fi”. Aşadar, am tradus „Sunt un ratat” în „Am avut eşecuri” şi
„Părinţii mei sunt groaznici” în „Părinţii mei fac de multe ori diferite remarci critice şi
câteodată se comportă groaznic.” Prin folosirea limbajul E-prime oamenii sunt ajutaţi
să îşi corecteze stilul de a face suprageneralizări şi gândirea absolutistă. Oricum, aşa
cum am specificat şi în Noul ghid, faptul că utilizăm doar limbajul E-prime nu ne
ajută să prevenim toate tipurile de suprageneralizări. Am constatat că deşi, engleza
scrisă de noi, le-a fost de ajutor multor cititori, a fost, totuşi, considerată ciudată şi
prea complicată. Cu toate că nu am abandonat, de tot, limbajul E-prime, ne-am
reântors în această ediţie a Ghidului la limbajul obişnuit.
Ceea ce am mai făcut cu această a treia ediţie, a fost să o extindem, să îi
aducem informaţii la zi, având speranţa că vor urma multe alte decenii de prezentări
clare, în formate utile de self-help (autoadministrate), ale principiilor de bază ale
Terapiei Raţional Emotive şi Comportamentale. Vă dorim o citire plăcută – şi o viaţă
fericită!
Albert Ellis, Ph.D.
Albert Ellis Institute for Rational
Emotive Behavior Therapy
45 East 65th Street
New York, NY 10021-6593
(212) 535-0822
Robert A. Harper, Ph.D.
Washington, DC

7
Capitolul 1

Cât de departe puteţi merge

cu terapia autoadministrată?

Oamenii spun adesea „Uite ce este, să presupunem că, într-adevăr, principiile Terapiei
Raţional Emotive şi Comportamentale funcţionează. Să presupunem că, aşa cum
susţii, poţi, într-adevăr, să înveţi aproape orice fiinţă inteligentă să nu se mai simtă, în
legătură cu aproape orice, atât de nefericită. Dacă acest lucru este adevărat, de ce nu
pui teoriile tale într-o carte, oferindu-ne, astfel, şansa să le citim. În acest mod, am
salva o cantitate mare de timp, nu ar mai fi atât de mare osteneala, şi nici nu am mai
cheltui atâţia bani mergând la psihoterapie.”
În mod obişnuit nu suntem de acord cu acest lucru. Scoatem în evidenţă faptul
că terapia autoadministrată este în mod evident limitată. Oricât de clar am prezenta
principiile de self-help (autoajutorare), deseori oamenii nu le înţeleg corect sau le
distorsionează. Aceştia citesc în sugestiile oferite de noi ceea ce ei vor să citească – şi
ignoră unele dintre cele mai importante particularităţi. Simplifică foarte mult, elimină
majoritatea „dacă-urilor”, „şi-urilor” şi „dar-urilor” şi aplică în mod neatent ideile
noastre, formulate cu grijă pentru aproape orice persoană aflată în orice situaţie.
Mai rău decât atât, mulţi dintre cititori, spun vorbe goale atunci când se referă
la beneficiile pe care le-au adus cărţile citite. Ne spun şi ne scriu mereu fraze de
genul: „Pur şi simplu nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru că aţi scris acea minunată
carte! O recitesc mereu, găsind-o de foarte mare ajutor.” Dar când vorbim mai detaliat
asupra acestui lucru, descoperim că au respectat foarte puţin „minunata noastră carte”
– sau că au făcut exact opusul a ceea ce noi am încurajat să se facă.
Psihoterapia obişnuită asigură în mod sistematic şi periodic verificări pentru a
urmări dacă clientul înţelege corect mesajul transmis de terapeut. Terapeutul REBT,
printr-un stil activ – directiv propriu, vă clarifică ce probleme emoţionale aveţi, şi
totodată vă atrage atenţia asupra faptului că dacă doriţi să depăşiţi aceste probleme ar
fi de preferat să realizaţi că modul în care gândiţi şi acţionaţi nu este adaptativ
propriilor dumneavoastră interese; că ar fi bine să vă disputaţi cu convingere
credinţele iraţionale de bază şi să începeţi să vă manifestaţi într-un mod mai raţional.
Ei vă îndeamnă spre schimbare.
După câteva şedinţe de REBT s-ar putea să spuneţi „Mă rog, cred că înţeleg în
mare parte ceea ce vreţi să spuneţi. Voi încerca să-mi descopăr şi să-mi disput ideile
care-mi sunt dăunătoare şi cu ajutorul cărora continui să-mi întreţin problema
emoţională.” Şi chiar încercaţi acest lucru, şi în foarte scurt timp (poate chiar până la a
doua şedinţă) vă daţi seama de progresele semnificative pe care le-aţi făcut. De
exemplu, aţi putea mărturisi ceva de genul cum a spus Tom V. „Consider că este un
lucru grozav! Am făcut exact ceea ce mi-aţi spus să încerc să fac. În loc să mă las
umilit, ca de obicei, de către soţia mea pentru faptul că vin la acest tratament şi pentru
că dau bani pe el, mi-am amintit ce mi-aţi spus şi mi-am zis: `Ce crede că rezolvă cu
furia ei? Pun pariu că, probabil aşa cum a sugerat Dr. Ellis, ea are anumite slăbiciuni

8
bine ascunse, şi datorită acestora, se leagă de mine, încercând să se simtă puternică în
acest fel. Dar de data aceasta refuz să o iau în serios şi să mă tulbur din cauza
slăbiciunii ei.` Şi am reuşit. Nu am lăsat-o să mă necăjească.”
„Bravo!” i-m spus eu (A.E.) atunci, crezând că probabil acest client chiar a
început să se gândească la credinţele pe care le are în legătură cu el şi cu soţia sa, să şi
le pună la îndoială şi să se manifeste mai raţional. „Şi după aceea, când nu ai lăsat ca
vorbele ei să te deranjeze, ce ai făcut? Cum te-ai comportat cu soţia ta?”
„Ooo, a fost uşor!” mi-a spus clientul. „Mi-am zis, iarăşi, în gând– exact cum
mi-aţi spus dumneavoastră. - `Uite cum stă treaba, nu-i voi mai permite acestei femei
nevrotice să mai scape atât de uşor cu lucrurile astea. M-am săturat!` Şi am chiar
acuzat-o. Nu mi-a mai fost frică, ca de obicei, şi i-am spus tot ceea ce cred despre ea:
cât de stupid consider că se comportă, că până şi dumneavoastră aţi fost de acord cu
faptul că îmi aduce numai necazuri, şi i-am mai spus că dacă mai continuă mult în
acest mod îi voi da un pumn în gură şi o voi pune să-şi înghită dinţii. Ooo, chiar i-am
zis-o! Exact cum mi-aţi spus dumneavoastră.”
„Aşa am făcut? Ţi-am spus eu să faci aşa?” l-am întrebat eu îngrozit. Iar pe
parcursul următoarelor şedinţe, am utilizat cu grijă cele mai simple exemple pentru ca
Tom să le poată înţelege, şi – într-un final – am reuşit să-l fac să înţeleagă ceea ce am
vrut să spun. Că este bine, într-adevăr, să îşi pună întrebări legate de motivele pentru
care soţia lui se înfurie atât de des şi că nu trebuie să îi ia dezaprobările prea în serios.
Dar, că poate, de asemenea, să înveţe să nu o învinovăţească pentru accesele ei de
furie, să încerce să o accepte aşa cum este, împreună cu furia ei şi să o ajute într-un
mod cât mai empatic pentru a învinge această stare, dacă este posibil. Dacă, în
decursul unei perioade destul de lungi de timp, eforturile lui nu vor da nici un rezultat,
Tom, va trebui, să accepte, în mod realist că acest comportament deficitar al soţiei lui
este posibil să continue, şi că va trebui să aleagă dacă doreşte sau nu să mai rămână
alături de ea.
În cele din urmă, Tom a învăţat cum să gândească şi cum să se comporte într-
un mod mult mai raţional; dar acest lucru a fost posibil doar după mai multe
învăţăminte REBT, după unele recăderi şi reâncercări de aplicare a acestor
învăţăminte înţelese prin prisma lui.
Psihoterapia ajută pentru că este repetitivă, experimentală şi corectivă. Nici o
carte, casetă sau serii de prelegeri nu poate să o înlocuiască pe deplin. În consecinţă,
noi, autorii acestei cărţi, practicăm terapia individuală şi de grup şi formăm şi alţi
terapeuţi. Nu ne aşteptăm ca majoritatea oamenilor cu probleme emoţionale să
reuşească să şi le rezolve de unii singuri, fără a face apel la un terapeut competent. Ce
bine ar fi dacă s-ar putea face acest lucru. Dar trebuie să fim realişti: aşa ceva se
întâmplă în foarte puţine cazuri.
Şi acum să aruncăm o privire de cealaltă parte a gardului. În timp ce
majoritatea oamenilor cu probleme emoţionale nu beneficiază prea mult de pe urma
citirii şi ascultării materialelor de self-help (autoadministrate), există câţiva care sunt
în mare măsură ajutaţi. Să luăm cazul lui Stan, un inginer în vârstă de cincizeci de ani,
care a venit la mine (A.E.) după ce mi-a citit cartea How to Live With a „Neurotic.”
Stan avea o soţie cu probleme evidente, care fusese foarte dificilă pe parcursul celor
douăzeci şi opt de ani de căsnicie. Mi-a mărturisit că, până când a citit cartea, era în
permanenţă nervos pe ea. După ce a citit-o de două ori, aproape întreaga lui furie a
dispărut, trăind calm alături de ea, cu toate că nu pe deplin fericit, dedicându-se mai
mult protejării celor trei copiii, de comportamentele ei ciudate.

9
 „M-a ajutat în special un anumit pasaj din carte” a mărturisit el. „După ce am
citit şi recitit pasajul acela de mai multe ori, aproape întreaga mea furie faţă de soţia
mea părea că se dizolvă, ca prin magie. M-a impresionat foarte tare.”
„Şi care a fost pasajul acela?” am întrebat eu.
„În capitolul dumneavoastră despre cum să trăieşi cu o persoană care are
tulburări severe, spuneaţi aşa: `În regulă. Aşadar, Jones vine beat în fiecare seară şi se
comportă gălăgios. Şi cum te aştepţi să se comporte un beţiv – ca şi cum ar fi treaz?`
Lucrul acesta m-a izbit. Şi m-am întrebat:`Cum te aştepţi să se comporte soţia ta
nebună – ca şi o persoană sănătoasă?` Aceasta a fost soluţia! Vă vine să credeţi, că de
atunci încoace m-am comportat mult mai diferit şi mult mai raţional.”
Din ceea ce văd eu, Stan s-a comportat, într-adevăr, mult mai raţional de când
a îndrăgit atât de mult formularea respectivă – cu toate că, din punct de vedere tehnic,
atât el cât şi cartea au realizat, oarecum, o greşeală. Deoarece nu există o astfel de
persoană beţivă – ci doar cineva care bea frecvent sau care se comportă ca o persoană
în stare de ebrietate. Şi, în acelaşi mod, nimeni nu e nebun – noi oamenii ne
comportăm doar, în anumite situaţii, nebuneşte. Atunci când utilizăm termeni precum
persoane beţive sau nebune, facem, în mod neglijent, suprageneralizări. Insinuăm că
un individ care bea prea mult va fi întotdeauna aşa şi va face numai acest lucru, şi că
o persoană care se comportă nebuneşte se va comporta în mod inevitabil în acest fel.
Acest lucru este fals! „Beţivii” pot să se lase de băutură – uneori chiar definitiv.
Precum „oamenii nebuni” pot, deseori, să se educe pentru a nu se mai comporta atât
de nebuneşte.
Totuşi, cititorul cărţii How to Live With a „Neurotic” a început să vadă un
lucru foarte clar, şi anume: Nu vă aşteptaţi ca oamenii care se comportă, des, ca cei
aflaţi în stare de ebrietate să fie perfect dezmeticiţi. Şi nici de la cei care manifestă,
frecvent, comportamente nebuneşti să nu vă aşteptaţi să se comporte în mod raţional.
După cum le amintesc mereu clienţilor mei, drumul spre iad este pavat cu expectanţe
nerealiste!
Un alt caz este şi mai impresionant. Bob, unul dintre clienţii mei (R.A.H.), a
petrecut un an şi jumătate în spital, fiind diagnosticat cu schizofrenie de tip paranoid.
A lucrat apoi în folosul comunităţii, timp de cinci ani, şi s-a descurcat remarcabil de
bine. A avut grijă nu numai de familia lui, dar i-a ajutat, de asemenea, foarte mult şi
pe alţi oameni cu diferite tulburări.
Doar că Bob, continua să aibă probleme. Timp de câţiva ani nu a vorbit deloc
cu părinţii lui (care aşa cum era de aşteptat aveau propriile lor probleme de
personalitate). A fost pe punctul de-a divorţa de soţia sa. Era anxios atunci când
trebuia să abordeze alţi oameni de teama de a nu vorbi cu ei despre situaţii de natură
intimă sau stânjenitoare, menţinându-se, astfel, la distanţă faţă de ei. Se comporta în
multe privinţe în mod defensiv şi nervos.
Şi apoi s-a făcut ziuă: La câteva săptămâni după ce a parcurs articolul „An
Impolite Interview with Albert Ellis” din revista iconoclastică The Realist, şi după ce
a mai citit alte câteva lucrări importante despre Terapia Raţional Emotivă şi
Comportamentală, publicate în diferite reviste, Bob a trecut prin nişte schimbări pe
plan mental „genul de schimbări pe care nu le-am mai simţit vreodată.” Apoi, a
considerat, următoarea particularitate, ca fiind adevărată: „Nu oamenii şi lucrurile
sunt cele care ne tulbură. Mai degrabă, ne tulburăm crezând că aceste lucruri ne pot
tulbura.”
Această „formulă anti-nefericire”, precum a denumit-o Bob, i-a schimbat
complet viaţa. Într-un timp foarte scurt a început să vorbească cu părinţii lui, să se

10
înţeleagă mult mai bine cu soţia sa şi să discute despre lucruri, pe care, din cauza
fricii, s-a abţinut, ani de-a rândul, să le menţioneze.
Bob nu şi-a deblocat numai propriul stil de gândire şi de comportament, dar a
început, să vorbească şi cu alte persoane, să trimită fluturaşi, să scrie scrisori, şi să
realizeze alte lucruri care au creat o reacţie în lanţ de interese pentru a şti cum să ducă
o viaţă raţională. Ne-am întâlnit timp de trei luni de zile, după care a continuat să
citească materiale REBT, considerând, la un moment dat, că dacă oameni importanţi
ai ţării ar accepta faptul că ei sunt cei care, în mare măsură, îşi crează probleme şi nu
oamenii sau evenimentele care se petrec în jurul lor, ar rezulta schimbări uriaşe spre
rezolvarea păcii mondiale. Fie că are sau nu dreptate în privinţa acestui lucru, Bob a
reuşit de unul singur să gândească, cu adevărat, mai raţional, şi să ducă o viaţă mai
productivă şi mai liniştită.
Aşa vi se poate întâmpla şi dumneavoastră. Puteţi citi sau auzi o nouă idee, vă
hotărâţi să o aplicaţi propriilor gânduri şi comportamente şi să observaţi, la un
moment dat, că v-aţi croit drumul spre schimbări surprinzătoare în viaţa
dumneavoastră. Bineânţeles, că nu toată lumea poate sau va putea face acest lucru.
Mulţi pot; iar câţiva o vor face. Veţi putea şi dumneavoastră?
Istoria ne oferă câteva exemple remarcabile a unor oameni care au reuşit să se
schimbe şi i-au ajutat şi pe alţii să îşi schimbe gândirea inflexibilă: de exemplu, Zeno
din Citium, foarte apreciat în secolul trei înainte de Cristos, a întemeiat şcoala greacă
de filosofie stoică; filosoful grec Epicur; frigianul Epictet; împăratul roman Marcus
Aurelius; şi evreul olandez Baruch Spinoza. După ce au citit învăţămintele
gânditorilor dinaintea lor (printre care Heraclit şi Democrit), şi după ce au ajuns şi ei
la o gândire profundă, aceşti gânditori raţionalişti şi mulţi alţii la fel de remarcabili, au
îmbrăţişat, cu entuziasm, filosofii radical diferite de cele pe care le aveau la început.
Pentru a sublinia şi mai tare ideea pe care încercăm să o prezentăm, trebuie să
menţionăm faptul că, ei au început să trăiască prin prisma acestor filosofii şi să se
manifeste în concordanţă cu ele.
Toate acestea fără beneficiul a ceea ce astăzi am numi psihoterapie. Desigur,
aceşti oameni au fost puţini în istoria omenirii. Dar ei sunt cei care au văzut lumina
raţiunii şi au folosit-o în scopul unei vieţi mai sănătoase.
Este posibil, atunci, ca personalitatea cuiva să se schimbe, şi, pe deasupra, ca
această schimbare să aibă loc şi prin alte mijloace înafară de a recurge la o terapie
intensivă? Majoritatea persoanelor cu autoritate în domeniu susţin cu putere că nu,
acest lucru nu este posibil. Astfel, Sigmund Freud, Otto Rank, Wilhelm Reich, Carl
Rogers, şi Harry Stack Sullivan, toţi susţineau ideea că pentru a putea face schimbări
de personalitate, condiţiile în care se desfăşura terapia individuală, trebuiau să se
menţină pe parcursul unei perioade lungi de timp. Dar, punctele lor de vedere nu sunt
dovezi credibile pentru a susţine faptul că o terapie de lungă durată este, întotdeauna,
necesară.
Care este poziţia noastră faţă de această situaţie? Oamenii au, deseori, anumite
tulburări emoţionale atât de puternic înrădăcinate şi de atât de mult timp, încât ei au
nevoie de o psihoterapie îndelungată. Dar acest lucru nu este întotdeauna constant.
Schimbarea profundă a atitudinilor şi a comportamentelor poate rezulta din diferite
împrejurări şi experienţe. Îmbunătăţirea stării emoţionale poate să aibă loc prin mai
multe feluri; de exemplu, o persoană poate să aibă parte, accidental, de diferite
întâmplări semnificative, sau să înveţe din experienţele altora, sau se analizeze în mod
sincer, sau să vorbească cu un terapeut care să o ajute.
Prin urmare, în ciuda limitelor pe care le are, terapia autoadministrată poate să
fie eficientă. Fireşte, că pentru orice schimbare de personalitate este nevoie de o

11
autoanaliză. Chiar dacă beneficiaţi de ajutor terapeutic calificat, dacă dumneavoastră
nu vă faceţi propria analiză, în mod repetat şi convingător, îmbunătăţirile pe care le
veţi simţi vor fi superficiale şi de scurtă durată. Aşa cum le explicăm, de multe ori,
clienţilor noştrii care vin la psihoterapie sau la consiliere maritală, învăţămintele
noastre de REBT îi ajută, mai ales, atunci când ei ştiu cum să le folosească.
Şi mai concret: Cu toate că terapeuţii vă ajută să gândiţi mai raţional, ei nu pot
gândi pentru dumneavoastră. Chiar dacă ei vă pot sfătui ce să faceţi într-o anumită
situaţie, şi dumneavoastră puteţi beneficia în acest mod, ceea ce încearcă ei să facă
este să vă ajute să gândiţi pentru dumneavoastră – altfel, puteţi rămâne în permanenţă
dependenţi de ei.
În special, în REBT îi încurajăm pe clienţii noştri să lucreze mult şi între
şedinţele de terapie. Utilizăm ca şi teme pentru acasă anumite sarcini concrete – cum
ar fi: asumarea de riscuri, imageria raţional-emotivă şi disputarea credinţelor
iraţionale. Mai facem, de asemenea, cu ei tehnici de auto-management, training de
abilităţi, şi diferite metode de întăriri. Prin urmare, REBT include terapia
autoadministrată.
Şi iată unul din motivele principale pentru care am scris această carte. Sperăm
că va fi accesibilă multor persoane care nu au făcut niciodată psihoterapie. Sperăm, de
asemenea, că va fi un ajutor în plus pentru cei care fac psihoterapie.
Clienţii ne întreabă, mereu, când vin la şedinţele de psihotrerapie sau de
consiliere matrimonială sau de familie: „Ce altceva, care să ne ajute, am mai putea
citi? Aveţi cumva cărţi sau casete care să fie un supliment pentru munca pe care o
facem cu dumneavoastră?” Vă sugerăm, în continuare, câteva materiale potrivite, iar
la sfârşitul cărţii veţi găsi, de asemenea, anumite referinţe în acest scop.
Pentru că practicăm un anumit tip de tratament (REBT), şi pentru că
majoritatea materialelor de terapie autoadministrată includ doar o parte din principiile
sale, am scris (şi revizuit) pentru publicul general, volumul de faţă. Pentru terapeuţii
interesaţi, Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală este descrisă mai pe larg, în
lucrările noastre de specialite – precum Reason and Emotion in Psychotherapy, The
Practice of Rational Emotive BehaviorTherapy şi Better, Deeper, and More Enduring
Brief Therapy.
Dacă vă aşteptaţi, ca această carte, să vă ofere o soluţie specifică pentru o
problemă personală, lăsaţi-ne să tragem din nou un semnal de alarmă: nici o carte, nici
măcar aceasta, nu poate să vă vindece de toate problemele emoţionale. Pentru că
fiecare individ este o persoană unică, iar o carte nu are cum să înlocuiască, consilierea
individuală. Ea poate, în schimb, să reprezinte un supliment util terapiei sau sa fie o
întărire potrivită pentru aceasta.
Şi alt avertisment: Reţineţi faptul că limbajul are propriile sale limite. Datorită
faptului că noi, precum şi alţi scriitori din domeniul sănătăţii mentale, folosim cuvinte
precum „creativitate”, „fericire”, „iubire”, „maturitate”, şi „rezolvare de probleme”,
nu rămâneţi cu ideea că vă vom comunica aceleaşi lucruri vechi şi răsuflate, pe care
le-aţi mai auzit în trecut şi cu care nu mai vreţi să aveţi tangenţă. Unele din lucrurile
pe care le vom spune, pot să pară ceva de genul: „hai să ne gândim pozitiv”, „să
sperăm că ne va fi bine”, „să fim ca nişte stoici rigizi” sau alte asemenea crezuri
utopice.Pentru că nu este aşa! Citiţi principiile anti-suferinţă, din această carte. Apoi
încercaţi să vă gândiţi la ele şi să le aplicaţi. Testaţi-le. Experimentaţi!
Aşadar, citiţi cu atenţie sugestiile pe care vi le oferim. Dar, luaţi în
considerare, la modul corespunzător, limitele noastre – şi ale dumneavoastră! Oricât
de simple vi se vor părea regulile de viaţă pe care le vom descrie, reţineţi, că nu sunt,
la fel de simplu, de aplicat. Nu consideraţi că prin simpla citire şi înţelegere a

12
sfaturilor pe care le vom prezenta, vă veţi şi schimba într-un mod miraculos. Nu se va
întâmpla aşa. Pentru a vă schimba vă rămâne dumneavoastră provocarea majoră de a
vă observa, de a vă disputa în mod activ stilul de a gândi, de a simţi şi de a vă
comporta, care vă este dăunător, şi de a învăţa noi modalităţi satisfăcătoare de a gândi,
înţelege, simţi şi comporta.
Aşadar, vă doresc să fiţi mulţumiţi de modul în care gândiţi şi bine dispuşi de
modul în care vă comportaţi!

13
Capitolul 2

Aşa cum gândiţi aşa vă şi simţiţi

„Ceea ce spuneţi dumneavoastră, Dr. Harper, pare plauzibil şi logic. Şi aş fi încântat

dacă oamenii ar funcţiona, într-adevăr, atât de simplu precum menţionaţi că o fac!
Dar, sincer, ceea ce dumneavoastră şi Dr. Ellis numiţi ca fiind teoria Terapiei Raţional
Emotive şi Comportamentale, sună pentru mine, la o examinare mai atentă, ca fiind
foarte artificială, anti-psihanalitică şi similară unui gen de psihologie bine scrisă, care
se poate autoadministra, dar totuşi superficială.”
Acest Dr. B, care tocmai a vorbit a fost prezent la un curs de-al meu pe care îl
ţineam unui grup de profesori cărora le descriam REBT-ul. Şi să ştiţi că nu a greşit în
tot ceea ce a spus. Anumite idei din REBT chiar sună a fi superficiale, şi, cu
siguranţă, sunt în contradicţie cu viziunile psihanalizei ortodoxe – chiar dacă ele
coincid în parte cu învăţămintele lui Alfred Adler, Karen Horney, Harry Stack
Sullivan, Erich Fromm, Eric Berne, şi alţi analişti care au pus accent pe „psihologia
ego-ului” („ego-psychology”).
Cu toate acestea, nu m-am putut abţine să nu îl supun unei încercări – nu
pentru că m-am gândit că i-aş putea schimba perspectiva – pentru că cine, oare, poate
dezgheţa prejudecăţile unui psihoterapeut cu experienţă? Şi nici pentru că trebuia să-l
pun la punct, ci pentru că am considerat că aş putea folosi obiecţiile sale pentru a
demonstra, celorlalţi audienţi, unul din principiile fundamentale din REBT.
Am spus atunci: „Dumneavoastră nu sunteţi, de fapt, de acord cu ceea ce
susţinem noi şi anume că emoţiile oamenilor coincid, în parte, cu gândurile acestora.
Nu-i aşa? Deoarece dumneavoastră consideraţi că emoţiile dezadaptative ale cuiva nu
pot fi modificate, prin felul în care am zis eu şi anume prin schimbarea simultană a
modului de a gândi. Am înţeles bine punctul dumneavoastră de vedere?”
„Da. Avem un secol de dovezi clinice şi experimentale care dovedesc
contrariul.”
„Poate că aşa este. Dar, să presupunem că uităm de acest lucru pentru un
moment şi ne concentăm asupra întâmplărilor ultimelor câteva minute. Cu doar puţin
timp în urmă, în timp ce prezentam despre REBT, aţi avut anumite emoţii intense, nu
e aşa?”
„Cu siguranţă că am avut! Am simţit cu putere că spuneţi nişte stupidităţi şi că
nu ar trebui să trâmbiţaţi asemenea absurdităţi.”
„Foarte bine,” am spus eu, în timp ce oamenii din sală începuseră să râdă.
„Dar, aţi avut de asemenea” am insistat eu „o altă emoţie, chiar înainte de-a vă ridica
şi a mă contrazice, nu este aşa?”
„Am avut? La ce tip de emoţie vă referiţi?”
„Păi, judecând după tonul vocii ascuţite şi neregulate pe care l-aţi avut în timp
ce vorbeaţi, aş spune că aţi avut o mică anxietate în legătură cu faptul de a vă ridica în
picioare, printre atâţia colegi de-ai dumneavoastră, şi de a vă spune părerea împotriva
lui Harper. Este fals ceea ce am zis?”

14
 „Uh...” Opozantul meu a ezitat timp de câteva secunde lungi (timp în care
zâmbetele cunoscute ale membrilor audienţei s-au schimbat în favoarea mea). „Nu.
Presupun că nu aţi greşit în totalitate. Am avut anumite temeri chiar înainte de a vorbi
şi în timpul primei părţi din ceea ce am zis; deşi acum nu le mai am.”
„Bine. Exact aşa cum îmi imaginam. Aţi avut două tipuri de emoţii în timp ce
eu vorbeam: mânie şi anxietate. Şi acum, în momentul de faţă, nu o aveţi pe niciuna.
Spun corect?”
„Categoric. Nu mă mai simt anxios sau furios – deşi probabil simt puţină
compătimire pentru dumneavoastră pentru că aveţi, în continuare, acest punct de
vedere absurd.” Obiectiv îndeplinit! Zâmbetele revenind, din nou, în favoarea lui.
„Bine. Poate vom examina sentimentele de compătimire pe care le aveţi faţă
de mine, puţin mai târziu. Dar, să revenim, pentru moment, la anxietatea şi mânia
dumneavoastră. Presupun greşit, dacă spun că în spatele mâniei se ascunde un lanţ de
formulări, de genul: `Idiotul ăla de Harper – împreună cu celălalt coleg imbecil al lui,
Ellis – afirmă porcării totale! Ar trebui să îl oprească cineva cu aceste fleacuri, până
nu ne adoarme aici, mai ales că e o întâlnire ştiinţifică`?”
„Exact! Cum aţi ghicit?” Din nou majoritatea ansambului de chicoteli îl
sprijineau cu putere pe el. Am continuat:
„Intuiţia mea clinică! Oricum, ceea ce contează este că aţi avut astfel de
gânduri şi prin faptul că le-aţi avut v-aţi mâniat. Lucrarea noastră, de faţă, cu privire la
Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală se referă exact la aceste lucruri: Faptul
că v-aţi gândit la ceva de genul - `Pentru că susţine prostii, nu ar trebui să vorbească
aici astfel de lucruri` - reprezintă cauza principală a mâniei dumneavoastră. Mai mult
decât atât, credem că dumneavoastră nu vă mai simţiţi, în acest moment, furios
pentru că v-aţi înlocuit gândurile iniţiale cu altele diferite, cum ar fi: `Ei bine, dacă Dr.
Harper crede în mod greşit că aceste absurdităţi sunt adevărate, şi dacă bietul om vrea
să le creadă în continuare, lasă-l pe el să aibă această problemă.` Iar aceste noi
gânduri, pe care atât Dr. Ellis cât şi eu le-am susţine, se află la baza stării
dumneavoastre emoţionale prezente, pe care aţi descris-o cu precizie, ca şi
`compătimire`, cred.”
Înainte ca oponentul meu să reuşească să mai spună ceva, un alt membru al
audienţei a intervenit: „Presupunând că aveţi dreptate în legătură cu originile stărilor
de mânie respectiv milă a Dr. B, cum rămâne cu anxietatea lui?”
„Potrivit, şi de data aceasta, teoriilor Terapiei Raţional Emotive şi
Comportamentale,” am răspuns eu, „anxietatea dânsul s-a petrecut după cum
urmează. Pe parcurs ce eu vorbeam, şi pe parcurs ce dânsul genera furia spunându-şi
cât de nepotrivit mă comport – şi că nu ar trebui să mă comport astfel – Dr. B şi-a mai
spus şi altceva de-a lungul acestor gânduri şi anume ceva asemănător cu: `Aşteaptă
numai să se oprească Harper din vorbit! Să vedeţi dacă nu am eu ceva de zis care le va
demonstra tuturor cât de stupid este (şi cât de deştept sunt eu pentru că l-am făcut să
se simtă prost în faţa tuturor!). Ia să văd, când am şansa, cum pot să-i dau eu lovitura?
`
“Şi apoi”, am precizat în continuare, „Dr. B a testat, în mintea dânsului, mai
multe propoziţii introductive, respingându-le rapid pe unele, considerând că altele s-ar
potrivi mai bine, şi continuând să caute ceva mai bun, cu care să mă poată anihila. El
nu încerca doar să găsească cea mai bună frază împotriva mea, dar îşi spunea, în
acelaşi timp, şi aceste lucruri: `Ce vor crede ceilalţi membrii ai grupului? Vor crede
oare că sunt la fel de stupid ca Harper? Îi va influenţa el oare cu farmecul lui? Vor
crede că sunt gelos pe succesul pe care îl are el şi Ellis cu clienţii şi cu cărţile lor?

15
Sincer acuma, îmi va face oare vreun bine să-mi deschid gura mare şi să vorbesc
împotriva lui?`”
„Presupun, că aceste îndoieli pe care şi le-a creat Dr. B, i-au cauzat starea de
anxietate. Este adevărat acest lucru Dr.B?”
„Nu este complet greşit,” a consimţit opozantul meu, cu o vizibilă umbră de
ruşine exprimată pe faţa lui. „Dar, nu aşa ne spunem cu toţii înainte de a ne ridica şi a
vorbi în public despre aproape orice lucru?”
„Cu siguranţă că aşa facem,” am încuviinţat eu foarte sincer. „Şi, credeţi-mă
că am folosit convingerile dumneavoastră internalizate, aici, ca un exemplu pentru
faptul că ele ilustrează ceea ce de fapt cu toţii facem. Iar acest lucru ilustrează şi ideea
mea esenţială şi anume că: datorită faptului că ne spunem, mereu, în minte acest gen
de idei, înainte de-a vorbi în public, ne face să ne simţim anxioşi. În primul rând, ne
spunem, de multe ori, `Aş putea face o greşeală şi m-aş face de râs în faţa acestui grup
de colegi.` Iar, în al doilea rând, ne spunem, şi mai important de atât `Nu trebuie să fac
vreo greşeală şi să ajung să mă fac de râs în public! Dacă se întâmplă aşa ceva este un
lucru groaznic!`”
„Tocmai pentru că avem aceste credinţe de catastrofare, începem aproape
imediat să ne simţim anxioşi. Ceea ce am putea face, ar fi să ne spunem doar prima
idee - `Aş putea face o greşeală şi să mă fac de râs în faţa colegilor` - după care, să ne
spunem o a doua idee cu totul diferită, precum: `Păcat! Dacă fac o greşeală şi mă fac
de râs, cu siguranţă că nu-mi va plăcea, dar nu consider că ar fi ceva groaznic.` Dacă
am crede cu toţii în această filosofie, nu ne-am mai simţi anxioşi.”
„Dar să presupunem Dr. Harper” a început acelaşi profesor care a întrebat
despre anxietatea Dr-ului B. „că aveţi dreptate în legătură cu modul în care Dr. B. a
devenit anxios. Cum vă explicaţi, în termenii teoriei dumneavoastră REBT, dispariţia
ulterioară a acestei stări?”
„Din nou, foarte simplu. Făcându-şi suficient curaj pentru a vorbi, în ciuda
anxietăţii pe care şi-a creat-o, Dr. B a descoperit că deşi s-a făcut puţin de ruşine,
lumea nu s-a sfârşit şi nici vreun lucru realmente groaznic nu s-a întâmplat. În cel mai
rău caz, a aflat că eu continui să stau în picioare în faţa atacului său şi că unii din
membrii audienţei au fost de partea mea, iar alţii de partea dânsului. Aşa că şi-a
schimbat credinţele internalizate în ceva de genul: `Ei bine. Harper tot nu înţelege
unde bat eu şi nu îşi vede greşelile. Şi uite că mai sunt oameni care încă sunt de partea
lui. Al naibii de rău! Întotdeauna poţi prosti pe careva, şi nu am de ce să mă aştept la
altceva. Îmi aştept rândul pentru a putea vorbi, apoi continui să îi contrazic punctele
lui de vedere aberante, şi chiar dacă nu reuşesc să-i câştig pe toţi de partea mea, pot
totuşi să le demonstrez cât de decompătimit este Dr. Harper.`”
„Cu aceste noi credinţe anti-catastrofare, Dr. B. şi-a înlăturat anxietatea pe
care şi-o crease mai devreme, iar acum simte aşa cum ne-a relatat în mod clar, mai
multă milă decât furie. Corect? ”
Dr. B a ezitat din nou un moment; apoi a răspuns, „Tot ceea ce pot spune, din
nou, este că s-ar putea să aveţi oarecum dreptate. Dar tot nu sunt pe deplin convins.”
„Nici nu m-am aşteptat să fiţi. Am vrut doar să folosesc exemplul
dumneavoastră pentru a vă îndemna să vă mai gândiţi asupra acestei probleme şi să-i
încurajez şi pe membrii acestei audienţe să facă la fel. Poate că Terapia Raţional
Emotivă şi Comportamentală este, aşa cum spuneţi, bine scrisă, dar superficială.
Singurul lucru pe care vi-l cer, domnilor profesori, este ca dumneavoastră să îi
acordaţi o şansă reală şi să o testaţi pe pielea dumneavostră pentru a vedea dacă, într-
adevăr, funcţionează.”

16
 Din câte ştiu eu, nu am reuşit, până la urmă, să îl conving, pe acest opozant al
meu, cu privire la consistenţa REBT-ului. Dar au existat alţi membrii ai acelui
auditoriu, care au început să înţeleagă faptul că emoţiile umane dezadaptative nu sunt
de sine stătătoare, şi nu pornesc ca din senin din nevoile sau dorinţele noastre
inconştiente. Ci, dimpotrivă, ele includ aproape întotdeauna gânduri, atitudini, sau
credinţe, şi pot fi, de cele mai multe ori, schimbate prin modificarea modului nostru
de gândire.
Când am început prima dată să ne gândim şi să scriem despre Terapia Raţional
Emotivă şi Comportamentală (REBT), asta având loc în a doua jumătate a anului
1950, aveam la îndemână doar câteva lucrări de cercetare care să susţină ideea că
oamenii nu ajung să fie grav afectaţi, ci că ei sunt cei care se lasă afectaţi, prin faptul
că sunt ferm convinşi de Credinţele Iraţionale (punctul B – Irrational Beliefs) pe care
le au cu privire la lucrurile care li se întâmplă (Evenimentele sau Adversităţile
Activatoare din viaţa lor – care reprezintă punctul A – Activating Events). Aflată în
fazele sale timpurii, psihologia cognitivă, includea, pe atunci, puţini psihologi,
precum Magda Arnold şi Rudolph Arnheim, care au observat în 1960 că emoţiile sunt,
de obicei, puternic legate de modul în care gândim. De atunci încoace, sute – exact
aşa, sute – de studii de cercetare au sprijinit această descoperire. Pe lângă asta, peste o
mie de studii publicate au demonstrat faptul că dacă oamenii cu probleme emoţionale
sunt învăţaţi cum să îşi schimbe Credinţele Iraţionale (CI), care le sunt dăunătoare,
aceştia îşi îmbunătăţesc considerabil calitatea emoţiilor şi a comportamentelor. Printre
cei mai importanţi cercetători, care au realizat aceste studii, se numără: Aaron Beck,
Howard Barlow, Jerry Deffenbacher, Raymond DiGiuseppe, Windy Dryden, Irene
Elkin, Albert Ellis, Marvin Goldfried, Howard Kassinove, Arnold Lazarus, Richard
Lazarus, Donald Meichenbaum, Paul Woods şi mulţi alţii.
Ţinând seama de datele oferite de aceşti cercetători, avem acum dovezi
considerabile care sprijină ideea că, de obicei, emoţiile oamenilor decurg din modul
lor de a gândi – şi că, la fel, gândurile pot decurge din emoţiile pe care le au. Teoria de
bază REBT, la fel ca şi a majorităţii celorlalte terapii Cognitiv Comportamentale
(Cognitive Behavior Therapy – CBT), care au urmat să apară la un deceniu după
REBT, susţine ideea că oamenii au anumite Scopuri şi valori fundamentale (Sc) şi
atunci când acestea nu pot fi atinse sau există anumite impedimente pentru care nu se
pot realiza, oamenii se comportă adesea – deşi nu întotdeauna – în mod constructiv
dar şi destructiv (contrar propriilor interese) pentru a fi în concordanţă cu aceste ABC-
uri ale tulburărilor emoţionale şi comportamentale:
Sc (Scopurile şi valorile) – acelea de a rămâne în viaţă şi de-a fi fericit sau satisfăcut
în mod rezonabil (1) de unul singur, (2) în relaţiile cu ceilalţi oameni, (3) prin
faptul că sunteţi productivi sau că duceţi un lucru la bun sfârşit, (4) prin faptul că
sunteţi originali şi creativi, (5) prin faptul că vă puteţi bucura de activităţi fizice,
mentale şi afective.
A (Evenimente activatoare) – evenimente, conflicte, experienţe, sau gânduri care
interferează cu scopurile (Sc) dumneavoastră sau vă împiedică să le atingeţi.
Exemple: a nu reuşi de-a vă atinge Scopurile importante; a fi tratat urât de către
ceilalţi; a fi privat de plăceri; a fi bolnav sau chinuit.
B (Beliefs = Credinţe, idei, sau filosofii cu privire la evenimentele activatoare [A])
CR (Credinţe raţionale cu privire la evenimentele activatoare. Preferinţe şi dorinţe faţă
de diverse lucruri) – Exemple: „Nu vreau să fiu sub aşteptări la locul de muncă.”
„Nu îmi place când oamenii se comportă nedrept cu mine.” „Mi-aş dori ca ploaia
să se oprească pentru a-mi putea continua jocul de tenis.” „Detest să am gripă şi
să mă doară corpul atât de tare.”

17
CI (Credinţe iraţionale cu privire la evenimentele activatoare. Cerinţe absolutiste în
legătură cu anumite evenimente) – Exemple: „Nu trebuie în nici un caz să fiu sub
aşteptări la locul de muncă, pentru că dacă se întâmplă aşa înseamnă că sunt o
persoană lipsită de valoare!” „Oamenii nu trebuie să se comporte niciodată
nedrept cu mine, pentru că dacă se comportă astfel înseamnă că sunt nişte
persoane groaznice!” „Ploaia asta trebuie să se oprească pentru că eu vreau să
îmi reiau jocul de tenis!” „Este cu adevărat groaznic dacă nu se opreşte!”
„Categoric, nu ar trebui să am gripă şi faptul că mă dor toate atât de tare, mă face
să nu mai suport acest lucru!”
C (Consecinţe sau rezultate ale evenimentelor activatoare şi ale credinţelor
referitoare la evenimentele activatoare. Emoţii şi comportamente care se crează
din interacţiunile dintre A-uri şi B-uri.)
CA (Consecinţe Adaptative sau emoţii şi comportamente constructive care se
formează din interacţiunea dintre A-uri şi CR.) – Exemple: Sentimentele de
regret şi dezamăgire atunci când sunteţi sub aşteptări la locul de muncă.
Determinare şi acţiune spre îmbunătăţirea abilităţilor. Sentimente de nemulţumire
şi dezamăgire atunci când oamenii se comportă nedrept cu dumneavoastră.
Depunerea de eforturi pentru a-i determina să vă trateze corespunzător sau dacă
nu încercarea de a păstra distanţa faţă de ei. Sentimente de frustrare şi regret
atunci când ploaia interferează cu jocul dumneavoastră de tenis. Încercarea de a
găsi alte preocupări plăcute. Sentimente de tristeţe şi frustrare când aveţi gripă şi
vă simţiţi indispuşi. Încercarea de a minimaliza durerea, de a vă distrage atenţia
de la ea, şi de-a face orice se poate pentru a vă bucura în continuare de alte
lucruri.
CD (Consecinţe Dezadaptative sau emoţii şi comportamente distructive care se
formează din interacţiunea dintre A-uri şi CI) – Exemple: sentimente de teamă şi
de evaluare globală negativă dacă nu vă îndepliniţi bine sarcinile la locul de
muncă. Refuzul de a vă îmbunătăţi abilităţile şi de a vă căuta un alt loc de muncă.
Sentimente de furie şi răzbunare când alţii nu vă tratează corect. Faptul că vă
consumaţi prea mult pentru astfel de nedreptăţi care nu depind de dumneavoastră
şi faptul că plănuiţi să vă răzbunaţi pe ei. Toleranţă scăzută la frustrare şi stări de
furie în situaţiile în care ploaia vă întrerupe jocul de tenis. Faptul că înjuraţi şi
refuzaţi să găsiţi alte lucruri plăcute pe care aţi putea să le faceţi, în schimb.
Sentimente de tristeţe şi de milă faţă de propria persoană pentru faptul că aveţi
gripă. Vă accentuaţi şi mai tare durerea „groaznică” pe care o aveţi pentru că vă
focalizaţi prea mult asupra ei.
Revenind la punctul esenţial al acestei cărţi, putem spune, fără a părea prea
dogmatici, că în cel mai probabil caz, puteţi învăţa cum să aveţi o viaţă cât mai
satisfăcută, creativă şi mai puţin tulburată prin înţelegerea şi corectarea anumitor
gânduri dezadaptative. Vă vom explica, în continuare, mai amănunţit aceste
concepţii REBT.

18
Capitolul 3

Vă simţiţi bine,
gândind corect

Întrebarea frecvent adresată de către clienţii, prietenii şi asociaţii noştri, este

următoarea: „Ce vreţi să spuneţi prin faptul că ar fi bine ca oamenii să îşi organizeze
şi să îşi ordoneze modul lor de a gândi?”
Iar răspunsul frecvent este: „Exact ceea ce am spus. Nimic altceva.”
„Dar atunci când spuneţi că ar fi bine ca oamenii să îşi organizeze şi ordoneze
modul lor de a gândi, pentru a avea o viaţă mult mai împlinită, mai creativă şi mai
satisfăcută din punct de vedere emoţional, este ca şi cum aţi spune că e bine ca `viaţa`
lor să fie rece, intelectuală, mecanică şi aproape neplăcută.”
„Poate că aşa pare. Dar nu sună oare în acest mod pentru că părinţii noştri,
profesorii (şi terapeuţii!) ne-au ajutat să credem, întotdeauna, că putem să `ne trăim
viaţa din plin` şi să `beneficiem de tot ce e mai bun` doar prin intermediul celor mai
grozave experienţe `emoţionale`? Nu au răspândit romancierii şi dramaturgii prin
cărţile lor, justificându-şi în acest mod unele excese `emoţionale` proprii, ideea că
până nu parcurgem toate stările de la pustietate şi tristeţe la fericire nebună şi apoi din
nou la disperare cumplită, nu putem pretinde că am `trăit` cu adevărat?”
„Oh, haideţi! Nu credeţi că exageraţi puţin?”
„Poate că exagerez. Dar nu exageraţi şi dumneavoastră?”
„Nu. Iar dumneavoastră nu sunteţi cumva, în viaţa personală, întotdeauna cu
sânge rece, distrugând sentimentele oamenilor pentru a nu simti niciodată supărare,
durere, fericire, exaltare – sau orice altceva?”
„Sperăm că nu suntem aşa. Şi putem lua mărturii de la foste şi actuale soţii,
iubite, prieteni, sau colegi de serviciu pentru a demonstra că nu suntem aşa. Dar, de
când este gândirea raţională, organizată incompatibilă cu emoţiile intense?”
„Pentru că aşa pare să sune. Voi terapeuţii raţionalişti, nu aţi reuşit nici până
acum să ne convingeţi că nu ar fi aşa. Cum aţi putea să ne spulberaţi credinţa că
raţionalitatea nu ne face prea reci?”
„Dar, noi nu trebuie să infirmăm ipoteza dumneavoastră. Presupuneţi, că
deoarece raţiunea ar putea interfera cu emoţiile puternice (ceea ce noi suntem de
acord că ar putea) aceasta ar trebui să o şi blocheze. Când şi cum puteţi dovedi acest
lucru?”
„O bună observaţie”, spun, interpelatorii noştrii de cele mai multe ori.
„Raţionamentul nu trebuie să interfereze serios cu emoţiile intense, dar nu face, în
mod normal, acest lucru?”
„Nu din câte ştim noi. Raţionamentul blochează în mod normal emoţiile
dezadaptative (nesănătoase) şi dăunătoare propriei persoane. Ceea ce noi considerăm
este că emoţia include gândirea, şi atunci cu cât oamenii gândesc mai raţional, cu atât
este mai mică probabilitatea ca ei să îşi creeze şi să îşi menţină emoţii dăunătoare.

19
 „În acest caz, înseamnă că recunoaşteţi, acuzaţia noastră”, este replica
obişnuită pe care interpelatorii noştrii o oferă în acest moment. „Tocmai aţi admis că
gândirea raţională îndepărtează emoţiile intense.”
„Nimic de genul acesta! Aţi schimbat în mod nejustificat cuvântul `intens` –
cuvânt pe care noi nu l-am folosit – în locul cuvintelor noastre precum
`nesănătos`şi`dăunător.`”
„Ce mod nevinovat de-a vă ascunde după deget! Păi, nu înseamnă ele acelaşi
lucru?”
„Nu neaparat. Emoţiile intense pot să apară atunci când reuşiţi să vă îndepliniţi
anumite lucruri importante în care credeţi. De exemplu, s-ar putea să vă doriţi mult să
iubiţi pe cineva, şi să ajungeţi să întâlniţi, într-adevăr, o persoană care să fie aşa cum
vă doriţi, pe care să o iubiţi foarte mult. Puteţi, apoi, să vă exprimaţi în mod
constructiv sentimentele dumneavoastră oferindu-i celui iubit afecţiune. Iar
sentimentele dumneavoastră de dragoste ar putea să vă facă să lucraţi mai cu spor, să
scrieţi poezii, sau să faceţi alte lucruri eficiente. Pe de altă parte însă, dragostea
dezorganizată sau egoistă, nu ar duce, aproape niciodată, la astfel de rezultate.”
„Deci, ceea ce susţineţi este că emoţiile dezorganizate nu sunt prea
compatibile cu gândirea raţională, dar emoţiile adaptative (benefice) sunt compatibile
cu raţionalitatea. Este corect?”
„Da. Susţinem că gândirea raţională duce, de obicei, la stări crescute de bună
dispoziţie. Folosită cum trebuie, raţiunea, îi ajută pe oameni să îşi minimalizeze
emoţiile dezadaptative (dăunătoare) – în special, panica şi furia dezorganizată. După
care, se instalează sentimente plăcute şi preocupări noi. Chiar şi emoţiile neplăcute –
precum o supărare intensă sau regret – ne pot ajuta să obţinem mai mult din ceea ce
ne dorim de la viaţă. Deoarece dacă le folosim pe post de semnal, în sensul că ne
simţim trişti sau cu părere de rău, atunci când ceva nu funcţionează bine şi ar fi de
preferat să se corecteze, ele ne ajută să nu simţim atât de puternic experienţele
neplăcute (cum este eşecul sau respingerea).”
„Foarte interesant. Dar aceasta rămâne ipoteza dumneavoastră şi ar fi bine să
aveţi cu ce o susţine.”
„Corect. Vom prezenta, în paginile acestei cărţi, importante date clinice,
experimentale, personale şi altele auxiliare. Dar cele mai importante dovezi le puteţi
obţine dumneavoastră.”
„Cine – noi?”
„Da – dumneavoastră. Dacă vreţi să vă convingeţi că teoriile noastre au
valoare, fireşte vă puteţi păstra scepticismul. Dar, încercaţi aşa experimental să lăsaţi,
din când în când, la o parte scepticismul, şi să verificaţi punctele noastre de vedere.
Luaţi câteva din stările care vă tulbură – fie ruşinea, tristeţea profundă, sau furia cu
care continuaţi să vă faceţi rău – şi încercaţi, cu adevărat, câteva din metodele pe care
le propunem cu privire la cum să gândiţi, cum să vă simţiţi, şi cum să vă comportaţi,
pentru a reduce aceste stări. Nu trebuie să acceptaţi, pe bază de încredere, ceea ce
spunem noi. Încercaţi, mai bine, ideile noastre. Observaţi ce rezultate obţineţi.”
„De acord. Poate vom încerca.”
„Bine, în acest caz, să vedem dacă putem să ne susţinem teoriile asupra
gândirii raţionale şi a emoţiilor adaptative.”
Vom schiţa, în cele ce urmează, câteva din ideile fundamentale ale Terapiei
Raţional Emotive şi Comportamentale cu privire la gânduri şi emoţii:
Sentimentele oamenilor descind, în mare parte, din gândire. Credeţi că acest
lucru înseamnă că puteţi – sau ar trebui – să vă controlaţi toate emoţiile prin raţiune?
Nu întocmai.

20
 Ca şi fiinţă umană, aveţi la dispoziţia dumneavoastră patru procese de bază
care vă ajută să supravieţuiţi şi să fiţi fericiţi: (1) Percepeţi sau simţiţi – vedeţi,
gustaţi, mirosiţi, atingeţi, auziţi. (2) Trăiţi o senzaţie sau un sentiment – iubire, ură,
frică, bucurie sau tristeţe. (3) Faceţi o mişcare sau un comportament – umblaţi,
mâncaţi, înotaţi, urcaţi, vă jucaţi. (4) Judecaţi sau gândiţi – vă amintiţi, vă imaginaţi,
faceţi ipoteze, concluzionaţi, rezolvaţi probleme.
În mod obişnuit, aceste procese au loc concomitent. Luaţi, de exemplu,
capacitatea de a percepe. Atunci când observaţi sau simţiţi ceva (de exemplu vedeţi un
măr), vă şi gândiţi la el în acelaşi timp (îi înţelegeţi utilitatea); aveţi anumite
sentimente în legătură cu el (vi-l doriţi sau nu vi-l doriţi); şi vreţi să faceţi ceva cu
privire la el (să îl culegeţi sau să îl aruncaţi).
În mod similar, dacă faceţi o mişcare sau un comportament (să zicem, ridicaţi
un băţ), veţi şi percepe, în acelaşi timp, ceea ce faceţi (vedeţi, de exemplu, cum
atingeţi băţul). În acelaşi timp, vă gândiţi cum să procedaţi (vă imaginaţi ce aţi putea
face cu acest băţ), şi puteţi să aveţi chiar şi o emoţie în legătură cu el (să vă placă sau
să vă displacă).
Încă o dată: Dacă vă gândiţi la ceva (de exemplu, la un joc de cuvinte
încrucişate), în mod simultan îl veţi percepe (îl vedeţi); veţi avea emoţii în legătură cu
el (reacţionaţi în mod favorabil sau nefavorabil faţă de el); şi veţi intra în legătură cu
el (folosiţi un creion pentru a scrie).
În fine, dacă aveţi un sentiment faţă de cineva (să zicem, detestaţi alte
persoane), în acelaşi timp, le veţi şi percepe (le vedeţi, le auziţi); vă veţi şi gândi la ele
(le ţineţi minte, vă gândiţi cum să le evitaţi); şi veţi lua anumite măsuri în privinţa lor
(fugiţi de ele).
Funcţionăm, aşadar într-un mod holistic – percepem, ne mişcăm, gândim şi
simţim, toate în acelaşi timp. Cele patru moduri de relaţionare cu lumea
înconjurătoare nu sunt separate, fiecare începând din punctul în care celelalte s-au
oprit. Ele cuprind şi includ o mare parte din aspectele vieţii noastre.
Astfel, gândirea nu constă numai în modificări bioelectrice la nivelul
creierului, în memorie, cunoştinţe, şi rezolvări de probleme, dar şi în – iar într-o
anumită măsură chiar trebuie să conste şi în – comportament senzorial, motoriu şi
afectiv.
Prin urmare, în loc să spunem, aşa cum spunem de obicei, „Jones se gândeşte
la acest joc de cuvinte”, putem să specificăm mai exact că „Jones percepe - se mişcă
-simte - şi - gândeşte în legătură cu jocul său de cuvinte.” Cu toate că intenţiile lui
Jones cu privire la jocul de cuvinte, se centrează în mare parte pe rezolvarea lui, şi
doar accidental pe observarea, manipularea şi mimarea unei stări faţă de el, am putea
observa că în timp ce se gândeşte la jocul lui de cuvinte, el nu menţionează şi faptul
că în acelaşi timp el mai şi percepe, se mai şi mişcă, şi mai şi trăieşte anumite stări în
raport cu el. Dar să nu uităm, totuşi, faptul că Jones nu poate (la fel ca oricine
altcineva) să se gândească numai la jocul lui de cuvinte, decât probabil pentru o
perioadă de o secundă sau două, dar nu mai mult.
Întrebare: Din moment ce avem doar patru procese de bază pe parcursul vieţii,
şi nu putem separa cu adevărat gândirea de percepţie, de mişcare şi de trăirea
subiectivă, de ce o consideraţi, atunci, ca fiind partea de vârf din REBT?
Răspuns: Din considerente, vom clarifica acest lucru pe scurt. Dar, nu uitaţi,
faptul că emoţiile şi nu gândirea reprezintă, de obicei, principala problemă cu care se
confruntă oamenii din ziua de azi. Cu mult timp în urmă, când încă eram în competiţie
cu alte animale problema noastră principală era de a vedea, de a ne mişca, şi de a
gândi mai bine decât acestea, pentru a ne putea asigura supravieţuirea. Astăzi, prin

21
faptul că am inventat ochelarii, radarul, aparatele de zbor, calculatoarele, şi alte
mijloace auxiliare de a vedea, de a ne mişca şi de a gândi mai bine, putem spune că
stăpânim la cel mai înalt nivel această planetă şi că literalmente căutăm a cuceri şi alte
lumi .
Cu toate acestea, în sfera emoţiilor am făcut destul de puţine progrese, până
acum. În ciuda extraordinarelor progrese din fizică, continuăm să experimentăm o
imaturitate emoţională sau o stare de fericire aproape similară cu cea pe care am avut-
o în secolele anterioare. Ba şi mai mult, din anumite puncte de vedere ne comportăm
şi mai copilăresc, şi mai scandalos şi suntem mult mai tulburaţi afectiv decât am fost
vreodată.
Bineânţeles, că am făcut anumite progrese. În domeniul diagnosticului şi a
psihoterapiei, s-au făcut deja progrese considerabile în înţelegerea tulburărilor
afective. Cunoştinţele pe care le-am dobândit, din domeniul biochimic, prin utilizarea
medicaţiei, a fizioterapiei, a metodelor neuropsihologice, şi a altor tehnici, au dus la
înţelegerea modului în care oamenii devin tulburaţi şi la înţelegerea lucrurilor pe care
noi le putem face pentru a-i ajuta să îşi regăsească echilibrul emoţional.
Cu toate acestea, problema noastră centrală rămâne în continuare incapacitatea
de a ne controla şi de a ne schimba emoţiile şi prin urmare, incapacitatea de-a ne
îndepărta tulburările atât de lag răspândite. Ceea ce ne duce la întrebarea: Cum putem
să ne înţelegem mai bine emoţiile şi cum putem să le reglăm mai bine pentru a reuşi
să ne atingem scopurile şi obiectivele? Cum?

22
Capitolul 4

Cum vă creaţi emoţiile

Cum putem să ne înţelegem şi să ne reglăm emoţiile?

Mii de cărţi şi articole au încercat să răspundă la această întrebare – dar nici un
răspuns concret până în prezent. Permiteţi-ne să vă oferim un răspuns, fără a avea
pretenţia că este cel perfect, şi să vedem dacă reuşim să facem puţină lumină.
Emoţia este un proces de viaţă care include percepţia, mişcarea şi gândirea.
Este o combinaţie de diferite elemente aparent separate, dar în esenţă, strâns
relaţionate. Faimosul neurolog, Stanley Cobb, a arătat că emoţiile includ:
1. O stare de senzaţii interne, însoţită, de obicei, de interpretări (gânduri) cu
privire la ceea ce se întâmplă cu propria persoană.
2. Un ansamblu întreg de schimbări fiziologice, care vă ajută să păstraţi
legătura cu mediul în care trăiţi şi să menţineţi un echilibru între dumneavoastră şi el.
3. Modele variate de comportament activ, stimulate de mediul în care trăiţi şi
cu care se află în interacţiune permanentă; acestea vă reprezintă atât starea de agitaţie
fiziologică cât şi reacţiile psihologice mai mult sau mai puţin agitate.
Pentru că oamenii reacţionează, în special, la alte persoane, emoţia acelei
persoane este în mod simultan fiziologică, psihologică şi socială.
Întrebare: Este această definiţie a emoţiilor, dată de Dr. Cobb, acceptată de
către toţi psihologii şi psihiatrii?
Răspuns: Nu. Aşa cum Horace English şi Ava English, au arătat în cartea lor
Comprehensive Dictionary of Psychological Terms, nu putem defini emoţia fără a face
referiri la câteva teorii contradictorii. Emoţia nu are doar o singură cauză sau doar un
singur rezultat. Ea apare dintr-un proces format prin trei căi: în primul rând, printr-un
fel de stimulare fizică a centrului special al emoţiilor din creierul nostru (numit
hipotalamus) şi a reţelei nervoase din corpul nostru (numit sistemul nervos autonom).
În al doilea rând, prin intermediul proceselor noastre de percepţie şi mişcare (numite
tehnic procese senzorio-motorii). În al treilea rând, prin intermediul dorinţelor şi a
gândirii noastre (instinctele şi cogniţia noastră).
În mod normal, centrii noştrii afectivi, precum şi centrii perceptivi, de mişcare,
şi de gândire sunt foarte excitabili şi receptivi. Astfel, un stimul care vine în contact
cu ei, are un efect asupra lor. Putem să ne aplicăm în mod intenţionat acest stimul (în
situaţii mai puţin obişnuite) asupra centrilor noştrii afectivi – de exemplu, prin
stimularea electrică a anumitor părţi ale creierului sau prin luarea unor medicamente
excitante sau deprimante, care acţionează asupra sistemului nervos central şi autonom.
Sau putem să îi stimulăm în mod indirect (aşa cum facem de cele mai multe ori), prin
ceea ce percepem, prin cum ne mişcăm şi prin ceea ce gândim, acţionând astfel,
asupra sistemului nervos central şi asupra căilor cerebrale, care, influenţează, pe rând,
centrii noştrii afectivi (hipotalamici şi autonomi).

23
 Dacă vreţi să vă controlaţi emoţiile, atunci, puteţi face acest lucru prin trei
modalităţi principale. Să presupunem, de exemplu, că vă simţiţi foarte agitaţi şi doriţi
să vă calmaţi. Puteţi face acest lucru, în mod direct, prin mijloace electrice sau
biochimice – de exemplu să consumaţi medicamente tranchilizante. O altă modalitate
ar fi, prin intermediul sistemului dumneavoastră perceptiv-motric (senzorio-motor),
practicând anumite exerciţii de relaxare, dans, yoga, sau învăţând tehnici de respiraţie.
Iar, o a treia cale, ar putea fi utilizarea proceselor de voinţă-gândire, prin faptul că vă
imaginaţi unele scene calme, sau prin faptul că vă focalizaţi pe anumite gânduri
liniştitoare.
Vă întrebaţi cumva care este cea mai eficientă combinaţie dintre aceste trei
modalităţi de control a stării afective? Acest lucru depinde în mare măsură de cât de
tulburat vă simţiţi şi prin ce modalităţi vreţi să vă schimbaţi sau să vă controlaţi
emoţiile.
Întrebare: Dacă avem trei modalităţi eficiente de a controla emoţiile noastre,
de ce accentuaţi, în REBT, mai mult una dintre ele?
Răspuns: Din mai multe motive. În primul rând, noi nu suntem specializaţi în
medicină sau în biofizică, şi din acest motiv nu punem accent pe metodele medicale,
bioelectrice, sau altele de această natură. De multe ori, îi trimitem pe clienţilor noştrii
la alte persoane, cum ar fi medici, fizioterapeuţi, maseori, şi alţi indivizi specializaţi în
aceste stiluri de tratament; şi chiar sprijinim combinarea unora dintre aceste metode
cu REBT. Dar ele nu reprezintă domeniul nostru de specialitate.
În al doilea rând, suntem de acord cu faptul că mijloacele fizice diverse de
reducere a tensiunii şi de schimbare a comportamentului uman – precum yoga, dansul,
şi masajul – pot avea efecte benefice. Dar, rămânem sceptici în faţa răspânditelor
afirmaţii, frecvent făcute cu privire la aceste tehnici. Ele constă, în mare parte, în
distragerea atenţiei, ajutându-vă să vă concentraţi mai mult pe propriul corp, şi nu pe
gândurile şi ideile care vă tulbură şi pe care ar fi bine să le schimbaţi. Prin urmare, ele
vă calmează, dar nu vă duc spre o vindecare profundă. Vă ajută să vă simţiţi bine, dar
nu să vă faceţi bine, şi, de puţine ori, duc spre schimbări filosofice elegante, care
presupun modificări profunde la nivelul credinţelor centrale disfuncţionale pe care le
aveţi, cum ar fi de exemplu culpabilizarea propriei persoane sau catastrofarea. Acestea
au o putere limitată dacă nu sunt combinate cu metode de gândire-dorinţă. Ideea este
că puteţi utiliza medicamente sau tehnici de relaxare pentru a vă reduce starea de
depresie. Dar atâta timp cât nu începeţi să gândiţi într-un mod mai clar şi nu renunţaţi
la unele credinţe iraţionale, veţi ajunge să vă deprimaţi din nou, odată ce veţi înceta să
mai luaţi medicamente sau să faceţi exerciţii. Pentru a avea efecte pe termen lung şi
adânc înrădăcinate, schimbările filosofice par a fi soluţia cea mai bună.
Acest lucru nu înseamnă că nu îi încurajăm pe clienţii noştrii să utilizeze
medicaţie, tehnici de relaxare, terapie prin mişcare, exerciţii de yoga, sau alte metode
de natură fizică. Dimpotrivă, considerăm că, de multe ori, aceste tehnici sunt de
ajutor. Aşa cum vom arăta mai încolo, şi noi îi învăţăm pe clienţi numeroase metode
pornind de la cele emotive, dramatice, fanteziste, de auto management, şi până la cele
de modificări comportamentale. Comparativ cu alte şcoli de terapie, REBT utilizează
metode de tratament cuprinzătoare şi comprehensive.
Dar, susţinem în continuare că, dacă doriţi să vă schimbaţi emoţiile
dezadapative, în întregime şi pe o perioadă lungă de timp, ar fi indicat să folosiţi din
plin raţionamentul. Ar fi bine să faceţi aşa, deoarece, o mare parte (chiar dacă nu
toată) din emoţiile dezadaptative (dăunătoare) sunt create de gândirea nerealistă,
ilogică şi compromiţătoare.

24
 Întrebare: Presupunând că, într-adevăr, terapiile biologice şi senzoriomotorii
sunt limitate, nu putem spune atunci că şi metodele raţionale sunt la fel de
superficiale? Nu au stabilit, de mult timp deja, psihanaliştii faptul că procesările
inconştiente sunt cele care creează cea mai mare parte din emoţiile noastre? Cum
putem, atunci, învăţa să ne controlăm şi să ne schimbăm gândurile care se află în
spatele emoţiilor când aceste gânduri sunt puternic inserate în inconştientul nostru?
Răspuns: O bună constatare! Şi una la care nu putem răspunde printr-un
cuvânt. Aşa cum vă vom mai arăta pe parcursul acestei cărţi, ceea ce psihanaliştii
menţionau mereu ca fiind „gânduri inconştiente profunde”, sunt de fapt ceea ce Freud
a denumit iniţial ca fiind idei preconştiente. Aceste gânduri şi emoţii nu sunt uşor
accesibile conştiinţei noastre. Dar putem învăţa cum să le descoperim, urmărind
emoţiile şi comportamentele care le însoţesc.
Indiferent ce tulburare emoţională aţi avea, REBT vă arată cum să vă
descoperiţi gândurile care stau la baza ei, şi prin urmare cum să descifraţi mesajul
„inconştient” pe care vi-l transmiteţi. Odată ce începeţi să vă observaţi, să vă
înţelegeţi şi să vă disputaţi credinţele iraţionale care apar odată cu emoţiile
dezadaptative, vă daţi seama şi de gândurile „inconştiente” pe care le aveţi, reuşind
mai uşor a vă motiva şi a le schimba pentru a vă reduce, astfel, tulburările.
Trebuie să subliniem, din nou faptul, că o mare parte din ceea ce noi numim
emoţie se formează dintr-o combinaţie de gânduri biasate, prejudecăţi, şi gânduri
puternic evaluative. Iar, ceea ce, de obicei, numim a fii gândire se compune dintr-o
estimare relativ calmă a unei situaţii, dintr-o analiză echilibrată a elementelor sale, şi
dintr-o concluzie rezonabilă cu privire la ele.
Astfel, dacă aveţi o gândire calmă, şi se întâmplă să observaţi o felie de pâine,
cu o parte din ea mucegăită, vă amintiţi că odată când aţi mai mâncat pâine mucegăită
vi s-a făcut rău, şi de aceea veţi tăia partea mucegăită şi veţi mânca doar restul de
pâine. În schimb, dacă aveţi o gândire sau emoţie agitată, cu toate că observaţi aceeaşi
bucată de pâine, vă veţi aminti de experienţa anterioară, atât de intens, încât veţi
ajunge să vă creaţi o stare de greaţă, să aruncaţi toată pâinea şi să rămâneţi infometaţi.
În acest caz, când aveţi o emoţie, gândiţi tot atât de mult ca şi atunci când
gândiţi, în mod adaptativ, în legătură cu pâinea. Dar realizaţi un alt gen de gândire –
vă gândiţi că experienţa anterioară a fost atât de neplăcută încât, acum, vă creaţi
gânduri care sunt biasate, suprageneralizate şi ineficiente. Când nu vă gândiţi atât de
agitat, vă puteţi folosi la maxim de toată informaţia care vă este disponibilă –
informaţia cum că pâinea mucegăită este dăunătoare, iar pâinea nemucegăită este
bună. Dar când vă gândiţi şi simţiţi, într-un mod frenetic, utilizaţi doar o parte din
informaţia disponibilă – şi anume că pâinea mucegăită este „provocatoare de greaţă”
şi este mai bine să nu mâncaţi deloc din pâine.
A gândi nu înseamnă a fi insensibil; precum nici a avea emoţii nu înseamnă a
nu gândi. De obicei, atunci când gândiţi sunteţi mai puţin biasaţi de experienţele şi
gândurile nefavorabile pe care le-aţi avut anterior, decât atunci când `vă lăsaţi purtaţi
de val`”. Vă folosiţi mai mult de informaţia disponibilă, faceţi mai puţine
suprageneralizări, şi deciziile pe care le luaţi sunt mult mai flexibile.
Întrebare: Nu ar trebui să fiţi mai atenţi? După ce aţi descris mai întâi
comportamentul uman ca fiind compus din patru aspecte: percepţie, mişcare, gândire,
şi emoţie, vorbiţi acum de o persoană „gânditoare” şi „emotivă” ca şi cum nu aţi fi
făcut niciodată distincţiile anterioare.
Răspuns: Corect! Nu există persoane care doar să gândească sau doar să simtă,
de vreme ce toată lumea percepe, se mişcă, gândeşte şi simte în acelaşi timp. Folosind
aceiaţi termeni, punctăm faptul că în timp ce unii oameni percep, se mişcă, gândesc, şi

25
simt, alţii percep, se mişcă, gândesc, şi simt. Cei care se încadrează în cel de-al doilea
caz, realizează, de obicei, un tip de gândire diferit de cei care se încadrează în prima
situaţie, şi anume că se axează predominant pe ceea ce simt. Pe când ceilalţi, care au
un tip gândire mai calm şi cu mai puţine prejudecăţi, se axează predominant pe ceea
ce gândesc.
Un lucru şi mai important: Cu toţii avem emoţii, dar cei mai mulţi dintre noi
avem, mare parte din timp, emoţii dezadaptative (nesănătoase), în timp ce restul au
predominnat emoţii adaptative (sănătoase). Indiferent cât de acurat şi de puternic vă
simţiţi emoţiile, ele nu sunt desăvârşite; dar, din păcate, unii terapeuţi ne îndrumă
greşit în această privinţă. Ei consideră că toate emoţiile autentice şi intense sunt
„bune”. Ei, nu este chiar aşa! Acest lucru depinde de scopurile pe care le aveţi.
Nu sunteţi cu totul compuşi din emoţii; şi nici nu simţi doar aşa, fără nici un
motiv anume. Mai degrabă, aveţi emoţii pentru că evaluaţi lucrurile ca fiind „bune”
ori „rele”, sau favorabile ori dezavantajoase pentru scopurile dumneavoastră. Iar
aceste emoţii vă motivează să supravieţuiţi şi să vă simţiţi fericiţi (sau nefericiţi) în
timp ce supravieţuiţi.
De exemplu, vă simţiţi bine când vă gândiţi la viaţă şi vă simţiţi rău când vă
gândiţi la moarte. Astfel, având aceste sentimente, evitaţi să faceţi diferite lucruri, de
exemplu: să înnotaţi prea departe în largul mării, să conduceţi maşina cu 150 km la
oră, să săriţi de pe stânci, sau să consumaţi alimente nocive. Dacă nu aţi avea aceste
sentimente cât timp credeţi că aţi supravieţui?
Pe lângă acestea, mai simţiţi, şi faptul că preferaţi diferite tipuri de plăceri; că
vă doriţi să fiţi productivi şi nu inactivi; că alegeţi eficienţa în locul ineficienţei; că vă
place creativitatea; că vă face plăcere să fiţi captivaţi de scopuri pe termen lung
(precum crearea unei afaceri sau scrierea unui roman); sau că vă doriţii o legătură
intimă cu alte persoane. Observaţi faptul că toate cuvintele cu italic implică emoţii şi
că fără ele, nu aţi experimanta nici o plăcere, bucurie, nici o stare de productivitate, de
creativitate sau de dragoste. Emoţiile vă ajută nu numai să rămâneţi în viaţă, dar vă
ajută să fiţi şi fericiţi pe durata cât sunteţi în viaţă.
Prin urmare, sentimentele merg mână în mână cu valorile şi scopurile
personale – în special cu supravieţuirea şi fericirea. Atunci când aceste
sentimente/emoţii vă ajută să vă atingeţi aceste scopuri, noi le numim emoţii
adaptative (sănătoase). Atunci când vă blochează scopurile fundamentale, le numim
emoţii dezadaptative (nesănătoase). REBT vă arată cum să faceţi diferenţa exactă
dintre emoţiile negative adaptative, precum starea de supărare profundă sau de
enervare atunci când nu primiţi ceea ce vă doriţi, şi emoţiile negative dezadaptative
sau dăunătoare, precum starea de deprimare, de furie, sau autoevaluarea globală
negativă, atunci când vă aflaţi în aceeaşi situaţie.
După modelul acestei departajări, REBT vă ajută să faceţi diferenţa dintre
gândirea raţională şi gândirea iraţională. Consideră faptul că gândirea raţională duce,
în mod normal, la emoţii adaptative şi că gândirea iraţională duce la emoţii
dezadaptative. Ce numim noi gândire raţională? Acel gen care vă ajută (1) să
supravieţuiţi şi (2) să vă atingeţi scopurile şi valorile alese de dumneavoastră pentru a
vă face supravieţuirea mai plăcută, mai frumoasă, mai valoroasă. Alese? Da, alese
individual şi social.
Dr. Maxie Maultsby, un psihiatru format în Terapia Raţional Emotivă şi
Comportamentală schiţează patru caracteristici principale ale gândirii raţionale, pe
care noi le-am modificat, precum urmează:

26
 1. Credinţele raţionale (CR) acceptă şi respectă, în mare parte, realitatea
socială, adică „faptele” şi regulile comunităţii în care alegeţi să trăiţi. Chiar şi atunci
când nu vă place, respectaţi, în mod raţional aceste „fapte” şi reguli.
2. Dacă vă ghidaţi după credinţele raţionale, veţi avea mult mai mari şanse de
a duce o viaţă echilibrată.
3. Dacă ţineţi seama de credinţele raţionale, ele vă vor ajuta să vă atingeţi
obiectivele dorite, într-un timp mult mai scurt.
4. Dacă ţineţi seama de credinţele raţionale, acestea vă vor minimaliza
conflictele personale interne şi influenţele negative din partea mediului.
Aceste credinţe raţionale par destul de practice, dar ele sunt, într-o oarecare
măsură, individusliste. REBT susţine individualismul, dar– împreună cu Alfred Adler
– pune, de asemenea, accentul pe interacţiunile sociale. De aceea noi mai adăugăm:
5. Credinţele raţionale – plus emoţiile şi comportamentele adaptative – au
avantaje sociale, şi ajută la conservarea, perpetuarea, şi sporirea satisfacţiei grupului,
în care alegeţi să trăiţi, şi a rasei umane ca întreg.
Aşadar, ceea ce numim emoţie, pare să includă, în primul rând, un anumit tip
de gândire robustă - un gen puternic influenţat de biologia proprie şi de percepţiile şi
experienţele anterioare. În al doilea rând, cuprinde răspunsurile fiziologice intense,
precum senzaţiile de plăcere sau dezgust. Iar, în al treilea rând, include tendinţele spre
manifestări pozitive sau negative cu privire la evenimentele care însoţesc gândirea şi
emoţiile puternice pe care le aveţi.
Cu alte cuvinte: Emoţia însoţeşte un gen de gând (cogniţie) „cald”, care este
puternic, viguros şi dăunător. Gândirea (cogniţia) „rece”, în schimb, este, de obicei, un
gen de judecată relativ calmă, mai puţin biasată, şi reflectivă. Astfel, dacă comparăm
un măr cu altul, putem concluziona că unul dintre ele are mai multă fermitate, mai
puţine pete, şi este mai colorat, simţindu-ne, prin urmare, „bine” cu privire la el. Dar,
dacă am avut experienţe foarte plăcute cu merele pătate (dacă noi, de exemplu, ne-am
tuns scurt la una din petrecerile de Halloween, şi ca şi premiu am sărutat un membru
atrăgător al sexului opus); sau dacă am avut experienţe anterioare neplăcute cu merele
nepătate (dacă am mâncat prea multe şi ne-am simţit rău), am putea reacţiona, din
punct de vedere emoţional, foarte diferit!
Gândirea şi emoţiile sunt strâns conectate, dar diferă în anumite momente,
deoarece ceea ce numim gândire este un proces de judecată mai liniştit şi mai puţin
orientat spre activitate. Însă, ceea ce numim emoţie reprezintă un proces de
comportament mai puţin liniştit, implică mai multă activitate fiziologică, şi este mai
mult orientat spre acţiune.
Întrebare: Puteţi afirma cu adevărat că toate emoţiile reprezintă o consecinţă
directă a gândurilor, şi că ele nu pot exista, în nici un caz, fără gândire?
Răspuns: Nu, noi nu credem acest lucru şi nici nu îl afirmăm în acest mod.
Emoţia poate exista pe o durată scurtă fără cogniţie. De exemplu, o persoană vă calcă
pe degetul de la picior şi dumneavoastră vă enervaţi imediat, în mod spontan. Sau
auziţi o bucată dintr-o piesă muzicală şi începeţi instantaneu să vă simţiţi învioraţi şi
entuziasmaţi. Sau primiţi vestea că v-a murit un prieten apropiat şi începeţi să vă
simţiţi trişti. În aceste condiţii, puteţi să trăiţi o stare afectivă, gândind puţin sau chiar
deloc.
Dar, ar fi posibil ca până şi în aceste cazuri, să vă gândiţi cu o rapiditate de o
fracţiune de secundă: „Individul ăsta care m-a călcat pe deget este un păduche!” sau
„Această muzică este minunată!” sau „Ce groaznic că a murit prietenul meu!”
Probabil că doar după ce aţi avut aceste gânduri „inconştiente” şi la foc automat aţi
început să simţiţi că aveţi o anumită stare afectivă.

27
 În orice caz, chiar dacă presupunem că nu aţi avut, chiar de la început, vreun
gând conştient sau inconştient care să vă însoţească emoţia, acest lucru se schimbă
atunci când aveţi o izbucnire emoţională, pentru că ea nu poate niciodată să aibă loc
fără să fie susţinută de gânduri. Deoarece, dacă nu aveţi gânduri de genul „Acel
păduche care m-a călcat pe deget nu ar fi trebuit să facă acest lucru!” sau „Cum a
putut să-mi facă un lucru atât de oribil!”, durerea pe care o aveţi la deget, ar trebui să
dispară destul de repede şi o dată cu ea şi reacţia dumneavoastră emoţională.
Bineânţeles, se poate întâmpla ca degetul dumneavoastră să fie călcat în mod
repetat, iar faptul că vă aflaţi în durere continuă să ajute la menţinerea furiei. Şi chiar
dacă durerea încetează, dumneavoastră continuaţi să vă menţineţi un anumit răspuns
emoţional datorită anumitor gânduri pe care le aveţi. Poate că starea emoţională
persistă pur şi simplu, dar acest lucru pare puţin probabil.
La fel se întâmplă şi cu emoţiile plăcute. Continuând să ascultaţi un anumit
gen de muzică şi prelungindu-vă, astfel senzaţiile, vă puteţi menţine timp îndelungat
stările de înviorare şi de entuziasm. Dar până şi atunci, vă va fi dificil să vă menţineţi
stările afective dacă nu aveţi gânduri de genul: „Găsesc această muzică incredibilă!”,
„Oh, cât de mult iubesc acele viori!”, „Ce compozitor minunat!” şi aşa mai departe.
De exemplu, în cazul morţii unui prieten apropiat sau a unei rude, vă veţi
deprima foarte uşor, pentru că aţi pierdut pe cineva la care ţineaţi cu adevărat. Dar
chiar şi în această situaţie nu veţi putea rămâne în starea de depresie prea mult timp,
decât dacă vă tot reamintiţi: „Oh, ce groaznic că a murit!” sau „Cum de a putut să
moară atât de tânără?” sau orice altceva asemănător.
În acest caz, emoţiile care se menţin, trebuie supuse, în mod normal, unor
evaluări repetate. Spunem „în mod normal”, deoarece odată create aceste circuite
emoţionale, care reacţionează la anumiţi stimuli fizici sau psihologici, ele pot să se
deruleze şi sub influenţă proprie.
De asemenea, medicametele sau impulsurile electrice pot să aibă o acţiune
directă, îndelungată asupra circuitelor nervoase emoţionale (aşa cum sunt celulele
hipotalamusului şi a sistemului nervos autonom) menţinându-vă, în acest mod, activat
emoţional. Cu toate acestea, în mod normal, o stimulare directă continuă a centrilor
producători de emoţii, nu are loc. Le faceţi să reapară prin faptul că vă restimulaţi cu
ideile activatoare.
Întrebare: Luând drept sigur, faptul că, de obicei, gândurile, preced, urmează
şi menţin emoţiile oamenilor, este, în acest caz, obligatoriu ca aceste gânduri să fie,
neaparat, formate din cuvinte, fraze, şi propoziţii pe care oamenii „şi le spun lor”?
Adică, sunt toate gândurile formate din autoverbalizări?
Răspuns: Nu. Se poate gândi în termeni de imagini, simboluri, şi alte procese
non-verbale. Dar, se pare că odată cu atingerea vârstei adulte, practic toţi, ajungem să
realizăm majoritatea dintre procesele importante de gândire şi afective prin
intermediul autoverbalizărilor sau a propoziţiilor internalizate.
Oamenii, sunt nişte fiinţe unice creatoare de limbaj, care învaţă încă de mici
copii să îşi formuleze gândurile, percepţiile, şi emoţiile prin cuvinte, fraze, şi
propoziţii. Le este, de obicei, mai uşor să gândească astfel, decât prin intermediul
imaginilor, sunetelor, a contactului tactil, sau prin alte metode posibile.
Pentru a ilustra acest lucru, vă oferim exemplul lui Bill, care se pregăteşte
pentru un interviu în vederea unui loc de muncă (acestea se încadrează la punctul A, şi
presupun Experienţele lui Activatoare). Înainte de a intra pentru interviu va începe, de
mai multe ori, să îşi spună (la punctul B, Sistemul lui de Credinţe) următoarele
rânduri:

28
 „Mă întreb dacă voi primi postul acesta....Mi-aş fi dorit să nu fiu nevoit să dau
acest interviu, pentru că nu îmi place, şi ei ar putea să mă respingă...Dar dacă nu mă
prezint la interviu, atunci cu siguranţă nu voi primi postul...De altfel, ce contează dacă
mă resping? Nu am nimic de pierdut prin asta....În schimb dacă nu aş încerca pentru
acest post, aş avea, probabil, mult mai mult de pierdut.... În acest caz, ar fi mai bine să
mă prezint la interviu, să scap de el şi să văd dacă mă consideră sau nu potrivit.”
Prin faptul că Bill îşi spune aceste propoziţii, se presupune că el gândeşte. Şi
putem să îi denumim aceste gânduri, Credinţe Raţionale (CR) pentru că îl ajută să
obţină ceea ce îşi doreşte – locul de muncă pe care şi-l caută. Din acest motiv, el are
consecinţe emoţionale adaptative (care se încadrează la punctul C) şi anume –
determinarea de a dobândi acel loc de muncă; comportamentul pozitiv de a merge la
interviu; şi sentimente de dezamăgire şi supărare dacă se va afla în situaţia de a fi
respins.
Dacă, Bill are în schimb, consecinţe emoţionale dezadaptative (C), acest lucru
se întâmplă deoarece el îşi spune alte propoziţii, care conţin Credinţe Iraţionale (CI):
„Să presupunem că merg la acest interviu, dar mă fac complet de râs, şi nu
primesc locul de muncă. Acest lucru ar fi groaznic!...Sau să presupunem că merg la
interviu, primesc locul de muncă, dar apoi sunt un incompetent...Ce groaznic! M-aş
simţi ca un vierme!”
Prin faptul că Bill îşi spune acest gen de propoziţii, care include şi evaluarea
negativă iraţională, „Acest lucru ar fi groaznic!” sau „Ce groaznic! M-aş simţi ca un
vierme!” el îşi schimbă Credinţele Raţionale (CR) în Credinţe Iraţionale (CI) cu
privire la căutarea unui loc de muncă. Putem vedea, aşadar, că atunci când este vorba
de anumite intenţii pe care trebuie să le aplice, credinţele interne evaluative sunt cele
care îi crează reacţiile emoţionale. El simte aceste reacţii în interiorul lui, în corpul
său (în stomac, de exemplu); dar, îşi crează, de fapt, aceste emoţii, în mare măsură, în
mintea sa.
Prin urmare, emoţiile umane pozitive, precum dragostea sau exaltarea,
însoţesc sau decurg, de multe ori, din credinţe interne pozitive, cum ar fi „Acest lucru
este bun!” Iar, emoţiile negative adaptative (asemeni sentimentelor de nemulţumire
sau dezamăgire) însoţesc credinţele raţionale ca „Acest lucru este frustrant şi rău.” În
mod similar, emoţiile negative dezadaptative (precum depresia sau mânia) însoţesc
credinţele iraţionale, de genul „Acest lucru este groaznic! M-aş simţi ca un vierme!”
Dacă nu am avea – în mod conştient sau inconştient – credinţe atât de puternice, nu
am încerca nici emoţii atât de intense.
Întrebare: Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, atunci de ce doar atât de puţini
oameni, şi doar atât de puţini psihologi, observă faptul că gândurile şi emoţiile merg
împreună şi că sunt, în mare parte, rezultatul credinţelor interne? Este pură ignoranţă
din partea lor?
Răspuns: Parţial, da. Mulţi oameni, inclusiv profesionişti ai sănătăţii mentale,
nu se sinchisesc să arunce o privire mai atentă asupra emoţiilor şi din acest motiv nu
observă şi gândurile care merg împreună cu ele. Unii privesc destul de atent, dar doar
în lumina anumitor idei preconcepute, cum este cazul psihanaliştilor clasici. Câţiva
Freudieni convinşi nu vor să accepte nicicum posibilitatea, că putem să ne înţelegem
şi să ne schimbăm emoţia prin observarea şi modificarea credinţelor; ei fiind, aşa cum
Eric Hoffer s-a exprimat, asemeni unor credincioşi devotaţi, care nu cred în nimic
altceva decât în interpretările lor fanatice asupra `realităţii`.
Îi contrazicem foarte uşor: Cogniţiile şi emoţiile care le însoţesc pot fi
schimbate, prin descoperirea şi modificarea credinţelor fundamentale. Un lucru şi mai
important pe care îl susţinem este că, deseori, oamenii îşi crează, în mod inutil, emoţii

29
dezadaptative – cum ar fi depresia, anxietatea, furia, şi sentimente de lipsă de valoare
– dar pe care aceştia le pot remodela, odată cu schimbarea modului de gândire şi prin
introducerea unor comportamente eficiente.
Întrebare: Pot fi eliminate toate emoţiile negative dacă ne controlăm gândurile
(cogniţiile) ?
Răspuns: Puţin probabil. Deoarece, în situaţiile de pericol sau de pierdere a
unei persoane, oamenii au, în mod inevitabil, multe emoţii puternice, de frică sau
mâhnire. Astfel, dacă vă moare părintele sau copilul veţi simţi imediat un mare regret
sau o mare durere.
Aceste emoţii, care sunt justificate de ameninţările reale la adresa stării de
bine, au o bază biologică şi ar fi foarte greu de supravieţuit fără ele. Chiar şi anumite
emoţii negative ajută foarte mult supravieţuirii. Astfel, dacă nu v-aţi simţi
nemulţumiţi, întristaţi, cu remuşcări, supăraţi, iritaţi, frustraţi, sau dezamăgiţi atunci
când aţi fi înfometaţi, răniţi, sau înfrânţi, aţi evita astfel de întâmplări dăunătoare?
Sau, v-aţi forţa, în vreun fel, să obţineţi lucrurile de care aveţi într-adevăr nevoie?
Mai mult decât atât, multe emoţii ajută la starea de sănătate şi de fericire.
Bucuria pe care o aveţi când ascultaţi o piesă muzicală, când priviţi un apus frumos,
sau când încheiaţi cu succes o sarcină dificilă, toate aceste lucruri nu vă fereşte,
neaparat, de evenimente rele. Dar o viaţă fără nici o emoţie de acest gen ar fi tristă şi
lipsită de satisfacţii.
Din acest motiv, chiar dacă aţi face tot posibilul pentru a vă elimina toate
emoţiile, acest lucru nu v-ar fi de prea mare folos. Faptul că aţi fi lipsiţi de emoţii v-ar
dezumaniza atât pe dumneavoastră cât şi pe cei iubiţi. Pentru a fi sănătoşi şi fericiţi
trebuie să căutaţi o semnificaţie în viaţa dumneavoastră – o semnificaţie afectivă!
Filosofii care ne îndeamnă să obţinem o stare de „spiritualitate” sau de raţiune
pură, devenind, total, lipsiţi de orice emoţie, ne-ar transforma, de fapt, în roboţi puri.
Dacă am atinge această stare “superioară”, am putea, asemeni calculatoarelor
performante, rezolva, în mod eficient, anumite probleme. Dar, am mai şi simţi vreo
plăcere sau vreo satisfacţie? Nu întocmai!
Întrebare: Aşadar, înţeleg că nu vă încântă prea mult, ideea eliberării lumii de
emoţii sau substituirea acestora cu raţiunea? Este corect?
Răspuns: Într-adevăr! Dacă este ceva ce am vrea să schimbăm acest lucru ar fi
să îi ajutăm pe oamenii inhibaţi şi indiferenţi să dobândească emoţii mai reale, la cote
cât mai înalte. Suntem în favoarea experienţelor intense. Suntem, însă, complet
împotriva stărilor afective negative copleşitoare, dăunătoare, care sunt exagerate
emoţional, şi care tind să vă saboteze scopurile de supravieţuire şi de fericire.
Încurajăm, de asemenea, faptul că doriţi să vă delimitaţi emoţiile una de
cealaltă, într-un mod sincer, deschis, fără judecăţi de valoare – dar, atâta timp cât nu
consideraţi că trebuie să le delimitaţi la perfecţie. Deoarece, de multe ori, ceea ce
simţiţi cu adevărat şi precis, nu poate fi clar determinat. De exemplu, vă înfuriaţi, cu
privire la faptul că un prieten v-a dezamăgit. Apoi vă simţiţi vinovaţi pentru că îl
detestaţi. Apoi, dintr-o dată, vă amintiţi de toate “relele” pe care vi le-a făcut şi
continuaţi să vă menţineţi mânia faţă de el, lucru care vă este folositor, de fapt, pentru
a vă ascunde sau a vă îndepărta vina. Şi atunci ce simţiţi cu adevăarat în situaţia
aceasta? furie? vină? ură pentru a vă apăra? supărare? regret? ură faţă de sine?
Cine poate spune cu precizie? Pentru că sunteţi o fiinţă umană sunteţi foarte
sugestibilă. Puteţi, cu uşurinţă, să vă ascundeţi sau să vă intensificaţi, emoţiile. Într-
adevăr, dispoziţiile dumneavoastră reacţionează uşor la o mulţime de factori precum,
alcoolul, drogurile, mâncarea, diferite cuvinte sau stări sufleteşti, şi mulţi alţi factori
influenţi. Toate aceste lucruri implică faptul că vă puteţi schimba starea, dintr-un

30
moment în altul, fie că vreţi să faceţi acest lucru, fie că nu. Toate emoţiile
dumneavoastră (pentru simplul fapt că le simţiţi cu adevărat) sunt autentice. Dar nici
una dintre ele nu este “adevărată”, în mod sigur şi absolut.
În orice caz, ar fi bine să vă identificaţi, cât mai sincer şi corect, emoţiile de
bază pe care le aveţi. Vi se întâmplă să simţiţi, în anumite momente că iubiţi, urâţi,
sau că vă simţiţi indiferenţi? furioşi sau hotărâţi? îngrijoraţi, anxioşi sau neângrijoraţi?
Cum vă puteţi da seama care din ele? Puteţi să vă daţi seama ce simţiţi exact, doar
dacă vă acceptaţi în totalitate pe dumneavoastră, indiferent de tipul de emoţii pe care
le-aţi avea; şi doar dacă faceţi, în mod clar, diferenţa dintre “bunătatea” sau “răutatea”
emoţiilor dumneavoasrtă şi “bunătatea” sau “răutatea” dumneavoastră .
REBT vă ajută, să puteţi face diferenţa dintre emoţiile pe care le aveţi,
învăţându-vă cum să nu vă mai evaluaţi propria persoană pentru simplul fapt că aveţi
aceste emoţii (sau pentru că nu le aveţi). A gândi raţional înseamnă, în primul rând, că
puteţi să vă acceptaţi pe dumneavoastră împreună cu emoţiile pe care le aveţi – chiar
dacă acestea sunt dăunătoare precum depresia sau ura. Apoi, că ştiţi să fiţi atenţi la
emoţiile dumneavoastră. Că puteţi să spuneţi: “Ce interesant, (în loc de: Ce groaznic)
că o persoană atât de inteligentă ca mine continuă să se manifeste stupid şi negativ!”
Că puteţi alege, în mare parte, să vă creaţi stările de autoevaluare globală negativă,
dar că puteţi alege să le şi schimbaţi dacă vreţi cu adevărat.
Puteţi, de asemenea, să distingeţi între emoţiile adaptative (de satisfacţie) şi
cele dezadaptative (de culpabilizare). Puteţi să faceţi diferenţa dintre sentimentele de
nemulţumire (cu privire la anumite comportamente pe care le-aţi făcut) care sunt
constructive şi dintre sentimentele de groază, care sunt distructive. Puteţi să faceţi
diferenţa dintre sentimentele de dezamăgire faţă de comportamentul altora şi
sentimentele de furie, prin care le cereţi acestora să şi îşi schimbe comportamentul.
Cu alte cuvinte, REBT, vă ajută să vă constataţi emoţiile într-un mod mai
amplu şi mai deschis, să recunoaşteţi că ele există, să vă acceptaţi împreună cu ele, să
le găsiţi utilitatea, şi în cele din urmă să alegeţi să simţiţi ceea ce doriţi să simţiţi,
astfel încât să vă şi ajute să obţineţi cât mai mult din ceea ce vreţi de la viaţă. În mod
destul de paradoxal, metodele sale raţionale, vă ajută şi să vă delimitaţi mai bine
emoţiile, dar şi să reacţionaţi mult mai afectiv, decât v-aţi îngăduit anterior.

31
Capitolul 5

Cum să gândiţi pentru a scăpa de problemele

emoţionale

Mulţi dintre clienţii care vin la terapie sunt clienţi dificili, dar unul în mod
special, şi anume Donna, a abuzat de acest privilegiu. Oricât de des am încercat (A.E.)
să îi arat că ea poate să aibă control asupra propriului destin emoţional, dacă crede că
poate, Donna venea cu tot felul de scuze şi eschivări.
„Ştiu că le-aţi arătat multor alţi clienţi cum să facă faţă emoţiilor lor,” mi-a
spus ea, „dar pur şi simplu eu nu pot să reuşesc. Poate că eu funcţionez diferit. Poate
că ei au ceva ce mie îmi lipseşte.”
„Da, poate că ei au ceva ce tu nu ai,” am consimţit eu. „Tocmai au făcut rost
de nişte dopuri pentru a-şi acoperi găurile din cap. Şi eu a fost cel care le-a arătat de
unde să facă rost de dopuri de plută. De ce am atât de mari probleme în a-ţi arăta şi
ţie?”
„Exact, de ce nu mi-aţi arătat şi mie? Dumnezeu ştie, că am tot încercat să
înţeleg ceea ce îmi tot spuneţi.”
„De fapt, ceea ce vrei să spui este că Dumnezeu ştie că tu eşti convinsă că
încerci să înţelegi. Dar poate, exact asta este şi problema – că te-ai convins singură
că, într-adevăr, încerci să înţelegi cum îţi faci ţie rău. Prin faptul că eşti convinsă că
încerci, nu ai nici un motiv pentru care, într-adevăr, ai încerca. Aşa că, renunţi uşor,
fără să depui prea mare efort. Acuma, dacă te-aş putea convinge să depui efort pentru
a-ţi descoperi şi schimba credinţele care îţi sunt dăunătoare, această furie intensă pe
care o ai faţă de mama şi fratele tău, s-ar diminua, fără îndoială.”
„Dar cum pot să depun efort pentru un lucru ca acesta? Eu nu îmi dau seama,
exact, care sunt credinţele mele.”
„Ţi se pare doar că nu le realizezi. Şi asta, deoarece îţi dai foarte puţin interes
pentru a le înţelege – pentru a vedea care sunt credinţele tale şi a le examina cu
atenţie. Oricât ar părea de ciudat explorarea gândurilor şi a emoţiilor este ca şi cum ai
cânta la pian sau ai juca tenis – iar tu mi-ai spus odată, că te pricepi foarte bine să joci
tenis.”
„Oh, dar lucrul acesta este cu totul diferit. A juca tenis este ceva fizic.
Nicidecum nu se compară cu gânditul sau cu faptul de a te înfuria sau cu orice altceva
asemănător.”
„Aha, acum cred că te-am prins!” am exclamat eu.
„Ce vreţi să spuneţi?” a întrebat Donna. Şi mi se părea aproape comic (dacă nu
ar fi fost atât de trsit) faptul că ea se temea atât de tare că aş putea să o descopăr, şi că
ea ar trebui să îşi abandoneze furia.
„Spuneai că a juca tenis implică ceva fizic. Şi aparent, chiar aşa şi este. Faci
mişcări musculare cu ochii, braţele, mâinile, şi fără să îţi dai seama mingea continuă
să treacă peste plasă. Şi pentru că vezi doar mişcări fizice şi mingea zburând, te
gândeşti la întregul proces ca fiind unul fizic, aproape mecanic.”
„Şi este greşit acest lucru?”

32
 „Da, este. Să presupunem că adversarul tău îţi trimite mingea. Tu încerci să o
trimiţi înapoi peste plasă, de preferat într-un loc în care el nu va ajunge foarte repede
pentru a ţi-o retrimite. Aşadar, fugi după minge (folosindu-ţi picioarele), o ajungi
(folosindu-ţi mâinile), îi faci o întoarcere (folosindu-ţi braţele şi încheieturile
mâinilor). Dar ce te face să alergi dintr-o parte într-alta, să întinzi sau retragi înapoi
racheta, să îţi roteşti încheietura mâinii la stânga sau la dreapta?”
„Ce mă face - ? Păi, cred că ochii mă fac. Văd mingea când într-o parte când
într-alta. Văd unde vreau să o trimit şi mă mişc corespunzător cu acest lucru.”
„Bine. Dar vezi cumva prin magie? În mod miraculos vederea ta îţi
direcţionează picioarele în partea asta, braţele în partea cealaltă şi încheieturile
mâinilor iarăşi într-o altă parte?”
„Nu, nu prin vreo magie. Rezultă din - ” Donna s-a oprit tulburată.
„S-ar putea,” am întrebat-o „s-ar putea, cumva, să îţi dirijezi, de fapt,
trimiterile de minge prin gândire? Ai putea să vezi mingea adversarului mergând
dintr-o parte în alta şi să te gândeşti, între timp, că ar fi bine să o retrimiţi în colţul
acesta sau celălalt al terenului? Ai putea, să te gândeşti, din nou, că poţi ajunge la
minge întinzându-ţi braţul în această direcţie, şi încheietura mâinii în cealaltă direcţie
şi aşa mai departe?”
„Vreţi să spuneţi, că nu joc chiar atât de mecanic şi atât de fizic precum par a
juca? Că îmi dirijez mişcările prin gândire? Vreţi să spuneţi că îmi repet pe tot
parcursul jocului, să fac un lucru şi altul, să îmi întind braţul în această direcţie şi să
îmi răsucesc încheietura în cealaltă? Asta vreţi să spuneţi?”
„Păi, nu explică asta ceea ce faci tu, cu adevărat, cât timp joci aşa numitul joc
fizic de tenis? Nu îţi dirijezi tu în permanenţă, pe parcursul fiecărui minut al jocului,
braţul pentru a face asta şi încheietura pentru a face cealaltă? Şi nu realizezi tu, aceste
dirijări prin faptul că depui un efort mental real şi dificil?”
„Acum că mă gândesc la asta – şi trebuie să recunosc că nu m-am mai gândit
la lucrul ăsta, din punctul acesta de vedere – cred că într-adevăr aşa fac. Nu am
observat niciodată! Întregul joc – zău, întregul joc este cu adevărat unul mental.
Incredibil!”
„Da, incredibil! Până şi acest joc, care este cât se poate de `fizic` funcţionează
din punct de vedere intelectual. Şi depui efort la acest joc – şi efort nu doar prin faptul
că fugi, te întinzi, îţi răsuceşti încheietura, ci efort şi prin faptul că te gândeşti la
lucrurile pe care trebuie să le faci pe parcusrul jocului. Şi prin faptul că depui efort în
a te gândi la toate aceste lucruri, reuşeşti să joci bine. De fapt, exerciţiul tău principal
din timpul jocului constă în exersarea gândirii. Ai înţeles acum?”
„Când o formulaţi aşa, cred că da. Ciudat! Şi eu care credeam că joc doar din
punct de vedere fizic. Cred că înţeleg acum la ce vă refereaţi când ziceaţi că trebuie să
depun efort pentru a-mi schimba credinţele şi emoţiile. În tenis depun efort atunci
când îmi schimb poziţia, când dau o lovitură sau când fac alte mişcări. Dar, de fapt
depun un efort mental şi nu doar unul mecanic.”
„Exact! Acum, dacă aplici aceeaşi metodă pe care o foloseşti în tenis pentru a-
ţi schimba credinţele din spatele emoţiilor tale dezadaptative, jocul vieţii tale va
începe să se îmbunătăţească aproape la fel de repede şi de bine precum jocul tău de
tenis.”
După acest progres, am avut mai puţine dificultăţi în a o convinge pe Donna să
depună efort în schimbarea credinţelor şi emoţiilor ei.
Să ne întoarcem acum la tema noastră principală. După ce am lămurit faptul că
emoţiile umane sunt dezirabile, întrebarea importantă care rămâne este: Trebuie să

33
mai avem şi emoţii dezadaptative, ca de exemplu anxietatea prelungită sau ostilitatea
prelungită?
În mare măsură, nu. Puteţi să aveţi, însă, emoţii negative de durată, dar care să
fie adaptative: cum ar fi cele pe care le-aţi avea dacă aţi suferi de o durere sau de un
discomfort prelungit, şi anume tristeţe, regret, sau supărare. În aceste condiţii de
suferinţă, nu aveţi cum să vă simţiţi bucuroşi sau indiferenţi, astfel încât să fie
adaptativ pentru situaţia în care vă aflaţi.
În orice caz, multe dintre emoţiile negative pot să apară odată cu instalarea
stării de discomfort sau de durere. De exemplu, dacă copilul dumneavoastră moare,
veţi fi puternic, dar adaptativ îndureraţi de moartea lui, timp de multe săptămâni sau
luni. Dar, este posibil ca până şi odată cu trecerea săptămânilor, a lunilor, şi chiar a
anilor, starea dumneavoastră să nu se îmbunătăţească, gândindu-vă, în permanenţă,
asupra necazului pe care l-aţi avut şi continuând să catastrofaţi pe marginea lui. Vă
veţi spune: „Ce teribil, că mi-a murit copilul! Nu există dreptate pe lume, cât de tânără
şi inocentă era. Ce groaznic! Nu ar fi trebuit să moară! Nu suport gândul că ea nu mai
trăieşte!”
Fireşte, că având aceste gânduri, nu vă îngăduiţi niciodată să treceţi peste
şocul de a vă fi murit copilul şi să continuaţi să vă trăiţi viaţa. Trăiţi, în schimb, mereu
cu pierderea suferită, stăruiţi în ideea că nu mai aveţi pentru ce trăi, şi vă lamentaţi că
lumea nu ar trebui să se poarte atât de crud cu dumneavoastră, precum o face. Cu
toate că iniţial, aţi avut o stare de durere care vă era adaptativă pentru că vă ajuta să
faceţi faţă şocului suferit, pe parcurs aţi achiziţionat şi o depresie severă. Acest gen de
emoţie negativă dezadaptativă a devenit astfel, prin faptul că aţi exagerat lucrurile, în
mod inutil. Această emoţie s-a format din cerinţele dumneavoastră cu privire la ceea
ce absolut ar trebui şi nu ar trebui să se întâmple. Este, în parte, o invenţie de-a
dumneavoastră, una pe care aţi putea să o schimbaţi printr-o gândire corectă.
Cum am ajuns la acestă concluzie „ciudată”? Prin extinderea unor concepte
folosite anterior cu privire la gândire şi emoţie. Astfel, dacă emoţiile negative
dezadaptative sunt, în mare parte, rezultatul modului în care gândiţi, aveţi atunci
posibilitatea de a alege ce gânduri vreţi să aveţi şi ce emoţii vreţi să simţiţi. Acesta
este unul din marile avantaje a faptului că sunteţi om: că, puteţi, de obicei, alege la ce
să vă gândiţi; că dacă aveţi scopul de-a continua să trăiţi şi să vă bucuraţi de viaţă, vă
puteţi îndeplini acest scop cu un anumit tip de gândire, sau vi-l puteţi sabota cu un alt
fel de gândire. Fireşte, ar fi bine să alegeţi primul gen de gândire şi nu al doilea.
Bineânţeles, puteţi alege şi alte metode pentru gândurile dumneavoastră
negative, cum ar fi: să le schimbaţi, să le respingeţi, să le ascundeţi sub covor, sau să
le reprimaţi practic pe toate. Dar, aţi mai fi atunci înţelepţi sau raţionali? De exemplu,
puteţi alege să ignoraţi faptul că există un număr mare de crime care se comit, că
există poluare sau că pământul este suprapopulat. Prin faptul că ignoraţi aceste lucruri,
alegeţi să evitaţi sentimentele adaptative de tristeţe şi frustrare, cu privire la aceste
întâmplări nefericite. Dar, dacă refuzaţi să aveţi genul de gânduri negative adaptative,
care v-ar face să vă întristaţi cu privire la condiţiile precare, veţi putea oare să
contribuiţi cu adevărat la supravieţuirea şi fericirea proprie şi a celor iubiţi? Sau îi veţi
ajuta oare, pe alţii din comunitatea dumneavoastră? Noi, ne îndoim de acest lucru.
Prin urmare, multe din gândurile şi emoţiile negative pe care le aveţi vă ajută
să vă bucuraţi de lucrurile din jurul dumneavoastră. Altele nu vă ajută. Învăţaţi să
faceţi diferenţa dintre primele şi ultimele, şi să faceţi, în consecinţă, alegerile
potrivite.
Dacă emoţiile prelungite apar, de obicei, din gândurile conştiente şi
inconştiente, înseamnă că, evenimentele din exterior influenţează, în rare cazuri,

34
starea de bucurie sau tristeţe. Ceea ce presupune că vă simţiţi fericiţi sau trişti prin
intermediul percepţiilor, atitudinilor, şi gândurilor pe care le aveţi în legătură cu
aceste evenimente externe.
Acest principiu, pe care l-am redescoperit în şedinţele de terapie avute cu mii
de clienţii, a fost iniţial, consemnat, de către mai mulţi filosofi antici, dintre care cel
mai relevant fiind faimosul stoic, Epictet, care în secolul I Î. C. a scris, astfel, în
Enchiridion: „Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum
interpretează ei ceea ce li se întâmplă.” Multe secole mai târziu, William Shakespeare
a reafirmat acest lucru în Hamlet: „Nu există nimic bun sau rău, doar modul în care
gândim face ca lucrurile sa fie aşa.” Nu este, în întregime, adevărat – dar este destul
de adevărat! Filosofia postmodernă recentă accentuează din nou această perspectivă,
şi subliniază faptul că nu există „bine” sau „rău” absolut – ci doar ceea ce noi oamenii
vedem ca fiind „potrivit” sau „nepotrivit”. Şi nici ceea ce este „raţional” şi „iraţional”
nu poate fi definit exact, decât cu o oarecare aproximare. Prin Credinţe Raţionale ne
referim la acele credinţe care funcţionează de obicei – adică produc rezultatul dorit –
în condiţii obişnuite. Comportamentul Raţional nu este niciodată bătut în cuie!
Pentru a înţelege mai bine, vă vom prezenta cazul lui Geraldine, o clientă de
treizeci şi trei de ani foarte inteligentă şi operativă, care a venit să mă vadă (R.A.H.),
după şase luni de la divorţul său, fiind într-o stare depresivă. Cu toate că s-a simţit
nefericită pe parcursul mariajului avut cu soţul ei, acesta fiind o persoană dependentă
şi iresponsabilă, nu s-a simţit mai fericită nici de la divorţ încoace. Soţul ei, Tom,
băuse în exces, avusese relaţii cu alte femei, şi pierduse mai multe locuri de muncă.
Dar, când Geraldine a venit la mine, se afla într-o dilemă, întrebându-se dacă nu
făcuse oare o greşeală prin faptul că divorţase de el.
„De ce crezi că ai făcut o greşeală că l-ai părăsit pe Tom?” am întrebat.
„Pentru că sunt de părere că divorţul este un lucru rău” mi-a răspuns ea. „Cred
că atunci când oamenii se căsătoresc, ei ar trebui să rămână căsătoriţi.”
„Cu toate acestea nu aparţii vreunui grup religios care ia această atitudine.
Presupun, că nu crezi că cerul uneşte şi pecetuieşte căsătoriile, nu?”
„Nu nici măcar nu cred în ceruri. Pur şi simplu nu îmi plac divorţurile şi mă
învinovăţesc pentru această despărţire. De când am plecat, m-am simţit şi mai
groaznic, decât mă simţeam pe vremea când trăiam cu Tom.”
„Dar, să vedem,” şi am întrebat-o „de unde crezi că provin aceste gânduri
neplăcute, legate de faptul că divorţul este un lucru rău? Crezi că le ai de când te-ai
născut? Crezi că oamenii au o înclinaţie pentru gândurile astea aşa cum au o înclinaţie
pentru prietenii care au aceleaşi gusturi ca ei, şi care le spun cum să facă diferenţa
dintre bine şi rău? Prieteni cu aceleaşi gusturi ca tine, care îţi spun ceea ce este sărat,
dulce, acru, sau amar. Tot aşa îţi spun şi gândurile tale ceea ce este bine sau rău?”
Tânăra femeie divorţată a început să râdă. „Faceţi să sune destul de prostesc.
Nu, nu cred că am gânduri înnăscute despre ce este bine şi rău. A trebuit să învăţ să
gândesc aşa cum gândesc astăzi.”
Văzând un prilej fericit, am năvălit, acolo, unde terapeuţii mai puţin directivi
se tem, deseori, să calce. ”Exact,” am spus. „A trebuit să înveţi să gândeşti aşa cum
gândeşti acum. Asemeni tuturor oamenilor, ai tendinţe naturale de a învăţa, inclusiv
tendinţe de-a învăţa prejudecăţi puternice – cum sunt cele legate de divorţ. Dar, ceea
ce ai învăţat poţi să uiţi sau să modifici. Probabil, că nu poţi dovedi faptul că divorţul
este întotdeauna ceva rău, deoarece, ai preluat această idee, fără să îţi dai seama – de
la părinţii, profesori tăi, din poveşti sau din filme. Şi ai transformat această idee într-
o regulă:

35
 „Doar oamenii răi divorţează. Am avut un divorţ. Deci înseamnă că sunt o
persoană rea. Da, cu adevărat detestabilă! Sunt o persoană fără valoare, groaznică şi
teribilă!”
„Sună foarte familiar,” a răspus cu un zâmbet dureros.
„Cu siguranţă că sună,” am reluat eu. „Dacă nu ai fi preluat sau nu ţi-ai fi creat
astfel de credinţe - nu te-ai fi simţi, acum, atât de tulburată. Credinţe pe care ţi le-ai
repetat în continuu. Şi acum, ai mai şi adăugat, `Pentru că am făcut acest lucru oribil,
pentru că am divorţat, merit să fiu pedepsită pentru fapta mea groaznică. Merit să mă
simt şi mai prost şi mai nefericită decât atunci când trăiam cu acel incompetent soţ al
meu!`”
A zâmbit cu tristeţe, „Aveţi dreptate din nou!”
„Deci, este de înţeles că te simţi, acum, deprimată”, am continuat eu. „Oricine
ar continua să gândească despre el ca fiind o persoană groaznică şi cât de mult merită
să sufere din cauza faptelor lui groaznice, se va simţi aproape sigur deprimat. De
exemplu, dacă eu aş începe să îmi spun, chiar în acest moment, că sunt fără valoare
pentru că nu am învăţat niciodată să cânt la vioară, să schiez sau să câştig la şah, aş
putea foarte uşor să ajung să mă simt demoralizat.”
„Apoi, aş putea să îmi mai spun, aşa cum faci tu, cât de mult merit să mă simt
nefericit, pentru că, la urma urmelor, am avut odată şansa de a învăţa să cânt la vioară
sau să devin campion la şah, dar mi-am ratat aceste şanse. Am devenit un nenorocit
lipsit de valoare! Of, Doamne un adevărat nenorocit!”
Clienta mea a început să râdă, în timp ce eu continuam să-mi accentuez, pe un
ton satiric, soarta tristă. „Încerc, să fac să sune prostesc,” i-am spus. „Dar cu un scop –
pentru a-ţi arăta că şi tu te comporţi la fel de prosteşte atunci când începi să îţi faci
mustrări în legătură cu divorţul tău.”
„Încep să înţeleg ceea ce vreţi să spuneţi,” mi-a spus. „ Chiar îmi spun astfel
de lucruri. Dar cum pot să mă opresc? Nu observaţi uriaşa diferenţă dintre a trece
printr-un divorţ şi a nu câştiga la o partidă de şah?”
„De acord. Dar, crezi că faptul că ai trecut printr-un divorţ, te face, într-adevăr,
o persoană mai groaznică, mai teribilă sau mult mai fără valoare decât mă face pe
mine faptul că nu am învăţat să devin campion la şah?”
„Păi, trebuie să recunoaşteţi că am făcut o greşeală serioasă prin faptul că m-
am căsătorit cu o persoană atât de iresponsabilă precum Tom. Şi poate că dacă m-aş fi
comportat şi eu într-un mod mai matur, l-aş fi putut ajuta şi pe el să se maturizeze.”
„Bine, de acord. Ai făcut o greşeală prin faptul că te-ai căsătorit cu Tom. Şi
probabil ai făcut acest lucru pentru că încă nu erai suficient de matură, în momentul în
care ai acceptat să te căsătoreşti.”
„Da, presupun că nu eram. Dar cum rămâne cu responsabilitatea pe care o are
o soţie faţă de soţul ei? Nu credeţi că ar fi trebuit să rămân alături de el şi să îl ajut să-
şi depăşească problemele serioase pe care le avea?”
„Un gând foarte drăguţ şi uneori chiar practic. Dar, nu mi-ai spus tu că ai
încercat să îl ajuţi, dar el a refuzat să accepte că are probleme? Şi nu tot tu ai spus că
el a fost ferm împotriva ideii ca tu să apelezi la terapie pe parcusrul căsniciei, ca să nu
mai vorbim de a merge şi el la astfel de şedinţe?”
„Da, aşa a fost. Doar menţionând cuvântul psiholog sau consilier matrimonial
şi imediat i se ridica tensiunea. El nu s-a gândit niciodată să meargă sau măcar să mă
lase pe mine să merg pentru ajutor.”
„Ceea ce puteai face ar fi fost să te joci tu de-a terapeutul cu el, dar în situaţia
în care eraţi, nu ai fi reuşit prea multe. Atunci, de ce să te demoralizezi acum? Ai făcut
o greşeală în a te căsători. Ai făcut tot ce ai putut pentru ca lucrurile să meargă mai

36
bine în căsnicia ta. Ai fost blocată, în mare parte de soţul tău, dar parţial şi de emoţiile
tale dezadaptative. Dar, aşa cum aproape orice persoană inteligentă ar fi făcut, ai
reuşit să ieşi, într-un final, din această căsătorie. Ce crimă ai comis tu atunci? De ce
insişti să te culpabilizezi? Gândeşti greşit, atunci când crezi că situaţia ta nefericită
este cea care te face să te simţi tristă. Este, într-adevăr, situaţia, cea care te întristează
– sau ceea ce tu îţi tot spui, în legătură cu această situaţie?”
„Am înţeles esenţa. Vreţi să spuneţi că deşi situaţia mea matrimonială nu a fost
niciodată bună, nu mai trebuie să mă necăjesc atât de tare, acum, în legătură cu asta.
Da, aveţi un punct bun de vedere!”
„Da, şi mie îmi place – şi deseori îl folosesc pentru binele propriei mele vieţi.
Dar, acum lasă-mă să te ajut să îl transformi în punctul tău de vedere, nu pentru că e
al meu, ci pentru că ţi-ai dat seama că te-ar ajuta, într-adevăr, mai mult. Nici măcar o
căsnicie nesatisfăcătoare, împreună cu un divorţ dificil nu trebuie să te perturbe. De
fapt, dacă te pot ajuta să adopţi această atitudine, nu îmi pot imagina să mai existe
ceva pentru care să te laşi afectată atât de tare.”
„Vorbiţi serios?”
„Da, vorbesc serios – şi chiar cred acest lucru!”
Şi, după alte câteva luni de REBT, aşa a crezut şi Geraldine. Dacă la început
îşi spunea mereu cât de „groaznică” este pentru că nu îşi împlinise idealul de căsnicie,
a reuşit, în final, să înveţe cum să îşi rezolve fostele problemele. Într-una din ultimele
şedinţe pe care le-am avut, mi-a spus aşa: „Ştiţi, m-am uitat ieri dimineaţă, în oglindă,
şi mi-am spus, `Geraldine, te comporţi ca un copil fericit, suficient de deştept şi din ce
în ce mai matur. Începi să îmi devii foarte dragă.` Şi apoi am râs, cu multă bucurie.”
„Minunat,” i-am spus. „Dar, nu te lăsa condusă pe drumul de-a te evalua cât
mai favorabil doar pentru că te comporţi mult mai bine. Pentru că dacă faci aşa, vei fi
din nou la pământ în momentele în care nu te comporţi la fel de bine. Încearcă să
rămâi la: `Îmi place că mă comport mult mai bine` şi nu la `Îmi place de mine pentru
că mă comport bine.`”
„Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi,” mi-a răspuns ea. „Mă bucur că m-aţi avertizat
în privinţa aceasta. Din păcate, ştiu să mă evaluez foarte uşor. Dar voi lupta să nu mai
fac aşa. ”
Geraldine a descoperit că sentimentele ei nu erau cauzate de mariajul ei
nereuşit sau de divorţ ci de către evaluările pe care şi le făcuse ei, cu privire la aceste
„nereuşite”. Odată cu schimbarea gândurilor de auto-culpabilizare, s-au modificat şi
sentimentele pe care le avea, trecând de la depresie şi disperare la tristeţe şi regret –
iar, faptul că acum avea emoţii negative adaptative a ajutat-o să îşi schimbe condiţiile
de viaţă. Nu toţi clienţii noştrii observă atât de repede, precum Geraldine, că ei sunt
cei care îşi crează propriile stări de depresie în legătură cu un divorţ, şi decid, apoi, să
se accepte pe ei necondiţionat. Uneori, ei au nevoie de o perioadă mai lungă, până să
adopte această perspectivă. Dar, perseveranţa lor şi a terapeuţilor lor, dă roade!
Teoretic vorbind, dacă dumneavoastră şi alţi oameni puteţi să vă schimbaţi
gândurile şi emoţiile dezadaptative, dar, de multe ori, nu faceţi acest lucru, ci
dimpotrivă continuaţi să vă faceţi să vă simţiţi nefericiţi, întrebarea care se ridică este:
De ce? Ce anume vă opreşte atât pe dumneavoastră (cât şi pe ei) din a avea gânduri
eficiente şi emoţii adaptative?
Principalele bariere pentru o gândire şi o emoţie constructivă sunt următoarele:
(1) Unii oameni nu sunt capabili să gândească corect. Sau (2) sunt destul de inteligenţi
pentru a gândi corect, dar pur şi simplu nu ştiu cum să facă acest lucru. Sau (3) sunt
suficient de inteligenţi şi educaţi, dar sunt prea afectaţi pentru a-şi folosi inteligenţa
sau cunoştinţele spre binele lor. Aşa cum am notat, într-una din cărţile noastre

37
anterioare, în How to Live with a ”Neurotic,” nevroza reprezintă, în esenţă, un set de
comportamente stupide realizate de oameni care nu sunt stupizi.
Formulând altfel: Oamenii tulburaţi au potenţial, dar ei nu realizează ce
impact dăunător are asupra lor, comportamentul pe care îl au. Sau, ei înţeleg cât de
mult rău îşi fac, dar din anumite motive iraţionale, continuă să facă la fel. Credem că
dumneavoastră, şi alţi cititori de-ai noştrii, sunteţi o persoană inteligentă şi nu una
stupidă, ceea ce ne face să presupunem că, fie nu ştiţi cum să vă opriţi din a vă mai
face rău, fie ştiţi cum să vă opriţi, dar până acum nu aţi încercat suficient de tare
pentru a reuşi acest lucru.
Vă întrebaţi, ce puteţi face, dacă aceasta este situaţia în care vă aflaţi? În
capitolul următor, vom încerca, să vă arătăm cum puteţi să vă recunoaşteţi şi să vă
reduceţi comportamentul nevrotic.

38
Capitolul 6

Recunoaşterea şi reducerea
comportamentului nevrotic

Ceea ce noi susţinem, este că, de obicei, gândirea raţională este cauza apariţiei
emoţiilor adaptative. Prostia, ignoranţa, şi tulburările blochează gândirea corectă şi
duc fie la apariţia emoţiilor apatice, fie la cele de intensitate extremă. Haideţi să
vedem câteva exemple.
Allen, un bărbat de douăzeci şi doi de ani, susţine că nu vrea să îşi termine
şcoala de stomatologie, deoarece îi detestă pe unii dintre pacienţii lui şi are, pe
deasupra, şi dificultăţi în a învăţa. Prin urmare, el concluzionează că va renunţa la
şcoală şi se va implica în afaceri.
Dacă dezbatem mai pe larg acest subiect, descoperim că lui Allen îi place
foarte mult meseria de dentist, dar o evită deoarece părinţii lui îşi doresc foarte mult
ca el să devină dentist şi nu suportă faptul că aceştia fac presiuni asupra lui. În al
doilea rând, nu se înţelege prea bine nici cu colegii lui şi se simte antipatizat. Iar, în al
treilea rând, este convins că nu are dexteritatea manuală şi abilitatea de manipulare
necesară pentru a fi, cu adevărat, un dentist bun.
Allen continuă să îşi saboteze propriile obiective deoarece nu are acces
(Insight) la gândurile lui parţial inconştiente. El porneşte de la lucrurile pe care le
conştientizează, şi anume că pur şi simplu nu îi poate suporta pe unii pacienţi de-ai
lui. Dar, după câteva întrebări directe, recunoaşte că este furios pe faptul că părinţii lui
îl domină, că nu are respectul colegilor săi de care simte că are nevoie, şi că este
îngrozit de faptul că va eşua în cele din urmă ca dentist. Antipatia lui „firească” faţă
de unii pacienţi porneşte în special din filosofia lui de bază, care este pe cât se poate
de „ne-naturală”: „Oh, Doamne! Ce persoană slabă sunt dacă nu reuşesc să am
independenţă, popularitate, şi competenţă!”
Este posibil ca pe parcursul REBT-ului, atunci când Allen îşi va descoperi
aceste credinţe iraţionale, şi când el, şi mai important, le va pune sub semnul întrebării
şi, şi le va provoca (disputa), el să decidă să se întoarcă la şcoală şi să lucreze asupra
gândurilor sale de „groază” cu privire la dificultăţile pe care le are cu părinţii, cu
societatea şi cu competenţa lui. El ar putea să îşi pună sub semnul întrebării, astfel, de
probleme: „Cum ar putea părinţii mei să mă mai domine, dacă eu refuz să îi las? De ce
consider că este groaznic, sau de ce trebuie să mă consider un nepriceput dacă îi las,
în continuare, să mă domine?” Şi ar putea să facă şi disputarea următoare: „Ce este
atât de groaznic în faptul că nu sunt popular la şcoală sau în faptul că nu voi fi
niciodată recunoscut ca fiind cel mai bun dentist, care a existat vreodată? Acest lucru
poate fi, într-adevăr, supărător, dar de ce ar fi groaznic?” Prin astfel de disputări,
provocări şi puneri sub semnul întrebării a propriilor credinţe dăunătoare, el ar putea
să îşi schimbe modul stupid de gândire şi odată cu acesta şi reacţiile supra-afective –
cum ar fi: anxietatea inutilă şi fuga de stomatologie.

39
 O altă clientă Naomi, a avut o problemă similară, dar cu o accesibilitate
(Insight) mai mare la gândurile ei. Ceea ce ea vroia, era să predea, dar nu făcuse nici
un efort în a-şi termina cursurile de pedagog, lucru de care ea era conştientă; şi asta
deoarece era convinsă că nu ar fi făcut-o bine. Presupunea, şi faptul, că încercase, de
multe ori, să se pedepsească, din cauza unor relaţii sexuale promiscue, pe care le
avusese cu un an în urmă. Cu toate că îşi dăduse, oarecum, seama de provenienţa
sentimentului ei de devalorizare, ea a continuat să îşi facă rău şi să aibă un
comportament nevrotic.
Naomi nu şi-a dat seama că autoevaluarea ei globală negativă şi sentimentul
de vină faţă de activităţile ei sexuale, îşi aveau originea într-o gândire deficitară.
Iniţial, ea s-a demoralizat, însuşindu-şi perspectivele critice ale surorilor ei mai mari,
care fiind geloase, nu doreau ca Naomi să aibă o părere bună despre ea. Apoi, fiind
convinsă, că ea are abilităţi slabe de pedagog, Naomi a început să evite să se mai
pregătească pentru şcoală şi prin urmare, să îşi „dovedească” că nu are nici o
deprindere - întărindu-şi, în acest fel, evaluarea globală negativă, însuşită, iniţial din
criticile surorile ei.
Mai mult decât atât, promiscuitatea sexuală a lui Naomi îşi avea originea, în
mare parte, din aceleaşi critici pe care şi le făcea sieşi. Simţindu-se fără valoare şi
„ştiind” că băieţilor nu le pasă de ea, a ales calea cea mai uşoară de a le atrage atenţia
şi anume, oferindu-le corpul ei. Şi-a întemeiat sentimentul de vină faţă de
promiscuitatea ei, pe baza unei idei făcute la întâmplare, preluată tot de la surorile ei,
şi anume că ea este rea pentru că fusese atât de depravată.
Cu toate că părea să ştie că se culpabiliza pentru comportamentul ei sexual şi
că, în acelaşi timp, îşi sabota şi dorinţa de a preda, în realitate, Naomi avea doar
parţial, acces (Insight) la gândurile sale. Nu a observat cele două premise
fundamentale şi nu a înţeles iraţionalitatea lor, şi anume: (1) că nu putea să predea
bine şi că din acest motiv nu era valoroasă; (2) că merita să fie pedepsită pentru că
fusese promiscuă.
Prin faptul că a înţeles corect în ce fel comporamentul ei este dăunător, Naomi
a reuşit să facă schimbări majore în gândurile şi în acţiunile ei. În primul rând, am
(A.E.) ajutat-o să îşi pună sub semnul întrebării existenţa legăturii dintre posibilitatea
de a preda prost şi valoarea ei ca persoană, pentru a vedea că nu există o asemenea
conexiune. A început să înţeleagă că oamenii nu au cum să se evalueze ca întreg, şi că
dacă ei se autoevaluează global, îşi fac rău şi nu bine. Astfel, a înţeles că poate să se
accepte pe sine, doar pentru că ea decide acest lucru – şi nu pentru că reuşeşte sau nu
să predea bine. Că poate să se bucure mult de viaţă, chiar şi când are insuccese. În
mod ironic, aşa cum se întâmplă de obicei, când oamenii se acceptă necondiţionat, şi
Naomi a reuşit să se concentreze mult mai bine la activităţile ei şcolare, să aibă note
mai mari, şi să înceapă să ia cursuri de pedagogie.
În al doilea rând, am ajutat-o pe Naomi să îşi dispute aşa-numita parte rea a ei
şi să înţeleagă că, deşi, făcuse anumite greşeli (prin faptul că avusese relaţii cu bărbaţi
pe care nu îi iubea), acest lucru nu o face să fie un păduche, care merită să fie pedepsit
pentru erorile comise. Prin faptul că şi-a abandonat aceste filosofii, a putut să
îndrăznească să încerce diferite lucruri, printre care să şi predea.
Cazul acestei cliente, la fel ca şi a majorităţii oamenilor care vin la terapie,
exemplifică diferenţa dintre ceea ce noi numim Insight nr.1, Insight nr. 2, şi Insight nr.
3. Insight-ul nr.1 este genul convenţional de înţelegere, postulat de Freud: cunoaşterea
faptului că aveţi o problemă şi că anumite evenimente preced această problemă.
Astfel, Allen, al cărui caz l-am examinat la începutul acestui capitol, ştia că are o
problemă în legătură cu cariera sa, dar credea că aceasta porneşte din repulsia lui faţă

40
de anumiţi pacienţi şi nu din anxietatea lui faţă de eşecul social şi vocaţional. Neştiind
care sunt credinţele care se aflau în spatele problemei sale, el nu avea, suficient
„insight”.
Naomi a avut mai mult insight, pentru că ea a recunoscut nu numai faptul că a
avut insucces în a-şi alege cariera, dar ştia şi că (1) îi lipsea încrederea în sine şi (2) că
se pedepsea în continuare pentru promiscuitatea sexuală anterioară. Cunoscând, astfel,
câteva din motivele pentru care ea prezenta un comportament ineficient, a dovedit
astfel un „insight” – pe care noi îl numim Insight-ul nr.1, pentru că ştia că îi lipseşte
încrederea de sine, dar nu observa că această lipsă de încredere provenea din ceva ce
ea îşi tot spunea, şi anume: „Sora mea mai mare, care este foarte critică, mă vede ca
fiind o neadecvată. Ar fi foarte groaznic dacă ea ar avea dreptate! Poate că are. De
fapt, sunt sigură că are dreptate, nu voi putea niciodată să mă comport adecvat!”
Această tânără era conştientă şi de faptul că se simţea vinovată şi că se
pedepsea pentru aventurile ei săvârşite înainte de căsătorie. Dar nu a observat şi faptul
că vina pe care o simţea şi pedeapsa pe care şi-o administra, erau ambele consecinţe
ale credinţelor sale interne: „Mulţi oameni văd promiscuitatea ca fiind un lucru
imoral. Am avut un comportament promiscuu. Ceea ce înseamnă, că sunt, cu adevărat,
o persoană păcătoasă!” Şi: „Oamenii, sunt, mereu, de părere că cei care se comportă
rău merită să fie pedepsiţi pentru păcatele lor. Am avut relaţii promiscue cu bărbaţi la
care nu ţineam. Prin urmare, trebuie să mă pedepsesc!”
Cu toate că, această clientă, a avut Insight-ul nr.1 încă de pe atunci, acesta a
fost atât de vag, încât a fost un Insight parţial. Insight-ul nr. 2 a existat în mică
măsură. Acesta presupune faptul că dumneavoastră observaţi clar că, aceste credinţe
iraţionale pe care vi le creaţi şi pe care le dobândiţi încă de mici copii, persistă, în
mare parte pentru că nu v-aţi oprit din a vă îndoctrina cu ele – depunând efort
conştient şi inconştient, pentru a le perpetua. Astfel, Naomi a continuat să îşi spună, în
repetate rânduri, „Nu ar fi trebuit, în nici un caz, să mă comport atât de promiscuu!
Pentru a-mi putea şterge toate păcatele şi pentru a putea avea o viaţă fericită în
continuare, trebuie să mă pedepsesec mereu şi trebuie să continui să mă curăţ de
păcate.” Probabil că dacă nu şi-ar fi administrat în permanenţă aceste întăriri, ideile ei
timpurii (inclusiv cele preluate de la surorile sale) s-ar fi stins. Aşadar, Insight-ul nr. 2
– pe care Naomi l-a avut foarte puţin la începutul terapiei – ar fi constat în faptul că ea
ar fi văzut clar că nu depusese nici un efort pentru a-şi îndepărta credinţele
traumatizante, ci că, dimpotrivă, se lăsase afectată de ele.
Insight-ul nr. 3 s-a aflat departe de orizontul lui Naomi. Acesta constă în
convingerea puternică, foarte puternică, cum că: „Acum că am descoperit Insight-ul
nr. 1 şi 2 şi îmi recunosc pe deplin credinţele iraţionale create şi întărite de mine, ar fi
bine să îmi reduc perturbările, depunând un efort constant, perseverent şi puternic
pentru a-mi schimba aceste credinţe – şi pentru a acţiona împotriva lor.”
Mai concret decât atât, odată ce Naomi şi-ar fi însuşit Insight-ul nr. 1 şi nr. 2,
ar fi putut să treacă la nr. 3, şi anume: „Este incredibil modul în care am tot continuat
să mă conving că nu ar fi trebuit nicidecum să mă comport promiscuu şi că trebuie să
mă pedepsesc pentru toate greşelile. Atâta timp cât continui să cred aceste prostii, la
ce altceva să mă aştept dacă nu la a mă autoevalua global negativ şi la a mă simţi
deprimată? Ei, ar fi indicat să îmi disput cu convingere aceste credinţe ţăcănite până
reuşesc să scap la ele!”
Am lucrat împreună cu Naomi pentru a o ajuta să dobândească aceste trei
insight-uri importante. Utilizându-le şi urmărindu-le cu atenţie, a reuşit în final, cu
ajutorul efortului depus atât în terapie cât şi în afară, pe parcurs de un an, să îşi
rezolve principalele probleme. Nu numai că şi-a găsit un post de profesoară şi s-a

41
descurcat foarte bine pe parcursul acestei perioade, dar a şi continuat să aibă relaţii
sexuale non-maritale cu câţiva parteneri potriviţi, simţindu-se bine, şi neavând nici o
vină faţă de acest lucru.
Susţinem, cu alte cuvinte, că mare parte din comportamentul nevrotic (de
auto-sabotare) rezultă din neştiinţă sau din lipsă de insight. Cu toate că oamenii pot să
se comporte nevrotic din cauza anumitor condiţii biologice (ca de exemplu:
dezechilibru hormonal sever sau deficit al neurotransmiţătorilor), de cele mai multe
ori nu o fac doar din motive biochimice. De cele mai multe ori, ei îşi crează aceste
tulburări prin intermediul gândurilor lor, care sunt conştiente şi/sau inconştiente.
Chiar şi atunci când ei suferă traume severe, precum abuzuri de la vârste fragede,
incest, sau viol, aceste evenimente foarte rele nu sunt singurele care îi afectează,
creându-le tulburarea de stres post-traumatică, ci mai există, de asemenea, şi reacţiile
lor de groază – credinţele lor catastrofale, în legătură cu aceste traume.
Astfel, la fel ca şi în cazurile lui Allen şi Naomi, tinerii pot să fie conştienţi de
faptul că se opun mersului la şcoală, pentru a-şi înfrunta părinţii, care îi constrâng să
facă acest lucru. Sau, ei pot să se opună mersului la şcoală, în mod inconştient, fără să
îşi dea seama că ei se împotrivesc, de fapt, dominării părinţilor lor. Sau, ei pot fi
conştienţi, de faptul, că se pedepsesc pentru că se simt vinovaţi pentru relaţiile sexuale
pe care le-au avut. Sau, ei pot să se pedepsească fără să conştientizeze faptul, că fac
acest lucru din cauza sentimentului de vină pe care îl simt.
Oricare ar fi situaţia, fie că oamenii sunt sau nu conştienţi de convingerile lor
iraţionale, ei nu s-ar manifesta, aproape niciodată, în mod nevrotic dacă nu ar avea
aceste credinţe. Astfel, referitor la exemplele oferite în acest capitol, dacă tânărul
student, Allen, nu ar fi avut o frică atât de iraţională faţă de stilul dominant al
părinţilor lui şi faţă de eşecul profesional, astfel încât să renunţe la studii, nu am fi
considerat dorinţa sa de a părăsi şcoala ca fiind dezadaptativă, ci am fi concluzionat
că tânărul, şi-a dat, pur şi simplu, seama de realitate şi a acţionat într-un mod raţional
în legătură cu ea. Iar dacă, Naomi, studenta care vroia să fie profesoară, ar fi acceptat
în mod raţional perspectiva pe care sora ei o avea asupra sexului, şi-ar fi putut da
seama că, deşi promiscuitatea ei fusese „imorală”, acest lucru nu o poate transforma,
niciodată, într-o „persoană imorală.”
Nu avem voie să ne acceptăm sentimentele de eşec pe care le declarăm,
convingerile că suntem lipsiţi de valoare, sau acceptarea fără echivoc a tendinţelor de
condamnare a altora. Nu pentru că ele sunt cu totul greşite, sau pentru că ele contrazic
legile universului. Ci pur şi simplu pentru că, din motive bine întemeiate, ele sunt
aproape întotdeauna dăunătoare şi ne împiedică, fără nici un rost, să realizăm multe
din lucrurile pe care le dorim în mod adaptativ.
Mai mult decât atât, credinţele şi emoţiile de autoevaluare globală negativă, se
crează, de obicei, din suprageneralizări nerealiste pe care nu le putem susţine din
punct de vedere ştiinţific. Ele conţin diferite filosofii de natură magică, care sunt
indefinibile, nedemonstrabile, şi nefalsificabile. De exemplu, dacă vă spuneţi „Nu am
reuşit să realizez acest lucru” – cum ar fi câştigarea dragostei cuiva sau câştigarea
unui loc de muncă – „şi consider că este o întâmplare nefericită,” faceţi o declaraţie pe
care o puteţi susţine sau demonstra. Deoarece dumneavoastră (cât şi alţii) puteţi
observa dacă aţi avut, într-adevăr, insucces şi ce dezavantaje (cu privire la anumite
scopuri personale) vor rezulta, probabil, din acest eşec. Atâta timp cât vă doriţi să
aveţi succes, veţi privi eşecul în termeni de “neplăcut” sau “ineficient.”
Dacă vă spuneţi, pe de altă parte, “Faptul că nu am reuşit să fac acest lucru
este groaznic, ceea ce mă face şi pe mine să fiu o persoană detestabilă”, faceţi o
declaraţie pe care nu o puteţi susţine sau dovedi. Pentru că, un cuvânt atât de greu de

42
definit precum catastrofare, nu înseamnă cu adevărat foarte dezavantajos. Înseamnă
sută la sută dezavantajos, regretabil, insuportabil sau supărător. Mai mult decât atât,
faptul că dumneavoastră vă consideraţi nereuşita ca fiind groaznică, înseamnă că vă
gândiţi că nu puteţi suporta faptul că aţi eşuat şi că, prin urmare, nu trebuie să eşuaţi.
Dar, desigur, dumneavoastră puteţi suporta ideea că nu aţi reuşit; iar universul nu pare
să insiste, asupra faptului că dumneavoastră nu ar trebui sau nu aveţi voie să eşuaţi!
Concluzia dumneavoastră referitoare la faptul că nereuşita vă face să fiţi o
persoană groaznică înseamnă că (1) din nefericire nu aţi reuşit; că (2) din moment ce
în dumneavoastră există ceva de proastă calitate, tot ceea ce veţi face va fi
întotdeauna o nereuşită; şi că (3) meritaţi să fiţi pedepsiţi (precum condamnare eternă)
pentru că nu aţi reuşit. Cu toate că puteţi să vă susţineţi prima idee dintre cele de mai
sus, deoarece reprezintă preferinţa de a reuşi, nu puteţi să le susţineţi pe a doua şi pe
a treia. Numai în cazul în care folosiţi definiţia arbitrară!
Aşadar, deşi, putem confirma dacă eşuaţi la ceva, nu vă putem eticheta per
total ca fiind un ratat. Puteţi să vă spuneţi cu pioşenie că sunteţi un ratat (chiar şi cu
literă mare R), dar această etichetare este o suprageneralizare care vă este dăunătoare.
Formulată într-un mod diferit: emoţiile dezadaptative, auto-distructive – ca de
exemplu faptul că vă simţiţi furioşi, deprimaţi, lipsiţi de valoare, sau anxioşi – decurg,
în principal, din ideile (conştiente sau inconştiente) care sunt nişte prejudecăţi fără
sens, şi care, în mod aproape inevitabil, duc spre comportamente ineficiente şi de
auto-sabotare (pe care le numim nevroze). Când sunteţi o persoană nevrotică puteţi
apela la mai multe metode temporare care să vă ajute să vă diminuaţi tulburarea.
Astfel, vă puteţi schimba slujba sau statutul marital; vă puteţi lua o vacanţă; puteţi
deveni foarte interesaţi de un domeniu anume; puteţi să munciţi pentru a avea succes
în anumite scopuri profesionale sau altele; puteţi consuma cantităţi de alcool,
marihuana, heroină, calmante, energizante psihotrope, sau alte droguri; sau puteţi
încerca tot felul de alte lucruri care să vă distragă atenţia.
Aproape toate sau chiar toate aceste genuri de diversiuni pot să funcţioneze pe
o perioadă limitată de timp. Deoarece, ele vă îndeamnă, atunci când sunteţi devotat în
mod iraţional unui anumit set de idei care predispun spre tulburări (pe care le putem
numi x) la distragerea atenţiei spre alte seturi de idei (pe care le putem denumi y).
Atâta timp cât continuaţi să vă gândiţi la ideile de tip y în locul ideilor de tip x, nu veţi
fi foarte perturbaţi.
Din păcate, acest tip de distragere a atenţiei, nu vă şi rezolvă problemele.
Pentru că oricât de tare sau de des aţi încerca să vă îndreptaţi atenţia spre ideile de tip
y, încă continuaţi să credeţi cu tărie şi nu aţi renunţat la ideile de tip x. Şi, prin urmare,
vă puteţi reântoarce, foarte uşor, la comportamentul înrudit cu ideile de tip x.
Luaţi exemplul doamnei J. La vârsta de treizeci şi opt de ani, doamna J. era
considerată de oamenii ca fiind o femeie frumoasă şi talentată. În momentele în care
nu zăcea în pat toată ziua, cu puternice dureri de cap sau nu se certa cu soţul ei şi cei
doi copii adolescenţi, era o parteneră şi o gazdă încântătoare. Pentru a nu mai fi,
mereu, furioasă şi pentru a evita durerile de cap, doamna J. bea foarte mult, lua tot atât
de multe calmante şi era foarte devotată unui grup de spiritism nou (New Spiritism),
care credeau în reâncarnare, învăţându-i pe alţii că viaţa în această vale întristată de
atâtea lacrimi reprezintă doar preludiul pentru viaţa adevărată, fără sfârşit, care avea
să vină.
Aproape că funcţionase. Fiind distrusă majoritatea timpului şi, explicându-le,
cu pasiune, altora despre viziunile ei spiritualiste, doamna J. avea foarte puţin timp
pentru a fi perturbată, pentru a fi furioasă pe alţii sau pentru a se reântoarce la durerile
ei de cap. Dar, atunci când i se termina băutura, şi când imaginile vieţii de apoi nu îi

43
rezolvau problemele din această lume, simptomele ei nevrotice reveaneau în forţă.
Odată, de fapt, fusese atât de incapabilă să îşi stăpânească furia faţă de membrii
organizaţiei de spiritism, încât chiar şi prietenii ei spiritualişti au început să se plângă
de comportamentul ei şi să o înlăture de pe una din poziţiile cele mai mari, care i-a
fost, la început, acordată cu mare plăcere. Văzând că până şi acest grup nou o
abandonează, doamna J. s-a infuriat şi mai tare până a început să aibă o depresie
totală.
Au venit şi zorii zilei. Mai mult prin forţă decât printr-o blândă convingere,
soţul a târât-o pe doamna J. la terapie spunându-i că dacă nu face ceva pentru a-şi
reveni, el şi copiii îşi vor face bagajele şi vor pleca. A fost nevoie de puţine şedinţe
pentru a descoperi credinţele de bază, şi anume că datorită faptului că părinţii ei
fuseseră atât de severi pe perioada copilăriei ei, restul lumii îi datora bunăvoinţă
totală. Era încredinţată că, toate persoanele ei apropiate, în special soţul şi copiii, ar
trebui în mod absolut să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-i face viaţa mai uşoară –
şi astfel să compenseze pentru copilăria ei dificilă, pe care nu o meritase.
Pe parcursul anilor, însă, odată ce doamna J a constatat că apropiaţii şi
prietenii ei, nu gândeau la fel, cu privire la grija pe care trebuiau să i-o poarte, aceasta
s-a infuriat şi a făcut tot posibilul pentru a le aduce la cunoştinţă „nedreptăţile
flagrante,” pe care i le făcuseră. În schimb, când totul mergea aşa cum îşi dorea –
lucru care, bineânţeles, se întâmpla arareori – se simţea bine. Dar, când era
decepţionată sau frustrată, se simţea nefericită şi încerca să îşi distragă atenţia de la
această stare, făcându-i şi pe alţii la fel de nefericiţi.
Alcoolul şi calmantele, îi ofereau, deseori, doamnei J. o stare de „bine,” pe o
perioadă scurtă – timp în care toate „nedreptăţile” lumii păreau mai puţin injuste. Un
alt efect calmant de scurtă durată, erau şi viziunile ei spiritiste, care o asigurau de tot
ce e mai bun pentru lumea de apoi, distrăgându-i, astfel, atenţia de la nedreptăţile
lumii. Dar, acestea nu ţineau la nesfârşit. Şi nici nu o ajutau să îşi schimbe
convingerile referitoare la faptul că lumea ar trebui în mod categoric să fie un loc mai
bun şi mai uşor şi că partenerii ei trebuie să compenseze pentru lucrurile groaznice
din trecutul ei, satisfăcându-i dorinţele din prezent.
Pe parcursul unui an şi jumătate de terapie individuală şi de grup REBT, am
(R.A.H.) ajutat-o pe doamna J. să-şi insuşească Insight-ul nr. 1: şi anume, că
ostilitatea ei excesivă şi durerile de cap pornesc, în mare parte, din comportamentul
propriu, şi nu doar din faptul că ceilalţi sunt „răi.” Filosofia iraţională fiind: „Pentru
că am suferit în trecut, oamenii trebuie, acum, să se poarte cu mine, foarte frumos.”
După ce am ajutat-o pe doamna J. să îşi dea seama de câteva din credinţele
iraţionale, care se aflau în spatele comportamentului ei nevrotic, am ghidat-o apoi (cu
ajutorul membrilor terapiei de grup) către Insight-ul nr. 2 şi 3: „Acum că ştiu, că eu
sunt cea care îmi creez problemele, cu ajutorul credinţelor mele interne, pe care mi le
spun în mod repetat (că orice mi se întâmplă este o „nedreptate groaznică”), ar fi bine
să disput aceste credinţe, să le pun la îndoială, să le provoc şi să le schimb. Deoarece,
eu consider nu numai că lumea se comportă urât şi nedrept cu mine – lucru, care
uneori chiar se întâmplă – dar şi că o astfel de nedreptate nu ar trebui să existe şi că
este groaznic când se întâmplă. Ei, ce o face atât de groaznică? Nimic, bineânţeles.
Nefericită, da – pentru că se întâmplă în mod repetat să nu primesc ceea ce îmi doresc.
Dar groaznică? Doar dacă o definesc eu aşa!”
„Şi, de ce lumea nu trebuie să se comporte în mod nedrept cu mine, aşa cum
deseori, o fac? Nu găsesc nici un motiv pentru care nu ar trebui să o facă – cu toate că
pot să mă gândesc la o mulţime de motive pentru care, mi-ar place, să nu facă lucrul
acesta! Dar, dacă oamenii nu au grijă de mine aşa cum mi-aş dori, păcat! Iar eu, ar fi

44
bine să mă conving că pot duce, în continuare, o viaţă fericită, şi, că pot, în special, să
am grijă de mine, fără ajutorul nimănui!”
Când a reuşit să-şi însuşească Insight-ul nr. 2 şi 3 – care presupune faptul că
era conştientă că face apel, frecvent, la aceste cerinţe absolutiste şi că ar fi bine să
depună efort pentru schimbarea lor şi a stărilor de furie, care le urmau – doamna J. a
început să îşi reducă băutăra la unul sau două pahare de cocktail pe zi, să îşi arunce
calmantele, şi să se simtă mult mai puţin furioasă pe soţul, copiii, şi prietenii ei, chiar
şi atunci când aceştia (fiind fiinţe umane care mai greşesc) se comportau, într-adevăr,
nedrept. Acceptând mai mult realitatea socială, şi refuzând să o mai considere
„groaznică”, şi-a schimbat şi perspectiva asupra spiritismului, devenind mai puţin
devotată acesteia. Şi, aşa cum a spus la una dintre ultimele şedinţe de terapie: „De ce
să mă tot gândesc la cât de bine s-ar putea să îmi fie în viaţa de apoi, când ştiu cum să
mă simt bine în această viaţă?”

Gânduri adiţionale pentru recunoaşterea şi reducerea

comportamentului nevrotic

de Robert H. Moore, Ph.D.

(Colaborator la a doua ediţie a Ghidului unei vieţi raţionale.)

Comportamentul nevrotic sau dăunător nu este greu de recunoscut – mai ales,

când este vorba de alte persoane. Dar, când vine, însă, vremea să ne identificăm
propriile gânduri iraţionale, majoritatea dintre noi sunt, pe puţin, parţial orbi. Pentru a
determina cine este sau nu nevrotic şi care comportament anume poate fi considerat
ca fiind unul dăunător sau nu, ar fi bine să adoptăm anumite criterii care să ne
ghideze. Dr. Maxie C. Maultsby, Jr. remarcă faptul că oamenii care se comportă
iraţional sau nevrotic sunt aceia care:
1. percep frecvent lucrurile, într-un mod incorect
2. îşi pun, propria siguranţă, în pericol
3. împiedică, în mod curent, progresele spre scopurile alese
4. prezintă ruminaţii interioare, frecvente, care îi fac să se simtă
incomfortabil
5. crează, fără nici un scop, conflicte între ei şi alţii
Să aruncăm, acum, o privire la câteva comportamente tipice care îndeplinesc
fiecare din aceste cinci criterii:
Percep frecvent lucrurile într-un mod incorect: de fapt, mulţi dintre noi nu
percepem, chiar atât de des, lucrurile într-un mod incorect pe cât le facem noi să fie
incorecte. Vedem, de obicei, ce vedem, şi auzim ceea ce auzim, fără a le distorsiona
prea tare. Ceea ce ne ghidează, însă, spre varietatea de „percepţii eronate” este
procesul normal de umplere a golurilor (a informaţiilor lipsă), în încercarea de a vedea
imaginea per ansamblu. Facem acest lucru zilnic prin diferite comportamente, atunci
când: presupunem, facem inferenţe, credem, ne închipuim, interpretăm, facem
proiecţii mentale, speculăm, deducem, extrapolăm, recunoaştem, suspectăm, facem
atribuiri, facem ipoteze, sau citim printre rânduri.
Ţineţi minte, faptul că: mintea umană este singura capabilă de a „vedea”
dincolo de accesibilitatea organelor noastre senzoriale, prin intermediul acestor
procese. Nu este absolut nimic rău, în faptul că ne folosim de capacităţile noastre
mentale extraordinare. Dar, este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, de a le folosi în
mod rezonabil şi, în aşa fel încât, să fie, cât mai puţin, biasate. Aceasta este

45
responsabilitatea pe care mulţi dintre noi, într-un sens sau altul, nu şi-o asumă.
Persoanele nevrotice au, de obicei, cele mai mari dificultăţi, din acest punct de vedere.
Asemeni celor care privesc lumea prin „ochelari de culoare roşie”, persoanele
nevrotice colorează lumea percepută, cu ajutorul credinţelor şi expectanţelor lor
iraţionale. Ei transformă, în mod frecvent, presupunerile şi asumpţiile nejustificate, pe
care le fac în legătură cu ceea ce văd sau aud, într-un fapt sigur. Iar, ceea ce este şi mai
rău decât atât este că, ei fac acest lucru împotriva raţiunii şi a dovezilor clare din
partea prietenilor şi a celor dragi. Exemple: „Ea este însărcinată, dar fac pariu că nu
este copilul soţului ei.” „Eu nu muşc prostiile alea cu omul potrivit la slujba potrivită.
Totul e politică.”
Oamenii îşi schimbă, deseori, valorile morale şi opiniile personale despre
anumite lucruri, şi prin urmare şi judecăţile şi aprecierile subiective, atunci când
trebuie să facă o descriere obiectivă a unor evenimente. Ghidate de suspiciunile lor,
persoanele nevrotice recurg şi ele, de multe ori, la motive şi intenţii ciudate sau de-a
dreptul ostile, faţă de alţii. Exemple: „Ea mă urăşte, sunt sigur de asta. Aş putea la fel
de bine să demisionez, înainte ca ea să mă concedieze”.”Ştii cum sunt bărbaţii de
genul lui; toţi sunt la fel.”
Îşi pun, propria siguranţă, în pericol: Câteodată, lucrurile măreţe sunt
realizate de oameni suficient de îndrăzneţi pentru a face riscuri calculate. Cu toate
acestea, majoritatea persoanelor, care fac aceste riscuri calculate nu se lasă atraşi în
activităţi sexuale neprotejate cu mai mulţi parteneri; nu ingerează rapid orice pastilă li
se oferă de către cineva la o petrecere; nu îşi oferă bunurile proprii pentru a-şi plăti
chiria; nu se urcă pe motociclete fără cască de protecţie; nu continuă să fumeze după
ce au constatat că au dobândit un emfizem; nu mănâncă peste măsură astfel încât să
aibă repercursiuni asupra inimii şi asupra organelor vitale; nu îşi conduc maşinile cu o
viteză care să depăsească limita legală; nu uită să îşi plătească la timp toate
impozitele; nu îşi menţin greutatea normală prin purgaţie; sau nu renunţă la aplicarea
cremei de protecţie pentru un bronz mai rapid.
Împiedică, în mod curent, progresele spre scopurile alese: Se întâmplă,
uneori, ca persoanele cu nevroză să permită tulburărilor, inhibiţiilor, sau expectanţelor
lor nerealiste să interfereze cu carierele şi vieţile lor personale. Următorul caz
ilustrează modul în care, până şi cei mai deştepţi şi capabili oameni pot să îşi saboteze
vieţile:
Debbie P., după ce a absolvit la una dintre cele mai mari universităţi din
S.U.A., nu a mai reuşit să îşi stabilească priorităţile personale şi profesionale. Cu toate
că dorea mult să îşi construiască o carieră ca şi asistent social, se simţea atât de
inadecvată din acest punct de vedere, încât în anumite zile, era incapabilă să facă
anumite lucruri, chiar şi să programeze câteva interviuri pentru clinica la care lucra.
Copleşită de anxietăţile pe care le avea, incapabilă de-a se relaţiona cu colegii ei de
serviciu, şi prea ruşinată pentru a recunoaşte, în faţa unui terapeut, că nu se poate
accepta pe sine, Debbie a renunţat, într-o zi, brusc, la slujba ei, şi şi-a abandonat
cariera cu desăvârşire. La scurt timp după aceea, şi-a împachetat toate lucrurile
necesare, le-a pus în maşina unui prieten, şomer de asemenea, şi a părăsit oraşul.
Prezintă ruminaţii interioare, frecvente, care îi fac să se simtă
incomfortabil: Spre deosebire de alţi oameni cu tendinţe nevrotice de a-şi sabota
cariera sau ţelurile personale, anumite suflete curajoase depun efort şi îşi duc la bun
sfârşit scopurile stabilite în viaţă, plătind, însă, un preţ mare pentru tensiunea
acumulată pe parcursul drumului. Ei fac aproape întotdeauna greşeala, de a considera
că, anxietatea lor este justificată fie din cauza marilor responsabilităţi pe care le au, fie
din cauza iraţionalităţii colegilor sau a partenerilor de serviciu, fie din cauza unor

46
evenimente ghinioniste. Fiind convinşi de faptul că toate cauzele tulburărilor pe care
le au, se află înnafara controlului lor, ei nu se văd aproape niciodată ca fiind candidaţii
potriviţi pentru o terapie, cu toate că ar avea nevoie.
Ei nu reuşesc să observe faptul că mai există şi alţi oameni, cum ar fi prietenii
sau colegii lor de serviciu, care se confruntă, zi de zi, cu aceleaşi responsabilităţi şi
probleme, fără a fi terminaţi din punct de vedere emoţional. Astfel, ei sunt mereu
furioşi, bosumflaţi, disperaţi, învinovăţind orice şi pe oricine, mai puţin pe ei înşişi
pentru nefericirea lor. Deseori, aceşti oameni suferă de diverse boli psihosomatice –
cum ar fi ulcerul, tensiune ridicată, colită, erupţii de piele, dureri de cap, reacţii
alergice, şi o neobişnuită extenuare. Şi pe lângă asta, ei devin, în mod frecvent,
dependenţi de unul sau mai multe medicamente care modifică dispoziţia.
Crează, fără nici un scop, conflicte între ei şi alţii: Fiind conduşi de diverse
credinţe iraţionale, unii oameni îşi fac un obicei, în a se lupta cu ei înşişi şi cu alţii. Ei
nu îi provoacă în mod direct pe ceilalţi să se înfurie sau să se supere pe ei, dar
abordarea lor este atât de antagonistă, iar abilităţile lor de comunicare sunt atât de
slabe încât ar fi nevoie de răbdarea unui sfânt pentru a putea avea o conversaţie
plăcută cu ei. Iată câteva din obiceiurile şi tacticile cu care aceşti oameni îşi
sabotează, fără să-şi dea seama (iar, câteodată îşi dau seama), relaţiile. Ei:
a. vă spun, de multe ori, ceea ce „vreţi să spuneţi de fapt”, chiar dincolo de
protestele dumneavoastră puternice
b. vă spun să consideraţi tot ceea ce ei au spus „în orice mod vreţi
dumneavoastră”
c. insistă asupra faptului că nu trebuie sau că nu ar trebui să vă simţiţi aşa cum
vă simţiţi în legătură cu ceva anume
d. sfârşesc conversaţia cu dumneavoastră înainte ca ei să înţeleagă ceea ce aţi
vrut să spuneţi
e. se aşteaptă să îi înţelegeţi sau să fiţi de acord cu ei pentru că „aţi mai vorbit
despre asta înainte”
f. exagerează în mod deliberat sau vă distorsionează punctul de vedere astfel
încât să-l facă să pară ridicol
g. reacţionează prompt la orice pare asemănător cu o critică adusă lor, ca şi
cum ar fi fost înjunghiaţi pe la spate
h. vă consideră responsabili pentru fericirea, nenorocirile, sau pentru calitatea
vieţii lor în general
Cele cinci criterii ale lui D. Maultsby, reprezintă o regulă formidabilă pentru
identificarea comportamentului iraţional sau nevrotic. Dar, ce îi determină pe oameni
să se comporte în aceste maniere atât de dăunătoare?
A vorbi despre rădăcinile nevrozei înseamnă, în mare parte, a vorbi despre o
gândire distorsionată. Din perspectiva viziunii minţii/creierului ca un calculator,
majoritatea oamenilor sunt, din naştere, nişte programatori slabi. Ei, rareori, reuşesc
să se organizeze, astfel încât, să fie fericiţi într-o lume imperfectă. Persoanele
nevrotice stau foarte prost la acest capitol. Deşi, comportamentul iraţional se
datorează, uneori unei baze biologice eronate („hardware” greşit), cum ar fi
deteriorarea neurologică, se poate datora şi unui sistem cognitiv („software”) deficitar,
şi unor credinţe iraţionale auto-create şi dăunătoare propriei persoane.
În REBT, observăm că acest comportament nevrotic rezultă, în mare parte, din
tendinţele noastre naturale de a transforma preferinţele personale în cerinţe
absolutiste. Remarcăm faptul că oamenii au, deseori, tendinţa de a-şi manifesta
dorinţele şi cerinţele ca şi cum ar fi nevoi şi cerinţe absolutiste. Îşi avansează, în mod
frecvent, scopurile şi expectanţele personale la rangul de reguli rigide şi iraţionale pe

47
care toată lumea, inclusiv ei înşişi, trebuie să le respecte. Făcând acest lucru, ei devin
uşor perturbaţi, în momentul când cineva nu respectă aceste reguli, sau când lucrurile
nu merg conform planurilor lor.
Mecanismul unei astfel de tulburări emoţionale nu este greu de înţeles. Pare, la
prima vedere, ca şi cum ar fi vorba, doar, de un „stimul” şi un „răspuns” – dacă li se
întâmplă oamenilor ceva nefericit (stimulul), atunci acesta este şi lucrul care duce la
apariţia tulburării (răspunsul). Pare să fie astfel, doar pentru că atunci când se
întâmplă ceva nefericit, elementul cheie al activării emoţionale – şi anume gândirea
lor iraţională – se manifestă aproape instantaneu, şi bineânţeles, parţial inconştient.
Mecanismul real al unei tulburări emoţionale este stimul-credinţă-răspuns, sau
cum spunem în REBT: „Acţiune-Credinţă-Consecinţă” (Action-Belief-Consequence).
Aceştia sunt termenii din spatele cunoscutului model REBT, şi anume modelul ABC
al activării emoţionale. Concluzia: nu evenimentele (Acţiunile) din viaţa noastră sunt
cele care ne afectează (care produc consecinţe emoţionale neplăcute), în mod direct.
Ceea ce ne afectează, în mare parte, sunt cerinţele noastre absolutiste iraţionale, ceea
ce trebuie cu necesitate să facem (adică credinţele).
Faptul că ne dorim ca vieţile noastre să decurgă lin, fără accidente, sau că
preferăm ca prietenii, familia, şi colegii noştrii să se comporte cel puţin civilizat, dacă
nu agreabil, este suficient de raţional. Insistând asupra faptului că lucrurile trebuie să
meargă lin, că accidentele nu trebuie să se întâmple, şi că oamenii importanţi din viaţa
noastră trebuie să se comporte aşa cum le-am spus de nenumărate ori că avem nevoie
ca ei să se comporte, este pe de altă parte complet iraţional. Totuşi, ca şi specie
umană, avem tendinţa naturală de a gândi în aceste modalităţi distorsionate şi contrare
propriilor interese.
Din fericire, nu suntem nevoiţi să cedăm în faţa acestei tendinţe naturale şi să
rămânem nevrotici pentru tot restul vieţii noastre. Fiind principalii responsabili ai
modului în care gândim, putem să ne corectăm greşelile, să ne remodelăm stilul de
gândire, şi să trecem peste această problemă comună tuturor oamenilor. Putem să ne
străduim cu seriozitate:
1. să ne sporim obiectivitatea şi să eliminăm faptele şi inferenţele care ne
incomodează
2. să renunţăm la orice obicei care ne supune, de obicei, la riscuri
3. să neglijăm planurile care nu se potrivesc cu priorităţile noastre
4. să înlocuim cerinţele absolutiste şi pedepsele dăunătoare propriei persoane,
cu preferinţe şi estimări realiste
5. să ne acceptăm pe noi înşine şi pe ceilalţi, ca şi fiinţe umane supuse
greşelilor
Putem oare, să ne schimbăm, cu adevărat, aceste mentalităţi bine practicate?
Cu siguranţă. Va fi acest lucru uşor? Nu – dar cei ce lucrează sârguincios, cu ajutorul
„uneltelor” cognitive, afective şi comportamentale din REBT, au o şansă foarte mare
de a reuşi.

48
Capitolul 7

Cucerirea influenţelor din trecut

„Toate vorbele astea, despre cum oamenii îşi crează singuri tulburările, pe care le au,
prin intermediul filosofiilor lor de viaţă neadecvate, sună foarte bine”, spun adesea
mulţi dintre criticii noştrii. „Dar cum rămâne cu influenţele puternice ale trecutului,
asupra cărora nu avem nici un fel de control? Cum rămâne, de exemplu cu
complexele din copilărie, cum ar fi cel a lui Oedip sau faptul că poate am suferit din
cauza respingerilor serioase din partea părinţilor noştrii? Nu au fost acestea lucrurile
care au demarat tulburările noastre? Şi cum le putem noi depăşi acum, dacă ne
preocupăm, în întregime, de schimbarea filosofiilor actuale?”
Foarte bune întrebări, şi la care se poate răspunde, foarte uşor, din prisma
teoriilor REBT.
Să începem cu problema Oedip. Să presupunem că adepţii freudieni, au cel
puţin parţial dreptate, în a crede că unii oameni, dacă nu chiar toţi suferă de
complexul lui Oedip în copilărie şi se simt “mutilaţi” emoţional. Putem, în ciuda
acestor lucruri, să schimbăm, prin intermediul Terapiei Raţional Emotive şi
Comportamentale, filosofiile de viaţă actuale ale acestor oameni? Şi prin urmare, să
reuşească să depăşească efectele “mutilante” ale idilelor familiale timpurii?
Da, putem, într-adevăr, face acest lucru. Să vedem, cum ajunge să apară, aşa
numitul complex a lui Oedip. Un băieţel, pe nume Harold, râvneşte (cu conotaţii
sexuale) după mama sa, îşi urăşte tatăl, se simte vinovat faţă de dorinţele sale sexuale
cu privire la mama sa, şi îi este frică de faptul că tatăl său l-ar putea castra. În
consecinţă, el se teme pentru tot restul vieţii de bărbaţii mai în vârstă, şi fie refuză să
concureze cu ei (de exemplu într-o afacere), fie depune eforturi considerabile pentru a
intra în graţiile lor şi a le câştiga, prin urmare, bunăvoinţa. Are o astfel de persoană,
clasicul complex a lui Oedip? Da, probabil că are.
Să presupunem, în continuare, alături de adepţii freudieni tradiţionali, că
Harold a dobândit, iniţial, sentimentele sale Oedipiene, deoarece instinctele lui
sexuale (id-ul său) l-a îndemnat să râvnească după mama sa, iar apoi, super ego-ul lui
(conştiinţa), l-a forţat să se simtă vinovat cu privire la dorinţele lui incestuoase şi să se
deteste atât pe el cât şi pe tatăl său. Chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla (iar, în
societatea noastră, nu se prea întâmplă acest lucru, deoarece este evident că mulţi
băieţi nu râvnesc la mamele lor şi nu devin geloşi faţă de taţii lor), rămâne, totuşi,
întrebarea: Dacă băiatul are un ataşament de tip Oedipian, înseamnă că el are,
automat şi complexul lui Oedip? Răspuns: în nici un caz.
Un aşa-numit complex constă în a avea idei negative în legătură cu un set de
evenimente nefericite. Astfel, dacă John este mai slab din punct de vedere fizic decât
Henry, am putea spune că el are o slăbiciune sau că este inferior. Dar, dacă John are
un complex de inferioritate, înseamnă că (1) el îşi vede slăbiciunea, când se compară
cu Henry, şi (2) se vede ca o persoană plăpândă sau lipsită de valoare pentru faptul
că are această slăbiciune. În timp ce (1) este o relatare a unui fapt, (2) este o

49
suprageneralizare al acelui fapt. Complexul lui John reprezintă concluzia pe care el o
are cu privire la slăbiciunea lui fizică – şi nu cu privire la slăbiciune, în general.
Aşadar, având complexul lui Oedip, Harold poate să râvnească în mod
“natural” şi “normal” după mama sa şi să se simtă oarecum gelos pe tatăl său. Dar
dacă, în timp ce simte poftă trupească şi gelozie, nu crede şi faptul că este o persoană
lipsită de valoare pentru că are sentimentele pe care le are, el va avea mai degrabă un
ataşament Oedipian, decât un complex.
Dacă Harold are, într-adevăr, un complex a lui Oedip în toată regula, putem fi
siguri că, pe lângă faptul că recunoaşte că râvneşte la mama sa, el mai crede: (1) că
mama sa, tatăl său, şi ceilalţi oameni trebuie să fie de acord cu el; (2) că a făcut un
lucru groaznic în a râvni la mama sa; (3) că dacă oamenii ar descoperi dorinţa pe care
el o are faţă de mama sa, l-ar critica puternic şi faptul că aceştia l-ar critica ar fi
groaznic; (4) că dacă, ar avea, într-adevăr, relaţii sexuale cu mama sa, faptul că ar
comite un incest ar fi oribil şi ar duce la groaznice probleme legale şi de alt tip; (5) că,
şi în cazul în care nu ar avea loc nici un incest, simplul fapt că se gândeşte la acest
lucru este o ofensă de neiertat împotriva părinţilor săi şi a umanităţii; (6) că daca tatăl
său ar descoperi vreodată dorinţa pe care el o are în legătură cu mama sa, l-ar
blestema şi pedepsi (în special prin castrare), cu siguranţă; şi (7) că dacă vreuna dintre
acestea ar avea loc, el ar deveni o persoană complet groaznică.
Indiferent, dacă credinţele lui Harold în legătură cu dorinţele pe care le are faţă
de mama sa sunt „adevărate” sau nu, acest lucru nu mai are nici o importanţă, atâta
vreme cât el este puternic convins de credinţele pe care tocmai le-am menţionat.
Astfel, dacă nu ar crede în ele, el nu ar avea nevoie de aprobarea părinţilor sau a
`celorlaţi`, şi ar putea să se descurce foarte bine şi fără aprobarea acestora. Nici faptul
că s-ar gândi la posibilitatea unei relaţii sexuale cu mama lui, nu i-ar aduce probleme.
Nici posibilitatea ca tatăl lui să îl castreze, nu ar fi realizabilă, în cazul în care acesta i-
ar descoperi gândurile de incest. Indiferent ce ar fi. Însă, atâta timp cât Harold crede şi
acceptă aceste „adevăruri”, el va continua să fie serios afectat de ele.
Cu toate, că, în acest caz, ataşamentul sau dorinţele Oedipiene ale lui Harold
ar putea avea o bază biologică, complexul său Oedipian nu îşi are rădăcina în aceste
dorinţe, ci în ideile şi atitudinile lui în legătură cu ele. Iar, aceste idei şi atitudini au
fost parţial învăţate, fiind dependente de tipul de comunitate în care a crescut.
Prin urmare, dacă, Harold doreşte să îşi depăşească complexul Oedipian şi
simptomele nevrotice care ar putea apărea (precum frica de alţi bărbaţi), el nu trebuie
să îşi schimbe dorinţele incestuoase (lucru care i s-ar părea aproape imposibil), ci
trebuie să îşi modifice gândurile referitoare la ele. El nu trebuie să renunţe la dorinţele
pe care le are faţă de mama sa, ci trebuie să se oprească din a se mai gândi la cât de
groaznice şi cât de strigătoare la cer sunt aceste pofte.
Un lucru şi mai important, pentru ca Harold să nu mai aibă complexul lui
Oedip, este că, el nu trebuie să îşi schimbe şi nici măcar să îşi înţeleagă pe deplin,
ideile din trecut, cu privire la ataşamentul său Oedipian. Dar, ar fi bine să
dobândească Insight-urile nr. 1, 2, şi 3 faţă de atitudinile lui actuale sau încă existente
cu privire la incest. Să presupunem, de exemplu, că odată râvnind după mama lui, şi,
fiind, totodată, lipsit de putere şi incapabil să se apere de ceilalţi băieţi din vecinătate,
s-a temut de faptul că tatăl lui îl va „castra” – nu pentru că ar fi comis teribila crimă a
incestului, ci pentru că a crezut că „merită” să fie pedepsit pentru slăbiciunea lui.
Presupunem, de asemenea, şi faptul că mai târziu, odată ce s-a făcut mare şi a crescut
înalt, el nu se mai simte intimidat de către băieţii din vecinătate, ceea ce înseamnă că
nu se mai teme nici de faptul că tatăl lui l-ar putea „castra” pentru „neascultarea” şi
„depravarea” lui.

50
 Dacă Harold ar dobândi, în aceste condiţii, insight cu privire la temerile lui
trecute asupra castrării şi a complexului lui Oedipian, ar putea învăţa câteva informaţii
utile despre el – deoarece complexul său iniţial nu mai există în aceeaşi formă, şi ar
putea considera detaliile originii acestuia ca fiind nereprezentative pentru el acum.
Dacă, Harold mai are, totuşi, până şi în ziua de azi, urme vizibile ale complexului din
trecut, atunci putem presupune, că încă mai are câteva din credinţele iraţionale, care
au dus, iniţial, la dobândirea acestui complex.
Îl putem ajuta pe Harold să îşi descopere aceste idei pe care le mai are şi să îşi
însuşească Insight-urile nr.1, 2 şi 3 cu privire la ele. După aceea puţin mai contează
dacă îşi aminteşte sau îşi înţelege pe deplin iraţionalităţile iniţiale sau lucrează prin
intermediul lor - aşa cum, din perspectiva teoriei freudiene, ar trebui să facă pentru a
se „vindeca”.
Prin urmare, dacă în prezent există vreun complex care să îi mai afecteze, încă
pe oameni, putem să ne imaginăm că ei au, în acest moment, anumite gânduri în
legătură cu el, gânduri care nu îşi au rostul. Aceste idei existente în prezent sunt
cruciale, indiferent care au fost sursele originale ale complexelor lor. Acest lucru
explică de ce atât de mulţi psihanalişti non-freudieni – precum Alfred Adler, Erich
Fromm, Karen Horney, Otto Rank, şi Harry Stack Sullivan – pun mai degrabă
accentul pe analizarea problemelor, gândurilor şi relaţiilor din prezent ale clientului,
decât pe urmărirea detaliilor dureroase din istoriile lor trecute. Mai mult decât atât
„amintirile” din copilărie ale pacieţilor, pe care terapeuţii încearcă, cu atâta migală să
le afle şi să le analizeze, se dovedesc a fi, adesea, ficţiuni sau distorsiuni, care au fost
create, într-o oarecare măsură, şi cu ajutorul acestor terapeuţi.
Pentru a demonstra faptul că experienţele dumneavoastră trecute nu sunt de o
importanţă vitală pentru înţelegerea şi abordarea tulburărilor dumneavoastră actuale,
să luăm exemplul respingerii materne. Să presupunem că aţi fost aspru criticaţi şi
respinşi de către părinţii dumneavoastră, şi în „consecinţă” vă simţiţi o persoană
detestabilă şi inadecvată, motiv pentru care refuzaţi să vă implicaţi în anumite
proiecte, sfârşind, astfel, prin a vă simţiţi şi mai inadecvaţi.
Dacă aşa stau lucrurile, veţi fi atunci tulburaţi. Dar, veţi fi tulburaţi din cauza
faptului că părinţii v-au respins sau din cauza credinţelor pe care le aveţi în legătură
cu acest lucru?
În mare măsură, datorită celei din urmă. Faptul că părinţii v-au respins nu
înseamnă că acest lucru este, cu adevărat, nociv. Studiile lui Dr. Norman Garmezy, Dr.
Lawrence Casler, şi alţii, au relevat faptul că în societatea noastră nu toţi copiii
respinşi, au probleme, ca urmare a acestei situaţii; iar rapoartele, prezintă faptul că în
alte societăţi copii sunt puternic criticaţi şi respinşi de către mamele lor, fără a deveni
persoane cu tulburări. Lili E. Peller, o psihanalistă, a scris, referitor la această situaţie
următoarele:
“Am avut ocazia să observ copii – copii arabi din zonele rurale din Palestina şi
Egipt – unde aproape că nu există consideraţie faţă de bunăstarea lor, unde
schimbările de dispoziţie ale adulţilor au efecte directe asupra lor; atenţia acordată
dorinţelor şi nevoilor lor nu este de primă importanţă, acestea fiind considerate bătăi
de cap. Dacă nu există violenţă din partea părinţilor asupra lor, aceasta este asigurată
de mulţimea de fraţi, unchi şi mătuşi, care sunt aproape de-o vârstă cu ei. Cu toate
acestea, aceşti copii nu devin nevrotici din cauza lipsei de dragoste.”
Prejudiciile aduse copiilor nu sunt, în mod direct, cauzate de respingerea , în
sine, a părinţilor (cu toate că acest lucru nu îi face nici bine copilului), ci de către
credinţele lor pe care le învaţă şi pe care şi le crează cu privire la această respingere.
Aceste credinţe, care se regăsesc în basmele noastre şi în poveştile pentru copii,

51
includ aceste concepţii: (1) Părinţii tăi trebuie să dovedească că te iubesc şi că te
aprobă în ceea ce faci şi când nu fac acest lucru înseamnă că se comportă groaznic.
(2) Dacă te resping, ar trebui să te simţi ca şi cum ai fi fără valoare. (3) Dacă crezi că
nu ai nici o valoare, trebuie să continui să ai nereuşite în sarcinile importante. (4)
Dacă într-adevăr eşuezi, înseamnă că ai comis un lucru groaznic, care dovedeşte, din
nou, că nu ai nici o valoare. (5) Dacă, din teamă de a nu reuşi, eviţi diferite sarcini şi
nu înveţi niciodată să le faci corect, acest lucru arată că nu ai avut niciodată vreo
abilitate şi eşti, încă o dată, fără valoare.
Acest lucru, înseamnă că cei mici nu au nevoie de dragoste şi de aprobare şi că
fără ele ei pot să se simtă fericiţi şi să nu aibă probleme? Mai deloc. Aşa cum a arătat
John Bowlby şi mulţi alţi cercetători, aproape toţi copiii se nasc cu o dorinţă foarte
mare de ataşament; şi atunci când sunt deprivaţi de afecţiune, îngrijire, şi alte genuri
de astfel de griji, ei se simt destul de trişti, singuri şi deseori deprimaţi. Aşa cum a
demonstrat şi Harry Harlow, copiii mici (şi maimuţele) care nu sunt suficient
stimulaţi, nu reuşesc să se dezvolte pe deplin din punct de vedere neurologic şi
sfârşesc a fi, de obicei, incompetenţi şi nepotriviţi în mai multe privinţe.
Astfel, pentru a funcţiona cum trebuie şi pentru a fi “normali” din punct de
vedere emoţional, copiii mici, necesită o cantitate considerabilă de atenţie, sprijin, şi
dragoste. Când sunt foarte neglijaţi, sever criticaţi, prea mult restricţionaţi, şi abuzaţi
fizic, ei devin, de obicei, afectaţi emoţional şi îşi dezvoltă foarte rapid o imagine
despre ei ca fiind nepotriviţi şi fără valoare. Cu toate că aceste lucruri nu stau
întotdeauna aşa – pentru că unii dintre ei sunt foarte rezistenţi, încă de când se nasc şi
pe tot parcursul vieţii – acesta este cazul cel mai des întâlnit.
De ce stau, astfel lucrurile? Teoria REBT susţine ideea că atunci când sunt
privaţi de lucrurile pe care şi le doresc cel mai mult, majoritatea oamenilor se simt, în
mod firesc şi adaptativ, trişti şi frustraţi – câteodată chiar foarte puternic. Acest lucru
este bun! – pentru că, apoi, ei încearcă să îşi compenseze privarea, modificând
condiţiile nesatisfăcătoare pe care ei le întîmpină sau rugându-i pe ceilalţi, mai ales
dacă sunt tineri, să îi ajute să îşi schimbe aceste condiţii.
Dar, majoritatea oamenilor, şi în special, copii, depăşesc aceste sentimente de
tristeţe şi frustrare atunci când li se întâmplă lucruri cu “adevărat” rele. Ei pretind că
aceste lucruri sunt atât de rele încât ele nu ar trebui în nici un caz să existe; şi sfârşesc
prin a crede, în mod greşit, că situaţiile rele vor exista întotdeauna şi că nu se vor
îmbunătăţi niciodată. Aşadar, ei au, în primul rând, sentimente “constructive” de
tristeţe şi sunt determinaţi să îşi îmbunătăţească situaţia. Dar, deseori, au, de
asemenea, şi sentimente “distructive” de deprimare şi lipsă de speranţă, şi sunt
determinaţi să fie plângăcioşi, să renunţe, şi să îşi agraveze situaţia.
Pentru că nu sunt capabili să facă faţă Adversităţilor (A) puternice şi durabile,
şi pentru că abilităţile lor de coping sunt limitate, copiii sunt mult mai înclinaţi să să
gândească – la B (Belief System), Sistemul lor de Credinţe – în termeni absolutişti de
trebuie, întotdeauna, şi niciodată, şi astfel să îşi schimbe Consecinţele (C) afective
din emoţii adaptative de supărare şi regret în emoţii dezadaptative de deprimare şi
deznădăjduire. Odată ce fac acest lucru, stările lor de depresie duc la comportamente
şi mai ineficiente – şi atunci ei se deprimă şi mai tare.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, de multe ori, în acest moment se
instalează procesul de habituare – astfel, copiii deprimaţi se simt “comfortabil” în
situaţia lor nefericită şi se simt “incomfortabil” dacă trebuie să facă ceva pentru a-şi
modifica această stare. Ei continuă să creadă – din nou la punctul B! – lucruri precum:
“Trebuie să mă descurc bine! Nu trebuie să fiu deprimat! Nu suport situaţiile
groaznice! Viaţa mea va fi întotdeauna neferictă şi lipsită de valoare!” Asemeni,

52
şobolanilor lui Martin Seligman, cărora li se puneau obstacole în drumul spre
atingerea scopurilor, şi care au dobândit “învăţare neajutorată”, şi copiii reuşesc,
deseori, să creadă că ei “nu pot” să îşi îmbunătăţească situaţia. Aşadar, ei renunţă –
considerând că sunt “lipsiţi de speranţă”.
Copiii sunt, bineânţeles, mai inteligenţi decât şobolanii sau porcuşorii de
guineea; după vârsta de aproximativ doi ani, ei îşi utilizează deja limbajul în scopul de
a gândi, apoi în scopul de a gândi despre ceea ce gândesc – şi mai târziu, în scopul de
a gândi despre ceea ce gândesc cu privire la ceea ce gândesc (metagândirea). Aşa că,
ei imită modelul părinţilor lor: “Trebuie să te comporţi bine şi dacă nu te comporţi
aşa, atunci eşti un copil rău” – lângă care, îşi mai adaugă şi propriile cerinţe şi
autoevaluări globale negative: “Pentru că este foarte dezirabil ca eu să mă comport
bine şi să le fac altora pe plac, trebuie neaparat să fac lucrul acesta! Şi pentru că nu
mă comport atât de bine precum ar trebui, înseamnă că este un lucru rău, şi că eu sunt
un copil rău!”
Ce vrem, atunci, să spunem? În primul rând copiii învaţă ceea ce este “bine” şi
“rău” şi învaţă avantajele “binelui” şi dezavantajele “răului” din comportamentele lor.
În al doilea rând, se simt fericiţi, în mod natural şi adaptativ, pentru comportamentele
lor “bune” şi trişti faţă de cele “rele”– deoarece ei adoptă părerile altora cu privire la:
ceea ce ar fi dezirabil ca ei să facă; că atunci când nu fac aceste lucruri şi când sunt
“răi” ei trebuie pedepsiţi; şi că ar fi bine să se corecteze. În al treilea rând, învaţă, că
trebuie să se comporte “bine”, pentru că altfel sunt nişte copii răi. Aceasta este o
suprageneralizare greşită. Dar, pentru că sunt influenţabili, şi pentru că se nasc cu
propriile înclinaţii spre suprageneralizări, ei acceptă, frecvent, acest tip de gândire
eronat, înglobându-l în filosofiile lor fundamentale sau în Sistemul lor de Credinţe (B
– Belief System).
În al patrulea rând, copiii au propriile tendinţe înnăscute de a face saltul
nerealist de la: “Aş prefera să fac lucrurile bine şi mi-ar plăcea să am rezultate bune
pentru că fac aşa!” la “Trebuie neaparat să fac lucrurile bine şi trebuie neaparat să am
rezultate bune pentru că fac lucrurile aşa!” Ei fac, foarte uşor, şi saltul de la “Este rău
dacă mă comport neadecvat şi pierd aprobarea celorlalţi” la “Sunt rău dacă mă
comport neadecvat şi pierd aprobarea celorlalţi.”
În al cincilea rând, chiar dacă s-au obişnuit cu acest tipar de cerinţe absolutiste
şi auto-culpabilizări, copiii, adolescenţii şi adulţii, ar avea capacitatea de a vedea cât
de dăunător le este, şi ar putea să îl schimbe prin disputări la nivelul gândurilor,
emoţiilor şi comportamentelor. Cu toate acestea, lăsaţi să se descurce prin propriile lor
mecanisme, ei rareori fac aceste disputări; cei mai mulţi dintre ei având nevoie de un
profesor sau de o terapie înţeleaptă pentru a-i ajuta să vadă cât de distrugătoare sunt
aceste gânduri, emoţii şi comportamente pe care le au şi pentru a-i încuraja să depună
efort în schimbarea lor cu altele mai adaptative.
Întorcându-ne la tema noastră principală, deseori, respingerea parentală se
poate dovedi a fi, într-adevăr, foarte dăunătoare (copii pot să ajungă să aibă
sentimente de aversiune faţă de ei), şi reprezintă, de obicei, un eveniment activator –
(A) serios. Este crud şi nedrept – şi, probabil că ar trebui să existe o lege împotriva ei.
Dar, se pare că acest eveniment activator este mereu însoţit de B-uri – credinţele
copiilor despre A-uri – şi anume, că ei consideră că sistemul lor de credinţe este
adevărat, pe lângă care mai adaugă şi cerinţele lor absolutiste şi auto-culpabilizările
pe care şi le fac. Evenimentele activatoare (A-urile) contribuie în mare măsură la
anxietatea, disperarea şi la autoevaluarea globală negativă a copiilor. Dar A-urile
împreună cu B-urile cauzează, de fapt, tulburările (C-urile).

53
 Cu alte cuvinte, în afară de situaţiile în care sunt atacaţi fizic sau privaţi în
mod extrem, oamenii nu sunt sever perturbaţi decât în cazul în care au idei
traumatizante în legătură cu ceea ce li se întîmplă. Pentru că, în afară de situaţia în
care sunteţi, cu adevărat, răniţi sau privaţi de ceva esenţial, ce altceva pot face,
persoanele sau lucrurile din jurul dumneavoastră, pentru a vă cauza durere maximă?
Desigur, că oamenii pot să vă facă în diferite feluri, să vă contrazică, să vă
arate că nu vă iubesc, şi să îi stârnească pe alţii împotriva dumneavoastră. Dar, în
afară de faptul că puteţi fi privaţi de mâncare, haine, adăpost, sau alte lucruri de primă
necesitate, tot ceea ce ei pot face este să vă fluture prin faţă cuvinte, atitudini sau idei
negative. Şi acestea funcţionează prin dumneavoastră – prin faptul că îi lăsaţi să vă
afecteze.
Să presupunem, că cineva spune lucruri urâte despre dumneavoastră; vă
umileşte în faţă; îi stârneşte pe alţii împotriva dumneavoastră; sau scrie un articol
etichetându-vă ca fiind nişte mincinoşi. Toate acestea sunt doar cuvinte sau gesturi, iar
cuvintele sau gesturile, în sine, nu vă pot răni, decît dacă le lăsaţi să vă rănească.
Întrebarea este: e normal, să nu vă intereseze deloc dacă cineva spune lucruri urâte
despre dumneavoastră? Sau, să vă simţiţi, total, nepăsători atunci când ea sau el scrie
lucruri meschine despre dumneavoastră?
Câtuşi de puţin! Nu suntem de acord cu faptul de-a nu vă simţi deloc
îngrijoraţi sau puternic implicaţi; până şi Epictet şi alţi stoici au recomandat acest
lucru, pentru anumite situaţii. De ce? Pentru că îngrijorarea şi implicarea au mai multe
avantaje, pe care, sperăm, că nu le veţi ignora sau interpreta greşit.
Îngrijorarea (alături de atenţie şi prudenţă) vă ajută să supravieţuiţi. Dacă nu
aţi avea grijă să vă uitaţi în dreapta şi în stânga înainte de a traversa o stradă sau dacă
nu aţi avea grijă să mâncaţi atunci când vă este foame, cât timp credeţi că aţi rezista?
Îgrijorarea vă dă posibilitatea de a vă feri de adversităţile neplăcute şi
nedrepte. Dacă nu v-ar păsa atunci când alţii s-ar comporta nepoliticos cu
dumneavoastră, cum aţi reuşi să vă înţelegeţi cu prietenii sau cu colegii de serviciu?
Îngrijorarea contribuie la propria bucurie. Dacă nu aţi fi precauţi în legătură cu
unele lucruri pe care le spuneţi sau faceţi credeţi că aţi mai putea să legaţi prietenii
satisfăcătoare, să vă găsiţi parteneri de sex potriviţi, sau să menţineţi, în bună stare,
relaţiile de dragoste?
Îngrijorarea ajută la bunăstarea comunităţii în care alegeţi să trăiţi. Dacă nu aţi
fi implicaţi în activităţi sociale, credeţi că v-aţi mai abţine să nu aruncaţi gunoaie pe
stradă, să nu conduceţi cu nepăsare, sau să nu abuzaţi grav copiii?
Deci, simţiţi-vă îngrijoraţi şi aveţi grijă de propriul comportament şi de
efectele lui asupra altora. Dar luptaţi împotriva emoţiilor de supra-îngrijoarare, sau de
anxietate. Ele presupun lucruri foarte diferite!
Formulat într-un mod diferit: Puteţi experimenta două tipuri diferite de durere:
(1) durere fizică, ca şi aceea pe care o simţiţi când aveţi o durere de cap, un deget de
picior călcat, sau în cazul unei indigestii; şi (2) durere psihologică sau mentală, ca şi
aceea pe care o simţiţi când sunteţi respinşi, frustraţi, sau trataţi în mod nedrept. Aveţi,
relativ, puţin control asupra durerii fizice, având în vedere că sunteţi răniţi de o forţă
externă (de exemplu, cineva vă loveşte sau ceva cade pe dumneavoastră). Odată ce
sunteţi atacaţi fizic, veţi simţi, în mod normal, durere şi supărare pe parcursul unei
anumite perioade de timp.
Cu toate acestea, se întâmplă deseori, chiar şi în cazul durerii fizice, să aveţi,
într-o oarecare măsură, control asupra discomfortului pe care îl simţiţi. Dacă aveţi o
durere de cap şi continuaţi să vă spuneţi cât de teribilă este durerea şi cât de groaznic
este pentru dumneavoastră să o aveţi, vă veţi intensifica şi prelungi, probabil

54
discomfortul. Dar, dacă aveţi aceeaşi durere de cap, şi vă spuneţi că nu puteţi scăpa de
ea, dar că îi puteţi suporta durerea şi că pur şi simplu experimentaţi una dintre acele
evenimente neplăcute care li se întâmplă, în mod frecvent, oamenilor, s-ar putea să vă
reduceţi durerea.
Durerea fizică şi nefericirea nu înseamnă acelaşi lucru, cu toate că se suprapun
în mod semnificativ. Puteţi avea o durere destul de serioasă şi să nu trebuiască să vă
simţi prea nefericit din cauza asta; şi puteţi avea o durere neânsemnată şi să vă simţiţi
incredibil de nenorociţi. Aşadar, nu doar durerea singură, ci şi atitudinea pe care o
aveţi faţă de ea, vă face să vă simţiţi nefericiţi.
Faţă de cel de-al doilea tip de durere, durerea psihologică sau mentală, aveţi
mult mai mult control. Pentru că atitudinea pe care o aveţi faţă de o asemenea durere,
vă crează, în parte, discomfortul şi nefericirea pe care o simţiţi faţă de acest
discomfort.
Aşadar, dacă oamenii vă fac, pe nedrept, mincinoşi sau leneşi, puteţi face
alegerea de a lua sau de a nu lua, în serios, aceste vorbe. Dacă o alegeţi pe cea din
urmă şi vă spuneţi că e important ce cred ei despre dumneavoastră, dar puteţi tolera
faptul că vă critică, veţi ajunge să vă simţi trişti. Dacă alegeţi să îi luaţi, prea în serios
şi puneţi accent pe faptul că dumneavcoastră trebuie să aveţi aprobarea lor, vă veţi
simţi, probabil, ruşinaţi şi deprimaţi. Dacă nu îi luaţi, deloc, în serios şi stabiliţi că nu
sunteţi nici mincinoşi, nici leneşi, şi că nu vă pasă dacă ei cred că sunteţi aşa, nu vă
veţi simţi nici trişti, nici iritaţi în legătură cu vorbele lor.
Când vă simţiţi perturbaţi de anumite asalturi psihologice sau mentale, vă
simţiţi astfel, pentru că vă faceţi o părere negativă despre dumneavoastră sau pentru
că vă plângeţi de milă din cauza acestor asalturi. Să presupunem, că oamenii vă fac
mincinoşi, dar pentru că v-aţi dori ca ei să vă aprobe, vă simţiţi prost pentru că ei au
această părere falsă despre dumneavoastră. Dacă, şi dumneavoastră vă consideraţi a fi
mincinoşi şi vă culpabilizaţi pentru minciunile pe care le spuneţi, vă veţi simţi
vinovaţi sau deprimaţi. Mai mult decât atât, odată ce v-aţi format o părere negativă
despre dumneavoastră ca întreg, pentru faptul că minţiţi, s-ar putea să vă “descoperiţi”
şi alte trăsături parşive – unele pe care, de fapt, nici nu le aveţi! Dar, aveţi o părere
atât de negativă despre dumneavoastră, încât vă găsiţi defecte de care nu dispuneţi sau
le exageraţi pe cele reale.
În schimb, dacă vă acceptaţi pe deplin şi vă abţineţi de la orice tip de auto-
culpabilizări, e foarte probabil să gândiţi ceva de genul: „Cum au putut să mă facă
mincinos, când eu mint atât de rar? Se înşeală! Ia să văd cum le pot demonstra că mint
foarte puţin.”
Sau în anumite cazuri, puteţi gândi: „Ştii ce, cred că au dreptate. Am minţit de
câteva ori şi mai bine aş recunoaşte lucrul acesta. Şi aş face bine să nu mai mint dacă
vreau ca lumea să aibă încredere în mine. Deci, pot să nu mai mint, fără rost, şi pot să
dovedesc faptul că sunt capabil să mă comport cu oamenii, şi corect.”
Astfel, atunci când vă simţiţi întristaţi şi supăraţi, treceţi printr-un alt gen de
experienţă decât atunci când suferiţi. Cu toate că mâhnirea şi părerea de rău constituie
emoţii adaptative, suferinţa nu este la fel. Oamenii vă pot priva de anumite lucruri sau
vă pot răni, într-adevăr, prin cuvintele, gesturile sau atitudinile lor. Dar, atunci când
suferiţi, înseamnă că le consideraţi învinuirile, atât de adevărate şi sacre, încât
ajungeţi să vă “faceţi rău”.
Să presupunem că, o prietenă apropiată, faţă de care v-aţi comportat frumos pe
parcursul anilor, vă acuză pe nedrept că aţi fi neatent cu ea şi vă pedepseşte într-un
mod aspru. Atunci, vă spuneţi, “Vai! Mă simt atât de rănit – pentru modul în care s-a
comportat cu mine!”

55
 Dar, de fapt, “suferinţa” pe care o aveţi constă într-o autoevaluare globală
negativă sau într-un sentiment de milă faţă de sine. Vă creaţi această suferinţă prin
modul stupid în care gândiţi, “Ce prost am fost pentru că m-am comportat atât de
frumos cu ea! Nu suport să gândească urât despre mine! Înseamnă că nu valorez nimic
dacă ea crede că sunt un ticălos! Ce vor crede alţi oameni despre mine, dacă văd cum
fosta mea amică se comportă, acum cu mine? Nu pot să accept ca ei să mă vadă într-o
postură atât de ruşinoasă. Saracul de mine!”
De ce sunt gândurile dumneavoastră atât de stupide? Din mai multe motive:
(1) Este puţin probabil să fiţi un prost doar pentru că v-aţi comportat de câteva ori
prosteşte. (2) Puteţi suporta faptul că fosta dumneavoastră prietenă gândeşte rău
despre dumneavoastră, chiar dacă acest lucru nu vă place. (3) Chiar dacă ea vă
consideră un ticălos, nu trebuie să fiţi de acord cu ea. (4) Dacă alţii hotărăsc că v-aţi
făcut de ruşine pentru că această prietenă se comportă aşa de urât cu dumneavoastră,
puteţi suporta părerile acestora. Dacă, în acest moment, vă înfruntaţi şi vă disputaţi,
cu încredere, concluziile dezadaptative, veţi simţi, în curând, că nu mai “suferiţi”. Vă
veţi simţi doar privaţi de anumite lucruri şi deranjaţi.
Trebuie să ştiţi că durerile psihologice (sau emoţiile negative) pot fi adaptative
sau dezadaptative. Atunci când vi se întâmplă ceva neplăcut, este bine să vă simţiţi
îngrijoraţi şi să fiţi interesaţi de lucrurile care se întâmplă cu sau în jurul
dumneavoastră – adică să vă simţiţi trişti, dezamăgiţi, mâhniţi, cu părere de rău,
frustraţi sau supăraţi, pentru că acestea sunt adaptative. Nu este însă bine să vă supra-
îngrijoraţi şi să fiţi supra-interesaţi de ceea ce se întâmplă cu/în jurul dumneavoastră
– adică să vă simţiţi panicaţi, să vă autoevaluaţi global negativ, îndureraţi, deprimaţi
sau înfuriaţi, pentru că acestea sunt dezadaptative.
Terapiile psihanalitice, care pun accent pe influenţele „imense” din trecut,
consideră că, copiii trebuie să ceară şi să plângă în primii ani de viaţă şi, în
consecinţă, să sufere foarte tare şi să se urască pe ei înşişi, dacă sunt respinşi sau
ignoraţi de către părinţii lor. Ei nu trebuie să; dar din păcate, de multe ori, ei aleg, să
se simtă răniţi, nu datorită nedreptăţilor părinţilor lor ci datorită insistenţelor nerealiste
cu privire la faptul că aceşti părinţi nu trebuie să se comporte în mod nedrept. Există
multe dovezi, referitoare la faptul că anumiţi copii, care sunt predispuşi spre tulburări
se pricep, foarte bine, să colecţioneze nedreptăţile de pe parcursul primilor ani de
viaţă, în timp ce mulţi alţii nu fac acest lucru.
Chiar dacă atunci când sunt mici, copiii aleg să fie afectaţi, şi să se simtă
foarte răniţi şi supăraţi când sunt privaţi de anumite lucruri sau când sunt frustraţi, ei
mai au de făcut o altă alegere importantă odată ce cresc mari: să rămână sau să nu
rămână la fel de copilăroşi în această privinţă. Pentru că odată ce cresc, ei învaţă atât
faptul că anumite cuvinte şi gesturi sunt dureroase (aduc dezavantaje), cât şi faptul că
ei nu trebuie să se lase afectaţi de ele (să se autoevalueze global negativ). Şi că adulţii
pot să aleagă, în majoritatea situaţiilor, dacă să creadă în gândurile care îi fac să sufere
sau în cele care nu îi fac să sufere. Dacă urmaţi învăţămintele acestei cărţi, veţi fi
capabili să faceţi, cu succes, această alegere.
Indiferent, care este istoria trecutului dumneavoastră, sau dacă părinţii şi
profesorii au avut vreo influenţă în a vă perturba, motivul pentru care, şi acum, vă
menţineţi, în această stare, se datorează faptului că încă credeţi în anumite gânduri
nerealiste şi iraţionale, pe care le-aţi avut de mic copil. Pentru a nu vă mai simţi
tulburaţi puteţi să vă studiaţi credinţele dezavantajoase pe care le deţineţi şi să
depuneţi efort în a vi le înlătura. Faptul că înţelegeţi modul în care aţi ajuns să
deveniţi nevrotici vă poate ajuta întrucâtva, dar de vindecat, vă va vindeca în foarte
puţine cazuri.

56
 Făcând o sumarizare, tulburarea emoţională se crează, de cele mai multe ori,
din credinţele dumneavoastră iraţionale. Ceea ce puteţi face este, să vă descoperiţi
ideile fundamentale nerealiste care vă afectează; să observaţi clar cât de greşite sunt
aceste idei; şi pe baza unei informaţii mai bune şi a unei gândiri mai clare, să vă
schimbaţi convingerile care stau în spatele tulburării dumneavoastră.

57
Capitolul 8

Este raţiunea întotdeauna rezonabilă?

Trebuie să recunoaştem, oamenii au probleme în a gândi corect şi în a se simţi

fericiţi. Indiferent cât de inteligenţi sau cât de bine educaţi ar fi, ei descoperă prea
uşor, modul în care să se comporte iraţional. Şi asta nu doar o dată sau de două ori pe
parcursul vieţii, ci chiar foarte des. Da, foarte des!
Putem să spunem atunci, că oamenii sunt nişte fiinţe raţionale? Da, putem. Şi
nu, nu putem. Oamenii deţin cea mai spectaculoasă combinaţie, care cuprinde atât
prezenţa simţului realităţii cât şi lipsa vreunui sens. Ei au făcut, bineânţeles, şi vor
continua să facă minuni cu minţile lor. Se situează, atât de mult, deasupra oricăror alte
animalele cu care se înrudesc (cum ar fi maimuţele superioare) încât, până şi cei mai
imbecili oamenii sunt, deseori, vizibil mai inteligenţi decât oricare din aceste creaturi
strălucite.
Într-adevăr, oamenii sunt fiinţe cât se poate de raţionale. Dar sunt, de
asemenea, fiinţe cu tendinţe puternice, de-a se manifesta ridicol, de-a avea idei
preconcepute şi idei foarte stupide. Ei sunt în mod natural influenţabili, superstiţioşi,
intoleranţi şi de-a dreptul nesăbuiţi – mai ales în relaţiile lor cu ceilalţi oameni. Chiar
şi atunci când ştiu că sunt auto-distructive şi ştiu că ar fi mai fericiţi şi mai sănătoşi
dacă s-ar comporta într-un alt mod, ei au, cu toate acestea, mari dificultăţi în a realiza
un comportament cu sens şi raţional. Chiar dacă se întâmplă să facă acest lucru, este
doar pentru o perioadă scurtă de timp, după care recurg din nou la alte modalităţi
imature de comportament.
Să luăm un caz concret. Când am întâlnit-o (R.A.H) prima oară pe Marlo,
avea douăzeci şi trei de ani, era o femeie foarte frumoasă şi deşteaptă, şi lucra ca şi
secretară pentru preşedintele unei mari corporaţii. Cu toate că nu terminase decât
liceul, începuse să lucreze la această firmă de la vârsta de nouăsprezece ani, şi datorită
personalităţii ei plăcute şi inteligente trecuse rapid de la a fi una dintre cele douăzeci
de femei stenografe la cea mai înaltă poziţie de secretară din companie.
Cu toate acestea, în viaţa ei amoroasă, Marlo nu stătea la fel de bine. A
cunoscut, la vârsta de douăzeci de ani, un bărbat mai în vârstă, a început să aibă, după
numai câteva săptămâni, o relaţie cu el, şi a fost şocată când a aflat că acesta nu are
nici o intenţie să divorţeze de soţia lui, şi fiind convinsă că viaţa nu mai merită, astfel,
trăită, a luat o cantitate mare de somnifere. Descoperită, la timp, de o prietenă şi dusă
la spital, pentru spălături stomacale, a scăpat fără a avea alte complicaţii.
Pentru a fi o poveste cu adevărat romantică, Paul tânărul doctor rezident, care
îi făcuse lui Marlo spălăturile stomacale, s-a îndrăgostit de ea şi imediat după ce a
ieşit din spital, au început să îşi dea întâlniri. Timp de mai multe luni, au rămas doar la
stadiul de amici, ea evitând să aibă o relaţie mai profundă de atât, fiind convinsă, după
experienţa pe care o avusese cu primul ei iubit că toţi bărbaţii sunt nişte “mitocani”.
Cu alte cuvinte, Marlo, o femeie cât se poate de deşteaptă, a găsit foarte uşor calea de
a face cele mai absurde greşeli, care pot fi găsite ca erori în orice carte de logică –

58
aceea a suprageneralizării iraţionale. Pentru că un singur iubit a minţit-o, a considerat
că toţi bărbaţii cu care ar putea avea o relaţie sunt la fel de iresponsabili.
Gândirea iraţională a lui Marlo a mers şi mai departe de atât. Dovedind o
răbdare şi o înţelegere constantă, Paul, a reuşit să îi învingă temerile, convingând-o
într-un final că o iubeşte cu adevărat şi că vrea să se căsătorească cu ea. A acceptat cu
părere de rău, şi s-a simţit destul de uşurată când au trebuit să amâne data nunţii până
peste un an, când el avea să-şi termine studiile şi să treacă în Colegiul Medicilor. Cu
toate că ştia că Paul este iubitor şi de încredere, considera, totuşi – înţelegând prin
asta, că ea credea cu putere, în ciuda multor dovezi contrare – că el nu ţinea cu
adevărat de ea.
Pe lângă faptul că Marlo era convinsă că dacă primul iubit a minţit-o în
legătură cu sentimentele faţă de ea şi Paul face la fel, ea se încredea, totodată, şi în
faptul că: “Primul iubit m-a părăsit, nu din cauza lipsei lui de responsabilitate, ci
pentru că a descoperit ceea ce ştiam de o viaţă întreagă, şi anume că sunt o persoană
lipsită de valoare. Şi pentru că Paul este atât de valoros, este imposibil să ţină atât de
mult la mine, pe cât crede. Imediat ce mă va descoperi – aşa cum a făcut-o, după
câteva luni, şi primul mei iubit– şi el mă va vedea exact aşa cum sunt în realitate şi mă
va părăsi. Aşa că mai bine aşteptăm un an înainte să ne căsătorim, timp în care el va
observa cum sunt eu cu adevărat, mă va părăsi, şi vom preântâmpina, astfel, o căsnicie
de coşmar sau un divorţ.”
Acesta este modul de “gândire” la care Marlo, o femeie deşteaptă şi eficientă,
a apelat. Având o astfel de gândire ilogică, ea a aşteptat, în tăcere, ca Paul să o
“descopere” şi să se despartă de ea.
Apoi, următorul pas “logic” din acest lanţ ilogic s-a petrecut. Odată ce Marlo
şi-a dat seama că poate să aibă cât de cât încredere în Paul şi că îl iubeşte cu adevărat,
a început să devină extrem de geloasă şi posesivă. Ori de câte ori trebuia să îl aştepte
mai mult de zece minute după ce tura lui de la spital se încheia, ea îi făcea un
interogatoriu monstru. Dacă îi zâmbea politicos unei paciente, asistente sau
recepţionere îl acuza de faptul că ar cocheta cu ele.
Aşadar, putem observa, din nou, aici o extensie a gândirii iraţionale a lui
Marlo. Odată ce un bărbat a părăsit-o, acest iubit ar putea face la fel. Şi pentru că Paul
chiar pare că ţine la ea, cum poate ea şti cu adevărat, pe deplin şi fără să se
îndoiească că merită iubirea lui? Mai mult decât atât, pentru că se simte în continuare
indecisă, cum poate ea şti, cum poate să fie sigură, că el nu ezită, de fapt, să se
căsătorească cu ea, şi că are nevoie de mai mult timp pentru a se hotărâ?
Acestea erau gândurile pe care Marlo le tot avea în minte, creându-i o stare
profundă de nesiguranţă – şi ducând, în mod frecvent, la o gelozie intensă.
Datorită faptului că Paul şi-a dat seama că gelozia lui Marlo este o dovadă a
nesiguranţei ei, acesta i-a acceptat comportamentul de interogare compulsiv, până
într-un final când a convins-o să meargă la şedinţe de psihanaliză de trei ori pe
săptămână. Marlo a urmat aceste şedinţe timp de doi ani. Ceea ce a reieşit din aceste
şedinţe psihanalitice, a fost faptul că, deşi, ea şi-a iubit tatăl şi părea a fi copilul lui
preferat, ea s-a temut, deseori, că el îi va descoperi calitatea ei proastă şi că o va
respinge în favoarea sorei ei mai mari. Psihanalistul lui Marlo a considerat că acest
tipar din copilărie i-a cauzat majoritatea comportamentelor ei de mai târziu în relaţia
cu primul iubit şi cu Paul. Marlo nu l-a contrazis, şi s-a simţit puţin mai bine, chiar,
după şedinţele de psihanaliză. Dar, răscolirea amintirilor copilăriei ei, nu au ajutat-o
să îşi diminueze sentimentele extreme de gelozie. În final, aflându-se într-o stare de
dezgust şi disperare a întrerupt şedinţele de psihanaliză.

59
 Între timp, Paul devenind şi el descurajat, a început să privească cu scepticism
faptul că ar putea avea o căsnicie fericită alături de Marlo. Ştiindu-i, pe de altă parte,
tendinţele suicidale, s-a decis să o trimită la psihoterapie, încă o dată, înainte de a se
despărţi de ea; şi a insistat ca ea să încerce cel puţin câteva şedinţe cu mine. Trecuseră
doar cinci astfel de şedinţe, timp în care Marlo a şi început să îşi schimbe gândirea
iraţională, când Paul i-a spus că trebuie să se despartă de ea, lăsând-o la uşa mea.
Vă puteţi imagina ce şedinţă am avut. În ciuda sedativelor pe care Paul i le
administrase în timpul conversaţiei lor din acea zi, Marlo a inceput să aibă un
comportament isteric de cum a intrat în birou. După cinsprezece minute, de încercări
serioase de a o linişti, mi-a spus: “Ei bine, ştiu ce trebuie să fac acum. Trebuie să
termin treaba pe care el a amânat-o timp de trei ani.”
“Te referi la faptul de a te sinucide?” am întrebat-o.
“Da.”
“Desigur, acesta este privilegiul tău. Şi te superi,” am continuat eu aproape
comic, “să îmi spui de ce intenţionezi să îţi tai gâtul când ai putea foarte bine să mai
stai prin preajmă şi să te mai torturezi încă vreo jumătate de secol?”
Am descoperit, pe parcursul experienţei bogate cu oameni cu intenţii suicidale,
că de multe ori ajută să discuţi cu ei deschis, pe şleau, şi cu o anumită cantitate
ponderată de umor despre intenţiile pe care le au – întrucât, oricum, se vorbesc prea
multe lucruri serioase în şedinţele REBT. Cred, pe deplin, şi faptul că, deşi, viaţa are
multe aspecte plăcute, oricine are dreptul, inclusiv unul dintre clienţii mei, să decidă
să îşi sfârşească viaţa.
Din acest motiv, nu mă neliniştesc, atunci când cineva ameninţă că se va
sinucide, dar le dezbat Credinţele lor Iraţionale, în acelaşi mod, în care dezbat oricare
alte Credinţe distructive. Clienţii mei observă, că deşi eu ştiu că ei se gândesc la
sinucidere, nu le neg dreptul de a comite această faptă, ci doar că îmi doresc foarte
mult ca ei să reexamineze avantajele pe care le au dacă continuă să trăiască şi doar
după aceea să decidă dacă, într-adevăr, vor să moară.
Să ne întoarcem la Marlo. “Ştiu că am dreptul,” mi-a spus ea, “să îmi iau viaţa.
Şi din moment ce nu mai văd nici un rost pentru a continua cu ea, intenţionez să fac
exact acest lucru. Viaţa pare o afacere falsă. Nu pot avea încredere şi nu mă pot baza
pe nimeni. Lucrurile se sfârşesc, întotdeauna, la fel.”
“Cum aşa? Doar pentru că te-au părăsit doi iubiţi pe rând? O concluzie al
naibii de măreaţă dintr-un strop atât de jalnic de dovadă!”
“Acelaşi lucru – se întâmplă întotdeauna acelaşi lucru.”
“Prostii! Cum poate o femeie atât de deşteaptă ca tine să creadă asemenea
porcării? Văd foarte puţine similarităţi între faptul că primul tău iubit te-a părăsit
pentru că nu a vrut să îşi asume responsabilitatea de a divorţa de soţia lui şi de a
continua cu altcineva, şi faptul că Paul te-a părăsit, pentru că, să spunem cel mai mic
lucru, te-ai comportat ca o persoană geloasă infamă. Şi, dacă într-adevăr îţi doreşti să
ai o relaţie solidă cu un bărbat, nu crezi că soluţia ar fi să nu te mai comporţi atât de
enervant şi să nu mai ceri în mod absolutist ca bărbaţii din întreaga lume să îţi
garanteze siguranţă absolută?”
“Dar cum pot să ştiu că Paul nu a plănuit, chiar de la început, acest lucru, aşa
cum a făcut Roger, primul meu iubit, acum trei ani? Cum pot să ştiu că nu a făcut, în
mod intenţionat, astfel încât să obţină tot ce a vrut de la mine şi apoi să mă părăsească
chiar înainte să ne putem căsători?”
“Nu poţi ştii cu siguranţă. Dar, sigur este că situaţia nu pare deloc aşa cum tot
încerci să o aranjezi. Mie nu mi se pare deloc aşa! De altfel, hai să presupunem că
felul în care vezi tu lucrurile este adevărat, şi că Paul chiar a plănuit, exact ca şi

60
primul bărbat din viaţa ta, să obţină de la tine tot ce a vrut din punct de vedere sexual
şi apoi să te părăsească în faţa altarului. Şi? Acest lucru ar demonstra doar că, asemeni
lui Roger, şi el s-a comportat imoral. Dar de ce să o faci problema ta? Cum poate fi
acesta un motiv pentru ca tu să îţi împroşti creierii peste frumosul tău covoraş
persian?”
“Dar dacă nu pot să am încredere în nimeni,” a început Marlo să zbiere, “cum
pot să văd vreo perspectivă de a trăi vreodată fericită?”
“Nimeni?” am continuat eu implacabil. “Nu pot să înţeleg cum doi bărbaţi de
pe durata vieţii tale de până acum sunt echivalentul a tuturor. Hai chiar să spunem, de
dragul argumentului tău, că nu poţi avea deloc încredere nici în Roger, nici în Paul.
Pentru asta trebuie să suprageneralizezi atât de mult? Dacă ai angaja două femei
pentru a te ajuta la birou şi amândouă s-ar dovedi a nu fi demne de încredere ai
concluziona, categoric, că nu vei putea găsi, niciodată pe cineva mai de încredere?”
“Nu, presupun că nu aş crede asta. Înţeleg ce vreţi să spuneţi.”
“Şi chiar dacă am încuviinţa – din nou, de dragul argumentului tău – că ai avut
ghinionul extraordinar de a întâlni doi bărbaţi la rând care s-au comportat greşit,
demonstrează acest lucru faptul că vei fi întotdeauna minţită, şi că nu te vei putea
bucura niciodată de faptul că trăieşti?”
“Păreţi a vrea să spuneţi, că faptul că, l-am pierdut pe Paul, nu reprezinte ceva
ce merită luat în vedere,” mi-a spus Marlo (mai puţin isteric).
“Mai deloc. Nu am putea spune, cumva mai bine, că tu eşti cea care pare să se
considere pe sine ca fiind ceva care nu merită luat în considerare? Sau că faptul că
vrei să te sinucizi, este la fel de puţin important?”
“Vreţi să spuneţi că nu mă consider suficient de valoroasă pentru a merge
înainte, şi de aceea mă simt atât de tulburată şi mă gândesc să pun capăt la tot?”
“Păi, nu te consideri aşa? Îmi aminteşti, oarecum, de o femeie care se afla la o
audiere pentru că depăşise limita legală de viteză. Judecătorul a întrebat, `Cum se
poate doamnă, să aveţi cinci copii, cu vârste între unu şi opt ani, când tocmai mi-aţi
spus că singurul soţ pe care l-aţi avut a murit acum trei ani?``Păi, domnule judecător`
a răspuns femeia `soţul meu e mort – dar eu nu sunt!` Se vede, că această femeie era
convinsă de faptul că viaţa merită trăită, chiar dacă soţul ei era pierdut, în mod
irevocabil. Asta înseamnă că s-a acceptat pe sine. Tu, faci acest lucru?”
“Dar cum aş putea să mă accept când, vedeţi şi dumneavoastră, că nimeni
altcineva nu pare să facă acest lucru, când bărbat după bărbat continuă să mă
respingă? Nu indică acest lucru ceva?”
“Ba da, dar indică ceva despre tine – şi anume că tu consideri că cel mai
important lucru este să ai un bărbat aşa cum vrei tu, care să te accepte înainte ca tu să
te accepţi pe tine. Mai indică faptul că te evaluezi în permanenţă şi că auto-evaluarea
pe care ţi-o faci depinde de aprobarea celorlalţi. Continui să îţi spui lucruri ilogice:
`Dacă un iubit nu mă aprobă înseamnă că nu am nici o valoare; dacă doi bărbaţi, la
rând, nu m-au iubit suficient de mult pentru a se căsători cu mine, acest lucru
dovedeşte ceea ce eu am ştiut de la început: că sunt un nimic!`Nu vezi cât de circular
este raţionamentul tău?”
“Mmm. Lăsaţi-mă să înţeleg. Ceea ce îmi tot spun şi ceea ce mi-am spus
întotdeauna este: `Doar atunci sunt valoroasă şi pot să consider că am o viaţă
preţioasă, dacă şi când un bărbat pe care îl iubesc cu adevărat, ţine la mine.` Şi pe
urmă, când aflu că el nu ţine atât de mult la mine pe cât am crezut eu, trag imediat
concluzia, `Bineânţeles că nu ţine la mine. Pentru că, aşa cum ştiam deja, nu am nici o
valoare; şi cum ar putea el, atunci, să ţină cu adevărat, la o persoană care este lipsită

61
de valoare?` Dacă acestea sunt, într-adevăr, lucrurile pe care mi le spun, atunci aveţi
dreptate, chiar este o gândire circulară.”
“Păi, şi nu astea sunt lucrurile pe care ţi le spui?”
“Aşa s-ar părea, nu? Va trebui să mă mai gândesc asupra acestui lucru.”
“Este exact ceea ce şi vrem: să te gândeşti mai tare asupra credinţelor tale. Şi,
să te gândeşti mult la ele şi înnafara şedinţelor noastre. În timp ce te gândeşti la
valoarea ta ca şi persoană, mai gândeşte-te la încă un aspect important.”
“Ce aspect?” a întrebat Marlo. Era atât de concentrată şi se gândea atît de
intens la găsirea unei modalităţi de a-şi rezolva problemele, încât nimeni nu şi-ar fi
imaginat vreodată că, doar cu câteva minute în urmă, luase în considerare posibilitatea
de a se arunca de la geamul biroului meu.
“Gândeşte-te, dacă vrei”, i-am spus, “la cantitatea mare de cerinţe absolutiste
pe care le ai faţă de oameni, aşa cum le-ai avut şi faţă de Paul, de exemplu. Tocmai
pentru că te consideri, nevaloroasă, şi crezi că ai nevoie de aprobarea iubiţilor tăi
pentru a fi `valoroasă` tu nu le ceri pur şi simplu, aşa cum crezi în mod greşit că faci,
să îţi răspundă cu afecţiune. Mai degrabă, le pretinzi ca ei să facă acest lucru.”
“Pretind ca Paul să mă aprobe, indiferent de cum mă comport cu el sau de ce
fac?”
“Da. Pentru a-ţi satisface propria `nevoie` de dragoste absolută, te aştepţi ca el
să se comformeze impasibil la ideile tale preconcepute despre cum trebuie să se
comporte un iubit. Şi când nu se comportă exact aşa cum gândeşti tu că ar trebui să se
comporte – şi Dumnezeu ştie că încerci tot ce e posibil pentru a vedea dacă într-
adevăr se comportă exact aşa! – începi să te războieşti cu el şi să-l faci nestatornic şi
nedemn de încredere. Prin urmare, menţinându-ţi cerinţele iraţionale, şi forţându-l
astfel – da, într-adevăr forţându-l – să te părăsească, îţi `dovedeşti` ţie că nu poţi avea
încredere în el. Ceea ce `dovedeşti`, de fapt, este nevoia ta faţă de aprobarea lui şi a
altora. O altă repriză de gândire circulară!”
“Da, cred că am nevoie ca el să mă aprobe. Şi atunci, îl constrâng să fie de
acord cu aşa-numitele mele nevoi. Dar, el nu face acest lucru, pentru că mă consideră
foarte agasantă. Aşa că îmi spun `Faptul că el consideră că sunt atât de agasantă,
dovedeşte că nu am nici o valoare şi că am nevoie de aprobarea şi de sprijinul lui,
pentru că eu sărăcuţa fiinţă nevaloroasă, nu pot să mă descurc în această lume mare şi
rea.` Dumnezeule, chiar trebuie să mă descurc de una singură – pe tot parcursul vieţii
– nu-i aşa?”
“Aşa este! Şi până nu rezolvăm problema cu încrederea în tine, cum crezi că
ne putem aştepta ca tu să ai încredere în oamenii ca şi Paul? Până când tu nu îţi dai
seama că nu este nimic groaznic, ci numai neplăcut, în a fi respins de cel iubit, cum
putem să ne aşteptăm ca tu să te comporţi suficient de frumos cu el, astfel încât să nu
te considere prea agasantă?”
Aşa că Marlo şi cu mine am continuat să vorbim. Până la sfârşitul şedinţei, se
calmase deja, şi începuse, chiar, să gândească dintr-o nouă perspectivă cu privire la
propria ei persoană, ceea ce înseamnă că începuse să se accepte necondiţionat. Mi-ar
plăcea să pot spune că rezultatul obţinut după şedinţele noastre de terapie şi după
multe ore de reexaminări a credinţelor iraţionale, este căsătoria fericită a lui Marlo cu
Paul. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat! În ciuda progreselor ei remarcabile,
Paul a hotărât că atât cât au fost împreună a fost de ajuns, şi numai ocazional s-a mai
întâlnit cu Marlo. Dar, înainte de-a se împlini un an de la terminarea terapiei Marlo şi-
a găsit un nou iubit, cu care s-a relaţionat, într-un mod mult mai realist.
Pentru a ne reântoarce la tema noastră principală: Marlo a reuşit, datorită
vulnerabilităţilor ei, să găsescă o cale foarte uşoară de a-şi răvăşi viaţa sentimentală,

62
chiar dacă, în alte privinţe, a ştiut cum să se manifeste raţional şi eficient. Datorită
gândirii ilogice, a făcut suprageneralizări, şi-a creat credinţe în legătură cu inutilitatea
ei şi a fost ferm convinsă că ceea ce ea îşi doreşte este ca Paul să o iubească în mod
“normal”, când de fapt ceea ce ea cerea era ca el să o iubească în mod nemuritor.
De ce a făcut toate astea? Deoarece Marlo este om. Deoarece oamenii au la
dispoziţie doisprezece ani de copilărie, timp în care sunt dependenţi de alţii şi fac
confuzii între comportamentul rezonabil şi cel ilogic. Deoarece, chiar dacă au
“depăşit” vârsta copilăriei, se lasă afectaţi, pentru tot restul vieţii, de ceea ce au
învăţat în perioada aceasta. Deoarece, oricât de “maturi” ar fi, ei nu văd, în mod
realist, comportamentul pe care îl au şi relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi.
Deoarece, au puternice înclinaţii biologice înspre anxietate, depresie, şi ostilitate,
chiar dacă aceste stări le sabotează dorinţele. Deoarece, familiile lor şi comunităţile în
care trăiesc îi învaţă, încă din copilărie, cum să rămână creduli, influenţabili, şi
conformişti în multe privinţe. Deoarece, fiind oameni, ei au tendinţe puternice (nu
instincte, ci tendinţe instinctoide, cum le-a numit Abe Maslow) înspre inerţie, căutare
de senzaţii, dispoziţii schimbătoare, şi negativism care interferează frecvent cu
gândirea şi planificarea eficientă. Deoarece, au deseori tendinţa de a se lăsa răsfăţaţi
de plăceri de scurtă durată – cum ar fi mâncatul în exces, băutul, sau fumatul – care îi
afectează pe termen lung.
Deşi, oamenii sunt “conştienţi”, de multe ori, că ar fi mai bine să facă anumite
lucruri în schimbul altora, ei refuză, frecvent să le facă; la fel, deşi, sunt “conştienţi”
că ar fi mai bine să evite anumite lucruri, ei cedează, deseori, în faţa acestora. Mai
ales în raport cu ceilalţi, oamenii se comportă în mod iraţional. Acest lucru, se
întâmplă deoarece, oamenilor inteligenţi li se pare, din când în când, că este aproape
imposibil să aleagă între comportamentele sociale logice şi practice şi cele fără sens şi
ilogice. Dacă aţi trăi singuri pe o insulă pustie, vi s-ar părea foarte uşor să trăiţi, în
mod echilibrat majoritatea timpului. Dar realitatea este că nu trăiţi pe o insulă pustie.
Şi, fie că vă place sau nu, sunteţi obligaţi să vă conformaţi din punct de vedere social.
Cu toate acestea, ar fi bine, ca în acelaşi timp, să fiţi oarecum independenţi şi
individualişti pentru a vă îndeplini destinul; pentru a reuşi să fiţi dumneavoastră.
Poate veţi considera că aceste două obiective sunt contradictorii şi greu de
atins. Poate veţi considera că este, de fapt, imposibil să faceţi astfel încât să vă simţiţi
în pielea dumneavoastră şi, în acelaşi timp, să vă înţelegeţi bine şi cu ceilalţi.
Luaţi, de exemplu, situaţia simplă în care staţi şi vorbiţi cu un grup de şapte
sau opt prieteni. Să presupunem că majoritatea celorlalţi membrii ai grupului
dumneavoastră sunt inteligenţi şi rafinaţi. Să presupunem, de asemenea, că nu aveţi
nici o preferinţă faţă de nici un membru al grupului.
Cu toate acestea, vă aflaţi într-o dilemă social-individuală. Dacă îi convingeţi
pe membrii grupului să vorbească despre lucrurile care vă stârnesc interesul, unii
dintre ei ar putea să se simtă, în scurt timp, plictisiţi şi dezgustaţi de faptul că vă
comportaţi atât de egoist. Dar, dacă acceptaţi să se discute, doar ceea ce alţi oameni
vor, veţi fi, probabil, dumneavoastră, cei care vă veţi simţi plictisiţi, pentru
majoritatea serii.
Dacă, apare în discuţie un subiect, faţă de care aveţi opinii puternice, şi vă
afirmaţi aceste opinii, este posibil ca anumiţi membrii ai grupului să se simtă răniţi,
ofensaţi sau supăraţi. Dacă, în schimb, vă păstraţi opiniile pentru dumneavoastră sau
le exprimaţi, dar în mod precaut, vă veţi simţi frustraţi.
Cu toate că încercaţi, în mod politicos, să acordaţi, şi altor membrii ai
grupului, şansa de a vorbi, unii dintre ei, s-ar putea, să nu fie la fel de politicoşi,
monopolizând conversaţia imediat ce le oferiţi şansa de a vorbi, şi constrângându-vă

63
să rămâneţi tăcuţi în legătură cu mai multe aspecte pe care le consideraţi importante.
Dar, dacă întrerupeţi, în mod asertiv, conversaţia, alţi membrii ai grupului pot fi
nemulţumiţi de faptul că ei nu s-au exprimat suficient. Orice aţi face nu există nici o
cale de a câştiga – cel puţin nu în totalitate. Indiferent ce aţi face. Chiar şi în această
situaţie simplă, dacă vă comportaţi, exact aşa cum vreţi dumneavoastră, câţiva
membrii ai grupului se vor simţi marginalizaţi şi vor tinde să aibă o antipatie faţă de
dumneavoastră. Iar, dacă sunteţi de acord cu ceea ce vrea grupul, vă veţi simţi
dumneavoastră frustraţi, şi veţi avea tendinţa de a-i antipatiza pe ceillalţi. În afară de
cazul în care dorinţele dumneavoastră coincid cu cele ale celorlalţi membrii ai
grupului (o întâmplare puţin probabilă!) cineva, dumneavoastră sau ei, se va simţi,
întotdeauna, frustrat. Aşadar, cu toţii vă puteţi simţi, în cel mai simplu caz, foarte
nemulţumiţi – dacă nu chiar anxioşi sau furioşi.
Lucrurile se complică şi mai mult, dacă vă interesează ceea ce alţi membrii ai
grupului gândesc despre dumneavoastră. Asta, deoarece, dacă vă doriţi foarte mult să
le câştigaţi aprobarea, vă veţi comporta astfel încât să faceţi tot ceea ce ei vor să
faceţi, şi nu ceea ce dumneavoastră aţi vrea să faceţi. Şi apoi, veţi avea sentimente de
ură faţă de dumneavoastră pentru că v-aţi comportat atât de slab şi îi veţi urâ şi pe ei
pentru că v-au văzut slăbiciunea. Sau, în alt caz, veţi face ceea ce vreţi să faceţi – şi
doar apoi vă veţi îngrijora dacă ei vă plac, în continuare, pentru ceea ce aţi făcut.
Faptul că vă doriţi atât de mult să fiţi aprobaţi de ceilalţi, presupune un
comportament nevrotic. Dar chiar şi fără acest comportament nevrotic, este dificil şi
de multe ori descurajator, să faceţi discriminarea între ceea ce v-ar place să faceţi şi
ceea ce ar fi mai bine să faceţi, în situaţiile de grup. Pentru că ceea ce vreţi este să
obţineţi ceea ce vă doriţi. Dar vreţi, şi ca ceilalţi să se simtă comfortabil şi să vă
acorde aprobarea lor – de bună voie şi fără a avea vreo legătură cu dorinţele
dumneavoastră nevrotice de aprobare. Prin urmare, vă simţiţi, în permanenţă, sfâşiaţi,
şi nu puteţi rezolva, în întregime, acest conflict.
În alte relaţii de grup şi mai complicate, lucrurile devin şi mai dificile. Astfel,
într-un grup foarte competitiv – ca de exemplu, într-o şcoală unde elevii vor să intre la
facultăţile dorite, sau într-un birou de afaceri, unde angajaţii concurează între ei
pentru comisioane sau salarii mai mari – ar părea că este foarte greu să faceţi ceea ce
vă doriţi să faceţi şi în acelaşi timp să câştigaţi şi să menţineţi şi bunăvoinţa celorlalţi.
Din acest motiv, veţi considera că, în aproape oricare grup social, este dificil
să păstraţi un echilibru raţional al lucrurilor, astfel încât să faceţi în aşa fel să nu vă
pierdeţi nici gusturile şi preferinţele personale, dar nici să nu vă opuneţi membrilor
celorlate grupuri. Pentru că nu puteţi anticipa, pe deplin, care sunt comportamentele
dumneavoastră cele mai “rezonabile”, veţi oscila între ele în funcţie de modificarea
împrejurărilor. Astfel, atunci când intraţi pentru prima oară într-un grup, ar fi bine să
tăceţi din gură şi să îi lăsaţi pe ceilalţi membrii să vorbească. Mai târziu, puteţi încerca
să vă arătaţi vrednici de ce ştiţi, chiar dacă cei care au vorbit anterior, ar prefera să
continue să fie în centrul atenţiei. La sfârşit, puteţi să le oferiţi altora, din nou, ocazia
de a vorbi. Dar nu veţi putea niciodată stabili cu precizie, în prealabil, când şi unde să
trageţi linia dintre participarea dumneavoastră activă şi acceptarea politicoasă a
părerilor celorlalţi, atâta timp cât acest lucru depinde de o mulţime de factori.
În acest caz, ar fi bine să fiţi conştienţi atât de dezirabilitatea exprimării proprii
cât şi de cea a acceptării sociale. Cu toate că satisfacerea plăcerilor personale, pare a fi
un plan bun de a trăi, aceste interese personale includ şi o anumită cantitate de
interese sociale. Fiindcă, dacă luptaţi doar pentru “propriul” bine, şi nu vă interesează
de ceilalţi, veţi constata că mulţi oameni peste care treceţi cu nepăsare, vă vor da peste

64
cap “propriul” bine, mai devreme sau mai târziu. Aşadar, ar fi bine să includeţi, într-o
anumită măsură, şi binele altora în ceea ce consideraţi a fi binele dumneavoastră.
În mod similar, dacă scopul dumneavoastră principal este să obţineţi binele
imediat, înseamnă că, inevitabil, vă sabotaţi potenţialele plăceri viitoare. “Trăieşte
ziua de azi, căci poţi muri în ziua de mâine” pare a fi o filosofie perfect sănătoasă –
asta dacă şansele de a muri mâine sunt mari. Dar, de cele mai multe ori, trăiţi până la
vârste înaintate de optzeci sau şi mai mulţi de ani; şi, astfel, zilele dumneavoastră de
mâine, vor fi, probabil, nefericite dacă trăiţi doar pentru ziua de azi. În acelaşi timp,
dacă trăiţi doar pentru ziua de mâine, veţi avea tendinţa de a trăi ziua prezentă cu prea
multă prudenţă şi monotonie. Şi din nou, rezultatele dumneavoastră, pe termen lung,
vor fi înfrânte.
Raţiunea, se dovedeşte a fi liderul adevărat. Veţi observa că nu este un model
de conduită absolut corect sau sigur, şi veţi considera, de multe ori, că este dificil să
trageţi linia exactă între comportamentul raţional şi iraţional. În plus, dacă o duceţi la
extreme, raţiunea se poate transforma în iraţionalitate, şi asta din mai multe motive:
1. Pentru a supravieţui, oamenii au nevoie de o anumită cantitate de emoţii, şi
ar fi iraţional, sau cu alte cuvinte dăunător propriei dumneavoastre persoane să nu
aveţi niciodată reacţii puternice şi preconcepute – ca de exemplu nevoia
dumneavoastră de a răni sau chiar de a ucide pe cineva, atunci când vă atacă
intenţionat.
2. Gusturile sau preferinţele oamenilor, deşi sunt de multe ori “iraţionale” şi
“nejustificate”, pot aduce vieţii un plus de plăcere şi de pasiune. Atunci când faceţi o
pasiune pentru colectarea timbrelor, când vă dedicaţi să vă faceţi partenerul de viaţă
fericit, sau când ascultaţi muzică timp de zece ore pe zi, vă comportaţi, într-un fel,
“iraţional”. Dar, ca şi mulţi alţi oameni, puteţi beneficia de numeroase plăceri
inofensive de pe urma acestor preocupări “iraţionale” sau “afective”. “Intelectul pur”,
dacă există aşa ceva, poate fi eficient – dar fără să aducă cu sine vreo plăcere.
“Afectele” (unul din vechii termeni pentru emoţii) au primit această denumire pentru
că ele vă afectează – vă influenţează să vă doriţi să trăiţi şi să vă bucuraţi de existenţa
dumneavoastră. Viaţa umană ar putea persista şi fără nici un fel de emoţii, dar ar părea
incredibil de monotonă.
3. Când raţiunea este dusă la extreme, este, uneori, ineficientă şi dăunătoare.
Dacă de fiecare dată când vă legaţi şiretul de la pantof sau când mâncaţi o felie de
pâine, ar trebui să vă opriţi şi să judecaţi dacă acesta este lucrul cel mai “corect” sau
cel mai “bun” pe care îl puteţi face, raţiunea dumneavoastră ar fi mai degrabă un
obstacol decât un ajutor, şi a-ţi sfârşi prin a fi, probabil, foarte raţionali – dar
nefericiţi. “Raţiunea” extremă sau obsesiv-compulsivă este frecvent, iraţională;
deoarece, potrivit, cel puţin, REBT-ului, raţiunea “adevărată” susţine sau sporeşte
fericirea oamenilor.
4. O viaţă complet raţională ar putea fi, de fapt, o existenţă mecanică – o viaţă
prea glacială, fără sentimente, şi mecanizată. V-ar putea submina exprimarea creativă,
mai ales, în domeniul artei, literaturii şi muzicii.
Toate aceste obiecţii aduse raţiunii extreme au o oarecare validitate. Dar, ele
presupun şi nişte premise greşite, care sunt duse la extreme iraţionale. Dacă le
reducem la esenţele lor, observăm că ele răsar, adesea, din frica noastră de
necunoscut. Chiar dacă mulţi “iraţionalişti” sunt foarte anxioşi, ei ştiu măcar care sunt
limitele tulburărilor lor. Necunoscând gradul de dificultate pe care l-ar avea de
înfruntat, dacă ar duce o viaţă raţională, şi temându-se că acesta ar putea depăşi
dificultăţile lor actuale, ei inventează poveşti de “groază” eronate, cu privire la ce
înseamnă raţiunea, oferindu-şi, astfel, o scuză pentru faptul că nu încearcă să o obţină.

65
 Încă o dată: Fiind conştienţi de faptul că starea lor iraţională, prezentă, duce la
rezultate neplăcute, dar ştiind şi faptul că gândirea şi comportamentul raţional este
dificil şi necesită timp şi efort considerabil, oamenii tulburaţi, depun, mult mai mult,
efort în a găsi argumente împotriva lucrurilor raţionale decât în a încerca să le aplice,
în viaţa lor de zi cu zi.
Unul dintre clienţii mei (R.A.H.), Ronald opunea rezistenţă, în mod constant,
abordării mele raţionale cu privire la problema lui serioasă de anxietate şi mâncat
compulsiv, recunoscându-şi în mod deschis această rezistenţă.
“Îţi este teamă” l-am întrebat “că dacă îţi reconstruieşti viaţa după principiile
pe care le-am discutat, te vei transforma într-un fel de monstru mecanic raţional?”
“Păi, într-un fel, da,” mi-a răspuns clientul.
“Bine. Hai să examinăm, acum, frica ta faţă de comportamentul mecanic, pe
care l-ai putea dobândi ca rezultat al terapiei, exact ca şi cum am examina oricare
dintre celelalte anxietăţi ale tale. Ai vreo dovadă care să-ţi sprijine această frică?
Numeşte o persoană pe care o cunoşti, care este atât de raţională încât nu pare să se
bucure de viaţă şi se comportă ca un mecanism logic, aşa cum ai insinuat tu.”
“Păi nu ştiu pe cineva anume. Dar, trebuie să recunosc că, din când în când,
dumneavoastră păreţi a fi aşa. Păreţi a fi extraordinar de eficient. Şi, în rare cazuri vă
nelinişteşte ceva anume. Chiar şi când sunt dărâmat şi plâng sau sunt trist, acest lucru
nu pare să vă afecteze. Şi mie mi se pare că e cam ciudat să fiţi aşa, poate că sunteţi
fără suflet.”
“Şi acest lucru demonstrează că sunt o persoană rece şi că sunt incapabil de-a
mă bucura de viaţă, sau de a mă simţi fericit?”
“Nu, în mod exact. Dar mă tem că aş putea să-mi pierd capacitatea de a mă
bucura ,dacă mă comport la fel de calm şi de obiectiv ca dumneavoastră.”
“Ah, un lucru, de-a dreptul, diferit! Datorită anxietăţii şi compulsivităţii tale
exagerate, te simţi în acest moment, mai nefericit ca niciodată. Dar, aşa cum mi-ai
descris adineaori, eu nu par a fi aproape niciodată afectat de lucrurile din jurul meu.
Dacă descripţia ta faţă de mine este, într-adevăr, adevărată, înseamnă că eu nu mă
simt prea nefericit. Şi, cu toate acestea, ţie ţi-e frică, că dacă dobândeşti liniştea, pe
care o am eu, vei fi nefericit, sau cel puţin vei pierde capacitatea de a te bucura. Este
corect?”
“Da. Nu ştiu de ce, dar aşa simt.”
“Vrei să spui, că aşa crezi. Dar, te mai întreb odată: Ce dovezi ai pentru
această credinţă a ta? Ai încercat, măcar pentru câteva zile sau săptămâni să vezi cum
este să te comporţi la fel de calm ca şi mine? Ai reuşit să îţi demonstrezi, pe parcursul
acestei încercări, spre satisfacţia personală – sau ar fi mai bine să spunem spre
nemulţumirea ta? – că te-ai simţi mai rău şi mai nefericit decât te simţi acum?”
“Nu, nu pot să spun că am încercat.”
“Atunci, de ce nu încerci să experimentezi, cu adevărat, acest lucru? La urma
urmei, dacă această încercare nu funcţionează poţi să te întorci, oricând, la starea ta
deprimantă de acum. Dacă, pe parcursul încercării tale de-a te comporta mai raţional,
începi să te transformi într-un zombi mecanizat, poţi să te reântorci, oricând, la oricare
nivel de iraţionalitate, pe care doreşti să îl ai, din nou, în viaţa ta. Pentru că, tu nu
semnezi nici un contract, în prealabil, prin care să se stipuleze că vei continua să te
comporţi într-un mod `raţional` rece şi indiferent, dacă experimentul cu gândirea
logică începe, într-adevăr, să o ia în direcţia aceea. În orice caz, din câte văd eu,
pentru că nu ai încercat niciodată să vezi cum este să gândeşti raţional, şi pentru că te
simţi foarte nefericit datorită stilului de viaţă iraţional pe care îl ai acum, continui să

66
inventezi un lucru faţă de care ai o frică iraţională, ca şi o justificare pentru
`pericolele` care ar putea să apară, dacă te-ai schimba pe tine.”
“Vreţi să spuneţi, că oamenii ca şi mine se tem atât de tare să îşi schimbe
modul de a trăi, încât născocesc obiecţii false şi exagerate pentru a nu face acest
lucru?”
“Întocmai. Înainte să încerci, măcar, să vezi cum e o altă cale, inventezi atât de
multe contraargumente fantastice faţă de asta, încât nu îţi acorzi nici măcar o şansă să
aflii dacă ar fi satisfăcătoare.”
“Deci, consideraţi că, în acest moment, tulburarea mea constă nu atât de mult
în faptul că mă comport iraţional, ci în faptul că refuz să încerc, măcar, să văd cum
este să fii raţional; şi pe lângă asta, insist şi asupra faptului că, dacă chiar aş încerca,
m-aş transforma într-un zombi mecanic şi insensibil? ”
“Exact. De ce nu încerci să vezi cum este?”
Ronald, chiar a încercat să lucreze la compulsia lui cu mâncatul şi să îşi
interogheze credinţele iraţionale, care îi creau frecventele anxietăţi. Mi-a relatat,
foarte entuziasmat, după câteva săptămâni, după ce realizaze deja progrese
considerabile, următoarele:
“Pe lângă faptul că am reuşit să nu mai mănânc atunci când nu îmi este foame,
aşa cum făceam când am venit prima oară la dumneavoastră, am început să ţin, pentru
prima oară în viaţa mea, şi o dietă adevărată şi am slăbit deja 3 kilograme jumate.
Sunt convins că voi avea şi mai puţine kilograme, mai ales acum când realizez că
mâncam atât de mult pentru a-mi distrage atenţia de la ideea mea ţicnită că nu pot face
faţă, de unul singur, pericolelor vieţii, fără a fi în continuare bebeluşul părinţilor, soţiei
şi chiar a copiilor mei.
“Şi vreau să mai subliniez un lucru. Odată cu reducerea compulsiilor mele
alimentare şi a unora dintre fricile mele cu privire la faptul că nu pot înfrunta anumite
evenimente, m-am aşteptat ca acele stări reci, de indiferenţă, de care, mă temeam,
acum câteva săptămâni, să apară şi ele, dar pur şi simplu, nu s-au materializat. Din
contră! Mă simt al naibii de sentimental, dar într-un sens bun, şi sunt atât de
entuziasmat de viaţa mea, încât aproape că mă duc cântând, în fiecare dimineaţă, la
servici. De altfel, chiar în această dimineaţă, pentru prima dată după mulţi ani, m-am
trezit cântând. Şi m-am oprit pentru un moment, timp în care m-am ascultat spunându-
mi, `Woaw! Banditul ăla de Harper – a avut dreptate! Dacă ceea ce se întâmplă acum
şi anume faptul că eu cânt în drum spre servici, ilustrează cât de mecanit m-au făcut
aceste chestii ale terapiei raţionale, cred că ar trebui să îmi măresc considerabil doza
şi să învăţ să ciripesc ca o privighetoare!` Îmi place să mă comport ca acest tip de
robot!”
Aşa cum a început să observe şi acest client, o abordare raţională asupra vieţii
nu presupune o raţionalitate de un singur tip. Definiţia raţionalului folosită în REBT
este: dovedirea raţiunii; nu a prostiei şi necugetării; este cu judecată; duce la rezultate
eficiente; produce efecte dorite cu un minimum de cost, timp pierdut, I inutil, sau
efecte secundare neplăcute; ajută la atingerea obiectivelor individuale şi sociale pentru
care luptaţi.
Aşadar, raţiunea umană include emoţii adaptative, obiceiuri sănătoase, şi o
existenţă captivantă. Viaţa raţională nu reprezintă un sfârşit în sine. Viaţa este
raţională atunci când vă folosiţi capacitatea intelectuală pentru a vă crea zile şi ani mai
fericiţi şi mai satisfăcători. A fi raţional înseamnă a vă comporta (şi simţii!) mai plini
de bucurie.
Raţionalitatea¸aşa cum o denumim noi, nu corespunde cu modul perfecţionist
sau absolutist. Cu toate că ne considerăm destul de raţionali, nu suntem nişte

67
raţionalişti consacraţi. Raţionalismul consideră că raţiunea sau intelectul, şi nu
simţurile, este sursa adevărată a cunoaşterii noastre. Noi nu credem, la fel. Asemenea
majorităţii oamenilor de ştiinţă moderni, admitem faptul că, cunoaşterea este, în mare
măsură, influenţată de gândirea umană. Dar recunoaştem, de asemenea, că aceasta
este dependentă de simţuri, emoţii şi comportamente.
Anumiţi oameni devotaţi raţionalităţii, precum Ayn Rand şi Nathaniel Branden
consideră că raţiunea este perfectă şi pretind că ea produce, în mod invariabil,
comportamente ”bune” şi “sănătoase”. Noi nu suntem de acord; iar eu (A.E.) am scris
o carte întreagă în care am descris pericolele obiectivismului, şi a filosofiei lui Rand.
Dacă nu privim gândirea raţională ca fiind un Bine Absolut, sau un sfârşit, în
sine, ci mai degrabă şi mai rezonabil un mijloc spre un rezultat din ce în ce mai bun,
în ceea ce priveşte fericirea umană – şi, mai ales, în ceea ce priveşte minimalizarea
anxietăţii, depresiei, ostilităţii şi a autoevaluării globale negative – evităm capcana de
a fi prea raţionali. ”Raţionalitatea” excesivă, exagerată sau dogmatică presupune o
contradicţie. Cu cât împingem mai tare raţiunea spre extremele, care ne sunt
dăunătoare şi cu cât o transformăm mai tare într-un dogmatism, cu atât mai puţin se
numeşte raţiune. Raţiunea absolută este, probabil, nonsensul absolut!
Câţiva dintre urmaşii REBT-ului sunt acuzaţi de faptul că se comportă “prea
raţional” şi că îşi încurajează clienţii să se manifeste prea impasibili. Astfel de acuzaţii
ar putea avea un sâmbure de adevăr. Dar dacă acesta este cazul, înseamnă că aceşti
urmaşi practică prost Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală. Aşa cum am
notat anterior, Maxie C. Maultsby a definit gândirea raţională ca fiind acel gen de
gând care va duce la conservarea vieţii dumneavoastră, va produce un minimum de
îngrijorare şi conflict intern, şi dacă acţionaţi asupra lui, vă va împiedica să
experimentaţi conflicte nedorite cu alţi oameni.
Dacă urmaţi acest tip de gândire raţională, nu veţi răspunde în mod mecanic
sau supra-raţional. Atunci când se face referire la termenul de raţional, diferiţi oameni
afirmă diferite lucruri. Noi ne referim la faptul că este: inteligent, eficient, şi
nedăunător. Şi includem şi emoţia, sensibilitatea, creativitatea, şi arta ca şi preocupări
pe deplin raţionale – atâta timp cât nu le duceţi la astfel de extreme, încât să vă
saboteze viaţa şi alte forme de a vă bucura.
Este raţionalizarea raţională? În nici un caz! Raţionalizarea înseamnă
inventarea unor explicaţii aparent raţionale sau plauzibile pentru comportamentele,
credinţele şi dorinţele dumneavoastră, fără a fi, de obicei, conştienţi că aceste
explicaţii nu sunt fondate. Prin urmare, raţionalizarea sau justificarea propriului
comportament, echivalează cu opusul gândirii raţionale referitor la acest
comportament.
În mod similar, chiar dacă a intelectualiza înseamnă, într-un sens filosofic, a
raţiona sau a gândi, într-un sens psihologic înseamnă a supraaccentua preocupările
intelectuale, cum sunt informatica, şi a minimaliza domeniile afective, precum teatrul
sau muzica. A intelectualiza, înseamnă, de asemenea, a vă gândi, într-un mod atât de
compulsiv, la problemele dumneavoastră emoţionale, încât ajungeţi să le negaţi şi să
le evitaţi, în loc să încercaţi să le rezolvaţi.
Aşadar, cu toate că Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentaşă este
puternic în favoarea unei abordări raţionale asupra vieţii umane, ea nu este în favoarea
raţionalizării sau a intelectualizării. A găsi calea raţională de a ieşi dintr-o tulburare
emoţională înseamnă a fi echilibrat şi inteligent. Dar, a raţionaliza şi a intelectualiza
asupra comportamentului dăunător duce la perpetuarea lui. Ele nu reprezintă
domeniul nostru de interes. Dacă unii oameni ne acuză de faptul că sprijinim

68
“soluţiile” raţionalizate şi intelectualizate pentru problemele oamenilor, aceasta este
problema lor!
Vă tragem un alt semnal de alarmă în legătură cu puterile pe care le are
raţionamentul. Majoritatea oamenilor sunt capabili să gândească mult mai bine, decât
o fac în legătură cu problemele lor – şi pentru a-I ajuta pe ei (şi pe dumneavoastră) să
facă acest lucru, am scris această carte. Dar gândirea poate fi interferată şi de altceva:
de tulburări de învăţare (ca de exemplu tulburarea deficitului de atenţie) şi tulburări
severe de personalitate (ca de exemplu tulburarea obsesiv- compulsivă). Dacă
dumneavoastră sau partenerii dumneavoastră au probleme deosebite în a gândi
raţional şi a se comporta eficient, investigaţi, negreşit, dacă nu au una din aceste
tulburări. Dacă acestea se dovedesc a fi prezente, există diferite tipuri de tratamente
speciale – inclusiv reabilitarea, antrenamentul de abilităţi, medicaţia, şi psihoterapia –
care pot fi de ajutor pe lângă trainingul pe care vi-l faceţi pentru a avea o gândire
raţională.

69
Capitolul 9

Refuzul de-a vă simţi cuprinşi de disperare

Oricine, care încearcă să vă ofere prescripţii pentru dobândirea fericirii desăvârşite, nu

prezintă un comportament tocmai raţional! Cu toate acestea mulţi dintre noi afirmă, în
mod nesăbuit: Vă putem învăţa arta de a nu vă mai simţi (efectiv) niciodată, profund
nefericiţi.
Suntem discordanţi când spunem aceste lucruri? Nu în totalitate. Nu putem să
vă spunem cum să fiţi fericiţi, pentru că ceea ce dumneavoastră, ca şi individ unic,
faceţi şi cât de multă satisfacţie obţineţi în urma a ceea ce faceţi, depinde, foarte mult,
de preferinţele personale – pe care nu le putem prezice în totalitate. S-ar putea să
adoraţi să faceţi plimbări la ţară; sau s-ar putea să detestaţi acest lucru. S-ar putea să
vă simţiţi extaziaţi în decursul actului sexual, pe care îl aveţi cu partenerul
dumneavoastră sau s-ar putea să vă simţiţi plictisiţi. Cum am putea, atunci, să vă
spunem noi ce v-ar face fericiţi?
Desigur, putem să vă spunem ceea ce ne face pe noi fericiţi, dar nu putem
prezice, (ci doar încuraja să experimentaţi), care sunt lucrurile care vă fac pe
dumneavoastră fericiţi. Putem presupune, câteodată, că ceva de ordin general, cum ar
fi o activitate captivantă sau un interes vital pentru o cauză anume, vă vor face fericiţi.
Dar care anume este activitatea sau care anume este interesul vital care ar da lovitura,
nu putem spune exact. Doar dumneavoastră, în urma unei examinări de durată, printr-
un proces de încercări şi erori, puteţi să răspundeţi la această întrebare.
Dacă nu vă putem spune cum să fiţi fericiţi, putem oare să vă spunem cum să
evitaţi a vă simţi nefericiţi? Până la un anumit punct, da. Cu toate că oamenii diferă
foarte mult atunci când vine vorba de lucrurile care le fac plăcere, ei sunt, aproape
întotdeauna, la fel de nefericiţi atunci când se simt anxioşi, deprimaţi, sau când se
autocompătimesc. Iar noi, ca psihologi care am lucrat cu mulţi oameni nefericiţi, vă
putem spune, de cele mai multe ori, care sunt greşelile pe care le faceţi pentru a vă
simţi total nefericiţi – şi cum puteţi să nu vă mai simţiţi aşa.
Pretindem noi că dumneavoastră nu vă simţiţi niciodată, pe bună dreptate,
trişti? Nu, nu e chiar aşa. Susţinem, pur şi simplu, faptul că aveţi tendinţa de a vă
produce foarte uşor, o cantitate inutilă de durere, suferinţă, şi nefericire. De altfel,
majoritatea suferinţelor prelungite şi de „nesuportat” pe care le trăiţi, înnafară de cele
care sunt datorate durerii fizice prelungite, nu au nici un rost. De cele mai multe ori,
ele sunt invenţia dumneavoastră.
„Oh, fiţi serios!” aţi putea protesta dumneavoastră ”vreţi să spuneţi (Dr. Ellis
şi Harper), că deşi mama mea moare, partenera mă părăseşte, iar eu îmi pierd slujba
pe care o ador – eu nu trebuie să mă simt profund deprimat?”
Da, noi chiar asta vrem să spunem. Considerăm, că indiferent ce vi s-ar
întâmpla, cu excepţia durerii fizice prelungite, nu este necesar să vă simţiţi îngroziţi
sau deprimaţi. Dar, credem că este dezirabil şi adaptativ să vă simţiţi dezamăgiţi,
frustraţi sau îndureraţi.

70
 „Ce fel de bolboroseală este aceasta?” v-aţi putea întreba. „Consideraţi că
deprimarea este inutilă, dar că întristarea este dezirabilă şi adaptativă? Vorbiţi serios?”
Da, vorbim serios! Am vrea să acceptaţi faptul că dumneavoastră sunteţi cei
care, în mod conştient sau inconştient, vi le cauzaţi – sau alegeţi să vă simţiţi
deprimaţi şi anxioşi. Pentru că dumneavoastră vă creaţi, în mod inutil, aceste emoţii
prin intermediul credinţelor iraţionale dăunătoare, puteţi alege, în mod conştient, să le
schimbaţi în emoţii negative adaptative.
“Cu adevărat? Vorbiţi serios!!?”
Da, vorbim serios, iar înainte, de-a începe să râdeţi în hohote, poate ar fi bine
să definim termenii de: a fi fericit şi nefericit. Atunci, poate că nu ne veţi mai
considera atât de nebuni pe cât părem la prima vedere. Dicţionarul defineşte, în sens
larg, termenul de nefericit ca şi: trist; nenorocit; distrus; mâhnit. În orice caz, acesta
spune doar jumătate din povestea adevărată. Nefericirea pare, de fapt, să fie compusă
din cel puţin două reacţii oarecum diferite: (1) un sentiment de tristeţe, mâhnire,
iritare, supărare, sau regret faţă de faptul că nu obţineţi ceea ce v-aţi dori sau că
obţineţi ceea ce nu vă doriţi; şi (2) un al doilea sentiment destul de diferit de primul,
de panică, depresie, lipsă de valoare, sau furie pentru faptul că vă consideraţi fie
privaţi, fie contracaraţi de anumite lucruri; convingându-vă puternic că nu trebuie să
vă simţiţi frustraţi; şi considerând că este oribil şi groaznic dacă vă simţiţi astfel.
Cu alte cuvinte, nefericirea, se compune din două părţi foarte diferite: (1)
faptul că vreţi, vă doriţi, sau preferaţi să vă atingeţi anumite scopuri sau obiective şi
că vă simţiţi dezamăgiţi sau frustraţi când nu le atingeţi; şi (2) faptul că cereţi,
insistaţi, pretindeţi, şi reclamaţi, toate la modul absolut, să vă atingeţi scopurile şi
obiectivele, şi vă simţiţi înverşunaţi, furioşi, panicaţi, disperaţi, şi vă autoevaluaţi
global negativ, atunci când acest lucru nu se întâmplă.
În REBT, facem distincţia între emoţiile adaptative, acestea fiind de supărare
şi enervare atunci când pierdeţi ceva drag; şi emoţiile dezadaptative, de depresie sau
furie, care pornesc din refuzul dumneavoastră de a accepta frustrarea, şi din faptul că
vă plângeţi că ele nu ar trebui în nici un caz să existe. Dacă gândiţi raţional, vă veţi
simţi foarte decepţionaţi sau trişti, în urma pierderii unei persoane dragi. Dar nu
trebuie să vă simţiţi, de asemenea, total compleşiţi şi deprimaţi cu privire la aceeaşi
pierdere. Puteţi alege, în mod adaptativ, să vă simţiţi foarte necăjiţi sau iritaţi de
situaţiile frustrante. Dar, nu trebuie să lăsaţi să vă simţiţi foarte furioşi sau să vă auto-
compătimiţi în legătură cu aceste înfrângeri.
În timp ce sentimentele dumneavoastră de pierdere sau îndurerare sunt reacţii
adaptative faţă de diverse pierderi care au loc în viaţa dumneavoastră, stările de
panică sau depresie nu sunt. De ce? Din mai multe notive importante:
1. Când vi se întâmplă ceva ce nu vă doriţi la punctul A (Experienţele
dumneavoastră Activatoare sau Adversităţile), vă simţiţi trişti sau supăraţi la punctul
C (Consecinţele dumneavoastră emoţionale) pentru că vă spuneţi, de obicei, la
punctul B (Sistemul dumneavoastră de Credinţe), ceva de genul: “Este foarte
regretabil faptul că am pierdut această persoană sau acest lucru.” Aceasta este o
afirmaţie logică sau “demonstrabilă” – o Credinţă Raţională (CR) – de vreme ce puteţi
dovedi că (în lumina propriului sistem de valori) că nenorocirea vine, într-adevăr, ca
şi o urmare a acestei pierderi. Astfel, dacă vă pierdeţi partenerul sau locul de muncă,
veţi avea de suferit, cu siguranţă, mai multe dezavantaje, şi, prin urmare, este absurd
ca dumneavoastră să concluzionaţi cu: “Ce noroc!”, şi să vă simţi fericiţi în legătură
cu ce s-a întâmplat.
2. Stările de panică sau depresie pe care le aveţi, reprezintă un tip de
Consecinţe emoţionale (punctul C), total diferit. Ele pornesc, în mare măsură, din

71
Credinţele Iraţionale (CI), pe care le aveţi, “Faptul că am pierdut această persoană sau
acest lucru este groaznic sau catastrofal.” Termenii de groaznic sau catastrofal,
folosiţi în acest context nu înseamnă, de fapt, doar faptul că este regretabil sau trist.
Ei înseamnă mai mult decât atât. Dacă vă gândiţi cu atenţie la acest lucru, vă veţi da
seama că ceva mult mai rău decât a fi rău, nu poate exista. Oricât de nefericit ar fi
cazul, în care v-aţi pierdut partenerul sau locul de muncă, rămâne a fi, în continuare,
doar un caz nefericit. Chiar şi când îl consideraţi extrem sau din cale-afară de
nefericit, rămâne a fi nimic mai mult decât atât. Dar, folosirea termenului groaznic,
atunci când duce la panică sau depresie, presupune altceva – şi gândiţi-vă bine; nu ne
credeţi pur şi simplu pe cuvânt! – ceva mult mai mult decât un simplu lucru nefericit.
Înseamnă că pierderea suferită este la fel de rea precum, orice altă pierdere ar putea fi
– şi anume sută la sută rea. Acest lucru este foarte puţin probabil! – din moment ce
întotdeauna ar putea fi ceva şi mai rău decât atât. Mai înseamnă, şi faptul că pierderea
dumneavoastră este atât de dureroasă, încât ea categoric nu ar trebui să existe. Dar,
bineânţeles, ea există. Astfel, termenul de groaznic, este o exagerare grosolană şi
nerealistă. Catastrofarea vă transformă emoţiile de tristeţe în ceva mult mai rău,
decât ar fi, dacă ar fi privite din alt punct de vedere şi, prin urmare vă face şi mai
puţin capabili de-a le face faţă.
3. Poate, vi se pare a fi un mod de eschivare faptul că folosim mereu termeni
precum regretabil, dezavantajos, şi supărător, în timp ce evităm termeni precum
groaznic, catastrofal, şi teribil. Dar, înseamnă mult mai mult decât doar un mod de
eschivare! Să luăm două cazuri. Dacă, sunteţi convinşi de faptul că atunci când
partenerul vă respinge, aceasta este o situaţie total nefericită, înseamnă că insinuaţi
puternic că aţi considera a fi o situaţie deosebit de fericită, dacă l-aţi convinge pe el
sau pe ea să se intoarcă la dumneavoastră – şi că aţi vedea ca fiind o situaţie fericită
dacă aţi putea stabili o relaţie satisfăcătoare cu un alt partener. În consecinţă, veţi fi
motivaţi, prin faptul că înţelegeţi această pierdere ca fiind nefericită, să faceţi ceva în
legătură cu asta: de exemplu, să vă implicaţi într-o altă relaţie mulţumitoare sau să vă
simţiţi bine chiar dacă sunteţi de unii singuri. Dar, dacă sunteţi convinşi, că a fi
respinşi de cineva este groaznic, veţi tinde să nu faceţi mai nimic, în legătură cu acest
lucru – cu excepţia: (a) să vă plângeţi la nesfârşit, cu privire, la cât este de groaznic;
(b) să vă învinovăţiţi pentru că aţi contribuit la acest rezultat groaznic; (c) să fiţi
convinşi că vă simţiţi prea tulburaţi pentru a face vreodată ceva, cu privire la o altă
relaţie; (d) să preziceţi, în mod absurd, că nu veţi mai avea niciodată o altă relaţie
bună; (e) să vă culpabilizaţi, cu desăvârşire, şi să vă “demonstraţi”, că un vierme ca
dumneavoastră nu merită să primească acceptare; şi (f) să fiţi convinşi de faptul că
demonul catastrofelor v-a prins în gheara lui, în mod irevocabil, şi că nu aveţi nici o
putere să vă ajutaţi sau să faceţi faţă unei asemenea orori incredibile.
Faptul că vedeţi orice experienţă activatoare sau adversitate nefericită ca fiind
groaznică, catastrofală, teribilă, vă amăgeşte, făcându-vă să credeţi că nu puteţi, în
nici un caz să faceţi faţă acestei groaznice pedepse a universului. Indiferent cât de
nefericit sau de indezirabil este un eveniment, aveţi totuşi capacitatea de a-I face faţă.
Dar dacă îl consideraţi, a fi, cu adevărat catastrofal, veţi renunţa la aproape tot
controlul pe care îl aveţi asupra lui (şi asupra emoţiilor, pe care le aveţi în legătură cu
el) şi veţi deveni supuşii unei nenorociri şi mai mari.
4. Dacă veţi fi sinceri cu dumneavoastră, veţi putea recunoaşte faptul că atunci
când consideraţi o pierdere sau o situaţie frustrantă ca fiind groaznică, vă referiţi, în
realitate, la faptul, că având atâtea dezavantaje, nu ar trebui să existe. Nu o vedeţi ca
fiind, pur şi simplu indezirabilă, ci pretindeţi că universul nu ar trebui să vă facă un
lucru ca acesta. Ceea ce înseamnă că nu vă referiţi la faptul că ar fi de preferat să nu

72
existe. Dumneavoastră sugeraţi că nu ar trebui în nici un caz să se întâmple! Aceste
cereri absolutiste sunt nerealiste, ilogice, şi dăunătoare din mai multe motive:
a. Din câte ştim noi, nici un trebuie absolutist nu există în lume. Este
justificabil să spuneţi: “Dacă vreau să supravieţuiesc, trebuie să am cât mai multă
grijă de sănătatea mea,” pentru că, în situaţia de faţă, acest trebuie nu este transformat
într-unul absolut (nu îl transformaţi într-o cerinţă absolutistă), ci îl face contingent cu
scopul dumneavoastră. Dar, dacă spuneţi, “Trebuie să supravieţuiesc, indiferent dacă
am sau nu grijă de sănătatea mea,” faceţi o afirmaţie absolutistă şi pretindeţi să existe
o lege specială a universului, care să presupună faptul că indiferent care sunt
condiţiile dumneavoastră trebuie să supravieţuiţi. O astfel de lege nu există. O
inventaţi dumneavoastră, într-un mod dogmatic.
b. Atunci când credeţi cu tărie în convingerile dumneavoastră absolutiste,
tindeţi să fiţi foarte măreţi şi să pretindeţi că aveţi puteri asemănătoare cu cele ale lui
Dumnezeu, puteri pe care, bineânţeles, nu le posedaţi. Pentru că atunci când afirmaţi:
“Nu trebuie să fiu respins de partenerul meu, şi prin urmare, faptul că ea sau el m-a
părăsit, este un lucru groaznic,” sugerează de fapt, “Pentru că vreau ca partenerul meu
să mă iubească, el sau ea trebuie să mă iubească.” Ei, ce sens are acest lucru? Aveţi
dumneavoastră control asupra sentimentelor partenerului (sau a oricărei alte
persoane)? Sunteţi – într-adevăr ! – regii regilor sau creatorii universului? Mult noroc,
atunci!
c. Ori de câte ori pretindeţi că ceva trebuie să existe, când de fapt nu trebuie,
realizaţi, de fapt, o contradicţie absurdă. Dacă oamenii trebuie cu adevărat să vă
iubească, înseamnă că există o lege necalificată a universului care afirmă faptul că ei
nu au o altă posibilitate de alegere, şi că ei trebuie să dea dovadă de bunăvoinţă. Iar,
atunci când consideraţi că este groaznic că ei nu vă mai iubesc, înseamnă că sunteţi de
părere că ei trebuie neaparat să facă, ceea ce ei nu fac. Cum ar putea exista o astfel de
situaţie contradictorie? Dacă ei trebuie să vă iubească, atunci cu siguranţă că o fac
(pentru că aşa porunceşte destinul); şi dacă, acum, ei nu vă iubesc, atunci cerinţa
dumneavoastră absolutistă `trebuie` nu poate exista. Nu puteţi să susţineţi cu
vehemenţă că oamenii trebuie să vă iubească, şi în acelaşi timp, să nu vă iubească.
Orice trebuie să existe, în mod clar există. Faptul că susţineţi că trebuie cu necesitate
să existe ceea ce vă doriţi, este în mod clar, fals. Pentru că dacă ar exista, nu aţi avea
niciodată probleme să obţineţi ceea ce “trebuie” să obţineţi!
d. Dacă vă gândiţi mai bine, veţi constata că ceea ce presupune cauza anxietăţii
dumneavoastră este o credinţă absolutistă (sau mai multe), într-un trebuie absolut.
Pentru că, este foarte probabil, ca ceea ce spuneţi că trebuie să existe, să nu existe, de
fapt, în realitate (şi mai ales în anumite situaţii) – ceea ce vă va face să vă simţiţi
distruşi. Dacă spuneţi, “Oamenii trebuie să mă iubească, întotdeauna, în mod sincer”
aranjaţi în aşa fel lucrurile, încât să nu vă simţiţi doar trişti şi cu părere de rău, ci şi
complet deznădăjduiţi. Pentru că ceea ce sugeraţi, cu adevărat, prin această formulare,
este: “Dacă, vreodată, vor înceta să mă iubească, voi fi o persoană total inadecvată, şi
nu voi putea să mă mai accept în această situaţie sau să mai duc o viaţă fericită.” Ei
bine! Dacă chiar credeţi aceste prostii, înseamnă că atunci când oamenii încetează să
vă mai iubească, riscaţi să vă pierdeţi toată fericirea. Pe lângă că relaţia dintre
dumneavoastră şi ei se sfârşeşte, cel mai rău este că vă puneţi în primejdie prezentul şi
viitorul dumneavoastră. Fiind conştienţi de pedeapsa implicată – şi anume că nu veţi
mai putea fi fericiţi în cazul în care îi pierdeţi pe ei – vă veţi simţi, aproape
întotdeauna, foarte anxioşi (şi nu îngrijoraţi, în mod adaptativ) când este vorba de a
obţine o relaţie bună.

73
 Pentru a înrăutăţi şi mai tare lucrurile, odată ce credeţi cu tărie că: “Oamenii
trebuie întotdeauna să mă iubească cu sinceritate,” veţi trece printr-un şir lung de stări
anxioase, în cazul în care aceştia nu vă iubesc, dar mai mult decât atât vă veţi simţi la
fel de anxioşi, şi dacă vă iubesc. Pentru că dacă vă spuneţi, “Oh! Oamenii chiar mă
iubesc acum. Cât este de bine! Ce persoană minunată înseamnă că sunt!” veţi gândi,
aproape inevitabil, cu o secundă mai târziu, “Dar, dacă mâine nu mă vor mai iubi? Ce
groaznic! Ce persoană lipsită de valoare aş fi atunci!” Aşadar, chiar şi atunci când
obţineţi ceea ce consideraţi că trebuie să obţineţi, dacă vă gândiţi că s-ar putea să le
pierdeţi, în viitor, vă veţi simţi, tot la fel de panicaţi. Pentru că întotdeauna există, în
lumea noastră schimbătoare, marea posibilitate de a le pierde. De exemplu, oamenii
care acum vă iubesc la nebunie, ar putea să moară; să se mute într-un alt colţ de lume;
să sufere serioase probleme fizice sau emoţionale; să înceteze în mod spontan să mai
ţină la dumneavoastră; sau să îşi schimbe, într-un alt mod, sentimentele pe care vi le
poartă. Cum puteţi, atunci, să trăiţi fără a vă simţi anxioşi, dacă vă păstraţi, în
continuare, cerinţele absolutiste de a fi iubiţi?
Aşadar, puteţi vedea, că cele două modalităţi de a vă simţi, atunci când
pierdeţi o persoană dragă sau când nu vă atingeţi un scop, sunt: cea adaptativă, cu
sentimente de pierdere şi tristeţe, sau cea dezadaptativă cu sentimente de depresie,
panică, şi autoevaluare globală negativă. Atunci când nefericirea include primele
emoţii, este pe deplin raţională şi justificată. Dar când nefericirea include
catastrofarea, ea este inutilă. Vă creaţi, în mare parte, depresia şi suferinţa nu din
cauza experienţelor activatoare care au loc în viaţa dumneavoastră (la punctul A), ci
din cauza sistemului dumneavoastră de credinţe (la punctul B). Iar, dumneavoastră,
prin faptul că vă puteţi alege credinţele, şi prin faptul că vă puteţi considera pierderile
ca fiind regretabile şi neplăcute, în loc de groaznice şi catastrofale, aveţi un control
real asupra emoţiilor dumneavoastră. Asta doar dacă veţi observa cu atenţie ce faceţi
pentru a vi le crea şi doar dacă vă veţi folosi înţelepciunea pentru a le schimba!
Având în vedere că am punctat acest lucru, trebuie să subliniem şi faptul că noi
nu credem că vreun om poate, oricare ar fi perioada de timp, să se simtă perfect sau
complet fericit. În realitate, căutarea dumneavoastră frenetică după ceva perfect, vă
condamnă la nefericire. Oamenii, nu sunt fiinţele care să dobândească perfecţiunea în
ceva – cu atât mai mult fericirea perfectă. Datorită experienţelor pe care le trăiţi în
fiecare zi, sunteţi supuşi la sute de frustrări, dureri, necazuri, boli, şi stres. Şi, aşa cum
arătăm şi în această carte, dumneavoastră puteţi, într-adevăr, învinge, multe dintre
aceste obstacolele fizice şi emoţionale. Dar, nu le puteţi învinge pe toate!
De exemplu, puteţi să vă abordaţi şi să vă schimbaţi starea profundă de
depresie. În mare parte, puteţi face acest lucru, pentru că o consideraţi constantă,
pentru că aveţi timp suficient să vă gândiţi asupra ei, să vă daţi seama care sunt
originile ei şi să vă disputaţi gândurile cu care aţi creat-o şi cu care o susţineţi. Pe de
altă parte, emoţiile negative scurte, desfăşurându-se pe o perioadă scurtă de timp nu
pot fi, la fel de uşor, abordate, explorate sau schimbate.
În doar puţine cazuri, bătăliile împotriva durerii psihologice, sunt complet
câştigate. Astfel, deşi descoperite şi schimbate, credinţele iraţionale, vor fi complet şi
pentru totdeauna îndepărtate, în foarte rare cazuri; ele reapărând, de obicei, din când
în când. De aceea, ar fi bine să vă monitorizaţi, în permanenţă, cerinţele şi
insistenţele. De exemplu, consideraţi că nu puteţi trăi fără aprobarea cuiva, şi pentru
că aveţi această credinţă, vă menţineţi într-o stare de nefericire. Dar, după ce depuneţi
un I mental considerabil, reuşiţi, să consideraţi, într-un final că sunteţi capabili să
trăiţi într-un mod satisfăcător, chiar şi fără sprijinul prietenilor dumneavoastră. Cu
toate acestea, ideea că viaţa dumneavoastră nu are nici o semnificaţie, fară aprobarea

74
celorlaţi, va reânvia, la anumite intervale de timp. Aşa cum am mai spus, ar fi bine să
vă disputaţi, în mod activ şi să vă abandonaţi credinţele care vă dăunează.
Trebuie să adăugăm, faptul că, odată ce începeţi şi perseveraţi să vă
abandonaţi credinţele iraţionale, veţi ajunge să consideraţi, cu trecerea timpului, că vă
este tot mai uşor să scăpaţi de ele. Dacă vă căutaţi şi vă disputaţi, în permanenţă,
filosofiile iraţionale, veţi ajunge să constataţi că influenţele lor asupra dumneavoastră,
slăbesc. În cele din urmă, câteva dintre ele îşi vor pierde aproape toată puterea de a vă
face rău. Aproape toată. Pentru că este posibil, să vină ziua în care (chiar şi pentru o
scurtă perioadă de timp), acelaşi gând care v-a hărţuit înainte, să se reântoarcă; iar, în
cazul acesta trebuie să îl provocaţi, din nou, şi să îl schimbaţi.
Aveţi tendinţa de a avea diferite idei puternice care duc, de cele mai multe ori,
la achiziţionarea unor tulburări emoţionale. Din punct de vedere biologic, gândiţi cu
uşurinţă, în acest mod. Din punct de vedere social, trăiţi în culturi care, deseori, vă
încurajează, să gândiţi iraţional.
Luaţi, ca şi exemplu, gândul că trebuie să obţineţi un succes remarcabil. Este
foarte posibil să aveţi, asemeni majorităţii oamenilor, anumite tendinţe înnăscute, de a
încerca să îndepliniţi sarcinile foarte bine: de a vă strădui să fugiţi cel mai repede, de a
grădinări cel mai bine, sau de a vă căţăra cât mai sus. Aşa cum a subliniat foarte bine,
Robert White, aveţi o preferinţă puternică de a stăpâni problemele, relaţiile şi multe
alte provocări. Având în vedere, care sunt avantajele pe care impulsurile de a fi iscusit
în cât mai multe lucruri, le are pentru supravieţuirea umană, putem foarte bine
presupune că ele sunt parţial moştenite.
Mai, putem adăuga, pe lângă această tendinţă înnăscută, şi spiritul competitiv
asupra căruia majoritatea (totuşi nu toate) culturilor pun un accent deosebit şi putem,
astfel, înţelege marile realizări pe care anumiţi oameni crescuţi în aceste culturi, le-au
avut. În consecinţă, dacă aţi crescut într-o societate competitivă şi sunteţi deprimat
când nu vă ridicaţi la cerinţele pe care ea şi dumneavoastră le aveţi cu privire la
noţiunea de succes, veţi avea dificultăţi în a vă pune la îndoială această cerinţă. Pentru
că, în acest caz, veţi avea de luptat, în permanenţă, împotriva caracteristicilor sau
atitudinilor care sunt puternic imprimate în “felul dumneavoastră de a fi.”
Cu toate că este dificil, nu este imposibil. Bineânţeles, că veţi considera că este
greu să gândiţi şi să vă manifestaţi în mod raţional într-o lume iraţională. Bineânţeles
că, veţi avea dificultăţi în a judeca corect cum să ieşiţi din circumstanţele care v-au
dezavantajat timp de mulţi ani. Într-adevăr, este dificil. Dar, tot la fel de dificil este şi
pentru o persoană care nu vede să înveţe să citească în Braille, pentru o victimă a
poliomelitei să îşi folosească muşchii din nou, sau pentru o persoană normală să se
balanseze pe un trapez, să înveţe balet, sau să cânte bine la pian. Dificil! Dar ei – şi
dumneavoastră – puteţi, totuşi, face aceste lucruri.
Mulţi critici ai abordării raţionale au considerat, la rândul lor, că este
“nefiresc” ca o persoană, să se comporte întotdeauna raţional. Ei spun că natura
“bestiei” nu este nicidecum aceasta. Şi, au într-o oarecare măsură dreptate. Pentru că
dacă sunteţi născuţi şi crescuţi cu multe tendinţe iraţionale, veţi considera, în
numeroase ocazii, că este “nefiresc” să vă folosiţi capacitatea de a judeca pentru a vă
minimaliza aceste tendinţe.
Pe de altă parte este la fel de “nefiresc” ca oamenii să poarte pantofi, să
folosească contraceptive, să înveţe limbi străine, să conducă maşini, şi să săvârşească
multe alte fapte care se opun tendinţelor lor înnăscute şi educaţiei lor timpurii. Astfel,
putem să întrebăm: Cât de raţionali sunteţi dacă vă ţineţi doar de comportamentul
“perfect natural”? Nu prea!

75
 Îmi voi aminti mereu de tânăra Miriam, care a fost trimisă la mine (A.E.) de
către partenerul ei, John. Refuza să se îngijească de corpul ei şi de înfăţisarea sa, şi la
vârsta de douăzeci şi trei de ani, avea deja semne vizibile de supraponderalitate. Când
am întrebat-o de ce nu are mai multă grijă de ea, cu toate că prietenul ei (la care, mi-a
spus, că ţine mult şi vrea să se căsătorească cu el) era nemulţumit de înfăţişarea ei, ea
mi-a răspuns: “Dar, vi se pare că ar fi un lucru cu adevărat cinstit? Credeţi că ar fi
bine să mă prefac, îmbrăcându-mă cu haine frumoase şi utilizând machiaj, şi tot felul
de lucruri din acestea, că sunt mai frumoasă decât sunt în realitate? Aş fi eu atunci
sinceră faţă de mine – sau faţă de John? Nu ar ştii el, că eu nu arat, oricum, aşa cum
par la suprafaţă? Şi, nu i-aş displace, atunci, şi mai mult? Dacă nu mă acceptă aşa cum
sunt, fără hainele elegante şi machiajul zilnic, dacă nu mă poate accepta cu imaginea
mea adevărată, ce fel de dragoste are el, atunci, pentru mine?”
Am făcut tot ce am putut pentru a-I arăta lui Miriam că, fără a avea vreo
legătură cu John şi cu părerea lui referitoare la aspectul ei, ar putea lua în considerare
alte câteva motive pentru care ea însăşi ar vrea să aibă mai multă grijă de corpul ei: de
exemplu pentru sănătatea ei; pentru propriile ei simţuri estetice când se priveşte în
oglindă; şi pentru avantajele vocaţionale pe care aspectul ei îngrijit I l-ar putea aduce.
Dar, fără nici un efect. Miriam revenea, constant, la aceeaşi temă: cât de
artificială şi de nenaturală ar fi, dacă ar încerca să arate mai atractiv. Am ajuns la un
punct, în care m-am înfuriat şi eu, spunându-I cam ce putea face cu atitudinea ei
blestemată de “integritate” – şi anume să se ducă la o mănăstire şi să se călugărească!
Totuşi, raţiunea a triumfat. Mi-am evocat pentru a douăzecea oară că ar fi bine
să nu o etichetez pe Miriam ca având “o nucă în loc de cap” ci să o văd, pur şi simplu,
ca pe o femeie năucită şi defensivă, care datorită unei spaime severe ascunse
dedesupt, ţine cu încăpăţânare la “integritatea” ei, şi consideră că nu poate să îi dea
drumul. Mi-am spus, de asemenea, că dacă nu voi avea nici un succes în o ajuta să îşi
schimbe filosofiile de auto-sabotare, nu trebuie să mă devalorizez ca terapeut sau ca
persoană. Voi face încă o încercare considerabilă, chiar dacă nereuşită; şi poate că o să
şi am ceva de învăţat din “înfrângerea” mea. Aşa că m-am întors la competiţia noastră
terapeutică.
“Uite ce e” i-am spus, “eşti prea inteligentă pentru a crede tipul de prostii pe
care ţi le tot pasezi ţie şi mi le expediezi şi mie.”
“Cum adică, prostii?” m-a întrebat pe un ton de război.
“Exact cum am spus, p-r-o-s-t-i-i. Şi, într-o anumită măsură, ştii deja, la ce mă
refer. Pot să-mi dau seama după modul oarecum fals, în care îţi ridici sprâncenele.
Dar, cu toate astea, tu continui să susţii că nu poţi face nimic artificial şi nenatural
pentru aţi îmbunătăţi aspectul, pentru că asta ar însemna să fii necinstită. Corect?”
“Da, într-adevăr, spun asta tot timpul – şi, chiar dacă credeţi sau nu, eu sunt de
părerea asta.”
“Poate că da; dar nu sunt atât de sigur. Să luăm, pentru un moment,
argumentul tău, şi să-l ducem la extremele ei logice, pentru a vedea dacă se menţine.
Spui, că nu vrei să foloseşti machiaj sau haine atractive pentru că le consideri a fi
artificiale. Foarte bine. Dar faptul, că foloseşti pahare, cuţite, furculiţe, linguri şi alte
ustensile de mâncat. Le consideri şi pe acestea a fi artificiale?”
“Păi, într-un fel, da. Dar nu în acelaşi sens.”
“Nu în acelaşi nonsens, vrei să spui. Dar la ce `sens` te referi?”
Bineânţeles, că nu mi-a putut răspunde. A început, din nou, să îmi zică, într-un
mod mai vag şi evaziv, că pur şi simplu ea nu crede că este corect şi natural să încerce
să arate mai bine, dar pentru un motiv oarecare, consideră că este corect şi natural să

76
folosească cuţite, furculiţe şi linguri. Am observat că nu ne îndreptam nicăieri, aşa că
am întrerupt-o:
“De ce continui să îmi spui aceleaşi nonsensuri? Hai să încercăm, în schimb,
să descoperim de ce nu foloseşti cuvintele corect şi natural, în mod consecvent, şi de
ce consideri că a te ajuta cu un dispozitiv, cum ar fi ochelarii de vedere, este în regulă,
dar a te ajuta cu alte tipuri de dispozitive, cum ar fi hainele ajustate corespunzător pe
corp, nu este în regulă. Aşa cum am spus şi înainte, eşti, de cele mai multe ori,
inteligentă. Asta înseamnă că ai, cu siguranţă, acum, anumite motive pentru care te
menţii atât de inconsitentă. Care sunt acelea?”
Şi-a negat, la început, inconsistenţa. Dar nu am crezut acest lucru şi am
continuat să îi dovedesc cât de inconsistentă era. I-am spus că discut cu ea de ce şi nu
dacă era inconsistentă. Într-un final, a părut dispusă să discute despre contrazicerile
ei. Aşa că am spus:
“Nu vreau să încerc să te conving de faptul că ai avea doar motive anormale
sau patologice pentru inconsistenţa ta. Mulţi terapeuţi aproape că insistă asupra
faptului că tot ceea ce face clientul trebuie să fie patologic. Cu toate acestea, în
Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală, căutăm şi câteva motive adaptative
pentru care oamenii fac anumite lucruri, care îi împiedică să îşi atingă scopurile.”
“Deci, dacă eu refuz, în permanenţă, să folosesc mijloace ajutătoare artificiale
ca să îmi îmbunătăţesc aspectul, credeţi că aş avea atât motive adaptative cât şi
dezadaptative pentru care fac acest lucru?”
“Exact. Să luăm un motiv adaptativ, destul de evident. Ai spus înainte, că dacă
prietenul tău nu te poate accepta aşa cum araţi, fără mijloace artificiale de
îmbunătăţire, ce fel de dragoste îţi poartă, atunci? Ei, acest punct de vedere este
parţial corect. Pentru că dacă el te iubeşte doar pentru aspectul tău fizic, dragostea lui
ar fi superficială şi probabil că nu ar fi de durată. Atunci te-ai putea întreba, cine are
nevoie de o astfel de iubire?”
“Da – cine are nevoie de o astfel de dragoste?”
“Corect. De aceea, te întrebi în mod normal cât de departe poţi merge pentru a
te înfrumuseţa, astfel încât el să nu te iubească doar pentru aspectul tău exterior. Şi
acest motiv de a refuza să foloseşti mijloace cosmeticale artificiale, pe când în acelaşi
timp foloseşti ochelari de vedere sau furculiţe şi cuţite, pare a fi adaptativ. Dar când
iei acelaşi motiv bun şi îl exagerezi, cu scopul de a refuza să foloseşti mijloace
cosmeticale artificiale pentru propria satisfacţie estetică şi de bunăstare, ar fi bine să
ne uităm după alte motive posibile, dezadaptative, pentru care ai această
inconsistenţă.”
“Cum ar fi?”
„Cum ar fi frica ta de bază, că dacă încerci să araţi bine, ai putea totuşi să dai
greş, deoarece consideri că vei rămâne tot la fel de neatrăgătoare, indiferent cât te-ai
aranja. Sau, s-ar putea să-ţi fie teamă că vei reuşi să araţi bine, şi cu toate acestea să
nu ajungi să te căsătoreşti cu John. Pentru că el s-ar putea să nu te iubească, cu toate
că tu araţi bine.”
„Dar, nu este posibil ca indiferent ce aş face să i se pară că tot la fel de
neatrăgătoare sunt? Şi nu este posibil să i se pară că arat bine, şi cu toate acestea, în
cele din urmă, să mă respingă?”
„Oh, fără îndoială. Bineânţeles. Chiar dacă încercăm să câştigăm aprobarea
cuiva, rămâne, întotdeauna, posibilitatea ca planurile noastre să ni se năruie şi să nu
obţinem ceea ce am vrut. Este adevărat.”
„Dar nu ar fi un lucru îngrozitor dacă aş ţine regim, aş purta hainele adecvate,
şi m-aş aranja în mai multe privinţe, şi, cu toate acestea, să-l pierd pe John?”

77
 „În mod categoric, aşa ceva nu ar fi un lucru îngrozitor – în afară de cazul în
care ai insista tu să fie astfel. Ar fi, desigur, o situaţie foarte supărătoare, frustrantă şi
tristă să îl pierzi pe John. Dar, de ce ar fi acest lucru îngrozitor? Ai muri din cauza
asta? S-ar deschide pământul şi te-ar înghiţi pe loc? Ai rămâne incapabilă de a avea un
nou iubit sau de-a te mai bucura vreodată de viaţă, chiar dacă ai fi singură?”
„Nu ştiu. Nu ştiu ce m-aş face, dacă l-aş pierde, într-adevăr, pe John.”
„Ai atins acum miezul problemei. Tu consideri, într-un mod care îţi dăunează,
că ar fi îngrozitor să îl pierzi pe John, şi că nu ai ştii ce să faci dacă l-ai pierde. Prin
faptul că ai aceste credinţe, şi prin faptul că îţi transformi frustrarea în groază, ai
tendinţa de a determina, tocmai acea “groază”. Prin faptul că tu crezi că nu poţi fi
fericită, fără John, te asiguri, practic, că într-adevăr nu poţi.”
“Şi pentru că eu consider că ar fi îngrozitor să îl pierd pe John, şi ştiu că aş
putea să îl pierd indiferent ce aş face cu mine din punct de vedere fizic, evit
intenţionat să fac ceva pentru a nu-l pierde? Fug de el anticipat, pentru a nu suferi
chinurile groaznice de mai târziu? ”
„Exact. Ţi-l doreşti, într-un mod echilibrat, pe John – pentru că el are, din câte
se pare, trăsături care ţi se potrivesc. După aceea, îţi spui că deoarece îl doreşti trebuie
să îl şi ai, şi că ai fi distrusă dacă nu ar fi aşa. Apoi, în mod `logic`, renunţi, anticipat,
să mai încerci să lupţi pentru el, pentru a nu suferi mai târziu. Sau, mai exact spus,
stabileşti reguli excepţional de dificile pentru acest joc – cum ar fi refuzul tău de a
încerca vreun produs cosmetic. Presupui că dacă el te iubeşte în continuare, în ciuda,
regulilor tale restrictive, te va iubi pentru totdeauna şi nu te va părăsi niciodată.”
„Dar pare acest lucru a fi atât de nebun?”
„Da – pentru că în realitate, nu funcţionează niciodată. Aşa cum te-ai teme că
fata din casă ţi-ar aduce cumpărăturile greşite, şi din acest motiv i-ai cere, înainte de a
o angaja, să-ţi dovedească o diplomă de doctorat în ştiinţele casnice. Ce şanse crezi că
sunt, de a găsi pe cineva cu o diplomă în ştiinţele casnice, care să vrea să lucreze ca şi
servitoare?”
„Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Aş avea slabe şanse de a găsi o aşa persoană. În
mod similar, am tot atât de slabe şanse de a păstra dragostea lui John, dacă continui să
am aceste pretenţii iraţionale din partea lui, nu?”
„Corect. Aşadar, în loc să ai pretenţia ca el să îşi schimbe preferinţele, în timp
ce tu îţi menţii cerinţele nevrotice pentru a avea o dragoste nemuritoare, nu ar fi mai
bine să încerci să îţi schimbi propriile nevoi excentrice cu privire la siguranţa unei
iubiri absolute?”
„Hmm. Nu m-am gândit niciodată din această perspectivă.”
„Tulburarea afectivă se compune, deseori, dintr-o dorinţă adaptativă de
aprobare, care este transformată într-o cerinţă dezadaptativă. Şi apoi, din refuzul de a
face ceva pentru a o câştiga. Gândeşte-te la acest lucru, şi probabil o vei vedea cu alţi
ochi.”
Miriam, chiar s-a gândit asupra acestui lucru, a început să ţină regim, să aibă
grijă de înfăţişarea ei, şi, chiar, să îi câştige mai mult atenţia lui John. Cazul ei
demonstrează faptul că oamenii se comportă, frecvent, în acelaşi timp, atât raţional cât
şi iraţional. Ei se manifestă atât în mod inteligent cât şi stupid, cugetat cât şi
influenţabil. Chiar dacă, îşi urmăresc scopurile, în mod raţional, ei şi le subminează,
de asemenea, în mod iraţional. Ca şi toate aspectele vieţii, modul de a trăi raţional,
este un proces, un experiment. Mai puţin o necesitate!
Formulat diferit: Adulţii se comportă, deseori, într-un mod imatur, copilăros.
Una dintre esenţele lor este chiar imperfecţiunea. În consecinţă, ei găsesc foarte uşor,

78
o modalitate de a gândi neglijent şi optimist. Şi drept urmare, ei obţin, de multe ori,
ceea ce nu-şi doresc.
Dar, faptul că puteţi cu uşurinţă să vă comportaţi copilăreşte, nu înseamnă că
şi trebuie să vă comportaţi astfel. Puteţi învăţa cum să folosiţi o gândire matură,
reflexivă. Dacă faceţi acest lucru, nu înseamnă că veţi atinge nivelul cel mai înalt de
gândire sau de fericire. Dar, înseamnă că vă puteţi educa, ca doar, rareori, să vă mai
simţiţi disperaţi de nefericiţi sau deprimaţi. Dacă (şi subliniez din nou), exersaţi să
faceţi acest lucru.
Să presupunem, totuşi, că nimic nu pare să funcţioneze. Să presupunem, că
aveţi o istorie îndelungată de depresie severă, că aveţi câţiva membrii de familie
apropiaţi, care sunt de asemenea deprimaţi, şi că aţi încercat mai multe tipuri de
terapie, dar fără nici un succes. Este posibil, ca în aceste cazuri, să aveţi anumite
probleme biologice sau biochimice care vă determină să vă simţiţi “iraţional” de
nefericiţi. Investigaţi această posibilitate şi dacă depresia dumneavoastră – sau alte
probleme psihologice severe – par să se datoreze unei predispoziţii înnăscute de-a fi
tulburat, luaţi în considerare posibilitatea de a utiliza medicaţie, psihoterapie, şi alte
modalităţi de a-I face faţă. Schimbarea gândurilor iraţionale este un lucru bun. Dar
gândiţi-vă, de asemenea, şi la alte forme de tratament.

79
Capitolul 10

Atacarea nevoii de aprobare

Mai multe credinţe iraţionale (CI) puternice vă împiedică, de multe ori, să ţineţi la
distanţă stările de panică sau de furie. Una dintre acestea, pe care o vom eticheta ca
fiind Credinţa Iraţională nr.1, este ideea că dumneavoastră trebuie – da, trebuie – să
aveţi dragostea şi aprobarea tuturor persoanelor importante din viaţa
dumneavoastră.
„Dar,” aţi putea rapid replica, „nu pun, mereu, psihologii, un accent deosebit,
pe faptul că oamenii au nevoie de aprobare şi că ei nu pot trăi fericiţi fără a o avea?”
Ba da, ei fac lucrul acesta. Şi este greşit! Oamenii îşi doresc puternic să fie
aprobaţi şi nu ar fi la fel de fericiţi, dacă nu ar primi nici un fel de aprobare. Mai mult
decât atât, în societăţile moderne, aţi putea cu greu supravieţui, dacă nu aţi primi sau
nu aţi oferi o oarecare aprobare. Pentru că altfel, cine v-ar mai împrumuta ceva, cine
v-ar mai oferi hrană, adăpost, sau cine v-ar mai oferi tovărăşia lui?
Cu toate acestea, adulţii nu au nevoie de aprobare. Cuvântul need (nevoie)
derivă din cuvintul englez, din epoca de mijloc neede, din cuvântul anglo-saxon nead
si din termenul indo –european nauto – şi înseamnă în prezent, în limba engleză, în
principal, necesitate; constrângere; obligaţie; ceva total necesar pentru viaţă şi fericire.
Deoarece oamenii pot trăi în izolare fără a muri şi fără a se simţi complet
nefericiţi, şi pentru că pot refuza să se lase afectaţi atunci când membrii comunităţii
nu îi agrează, este evident că anumite persoane nu au nevoie de acceptare socială. Într-
adevăr, câţiva nu-şi doresc nici măcar dragoste. Dar majoritatea bărbaţilor şi femeilor
vor un fel de aprobare, chiar şi când protestează defensiv că nu vor aşa ceva. Ei
preferă sau îşi doresc acceptare şi se simt mai fericiţi atunci când o obţin. Dar
pretenţiile, preferinţele, şi dorinţele nu reprezintă nevoi sau necesităţi. Ne-ar plăcea ca
poftele noastre să fie satisfăcute; dar rareori murim atunci când ele nu sunt realizate.
Scrierile psihologice sunt adesea neclare, în legătură cu nevoile oamenilor,
pentru că ele amestecă cerinţele copiilor cu ale adulţilor. Copiii, din motive cât se
poate de evidente, au nevoie de ajutor din partea părinţilor lor, pentru a creşte sănătoşi
şi fericiţi. Asta nu înseamnă, neaparat, că ei nu vor continua să trăiască dacă nu sunt
aprobaţi sau iubiţi. Pentru că aşa cum au arătat Harold Orlansky, Lili Peller, William
Sewell, Lawrence Casler şi alţi scriitori, ei nu vor pieri aşa. Ei sunt, pur şi simplu,
dependenţi, de alţii şi nu îşi pot găsi hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sau să se menţină
sănătoşi dacă nici un adult nu are grijă de ei.
Copiii nu pot, nici să se protejeze uşor de criticile verbale ale celorlalţi. Dacă
însoţitorii sau persoanele care au grijă de ei, le spun, mereu, că ei sunt lipsiţi de
valoare, ei nu pot să îşi spună foarte uşor: „Cui îi pasă de ceea ce cred ei? Eu ştiu că
sunt valoros.” Copiii acceptă, de obicei, părerile negative pe care ceilalţi le au despre
ei şi drept urmare, adesea, se lasă profund afectaţi de ele.
Cu toate acestea, adulţii nu trebuie să fie copilăroşi. Dacă oamenii nu ţin la ei,
ei pot, de multe ori, să o scoată la capăt, prin faptul că cer, împrumută, sau îşi însuşesc
ceea ce ei consideră că este esenţial. Dacă alţii îi critică cu duritate, ei se pot opri şi

80
întreba: „Sunt, într-adevăr lipsit de valoare, aşa cum Jones îmi spune că sunt? Cât de
corecte sunt părerile lui sau ale ei despre mine?”
Chiar şi atunci când adulţii sunt de acord, că Jones, le critică corect
comportamentul, ei pot, în continuare, să se protejeze prin conştientizarea anumitor
lucruri:
1. „Poate că Jones consideră că trăsăturile mele sunt destul de urâte, dar Smith
şi Roger par să mă placă destul de mult. Deci pot să mă duc cu ei, dacă Jones mă
evită.”
2. „Poate că lui Jones şi Smith nu le plac punctele mele de vedere. Dar eu, tot,
le consider bune şi plăcute. Prefer să fiu eu însumi decât să fac lucrurile aşa cum vor
ei să le fac.”
3. „Poate că Jones şi Smith au dreptate în legătură cu abilităţile mele slabe de a
face conversaţie. Dar, chiar şi în cazul în care nu o să vorbesc corect, niciodată, nu voi
fi niciodată o persoană lipsită de valoare – ci pur şi simplu o persoană care are abilităţi
slabe de a vorbi.”
4. „Poate că Jones şi Smith observă că nu înţeleg matematica. De ce să nu
recunosc că nu o înţeleg şi să văd dacă ei mă vor ajuta să o înţeleg mai bine. Şi dacă ei
consideră că sunt o persoană jalnică, din cauza acestui deficit al meu, înseamnă că ei
fac o suprageneralizare, şi nu trebuie să îi iau prea în serios.”
Aşadar, un adult poate, în mai multe modalităţi, să accepte dezaprobarea
celorlalţi, să ia în considerare ceea ce i se spune, să facă ceva în legătură cu acest
lucru, şi să se desprindă relativ neafectatt de ele. S-ar putea să nu înveţe niciodată să îi
placă critica negativă, dar, în mod sigur, poate să înveţe să o tolereze şi să o
folosească spre binele propriu.
Luaţi-l ca exemplu pe Earl, un bărbat, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani,
extraordinar de competent. Depusese un efort considerabil, aşa cum mi-a (R.A.H)
menţionat când l-am văzut pentru prima dată la terapie, în scopul obţinerii dragostei
celorlalţi.
Mama lui, care era văduvă îl lăudase toată viaţa, îl răsfăţase, şi îl făcuse să
creadă că are talente atât de speciale şi de nemaipomenite încât merită tot ce e mai
bun în viaţă. Având multe abilităţi şi charismă, i-a fost foarte uşor să fie admirat de
către colegii de clasă, profesori, şi (mai târziu) de către partenerii de afaceri. Aceasta
fiind la început!
Problema a apărut mai târziu. După ce şi-a câştigat aprobarea din partea
oamenilor, Earl a descoperit că ei aveau (cum era de înţeles) alte lucruri de făcut în
viaţă, decât să continue să îl tot laude. Entuziasmul pe care, iniţial, ei l-au avut faţă de
el, scăzuse în intensitate. Simţindu-se respins şi disperat, a început să expună diferite
momente artistice sau remarci spirituale noi, pentru a le creşte din nou interesul.
Aceste tentative de a readuce la viaţă binecuvântările oamenilor, aduceau cu ele,
atunci când funcţionau cât de cât, câştiguri de scurtă durată. Cu timpul, oamenii au
început să se simtă prea obosiţi, ocupaţi, sau chiar plictisiţi de Earl, pentru a-i mai
acorda acel gen de aprecieri cu care mama lui îl răsplătea la nesfârşit. Ori de câte ori,
observa aceste lucruri, se înfuria, îi critica pe ceilalţi făcându-i stupizi, şi mergea în
alte locuri pentru a-şi face noi prieteni, mai înţelegători.
Între vârsta de douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani, Earl s-a descurcat destul de
bine cu afacerea lui, a trecut prin trei căsnicii şi a avut mulţi suporteri. După care,
Mama a murit, lăsându-i o avere considerabilă. Şi atunci au început problemele cu
afacerile şi cu băutura. Şi-a cheltuit majoritatea banilor investindu-i în afaceri foarte
riscante şi cadouri considerabile oferite pentru caritate. În trecut, când oamenii
refuzau să îi ofere aprobare sau când lucrurile nu mergeau bine, o avea întotdeauna pe

81
Mama pentru a-l ajuta şi a-l reasigura de faptul că el are mari talente. Acum nu mai
avea nimic, decât efectele amorţitoare ale alcoolului.
Când un medic, specializat în tratarea alcoolicilor, mi l-a trimis pe Earl pentru
terapie, acesta a şi început să îşi pună în aplicare, faţă de mine, una din charismele lui
caracteristice. Chiar şi în această situaţie disperată de a găsi ajutor, acesta era singurul
mod în care ştia să se relaţioneze. Crezând cu tărie, că el trebuie cu necesitate să
obţină aprobarea celorlalţi, se linguşea pe lângă mine aşa cum făcuse întotdeauna şi
cu ceilalţi oameni, şi repeta acelaşi comportament copilăresc, pe care îl avusese timp
de aproape patruzeci de ani.
Unii terapeuţi ar fi reacţionat la acest `dans al căutării de ajutor` a lui Earl
exact aşa cum ar fi vrut el, şi i-ar fi oferit acestui bărbat disperat, exact dragostea de
care avea „nevoie.” Pentru următorii cinci ani, ei l-ar fi menajat, cu scopul de a-l face
să se simtă cu „adevărat” dorit şi aprobat, în speranţa că acesta îşi va depăşi, într-un
final, cerinţele disperate de aprobare, şi că se va descurca pe cont propriu. Mă
îndoiesc de faptul că ar fi avut vreodată succes. Pentru că Earl era asemeni unei
groape fără fund, şi ar fi acceptat orice grad posibil de atenţie, după care ar fi cerut şi
mai mult.
Metoda mea de terapie a fost diferită. Fiind de părere că dacă i-aş fi acordat lui
Earl mai multă aprobare, aceasta i-ar fi deservit doar pentru a-i întări şi mai mult
credinţa că are nevoie cumplită de ea, am luat un traseu mai dificil. I-am spus într-un
mod ferm care este realitatea, şi anume faptul că el nu are nevoie de aprobare şi că
poate trăi fără ea, trecându-i în revistă rezultatele triste ale campaniei, lui de lungă
durată, de a-i câştiga pe toţi de partea lui.
Earl s-a împotrivit cu putere. A citat din mai mulţi psihologi pentru a „dovedi”
că are nevoie de aprobare. L-a determinat pe medicul care l-a trimis la mine să facă
presiuni asupra mea pentru a mă purta cu el, într-un mod mai delicat. A ameninţat că
părăseşte terapia şi că se întoarce din nou la băut. A accentuat faptul că sunt o
persoană care nu are suflet şi că îmi face, fără îndoială, plăcere să exploatez femeile
singure şi copiii orfani. Fără nici un rezultat. Am rămas, în continuare, ca o stâncă.
Mai spuneam, din când în când:
„Nu are nici un rost! Nu va funcţiona. Poate că sunt fără inimă. Poate că îmi
bat soţia în fiecare noapte şi le iau acadelele copiilor mici. Dacă este aşa, asta e
problema mea. Problema ta este că, eşti şi acum convins, că ai nevoie de dragoste
când, ca şi majoritatea dintre noi, o vrei de fapt. Şi crezi că ai nevoie de ea pentru că,
slabul şi neajutoratul de tine, nu poţi, să ai grijă de tine. Ei bine, eşti slab. Pentru că tu
crezi că trebuie să ai parte de dragoste, şi că doar ea te va putea salva din această
situaţie, în care suferi.
„Ei bine, nu te va salva. Mi-aş dori să pot convinge pe cineva – pe cineva cu
care tu trăieşti – să îţi demonstreze cum e să te iubească cu acel gen de dragostea pe
care tu insişti că trebuie să îl ai – doar pentru a-ţi dovedi că nu ar funcţiona. Pentru că
tu, chiar şi în acele condiţii, te-ai simţi tot ca un neândemânatic. Faptul că nu faci
nimic pentru tine în viaţă, te amăgeşte că nu ai putea, niciodată, să fii capabil să te
ajuţi, şi prin urmare te menţii, în aceeaşi stare de neajutorare.”
„Dar realitatea dură este, fie că îţi place sau nu, că nu vei face, probabil, pe
nimeni să te iubească la modul în care ceri. Chiar dacă ai reuşi acest lucru, ţi-ar fi apoi
teamă că s-ar putea ca ea să moară mai târziu, sau să te părăsească, sau să te iubească
mai puţin decât la început – deci tot te-ai simţi îngrozitor de anxios. Dar, există o
soluţie esenţială pentru problema ta – să renunţi la ideea că trebuie să ai aprobarea
celorlalţi pentru a fi o `persoană bună`.”

82
 „Dacă refuzi să abandonezi această idee, te vei apuca iar de băut, afacerile ţi se
vor duce pe apa sâmbetei, şi vei continua să faci alte lucruri la fel de distrugătoare, pe
care oamenii îngrozitor de anxioşi le fac, de obicei.”
„Aşa că, alege! Ori persişti în a te gândi că trebuie să ai parte de dragoste – şi,
astfel, te distrugi în stil regesc. Ori începi să crezi că, oricât de plăcut este să ai parte
de aprobarea celorlalţi, tu nu ai nevoie de ea. Vei avea atunci o şansă de a-ţi reclădi
viaţa asta buimăcită.”
Earl a rămas în continuarea un client dificil; şi a avut parte de multe şedinţe
până să îşi reducă cumplita nevoie de dragoste. A fost nevoie de muncă multă, dar noi
(el şi cu mine) am reuşit. La ultima şedinţă, la doi ani după ce l-am întâlnit pentru
prima dată, era în faza în care nu mai bea în mod constant, îşi administra bine
afacerile, şi pentru prima dată în viaţa lui, întâlnise o femeie pe care să o iubească, şi
nu doar una cu care să fie pentru a-şi satisface nevoia de a fi iubit.
Nu a fost Earl un caz extrem al „nevoii” interminabile de dragoste şi aprobare?
Da, întrucâtva extrem. A demonstrat, în mod clar, tema ”nevoii” de dragoste, care
umple de mucegai vieţile milioanelor de oameni. Chiar şi când aceşti oameni
experienţiază această „nevoie” la cote mai puţin extreme, se ajunge, tot la o nefericire
de proporţii.
Când insistaţi asupra faptului că trebuie cu necesitate să primiţi aprobare, vă
auto-sabotaţi din mai multe motive:
1. Cerinţa dumneavoastră absolutistă ca fiecare persoană importantă din viaţa
dumneavoastră să vă iubească, reprezintă un scop perfecţionist şi imposibil de atins.
Dacă aţi face ca nouăzeci şi nouă de persoane să vă iubească, l-aţi găsi întotdeauna pe
al o sutălea care nu ar face-o.
2. Chiar dacă cereţi să fiţi iubiţi, doar de un număr limitat de oameni, tot nu
puteţi câştiga aprobarea tuturor. Unii, din cauza propriei lor mărginiri, vor avea
capacităţi limitate de a iubi pe oricine. Alţii, nu vor fi de acord cu dumneavoastră, din
motive care depăşesc controlul pe care îl aveţi (cum este de exemplu faptul că aveţi
ochi căprui în loc de albaştrii). Iar alţii, vă vor dispreţui pentru totdeauna din cauza
unor prejudecăţi pe care le au faţă de dumneavoastră.
3. Odată ce aveţi ”nevoie” absolută de dragoste, veţi fi mereu îngrijoraţi cu
privire la cât de mult şi cât timp veţi fi aprobat. Ştiind că prietenul, verişorul de gradul
doi, şi şeful, toţi aceştia ţin la dumneavoastră, ţin ei suficient de mult? Şi dacă, într-
adevăr, ţin suficient, vor continua ei să ţină şi mâine şi în anul care vine? Cu astfel de
gânduri, veţi simţi panică fără sfârşit!
4. Dacă aveţi întotdeauna nevoie de dragoste, înseamnă că trebuie să fiţi
mereu pe fază pentru a vă face plăcuţi. Dar cine este? Chiar şi când aveţi trăsături
atrăgătoare (cum ar fi o fire plăcută) cum puteţi să le etalaţi tot timpul, pentru toată
lumea?
5. Dacă aţi putea, întotdeauna, câştiga aprobarea acelora de care aveţi
„nevoie”, ar trebui să vă consumaţi atât de mult timp şi energie făcând acest lucru,
încât nu aţi mai avea timp şi de alte preocupări. A lupta mereu, pentru obţinerea
aprobării celorlalţi înseamnă să trăiţi, în principal, pentru ceea ce alţiii vor ca
dumneavoastră să faceţi, mai degrabă decât pentru propriile dumneavoastră scopuri.
Deseori, înseamnă să jucaţi rolul de fraier şi să cumpăraţi aprobarea celor din jur.
6. Pentru a fi suficient de sarcastic, cu cât este mai mare nevoia
dumneavoastră de a fi iubit, cu atât mai puţin vor tinde oamenii să vă respecte şi să
ţină la dumneavoastră. Chiar dacă le face plăcere să vă „deserviţi” pe lângă ei, aceştia
pot să vă dispreţuiască nevoile pe care le aveţi şi să vă considere o persoană slabă. De
asemenea, prin încercările disperate pe care le faceţi pentru a câştiga aprobările

83
oamenilor, puteţi foarte uşor să ajungeţi să îi iritaţi sau să îi plictisiţi până să îşi iasă
din minţi, şi prin urmare, să fiţi şi mai puţin dezirabil.
7. Odată ce vă simţiţi iubiţi, s-ar putea, ca la un moment dat, acest lucru să fie
plictisitor şi neplăcut, întrucât oamenii care vă iubesc, vă consumă, deseori, timpul şi
energia. A iubi activ pe cineva este un proces creativ şi captivant. Dar nevoia disperată
de iubire, blochează, rapid, pasiunea. Vă sabotează, în mod pervers, iubirea, deoarece
atunci când pretindeţi să primiţi afecţiune intensă, vă mai rămâne puţin timp şi energie
pentru a vă dedica asupra formării şi dezvoltării acelora, faţă de care aveţi aceste
cerinţe.
8. Nevoia exagerată de dragoste, pe care o aveţi, favorizează, în mod frecvent,
apariţia sentimentului de lipsă de valoare: „Trebuie să am parte de dragoste pentru că
fără ea, sunt un individ umil şi incompetent care nu se poate descurca. De aceea,
trebuie şi am nevoie de dragoste din partea celorlalţi.” Umblând după dragoste, în
această manieră disperată, vă ascundeţi, frecvent, propriile sentimente de lipsă de
valoare, şi prin urmare nu faceţi nimic pentru a le aborda şi a le depăşi. Cu cât
„reuşiţi” să vă faceţi mai mult iubiţi, cu atât mai mult vă puteţi exagera acest scop şi
continua, astfel, a vă îndoctrina cu ideea că nu vă puteţi pune la punct viaţa.
Din aceste motive, puteţi renunţa în mod raţional la scopul de a câştiga iubire
nemuritoare. În schimb, ar fi bine să vă acceptaţi pe dumneavoastră şi să vă menţineţi
preocupaţi, în mod substanţial, de oamenii, lucrurile şi ideile care nu fac referire doar
la dumneavoastră. Pentru că, în mod paradoxal, vă regăsiţi, de obicei, atunci când
sunteţi implicaţi în alte scopuri exterioare şi nu atunci când vă contemplaţi propria
existenţă.
Budismul Zen, Taoismul şi alte soluţii estice la această problemă, vă
încurajează să renunţaţi la nevoia exagerată de aprobare (şi de satisfacţii pământeşti)
şi, să vă concentraţi, în schimb, asupra sentimentului de-a fi una cu Universul. Prin
faptul că meditaţi la contopirea cu Universul (şi neavând nevoie de a fi dumneavoastră
în centrul atenţiei, sau nu aveţi nevoie de o mare dragoste), puteţi să vă simţiţi,
temporar, relaxaţi şi liniştiţi. Dar, ar fi bine ca această introspecţie să nu fie dusă prea
departe ci să o folosiţi ca o modalitate de a evada din realitate. Luaţi în considerare, să
puneţi accentul pe importanţa moderaţiei şi a echilibrului în viaţa dumneavoastră.
Faptul că vă acceptaţi pe dumneavoastră şi vă dedicaţi oamenilor şi
activităţilor din exterior, poate să presupună scopuri de genul „şi/de asemenea”, mai
degrabă decât „fie/fie.” Pentru că, dacă vă urmaţi dorinţele proprii, fără a fi prea
îngrijoraţi de ceea ce cred oamenii despre dumneavoastră, veţi pierde puţin timp în
legătură cu grijile egocentrice, şi vă va fi uşor să găsiţi aspecte exterioare interesante,
care să vă capteze atenţia. În acelaşi timp, dacă vă angajaţi, în mod activ, în
activităţile exterioare şi vă dedicaţi şi altor oameni sau lucruri, veţi simţi şi mai puţin
nevoia de a fi aprobaţi de cei din jur.
Aşadar, dacă vă dedicaţi unui hedonism pe termen lung – activităţilor pe care
le consideraţi dezirabile şi plăcute pentru ziua de azi şi de mâine – veţi face, în mare
măsură, ceea ce vreţi cu adevărat să faceţi şi nu să urmăriţi, mai cu seamă, ceea ce
cred alţii că ar trebui să faceţi.
Clienţii noştrii întreabă frecvent: „Îmi dau seama, că prin faptul că mă accept
pe mine, în schimbul nevoii disperate de dragoste, voi obţine un beneficiu, dar cum
mă va ajuta acest lucru să iubesc alţi oameni? Pentru că dacă nu mă mai îngrijorez cu
privire la ceea ce alţii cred despre mine, nu voi ajunge, atunci, să nu mai dau doi bani
pe ei – şi să mă relaţionez slab cu ei?”

84
 Nu, şi asta din mai multe motive. În primul rând, dacă aveţi nevoie exagerată
de dragoste, veţi fi atât de preocupaţi să o obţineţi de la cei din jur, încât, sunt slabe
şanse să fiţi capabili să ţineţi la ei.
În al doilea rând, dacă vă abandonaţi nevoia exagerată de dragoste, veţi avea o
dorinţă puternică, normală de acceptare. Nu vă imaginaţi faptul că dacă nu simţiţi
nevoia exagerată de a fi iubiţi, înseamnă că sunteţi de părere că iubirea nu are nici o
valoare. Deloc! Puteţi foarte bine să vă bucuraţi de poveştile şi piesele bine scrise,
chiar dacă nu aveţi nici o nevoie de a vă simţi aşa. De ce nu aţi putea, atunci, să vă
bucuraţi şi să căutaţi relaţii intime fără a crede că viaţa dumneavoastră depinde de
ele?
În al treilea rând, atunci când vă lipsiţi de a cere atenţie, puteţi iubi mai bine.
Puteţi să vedeţi mai clar trăsăturile plăcute ale celorlalţi; să nu îi detestaţi atunci când
nu vă răspund imediat; să învăţaţi ceea ce vă place, cu adevărat, într-o relaţie; să
riscaţi să iubiţi, chiar şi când ştiţi că o anumită relaţie s-ar putea să nu funcţioneze; şi
să vă simţiţi liberi să experimentaţi relaţiile, fiind conştieţi de faptul că deşi, s-ar putea
să îl pierdeţi pe cel iubit nu puteţi niciodată să vă pierdeţi pe dumneavoastră.
O altă întrebare frecvent utilizată este: „Luând în considerare faptul că situaţia
în care iubeşti, îţi aduce cu sine mai multe recompense decât cea în care ceri cu
disperare să fii tu iubit, ar trebui, în acest caz, să renunţ la toate dorinţele mele pentru
aprobare şi recunoaştere?”
Răspunsul este: cu siguranţă că nu. Abandonarea totală a dorinţelor de
aprobare poate fi la fel de dăunătoare ca şi obsesia pentru câştigarea respectului
celorlalţi. Iarăşi, din mai multe motive:
1. Sunteţi un om sănătos atunci când vreţi să faceţi schimb de perspective cu
alţi oameni, şi când vreţi să vă bucuraţi de o comunicare apropiată. Nu aţi fi o fiinţă
umană dacă nu v-ar plăcea să aveţi câteva prietenii.
2. A vă dori să fiţi acceptaţi de către ceilalţi este o dorinţă normală, şi fără
dorinţe puternice nu aţi fi o fiinţă vie. Conform hinduismului clasic, Bhagavad-Gita,
cel mai puternic individ „este impasibil faţă de respect şi insultă, căldură şi frig,
plăcere şi durere. El se simte liber faţă de orice ataşament.” Suficienţi oameni ar
considera că acesta este un ideal demn. Dar ne îndoim de faptul că, tot la fel de mulţi
dintre ei, îl ating vreodată. A face astfel de mişcări extreme, încât să vă distrugeţi toate
plăcerile, pentru a vă reduce durerea psihologică, nu pare a fi un mod prea raţional de
a trăi! Dimpotrivă, încercaţi, dacă vreţi, să vă eliminaţi dorinţele extreme, nerealiste,
şi dăunătoare; dar nu dorinţa în sine!
3. Dintr-un punct de vedere practic, dacă vreţi, într-adevăr, să aveţi diverse
lucruri – ca de exemplu bunuri materiale sau mai multă linişte – ar fi bine să vă
câştigaţi aprobarea şi respectul anumitor oameni – cum ar fi a părinţilor, profesorilor
sau şefilor dumneavoastră. Cu toate că s-ar putea să vă reduceţi, în mod înţelept,
cerinţele absolutiste cu privire la faptul ca alţii să vă iubească, ar fi bine să vă
menţineţi, în mijlocul oricărui grup social, câteva dorinţe normale de aprobare din
partea lor.
Fiind conştienţi de faptul că dacă aveţi nevoi exagerate de iubire, acest lucru
vă dăunează, şi că dacă aveţi doar câteva dorinţe de a fi acceptaţi, vă ajută, se ridică
întrebarea: “Cum s-ar putea, într-un anumit fel, să creaţi o tactică de mijloc, în această
privinţă?”
În primul şi-n primul rând, admiţând faptul că aveţi anumite nevoi extreme de
a fi iubit; prin observarea atentă a acestor nevoi; şi prin provocarea lor, punerea lor
sub semnul întrebării, şi prin disputarea lor.

85
 O bună ilustrare de combatere a nevoilor excesive pentru obţinerea dragostei,
este cea petrecută într-o şedinţă de terapie de grup. Trei femei tinere, care făceau parte
dintr-un grup de terapie, de luni de zile, aveau, frecvente perioade în care se simţeau
nefericite, pentru că soţii lor nu le iubeau, întotdeauna “cu adevărat.” Ori de câte ori
observau acest lucru, una dintre ele se simţea deprimată; a doua se simţea furioasă pe
soţ şi pe lumea întreagă; iar a treia îşi căuta alţi potenţiali iubiţi.
Toate aceste femei, după ce au vorbit, despre problemele lor, cu ceilalţi
membrii ai grupului, au recunoscut faptul că aveau nevoi exagerate de a fi iubite. Una
dintre ele, Jan, a întrebat grupul: “Bine. Ce pot face eu, acum, pentru a-mi depăşi
aceste nevoi de a fi iubită, şi de a nu mă mai simţi deprimată, de câte ori, acestea nu
sunt îndeplinite?”
Tim, unul dintre bărbaţi, a intervenit: „Oh, este uşor! Trebuie, pur şi simplu, să
vezi ce faci de continui să îţi plictiseşti soţul şi apoi să te opreşti din a le mai face.
Atunci te va aprecia şi va ţine la tine mult mai mult decât a făcut-o până atunci – mai
ales dacă te comporţi frumos cu el când el se comportă urât cu tine.”
„Oh, nu,” a zis Phyllis, tânăra femeie care era furioasă pe soţul ei, când acesta
nu îi dovedea că o iubeşte mult, „asta nu o să-ţi rezolve deloc problema. Dacă te
comporţi, pur şi simplu, mai frumos cu aceia care nu te iubesc, chiar dacă reuşeşti să
dobândeşti mai multă dragoste, nu rezolvi nimic pentru tine. Continui să ai nevoie, sau
să crezi că ai nevoie de dragostea lor. Şi imediat cum ei, îţi arată, din nou, că nu te
iubesc, ajungi în exact aceeaşi situaţie din care ai pornit. Aşa că planul acesta nu va
funcţiona deloc.”
„Aşa este,” a zis Jan. „Am încercat de multe ori să mă comport aşa, şi, într-
adevăr, am reuşit să-l fac pe Johnny să-mi dovedească mai multă afecţiune. Dar, nu
durează. El tot nu mă iubeşte tot timpul. Şi atunci mă întorc exact în aceeaşi stare de
nevoie disperată de afecţiune, pe care am avut-o şi la început. Sunt de acord cu
Phyllis, acest plan nu va funcţiona.”
„Înţeleg ce vrei să spui,” a replicat Tim. „Cred că nu am zis ceea ce trebuie.
Faptul că foloseşti o altă tehnică pentru a-i convinge pe oameni să te iubească, nu va
funcţiona. Pur şi simplu, nu trebuie să mai ai nevoie de ei.”
„Ce vrei să spui?” a întrebat Gary, un alt bărbat. „Cum poţi să nu ai nevoie de
alţii?”
„Păi, hai să vedem,” a răspuns Phyllis. „Te opreşti din a-ţi mai spune că ai,
într-adevăr, nevoie de ceilalţi – nu?”
„Poţi să clarifici la ce te referi?” a întrebat Joan, o altă membră a grupului.
„Cred că pot,” i-a răspuns Phyllis. „Să vedem. V-am mai spus, că ori de câte
ori soţul meu nu mă priveşte cu ochi dulci, îmi vine să mă strâng toată şi să mor –
după care mă enervez foarte tare pe el. Şi câteodată, aşa cum Sandra a menţionat în
legătură cu soţul ei, încep să mă uit în jurul meu după alţi bărbaţi, cu toate că ştiu că
nu voi face nimic cu ei. Mai demult obişnuiam să am întotdeauna stări în care îmi
venea să mor, după care să mă simt foarte nervoasă pe Jim dacă îmi arunca o privire
duşmănoasă sau dacă îmi indica, într-un alt fel, că nu mă iubeşte, exact în secunda în
care eu aveam nevoie ca el să îmi demonstreze că mă iubeşte. Se mai întâmplă şi
acum, să mă mai simt aşa, dar mult mai rar. Oricum, consider că situaţia s-a
îmbunătăţit, acum.”
“Şi ce ai făcut pentru a o îmbunătăţi?” a întrebat Jan.
“Oh, da. Aproape că mi-am pierdut firul. V-am spus că reacţionam într-un mod
groaznic ori de câte ori Jim nu venea la mine cu atitudinea aceea de soţ mereu
îndrăgostit. Dar după aceea, când evident, în anumite momente, nu dădea mare preţ pe
mine, şi mie mi se ridica tensiunea, am început să îmi spun: `Ei bine. Deci, nu mă

86
iubeşte foarte mult, fix în acest moment. Şi ce dacă? Se va sfârşi lumea? Am, într-
adevăr, nevoie, de adorararea şi de dedicarea lui în fiecare secundă din zi? Bineânţeles
că nu am nevoie! Desigur, ar fi plăcut dacă şi-ar dovedi afecţiunea, ori de câte ori am
eu nevoie de asta. Dar de ce să nu fiu fericită şi când nu îmi dovedeşte asta? La naiba
cu asta, doar pot!` Şi am observat că pot. Din păcate, nu întotdeauna. Aşa cum am zis
şi înainte, mă mai înfuriu ca naiba, din când în când, dacă nu mă mângâie pe creştet,
exact în momentul când cred că am nevoie ca el să facă asta. Dar, o fac mult mai rar
decât obişnuiam. Şi am de gând să o fac şi mai rar în viitor!”
“Cu alte cuvinte,” a spus Tim, “acum îţi dispuţi şi îţi provoci nevoia excesivă
de a fi iubită; nu tot timpul, dar suficient de des, măcar. Reuşeşti mereu să o reduci în
acest fel?”
“Da”, a răspuns Phyllis. “Este o dispută pe cinste. Dar, continui să îmi provoc
nevoile şi să le pun, constant, sub semnul întrebării.”
Şi aşa puteţi face, şi dumneavoastră. Dacă aveţi, într-adevăr, o dorinţă
exagerată de a fi iubiţi; dacă acceptaţi faptul că o aveţi; dacă o puneţi sub semnul
întrebării şi o disputaţi, mereu, veţi observa că în cele din urmă, şi într-un timp relativ
scurt, aceasta se va reduce. Pentru că, amintiţi-vă: Este nevoia dumneavoastră, şi
dumneavoastră sunteţi cel care o întăreşte.
Alte metode pe care le puteţi folosi pentru a lupta împotriva nevoii
copleşitoare de dragoste pe care o aveţi, şi de a o minimiza, I următoarele:
1. Întrebaţi-vă ce vreţi să faceţi, cu adevărat, în loc de ce le-ar place altora să
faceţi. Şi nu încetaţi să vă întrebaţi, din când în când: “Fac acest lucru sau refuz să-l
fac pe celălalt, pentru că vreau eu, cu adevărat, să fie aşa? Sau încerc, din nou, fără să-
mi dau seama, de a le face pe plac celorlalţi?”
2. În încercarea de a obţine ceea ce vă doriţi, cu adevărat, îndrăzniţi să faceţi
riscuri, să vă luaţi angajamente, şi să nu evitaţi, în mod disperat, să faceţi greşeli. Nu
vă hazardaţi, în mod inutil. Fiţi conştienţi, de faptul, că dacă nu reuşiţi să obţineţi ceva
ce vă doriţi şi dacă oamenii râd de dumneavoastră şi vă critică, în loc să vă arate unde
aţi greşit, s-ar putea ca ei să aibă o problemă. Atâta timp cât învăţaţi din greşelile
dumneavoastră, are vreo importanţă ceea ce ei cred?
3. Concentraţi-vă asupra faptului de a iubi mai mult, decât de a câştiga iubire.
Realizaţi faptul că a trăi, cu adevărat, înseamnă nu a primi în mod pasiv, ci a face, a fi
activ şi a realiza ceva. Şi aşa cum vă puteţi forţa să cântaţi la pian, să faceţi exerciţii
yoga, sau să mergeţi la servici în fiecare zi, puteţi, la fel, să vă luaţi, de multe ori,
angajamentul de a-I iubi pe ceilalţi. Făcând acest lucru, nevoile dumneavoastră
excesive de dragoste din partea altora, se vor diminua.
4. Mai presus de toate, nu confundaţi obţinerea dragostei cu faptul că aveţi
valoare personală. Dacă vă evaluaţi, ca fiinţă umană, ca având valoare intrinsecă, ar fi
bine să pretindeţi că o aveţi pentru simplul fapt că existaţi, că sunteţi o fiinţă umană –
şi nu pentru că faceţi ceva ca să o “câştigaţi”. Ori cât de mult v-ar aproba ceilalţi, sau
oricât de mult aţi valora pentru ei, în scopul propriilor lor beneficii, tot ceea ce ei vă
pot oferi este, aşa cum a observat Robert S. Hartman, valoare extrinsecă sau o valoare
faţă de ei. Ei nu pot, prin faptul că vă iubesc, să vă ofere valoare intrinsecă – sau
respect de sine. Dacă valoare intrinsecă există, cât de cât (lucru de care ne îndoim
serios, întrucât el pare un lucru kantian în sine, care este indefinibil), o aveţi pentru că
alegeţi şi vă hotărâţi să o aveţi. Există din cauza propriei dumneavoastră definiţii.
Sunteţi “buni” sau “merituoşi” pentru că dumneavoastră credeţi că sunteţi şi nu pentru
că cineva vă premiază cu o astfel de “valoare proprie.”
Dacă puteţi crede, cu adevărat, aceste particularităţi esenţiale – că nu trebuie
să vă evaluaţi deloc pe dumneavoastră, sau esenţa dumneavoastră, şi că puteţi alege să

87
vă consideraţi “valoroşi” doar pentru că decideţi să vă consideraţi aşa – veţi ajunge să
vă pierdeţi nevoia disperată de aprobare din partea celorlalţi. Pentru că dumneavoastră
aveţi nevoie – sau credeţi că aveţi nevoie – de acceptarea lor, nu datorită avantajelor
practice pe care le-ar putea aduce, ci datorită faptului că vă definiţi, în mod absurd,
propria valoare de fiinţă umană, în termeni de primire a ei. Odată ce vă veţi opri din a
mai face acest gen de definiţii, care nu vă sunt avantajoase, şi nevoia exagerată de
aprobare din partea lor, se va diminua. În mod similar, dacă vă reduceţi nevoia
excesivă de a primi respectul altora, veţi considera că este relativ uşor de-a nu vă mai
evalua ca persoană, cu toate că puteţi să vă evaluaţi, în continuare, alte trăsături. Vă
veţi acorda o acceptare de sine necondiţionată – vă veţi valoriza, în principal, pentru
că sunteţi plin de viaţă, şi avându-l doar pe acesta ca motiv “meritaţi” să aveţi o viaţă
plăcută.
Pentru a accentua această ultimă particularitate în legătură cu valoarea umană,
luaţi în vedere cazul lui Michael, un om de afaceri de succes, în vârstă de patruzeci de
ani, care a recunoscut, după mai multe şedinţe de Terapie Raţional Emotivă şi
Comportamentală, că aproape orice lucru pe care l-a făcut, încă de când era copil, a
pornit din dorinţa lui de a câştiga ovaţionările părinţilor, soţiei, copiilor, prietenilor şi
chiar şi a angajaţilor lui. În a noua şedinţă, a întrebat:
“Înţeleg corect când vă referiţi la faptul că dacă nu aş mai încerca să câştig
aprobările vii ale tuturor şi aş face, în special, ceea ce mi-ar place să fac, atunci aş
ajunge să mă iubesc pe mine însumi, pentru că m-aş considera mult mai valoros?”
“Nu,” i-am (A.E.) răspuns. “Noi, cei care practicăm REBT-ul am ajuns să
realizăm faptul că valoarea personală este un concept la fel de periculos ca şi
echivalentul său – lipsa de valoare. De fapt, cu cât mai mult ai tendinţa de a gândi în
termeni de `valoare` personală, cu atât atât mai repede, în mod aproape automat, vei
gândi şi în termeni de `lipsă de valoare` personală.”
“Astfel, dacă te consideri astăzi `valoros` pentru că ai fost competent sau
pentru că ai luat decizii înţelepte, vei avea tendinţa de a te considera mâine `fără
valoare` dacă eşti mai puţin eficient şi iei decizii mai puţin înţelepte.”
“Dar, nu aş fi eu fără nici o valoare, dacă nu aş funcţiona niciodată eficient?”
m-a întrebat clientul.
“Nu, definitiv nu. Nici măcar dacă ai fi avut vreun deficit mintal şi nu ai fi
funcţionat niciodată bine, şi ai fi avut doar puţină `valoare` externă” – pentru că
ceilalţi nu te-ar fi considerat un însoţitor sau un coleg potrivit. Pentru că tot ai putea
alege să ai la fel de multă `valoare` pe cât majoritatea oamenilor competenţi. Ai avea
`valoare` dacă ai crede că eşti valoros. Dar dacă ai crede, aşa cum în mod evident
crezi, că neputinţa ta te face`lipsit de valoare, `te-ai simţi atunci exact cum te simţi
acum – ca un nimeni.”
“Deci sunt `lipsit de valoare` doar dacă cred că sunt aşa – indiferent cât de
prost aş face toate lucrurile din viaţă?”
“Da – cu excepţia faptului că, aşa cum am spus înainte, ideea de `valoare` în
sine are pericolele ei, din moment ce indică în mod indirect conceptul de `lipsă de
valoare`. Aşa cum conceptul de rai implică şi conceptul de iad. De fapt, atunci când
folosim, termenul de `a fi valoros`, îl utilizăm cu aceeaşi semnificaţie cu care am
spune că o persoană este angelică sau ruptă din rai. Iar `a fi lipsit de valoare`
presupune a fi condamnabil sau în drum spre iad. Nu-I aşa?”
“Într-un fel, presupun că da. Înţeleg ce vreţi să spuneţi,” a zis Michael.
“Mai mult decât atât, dacă foloseşti concepte precum `valoare` şi `lipsă de
valoare,` chiar dacă eviţi să te condamni pe tine, vei avea tendinţa de-a te preocupa de

88
gradele acestei `valorii`. Aşadar, vei înclina să îţi spui: `Astăzi sunt foarte valoros; ieri
am fost mai puţin; sper şi mă rog ca mâine să fiu şi mai valoros.`”
„Filosofia ta despre `valoare` şi `lipsa de valoare` duce la emoţii dezadaptative
de vină, ruşine, şi aversiune faţă de tine. Îţi va fi mult mai bine dacă vei accepta ideea
că nu eşti `o persoană cu valoare` datorită competenţelor tale, şi nici `lipsit de valoare`
datorită incompetenţelor tale. Ci, pur şi simplu, pentru că exişti. Această idee este
văzută şi acceptată foarte greu de majoritatea oamenilor. Dar, odată ce ţi-o însuşeşti
bine, îţi înlături noţiunea de `lipsă de valoare` intrinsecă şi de aversiune faţă de
propria persoană.”
„Va trebui să mă mai gândesc asupra acestui lucru” a zis Michael. „Dar, pare
să aibă, într-adevăr, sens, şi se leagă de acceptarea de sine,”
„Da, este strâns legată de acceptarea de sine necondiţionată. Pentru că
acceptarea de sine înseamnă acceptarea totală a propriei persoane, a propriei existenţe,
şi a dreptului propriu de a trăi şi de a fi atât de fericit pe cât poţi fi – indiferent care
sunt trăsăturile tale sau ce fapte faci. Nu înseamnă stimă de sine, siguranţă de sine,
respect de sine, sau consideraţie de sine. Deoarece toţi aceşti termeni presupun că te
poţi accepta pentru că faci ceva bine sau pentru că alţi oameni te plac. Acceptarea de
sine necondiţionată presupune faptul că te accepţi pe tine deoarece eşti în viaţă şi
deoarece ai decis să te accepţi pe tine. Doar un număr limitat de oameni talentaţi,
inteligenţi, competenţi, şi mult iubiţi, pot câştiga respectul de sine sau încrederea de
sine. Dar orişicine, în principal, pentru că ea sau el alege să o aibă, poate câştiga
acceptarea de sine.”
„Acceptarea de sine înseamnă faptul că mă consider vrednic sau că merit să
mă bucur de viaţă şi să mă simt bine, indiferent ce aş face?”
„Da, cu toate că nu ne plac cuvintele gen vrednic sau merit, de vreme ce ele
presupun o evaluare a sinelui propriu. Ele sugerează faptul că tu trebuie să faci (sau să
te abţii din a face) ceva pentru a putea să te simţi `vrednic` sau `că meriţi ceva.` Când
dispui de ceea ce noi numim acceptare de sine necondiţionată, faci asumpţii minime
despre valoarea intrinsecă a ta (şi a celorlalţi oameni).”
„Ce asumpţii minime?”
„Mai multe: Unu, că tu exişti. Doi, prin faptul că exişti, este posibil să
dobândeşti mai multă plăcere decât durere, ceea ce face mai de dorit să continui să
trăieşti. Trei, poţi să îţi reduci durerea şi să îţi intensifici plăcerea. Patru, tu decizi – şi
în asta constă esenţa acceptării de sine – că vei încerca să trăieşti şi să-ţi faci viaţa cât
mai plăcută şi cât mai lipsită de durere pe cât poţi tu să o faci. Sau formulând într-un
alt mod, tu alegi, ca şi scop principal al existenţei tale, să ai parte de plăcere pe termen
scurt şi pe termen lung. Poţi să te strădui să obţii diferite realizări şi aprobări, dar nu
pentru a dovedi importanţa persoanei tale. Şi nici pentru a ajunge în rai. Ci doar
pentru că tu preferi să realizezi diverse lucruri şi să fii iubit.”
„Deci, în loc de a mă întreba, `Cât valorez eu?``Cum îmi pot dovedi că valorez
ceva?``Cum pot să îi impresionez pe alţii, în mod remarcabil?` sau `Ce trebuie să fac
pentru a mă innobila?`mai bine, în schimb, m-aş întreba, `Cum pot evita durerea
inutilă şi cum pot descoperi ceea ce îmi place cu adevărat în viaţă, ca să pot să şi
acţionez, să fac ceea ce-mi place?` Corect?”
„Corect! Tu îţi construieşti scopurile vieţii tale prezente şi viitoare – indiferent
de calea, personală sau socială, pe care o descoperi.”
„Vreţi să spuneţi că aş putea considera, atunci, existenţa mea ca fiind mai
plăcută? Dar, cu toate acestea tot nu aş fi mai `valoros`- ci doar mai viu şi mai
fericit?”

89
 „Da. Şi, sper, că nu te vei condamna sau pedepsi ori de câte ori, vei face – ca
şi orice om imperfect – ceva greşit sau mai puţin înţelept. Te vei accepta cu gândurile,
emoţiile şi acţiunile tale nesăbuite, şi îţi vei folosi experienţa `negativă` pentru a
învăţa să te bucuri de ce ai şi să te comporţi mai bine în viitor. Ce acceptare de sine
mai mare poţi dori atunci?”

90
Capitolul 11

Reducerea fricilor exagerate de eşec

Dacă vă lăsaţi copleşiţi de nevoile exagerate de dragoste, vă veţi produce o nefericire

atât de mare încât, să vă ţină o viaţă întreagă. Dacă doriţi să vă simţiţi, şi mai
nefericiţi, puteţi foarte uşor să mai adăugaţi încă o concepţie stupidă – şi anume,
Credinţa Iraţională, nr. 2: Ideea că dumneavoastră trebuie cu necesitate să fiţi total
competenţi, adecvaţi, şi în măsură de-a vă realiza scopurile. Sau o variaţie mai
sănătoasă, dar tot absurdă: Ideea că dumneavoastră trebuie să fiţi, cel puţin,
competenţi sau talentaţi în câteva domenii importante.
Mulţi dintre clienţii noştrii au suferit pe deplin – şi tragic – din cauza fricilor
extreme de eşec şi de incompetenţă, frici care îi atacă, de obicei, pe oamenii care cred
în aceste idei. Sara, o femeie splendidă şi talentată, era expertă în activităţile solitare,
cum ar fi scrisul şi compunerea de muzică, dar refuza să participe la orice experienţe
de grup, de teamă că nu se va descurca la fel de bine ca şi ceilalţi participanţi. Mai
mult decât atât, scrierile şi compoziţiile ei erau foarte rar puse pe hârtie, majoritatea
fiind create în mintea ei: pentru a nu risca, ca ceilalţi să îi spioneze creaţiile.
Patricia, o femeie excepţional de inteligentă, se panica la gândul că nu putea să
aibă o conversaţie strălucită cu invitaţii de la propriile ei petreceri, şi deseori se
închidea în ea şi nu spunea, realmente, nici un cuvânt toată seara. Cu toate acestea, la
întrunirile altor oameni, unde nu avea responsabilitatea de a fi gazda perfectă, putea
conversa foarte bine şi foarte fluent cu oricine.
Chris, un medic de douăzeci şi cinci de ani, nu se bucura niciodată de partidele
de sex, pentru că trebuia să-şi dovedească „bărbăţia” faţă de partenera sa. Dacă avea
un al doilea orgasm, în decursul aceleiaşi seri, îl putea savura intens – pentru că se
gândea că îşi dovedise deja ”virilitatea” faţă de partenera cu care era.
Kari, o profesoară în vârstă de treizeci de ani, se simţea anxioasă la gândul că
dacă ar merge la o întâlnire cu un bărbat, cineva ar putea să o insulte, iar partererul ei
nu o va apăra aşa cum se cuvine. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat (ceea ce,
bineânţeles, nu s-a întâmplat niciodată) era convinsă că ar suferi o „umilinţă
groaznică” şi că ar intra în pământ de ruşine.
Lui Jonathan îi era frică să gândească pentru el, pe parcursul şedinţelor
terapeutice. Pentru că el considera că, dacă nu îi dovedea terapeutului lui cât era de
deştept, până şi acest lucru, ca şi multe altele pe care le încercase, ar putea să se
sfârşească într-un „eşec total”; aşa că vorbea foarte puţin pe parcursul şedinţelor
terapeutice.
Aceste exemple, tipice pentru sute de indivizi pe care i-am văzut, înfăţişează
oameni care se tem să eşueze în anumite sarcini sau scopuri, şi care, deseori, evită să
încerce lucrurile pe care şi le doresc, deoarece văd insuccesul ca fiind cel mai rău
lucru din tot ce e mai rău posibil. Şi lucrăm cu atât de mulţi oameni de genul acesta,
nu doar pentru că ei vin la noi pentru ajutor, ci şi pentru că atât de mulţi ca ei există la
fiecare pas în viaţă. Aruncaţi doar o privire în jurul dumneavoastră şi vă veţi da
imediat seama!

91
 Concepţia dumneavoastră referitoare la faptul că atunci când realizaţi anumite
lucruri, sunteţi valoroşi, iar atunci când nu sunteţi competenţi în anumite domenii,
puteţi să vă trântiţi pe jos şi să muriţi, include mai multe iraţionalităţi:
1. Evident, nimeni nu poate fi, realmente, competent şi îndemânatic în aproape
toate privinţele, şi aproape nimeni nu poate să-şi atingă scopurile în mod perfect.
Chiar şi Leonardo da Vinci a avut multe slăbiciuni, iar noi, restul muritorilor de rând,
inclusiv autorii acestei cărţi, le avem, de asemenea! A încerca să fiţi remarcabili, într-
un domeniu, în care aţi depus efort, este dificil, pentru că milioane de oameni
concurează cu dumneavoastră în acelaşi domeniu. Iar faptul că aveţi ca şi scop
dobândirea succesului şi a desăvârşirii universale vă condamnă la deziluzii puternice,
chiar şi atunci când este numai o preferinţă. Dacă trebuie să le dobândiţi, fi-ţi atenţi!
2. Capacitatea de a realiza anumite lucruri nu vă măreşte valoarea intrinsecă,
decât prin definiţie arbitrară. Dacă vă vedeţi ca fiind o persoană „mai bună” sau „mai
măreaţă” pentru că aţi avut succes la ceva anume, vă puteţi simţi, temporar, „mai
valoros.” Dar, în realitate, succesul dumneavoastră nu vă creşte, deloc, valoarea
intrinsecă; şi nici nereuşitele dumneavoastră nu vă micşorează valoarea. Puteţi
dobândi mai multă fericire sau mai multă eficienţă prin atingerea acestui scop sau a
celuilalt. Dar, faptul că vă simţiţi „buni” într-un domeniu, nu înseamnă că sunteţi şi
nişte „persoane bune”. Sunteţi „buni”, „valoroşi”, sau „merituoşi”, dacă vreţi, într-
adevăr, să utilizaţi aceşti termeni inconsistenţi, prin simplul fapt că existaţi, pentru că
sunteţi în viaţă. A vă înălţa propriul „ego” prin faptul că realizaţi anumite lucruri este,
de fapt, o mândrie falsă: şi anume să credeţi că sunteţi lipsiţi de valoare dacă nu aţi
săvârşit anumite lucruri, şi credinţa însoţitoare că datorită faptului că aţi realizat acele
lucruri aveţi, valoare „reală”.
3. Din punct de vedere tehnic, dumneavoastră nu „sunteţi” un lucru specific.
D. David Bourland, Jr., un student de-a lui Alfred Korzybski şi cercetător al
semanticii generale, atrage atenţia asupra faptului că ori de câte ori folosiţi verbul „a
fi” sunteţi neglijenţi. Dumneavoastră nu „sunteţi” un măcelar, un brutar, sau fabricant
de sfeşnice. „Sunteţi”, dacă sunteţi ceva, o simplă persoană care practică aceste
meserii – dar care practică, de asemenea, şi alte lucruri. Eu, Albert Ellis, nu „sunt” un
psiholog – deoarece, cu toate că îmi consum o bună parte din timp ocupându-mă cu
profesia de psiholog, îmi petrec, de asemenea, multe ore pe săptămână citind,
călătorind în jurul lumii, ţinând workshop-uri, semninarii şi cursuri. Eu, Robert A.
Harper, nu „sunt”, de asemenea, un psiholog – întrucât pe lângă faptul că practic
psihologia, mă ocup cu grădinăritul, mă plimb prin pădure cu câinii mei, petrec mult
timp plăcut cu soţia mea, Mimi, citesc, scriu, călătoresc, ţin prelegeri, şi fac multe alte
lucruri.
Când vă identificaţi şi vă evaluaţi identitatea în funcţie de cum vă descurcaţi în
anumite activităţi specifice, vă creaţi iluzia că dumneavoastră, o persoană, aveţi doar
atâta valoare pe cât o are şi activittaea respectivă. Ce sens poate avea acest lucru?
4. Cu toate că realizările pe care le săvârşiţi vă pot aduce avantaje, dedicarea
fanatică faţă de aceste succese, reprezintă un lucru riscant şi incomod. Acei oameni
care sunt al naibii de hotărâţi să aibă succes, depun, de obicei, eforturi mai mari, decât
limitele rezistenţei fizice; îşi crează condiţii foarte solicitante; şi îşi acordă foarte puţin
timp pentru a se relaxa şi a se bucura de ceea ce fac, sau de a duce o viaţă mai bună
din toate punctele de vedere. De asemenea, datorită suprasolicitărilor, ei pot ajunge la
epuizare totală. Dacă le place, cu adevărat, să lucreze mai mult decât majoritatea
oamenilor, foarte bine atunci. Lăsaţi-i să lucreze paisprezece ore pe zi – aşa cum eu,
Albert Ellis, prefer să fac, dar eu Robert A. Harper, nu prefer să fac.

92
 5. Lupta nebună pentru succes reflectă, de multe ori, o dorinţă exagerată de a-i
depăşi pe alţii, de a demonstra că sunteţi mai buni decât sunt ei. Dar, dumneavoastră
rămâneţi a fi dumneavoastră, şi nu vă veţi simţi „în pielea dumneavoastră” (să faceţi
ceea ce vă place foarte mult să faceţi) dacă trebuie să conduceţi turma. Ce legătură au,
de fapt, ceilalţi cu dumneavoastră? Dacă ei au trăsături mediocre, înseamnă că
dumneavoastră sunteţi o persoană un pic mai bună? Şi dacă aceştia au performanţe
mai bune, într-un domeniu sau altul, înseamnă că dumneavoastră nu mai sunteţi buni
de nimic? Doar prin definiţiile pe care le faceţi dumneavoastră pot fi ceilalţi, mai buni
sau mai răi decât unicitatea dumneavoastră. Dacă credeţi că „valoarea”
dumneavoastră de fiinţă umană depinde de cât de mult se compară trăsăturile
dumneavoastră cu ale celorlalţi, vă veţi simţi, aproape întotdeauna nesiguri şi “lipsiţi
de valoare.” Vă veţi concentra prea mult în a-I depăşi pe alţii şi veţi fi rupţi de ceea ce
dumneavoastră vreţi să faceţi pe parcursul unicei existenţe sigure pe care o aveţi. Veţi
depune jurăminte de autoevaluări globale negative, precum: “Mă accept şi mă bucur
de propria mea persoană, doar dacă fac lucrurile la fel de bine sau mai bine decât
ceilalţi.” Cum vă puteţi simţi, atunci, în siguranţă?
6. Dacă luptaţi ca nişte nebuni pentru succes, vă veţi simţi anxioşi în legătură
cu nereuşitele, vă va fi frică să vă asumaţi riscuri, vă veţi auto-flagela în legătură cu
greşelile pe care le faceţi, şi vă veţi sustrage de la planurile riscante pe care v-ar place,
mult să le încercaţi. Punând un accent deosebit pe obţinerea unui succes remarcabil,
veţi alege să faceţi greşeli şi să vă simţiţi deprimaţi în legătură cu ele, sau să refuzaţi
să vă angajaţi în sarcini “periculoase” şi să vă faceţi o părere negativă despre
dumneavoastră pentru că nu le-aţi încercat. “Obligaţia” dumneavoastră de a avea
succes vă condamnă nu numai la nereuşită, dar şi la teama de a nu reuşi – care este, de
multe ori, mai paralizantă pentru viaţa dumneavoastră decât nereuşita în sine.
Un exemplu comun şi înspăimântător, a faptului că teama de eşec este mai rea
decât eşecul însuşi, este prezentat de clienţii noştri care au probleme de inadecvare
sexuală. Aşa cum am menţionat şi în alte cărţi (inclusiv în cărţile A Guide to
Successful Marriage şi The Intelligent Woman`s Guide to Dating and Mating), puteţi,
să nu aveţi reuşite sexuale, în primul rând, din mai multe motive „normale”, printre
care se include oboseala, boala, îngrijorări în legătură cu locul de muncă, lipsa de
atracţie faţă de partener, sau teama de o posibilă sarcină. Dacă aveţi aceste nereuşite
sexuale, este posibil să vă dezvoltaţi un sentiment de inadecvare foarte bine
înrădăcinat, şi să vă spuneţi odată ce aveţi insuccese că: „Sunt sigur că voi continua să
am insuccese pentru că sunt o persoană foarte inadecvată.”
În al doilea rând, oricare ar fi fost cauza primară a nereuşitei sexuale, veţi
continua să aveţi insuccese. Şi asta pentru că deja sunteţi în stadiul în care vă temeţi
de insucces. Astfel, veţi continua să vă spuneţi: „Of, Doamne! Am eşuat înainte şi s-ar
putea să mă descurc greu din nou. Ce groaznic şi stânjenitor ar fi dacă partenera/ul m-
ar vedea în halul acesta!”
Dacă abordaţi activitatea sexuală cu o astfel de filosofie catastrofică, vă veţi
limita foarte uşor nivelul de activare şi de funcţionare optimă. În primul rând, pentru
că vă concentraţi atenţia asupra anxietăţii dumneavoastră şi nu asupra stimulilor
activatori. În al doilea rând, sunteţi convinşi de faptul că este posibil să nu aveţi nici o
reacţie. În acest mod, vă e groază tocmai de situaţia în care aţi vrea să vă simţiţi bine.
Acest lucru este ca şi cum aţi trimite apă cu gheaţă în loc de sânge cald în direcţia
organelor dumneavoastră sexuale!
Dacă insistaţi, în permanenţă, că trebuie să aveţi succes, aveţi mari şanse să vă
simţiţi inadecvaţi, din orice punct de vedere. Unul dintre clienţii mei (A.E.) părea să
aibă, încă de mic copil, un talent înnăscut pentru sport, şi jucase baseball mai bine

93
decât oricare alt copil din cartierul său. Dar, când a început să se compare cu alţi
sportivi mai mari şi mai talentaţi, s-a îngrijorat atât de mult în legătură cu modul lui
de aruncare şi prindere a mingii, încât şi-a pierdut tot interesul faţă de acest sport şi nu
l-a mai jucat niciodată. Apoi, i-a fost frică să încerce, aproape orice, era nou, iar la
vremea la care a venit să mă vadă (în jurul vârstei de treizeci de ani), nu avea nici un
interes deosebit pentru ceva anume şi nu reuşea niciodată să-şi îndeplinească vreun ţel
precis.
Un alt exemplu de teamă excesivă de insucces, este cazul clientului meu
(R.A.H.) Roy, un manager, în vârstă de treizeci şi patru de ani, care nu reuşea să aibă
erecţie. El mi-a spus:
„Ştiu că teama mea de eşec îmi cauzează impotenţa pe care o am când sunt cu
Janie, dar cum pot să nu mă mai simt anxios? Nu vreau să eşuez. Dar, consider că este
un lucru groaznic, faptul că nu pot deveni excitat. Mă simt atât de inadecvat când
încerc să am raporturi sexuale cu Janie, încât nici măcar nu reuşesc să fac penetrarea.
Deci, cum aş putea să zic că nu este un lucru teribil, când eu îl consider teribil?”
„Dar, de ce este un lucru teribil?”am întrebat. „Mi-ai spus deja faptul că îi poţi
oferi lui Janie plăcere prin stimularea manuală a clitorisului ei, şi că ea pare relaxată şi
fericită după ce atinge orgasmul în felul acesta. Nu este aşa?”
„Da. Dar cum rămâne cu mine? Cum pot face eu rost de plăcere?”
„Doar o clipă; vom reveni imediat la tine. Deci, lucrul „groaznic” al situaţiei
tale este insuccesul tău de a găsi plăcere în timpul actului sexual. Corect?”
„Păi, nu exact. Nu vreau ca Janie să creadă despre mine că sunt un inadecvat.
Şi, la naiba, nu îmi place să mă gândesc eu la mine ca fiind aşa.”
„Aha, deci avem mai mult decât simplul regret faţă de lipsa ta de plăcere. Îţi
spui ţie: `Uite, pierd majoritatea plăcerii de a face sex, ce situaţie nasoală!` Şi
formularea ta este corectă întrucât chiar pierzi majoritatea distracţiei. Dar, introduci
aici, şi credinţele iraţionale: `Janie va gândi, fără îndoială, că sunt un pămpălău! Poate
că sunt, de fapt, homosexual! Şi nu ar fi acest lucru groaznic! Ce om distrus sunt! `Îţi
spui astfel de lucruri?”
„Aproximativ aceleaşi lucruri.”
„Ei, atunci nu ţi se pare că ai o soluţie evident de clară pentru problema ta?”
„Ăăă – păi, cred că da. Să nu mă mai hrănesc cu credinţe iraţionale şi să le
cred doar pe cele raţionale. Corect?”
„Exact. Opreşte-te din a-ţi mai spune cât de groaznic, cât de catastrofal este
dacă ai o nereuşită pe plan sexual, şi cum că acest lucru te-ar face să fii homosexual –
lucru pe care din nou îl numeşti a fi catastrofal. Şi revino la sentimente de regret
adaptative cu privire la faptul că tot pierzi din plăcerea de a face sex. Concentrează-te
asupra lui Janie şi asupra plăcerii pe care o poţi găsi alături de ea.”
„Dar ce să îi spun lui Janie, în timp ce lucrez la asta? Să discut şi cu ea despre
lucrurile astea?”
„Categoric. Data viitoare când tu şi Janie vreţi să faceţi sex, spune-i ceva de
genul acesta: `Uite ce e, draga mea. Terapeutul meu mi-a spus că problemele mele
sexuale se află în mintea mea. Pornesc din prostiile pe care continui să mi le spun. El
spune că noi doi putem aborda mai inteligent modul de a face sex, şi anume să uităm
de faptul că penetrarea este scopul final, şi să ne concentrăm asupra stării de bine pe
care o putem avea unul cu celălalt. Putem să încercăm să ne facem tot felul de plăceri
sexuale şi să nu fim preocupaţi de situaţia în care s-ar putea sau nu să am o erecţie.
Mă poţi mângâia în orice mod ţi se pare plăcut, şi eu te voi dezmierda în orice mod
pare plăcut pentru amândoi. Şi, aşa cum am făcut şi până acum, voi face tot posibilul
pentru a-ţi crea plăcere, într-un fel sau altul. Atunci, spune terapeutul meu, dacă nu ne

94
mai facem griji în privinţa faptului că voi avea sau nu o erecţie intensă, corpul meu va
avea grijă de el şi probabil că voi funcţiona mai bine ca niciodată. Dar ideea
principală este că: Fie că ducem sau nu actul sexual până la capăt, putem de aceea să
ne savurăm intimitatea la maxim. Şi dacă ne concentrăm asupra acestui lucru, ne
putem rezolva majoritatea problemelor.`”
„Ei bine, înţeleg ce spuneţi şi sună bine. Dar sună, de asemenea, un pic cam
nebunatic. Oare, nu ne vom preface dacă eu şi Janie ne spunem că nu ne pasă dacă am
sau nu erecţie?”
„Ba da, dacă vă prostiţi în a crede că nu contează deloc. Contează într-o
anumită măsură. Dar nu este cel mai important, aşa cum tot crezi tu. Aşa cum Janie ţi-
a demonstrat deja, poate avea, ca şi majoritatea femeilor, orgasm chiar şi când tu nu
eşti în erecţie. Şi sunt convins că şi tu te poţi bucura în mare măsură de sex în ciuda
faptului că nu ai un penis în erecţie. De fapt, mulţi dintre clienţii mei se bucură în
continuare de activitatea sexuală, chiar dacă nu este prin intromisiune. Într-adevăr,
atât tu cât şi Janie v-aţi putea simţi mai bine dacă aţi avea un act sexual complet. Dar,
cu toate acestea, puteţi să vă satisfaceţi, în mare măsură, reciproc şi când nu se
întâmplă aşa.”
„Dacă nu te mai concentrezi asupra necesităţii de intromisiune, ci vezi acest
lucru ca fiind ceva foarte de dorit, te vei putea bucura, probabil, în curând de acest
lucru. Dar ţine minte: nu încerca să te păcăleşti prin faptul că tu crezi ceea ce spui,
când, de fapt, nu crezi. Nu va funcţiona dacă îţi spui `Voi pretinde că mă simt bine,
prin alte moduri, pentru că asta mă va ajuta să am o erecţie.` Convinge-te cu adevărat,
crede cu adevărat că nu este ceva catastrofal dacă nu vei ajunge, niciodată, să ai un act
sexual complet. Este, pur şi simplu, un dezavantaj şi o neplăcere.”
„Deci, pot să îmi dovedesc că deşi doresc să am un raport sexual prin
penetrare, nu am nevoie de acest lucru. Pot să mă conving de faptul că plăcerea pe
care o simt, şi nu actul sexual complet, este cel mai important.”
„Exact. Dacă te concentrezi asupra stării de bine atunci când faci sex, vei avea,
cu siguranţă, parte de reuşite. Dar dacă transformi actul penetrării într-un fetiş, vei
putea la fel de bine să nu simţi nici o plăcere!”
Chiar în aceeaşi seară, după ce au avut o conversaţie lungă, urmând
instrucţiunile pe care i le-am sugerat, Roy a avut raport sexual cu Janie, încercând să
se simtă, mai degrabă bine decât să aibă o erecţie puternică. Pentru prima oară după
luni de zile, a reuşit nu doar să se simtă bine, dar a şi avut o erecţie de douăzeci de
minute şi a avut cel mai reuşit act sexual din viaţa lui. În mod ironic, lui Janie i-a
plăcut succesul pe care l-a avut Roy, dar a avut, cu toate acestea, nevoie de masajul
direct al clitorisului ei pentru a putea ajunge la propriul ei apogeu.
Această metodă, de-a face faţă inadecvării sexuale, prezentată în linii mari aici
(şi dezvoltată iniţial de noi în 1950) diferă, dar şi coincide în parte cu metodele de
pionierat ale lui Masters şi Johnson. Ca şi rezultat al anilor de muncă clinică şi
experimentală cu indivizi cu probleme sexuale, Masters şi Johnson au identificat
faptul că oamenii dezvoltă, în mare parte, astfel de probleme nu datorită lucrurilor
învăţate în prima parte a copilăriei sau din cauza vinei în legătură cu dorinţele
incestuoase faţă de un părinte, ci datorită fricii de eşec. Un bărbat care are probleme
cu erecţia sa îşi atribuie, deseori, „competenţa sa sexuală” ego-ului sau evaluării pe
care şi-o face. El se studiază în permanenţă pentru a observa cât de mari sunt
performanţele lui. În consecinţă, îşi distrage atenţia de la activitatea principală, şi
anume de a se simţi bine el şi partenera lui.
Observând că „supraconcentrarea” asupra „catastrofei” de a avea un insucces,
conduce, deseori, la inadecvare sexuală, Masters and Johnsons au inventat mai multe

95
tehnici, în special ceea ce ei au numit centrarea pe senzaţii, pentru a-i convinge pe
parteneri sa se concentreze asupra altor lucruri: în special asupra plăcerii fizice proprii
cât şi a partenerului. Ajutaţi de un sexolog competent, indivizii „inadecvaţi” sexual
ajungeau să nu se mai gândească la eşec, ci să se bucure de preludiu, de actul sexual
în sine, şi de postludiu.
Terapeuţii, care practică REBT-ul utilizează, frecvent, abordarea centrării pe
senzaţii – în special cea care a fost detaliată în The American Sexual Tragedy, pe care
am (A.E.) publicat-o în 1954, înainte ca Masters şi Johnson să îşi înceapă cercetarea
lor ştiinţifică. Dar în REBT, mai sunt utilizate, frecvent, alte două abordări. În primul
rând, terapeutul îi învaţă pe parteneri să se focalizeze puternic pe stimulii care sunt
excitanţi, atunci când aceştia au dificultăţi în a obţine excitaţie sexuală sau în a atinge
orgasmul. În al doilea rând, ei învaţă modalitatea obişnuită de anti-catastrofare
folosită în REBT: cum să se accepte pe ei, pe deplin, fie că au sau nu insuccese. Dacă
ei acceptă această modalitate de a privi lucrurile, aşa cum, de multe ori, se întâmplă,
şi nu îşi mai formează o părere negativă despre ei, în timp ce acceptă pe deplin şi
faptul că performanţa lor poate fi mai rea decât ar vrea ei să fie, majoritatea nevoii lor
de „succes” dispare, şi actele lor sexuale sunt mai experimentale şi mai plăcute. În
acelaşi timp, terapeutul îi ajută să nu se mai culpabilizeze deloc, astfel încât şi
celelalte anxietăţi care nu sunt de natură sexuală, descresc şi ele.
Ideea că trebuie să fiţi competenţi în toate aspectele importante, se reduce la
noţiunea că dumneavoastră trebuie să fiţi super-om şi nu om; iar dacă acest lucru nu
se întâmplă, dumneavoastră deveniţi sub-om, adică un nimic. Mass-media
promovează în permanenţă această idee distructivă. Acest gen de perfecţionism este,
de asemenea, bombastic. Când cultura dumneavoastră vă spune că ceva anume este
dezirabil, vă doriţi, prin urmare, cu atâta putere să îl aveţi încât vă ridicaţi dorinţele la
rangul de cerinţe absolutiste. Vă creaţi, astfel, „groaza” de eşec.
Cu toate că REBT este acuzat, câteodată, de a fi prea raţional – cu înţelesul de,
prea mecanicist sau insensibil – este în momentul de faţă una dintre cele mai umaniste
terapii. Pentru că filosofia ei de bază contrastează cu viziunea menţionată în
propoziţia anterioară. Încearcă, cu încăpăţînare, să îi înveţe pe alţii, că oamenii sunt,
pur şi simplu, oameni. Ei nu sunt super oameni; şi niciodată sub oameni. Dacă vă
acceptaţi pe deplin – cu sensul de pe deplin – umanitatea şi imperfecţiunea, şi dacă
renunţaţi să mai încercaţi a fi mai mult decât sunteţi, nu veţi mai fi atât de uşor
afectaţi, în mod serios, de orice lucru. Este, în mare parte, încăpăţânarea şi stăruinţa
măreaţă, pe care o aveţi, ca dumneavoastră să deveniţi o persoană mai bună decât
restul lumii, care vă face să credeţi că trebuie să aveţi succes în proiectele importante.
Şi, deseori, cu acel trebuie să, vă „prăjiţi” emoţional!
Ce anume, în loc de aceste prostii, puteţi crede, pentru a fi raţionali, şi cum
anume vă puteţi comporta pentru a dobândi competenţe şi realizări?
În primul rând, puteţi pune, mai degrabă, accentul pe a face în loc de a trebui
să faceţi lucrurile perfect de bine. Asta nu înseamnă, că nu trebuie să consideraţi că
este dezirabil să îndepliniţi ceva bine. De multe ori veţi considera acest lucru, pentru
că făcând astfel, veţi câştiga mai multe bunuri, servicii, şi favoruri. Minunat! Dar nu şi
necesar.
Căutaţi plăcere, pe lângă asta, nu doar realizare. De multe ori, cele două merg
mână în mână. Cu cât jucaţi mai bine tenis, cu atât, este posibil, să vă placă mai mult
jocul. Dar dacă vă face plăcere doar ceea ce faceţi bine, atunci probabil că vă spuneţi:
(1) „Îmi place activitatea asta pentru că mi se pare că mi se potriveşte ca o mănuşă,” şi
(2) „Îmi place doar pentru că pot dovedi, de fiecare dată, cât de bun sunt faţă de alţi
jucători.”

96
 În timp ce (1) este o credinţă practică şi adaptativă, credinţa (2) nu este.
„Creşterea stimei de sine” pe care aţi obţinut-o prin faptul de-a fi superior celorlalţi
vine dintr-un sentiment de mândrie falsă, care porneşte din ideea pe care o aveţi că nu
sunteţi bun de nimic decât dacă sunteţi superior performanţelor celorlalţi. Acest gen
de „creştere a stimei de sine” durează doar atâta timp cât aveţi succes. Într-o ultimă
examinare, ea pretinde performanţă desăvârşită şi superioritate absolută asupra altora.
Pentru a fi mai raţionali şi mai optimişti, încercaţi să vă bucuraţi de joc şi nu
doar de succesul pe care îl aveţi la el. Din punct de vedere artistic încercaţi să vă
depăşiţi performanţele proprii şi să nu vă preocupaţi în a-i întrece pe alţii. Acceptaţi
faptul că vă puteţi descurca bine în câteva condiţii, şi puţin probabil în toate, şi că,
deşi veţi realiza ceea ce v-aţi propus, nu le veţi realiza în mod perfect. Menţineţi-vă
scopuri înalte, dar nu imposibile. Dacă nu reuşiţi să le realizaţi, simţiţi-vă dezamăgiţi,
dar nu nenorociţi. Recunoaşteţi-vă nereuşita, dar nu vă evaluaţi în raport cu ea.
Dacă abordaţi problema realizării în mod raţional, veţi îndeplini, probabil,
lucrurile mai bine decât dacă vă gândiţi că trebuie cu disperare să reuşiţi. Pentru că
veţi învăţa să vă întâmpinaţi greşelile şi erorile, nu să vă simţiţi împietriţi la gândul
lor, şi să le folosiţi pentru a vă îmbunătăţi încercările viitoare. Veţi realiza că practica
mai mult decât aproape orice altceva reduce din greşeli. Veţi putea, de asemenea, fără
teamă de greşeli, să vă asumaţi mai multe riscuri şi să încercaţi mai multe sarcini, pe
care altfel le-aţi fi evitat.
Dacă, după acestea, veţi dori să vă descurcaţi bine la vreun proiect, şi vă veţi
accepta necondiţionat chiar şi când nu reuşiţi, veţi încerca să faceţi cât mai bine, şi nu
cel mai bine, şi nu vă veţi pune ego-ul în funcţiune. Vă veţi strădui să atingeţi
perfecţiunea, dar nu o veţi folosi pentru a vă demonstra că sunteţi o persoană mai
bună. Un executant mai bun, da; dar un om măreţ, nu!
Ben, un fizician, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, a venit la mine (R.A.H.)
pentru că simţea că are mereu insuccese. În realitate, îşi îndeplinea foarte bine
sarcinile – mult deasupra mediei. Pe lângă că jucase în echipele de fotbal, basebal, şi
baschet a facultăţii, obţinuse şi un doctorat foarte timpuriu. Oamenii îl considerau
înalt, voinic, şi arătos. La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, colegii lui îl considerau ca
fiind un fizician de primă importanţă. Ben avea aproape totul – dar, cu toate acestea,
se simţea inadecvat.
„Toată problema,” mi-a spus el la una din primele şedinţe, „constă în falsitatea
mea. Trăiesc sub pretexte false. Şi cu cât durează mai mult, cu cât mai mulţi oameni
mă laudă şi se agită în legătură cu realizările mele, cu atât mă simt mai rău.”
„Ce vrei să spui prin falsitatea ta?” am întrebat. „Din câte ţin minte, mi-ai
spus, la ultima noastră şedinţă, că munca ta a fost examinată de un alt laborator, decât
cel la care lucrezi tu, şi că anumiţi oamenii de acolo, au considerat ideea ta ca fiind
revoluţionară. Înseamnă că aceşti cercetători, se înşeală, în privinţa ta?”
„Oh, datele şi interpretările pe care le-am făcut, sunt probabil suficient de
solide. Dar am irosit atât de mult timp. Aş putea face mult mai bine! Exact în
dimineaţa aceasta, stăteam în biroul meu, priveam cu ochii pierduţi în spaţiu, şi nu
realizam absolut nimic. Fac frecvent lucrul acesta. De asemenea, atunci când, într-
adevăr, lucrez asupra problemelor, nu am claritatea şi precizia pe care ar trebui să le
am. Chiar zilele trecute m-am surprins făcând o greşeală pe care un student din anul
întâi nu ar fi făcut-o. Şi, pe lângă astea, au şi trecut deja câteva săptămâni de când
încerc să scriu o lucrare ştiinţifică pentru următoarea conferinţă, lucru pe care ar
trebui să îl fac în maxim cîteva ore.”
„Nu eşti prea aspru cu tine?”

97
 „Nu, nu cred. Vă aminţiţi de cartea aceea pe care v-am zis că vreau să o scriu
pentru public? Ei, de trei săptămâni deja, nu mi-am petrecut nici un pic de timp asupra
ei. Acest gen de lucruri simple ar trebui să le fac cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta
aş scrie o lucrare tehnică. Am auzit că oamenii, precum Albert Einstein puteau să îşi
desfăşoare activităţile de două ori mai repede decât o fac eu.”
„Probabil că aşa este. Probabil că tu nu te descurci la fel de bine – încă – ca şi
câţiva dintre cei mai de seamă fizicieni. Dar ai standardele cele mai perfecţioniste de a
te judeca, pe care eu le-am auzit, ei bine, anul acesta. Şi, ia în vedere că aud despre
perfecţionism, aproape, în fiecare zi din săptămână! Dar iată că, la douăzeci şi cinci
de ani ai un doctorat într-un domeniu dificil, o slujbă minunată, şi probabil o lucrare
de specialitate foarte bună şi o carte publică bună în curs de desfăşurare. Şi doar
pentru că nu ai ajuns, încă, la nivelul lui Einstein, îţi faci mustrări usturătoare.”
„Păi, nu ar trebui să mă descurc mult mai bine?”
„Nu, de ce in numele lui Dumnezeu ar trebui? Din câte văd eu, deja te
descurci bine. Cauza principală a autoevaluării tale globale negative este
perfecţionismul tău. Alegi acel fizician, precum Einstein, cunoscut pentru
remarcabilele lui informaţii pe care ni le-a transmis, şi te lamentezi că nu faci la fel de
bine ca şi el. Te compari pe tine, în momentele ceva mai lente din viaţa ta, cu
perioadele tale cele mai creative. Studiile realizate de inovatori precum Einstein şi
Newton dovedesc că nici ei nu au avut o activitate regulată. Nimeni, şi vreau să spun
că nimeni, nu crează întotdeauna, în mod genial. De fapt, pe parcursul acelor perioade
în care creatorul priveşte pierdut pe fereastră, şi aparent, pare că pierde timpul, el sau
ea poate să relucreze idei care duc la importante descoperiri.”
„Posibil. Dar, acest lucru nu dovedeşte faptul că perioadele mele, în care
privesc pierdut pe geam, sunt creatoare de capodoperi.”
„Corect – nu dovedeşte acest lucru. Dar să presupunem că pierzi, într-adevăr,
o cantitate mare de timp, privind pierdut pe fereastră. De ce este acest lucru groaznic?
De ce trebuie să fii mereu atât de perfect, atât de măreţ?”
„Păi trebuie să fiu productiv. Trebuie să îmi utilizez mintea la maxim – pentru
a nu mă mai simţi ca un prefăcut.”
„De ce? De ce această grabă? Ce te face să fii atât de compulsiv? Să
presupunem că ai, cu adevărat, mare talent – că eşti un potenţial Einstein. Trebuie
naparat, în acest caz, să lucrezi perfect – să fii o minunată maşină-creier care produce
nenumărate idei strălucite înainte de a înceta să mai funcţioneze? Ar fi, probabil,
plăcut, dacă ai fi aşa. Dar de ce trebuie să fii? Dacă te bucuri să îţi îndeplineşti
potenţialul creativ, foarte bine. Dar această mustrare de sine, acest frenetism de-a te
împinge până la limite extreme – le poţi numi plăcute?”
„Deci, nu consideraţi că îmi sunt mie dator sau omenirii să îmi folosesc la
maxim potenţialul?”
„Nu, nu cred. Dacă este să îţi datorezi ţie ceva, atunci îţi datorezi plăcere
autentică, nu doar pentru moment, ci pentru marea parte a vieţii tale. Dacă
productivitatea la cote maxime este cea mai bună cale a ta pentru satisfacţia pe termen
lung, foarte bine. Dar aşa este? Sau ar fi mai înţelept din partea ta – şi poate mai
productiv pe termen lung – dacă ai lucra cât mai aproape de potenţialul tău, în loc de
a insista asupra realizării perfecte? Şi nu ar fi mai bine, atât pentru tine cât şi pentru
societate, dacă ai lupta să devii om de ştiinţă, în loc să te tot critici pentru că nu îi
depăşeşti pe alţii?”
Am avut o bătălie terapeutică dificilă, rezistentă. Dar, în cele din urmă, Ben a
acceptat faptul că ceea ce el făcea era să lupte, în mod compulsiv, pentru a-şi atinge

98
scopurile, şi că ar putea să încerce, într-o manieră mai puţin disperată să devină un
geniu în domeniul său. Aşa cum mi-a relatat la una dintre şedinţele noastre finale:
„Obişnuiam să încerc să fac cât mai bine totul, ca şi cum viaţa mea ar fi depins
de asta. Acum, încerc, în continuare, să termin fiecare proiect în cel mai bun mod pe
care îl ştiu – dar nu mă simt ca şi cum aş fi un criminal dacă nu aş avea succes în
efectuarea lui. Dacă cel mai bun lucru pe care îl dau din mine nu este pe măsura
aşteptărilor, atunci păcat. Eu accept, în continuare că a fost tot ce am putut da mai bun
din mine, la momentul respectiv. De când am hotărât să nu mă mai chinui atâta, lucrez
mult mai eficient şi mă bucur mult mai mult de munca mea. Dacă pot realiza ceea ce
mi-am propus pentru ziua de azi, o voi face. Dacă cumva, printr-o posibilitate, nu pot
să o termin, îmi spun că întotdeauna există ziua de mâine. Şi dacă câteva din lucrurile
pe care vreau să le fac, nu le termin niciodată, păcat. Aşa cum mi-aţi spus
dumneavoastră odată, nu sunt un înger binecuvântat. Acum chiar îmi accept limitele
de muritor.”
A pierdut omenirea, prin intermediul REBT-ului, un potenţial geniu? Nici
gând. De când Ben a început să se simtă mai bine în timp ce lucra, el a adus fizicii
contribuţii mai valoroase ca niciodată. Ce a pierdut el? Perfecţionismul şi nefericirea
lui.
Nu putem spune că suntem incapabili să atingem stadiul de genialitate sau că
nu putem să ne îndeplinim dorinţele de-a ne realiza scopurile. Oamenii cu celule
neuronale excelente, au, de multe ori, impulsul de a le folosi în scopul realizării unor
creaţii noi, originale. Le dorim să trăiască cât mai mult! În cazul lor fericirea este cu
atât mai mare cu cât lupta creativă este mai mare. Asta, atâta timp cât ei nu sunt
perfecţionişti cu privire la faptul că nu trebuie să irosească nici o secundă fără a crea.
Aşa cum le spunem câteodată şi clienţilor noştrii: Puteţi alege să urcaţi cel mai
înalt munte accesibil, din mai multe motive. Vă face plăcere să urcaţi un munte; vă
încântă provocările dificile de care aveţi parte când urcaţi un munte; sau vă fascinează
peisajele care se întind, în faţa dumneavoastră. Dar, puteţi avea şi motive rele pentru
care vreţi să urcaţi acelaşi munte: pentru a privi în jos şi a-i scuipa pe oamenii aflaţi
mai jos de dumneavoastră.

99
Capitolul 12

Cum să puneţi punct învinovăţirii şi să începeţi să

trăiţi

Putem denumi esenţa nevrozei într-un singur cuvânt: învinovăţirea – sau

culpabilizarea. Dacă nu v-aţi mai culpabiliza pe dumneavoastră, pe ceilalţi sau
condiţiile de viaţă nedrepte, aţi constata că este aproape imposibil să vă mai perturbaţi
emoţional, indiferent ce s-ar întâmpla. Da, indiferent ce s-ar întâmpla.
Dar, probabil, că vă învinovăţiţi pe dumneavoastră şi pe ceilalţi, în mod
frecvent. Şi din când în când, susţineţi cu tărie, Credinţa Iraţională nr. 3: Ideea
conform căreia oamenii nu trebuie în nici un caz, să se comporte neplăcut şi nedrept,
iar atunci când se comportă astfel, trebuie să îi acuzaţi, să îi condamnaţi, şi să îi
vedeţi ca pe nişte persoane rele, imorale, sau detestabile. Această idee, care stă la
baza multor relaţii interpersonale pe care le avem, este iraţională, din mai multe
motive:
1. Ideea conform căreia îi putem eticheta pe alţii ca fiind oameni răi, izvorăşte
din doctrina liberului arbitru. Cu toate că nu putem spune că oamenii nu au deloc
posibilitatea de a alege liberi (nesiliţi de nimeni şi nimic), şi cu toate că REBT-ul
afirmă că ei au, deseori, posibilitatea de a alege să fie sau nu afectaţi de diverse
lucruri, aceştia au, totuşi, puţină libertate de alegere. Aşa cum au arătat numeroase
studii, oamenii au tendinţe genetice sau înnăscute de a se comporta în anumite feluri –
inclusiv tendinţa de a învăţa şi de a dezvolta răspunsuri condiţionate. Astfel, datorită
tendinţelor lor înnăscute şi dobândite, odată ce se îndreaptă spre o direcţie „bună” sau
„rea”, şi au credinţe care îi încurajează să urmeze anumite traiectorii, ei au mari
dificultăţi (cu toate că nu imposibile) de a le schimba. În consecinţă, prin faptul că se
condamnă pe ei pentru greşelile făcute, aceştia pot să îşi atribuie, în mod nejustificat,
o libertate de alegere totală a comportamentelor, pe care, de fapt, ei nu o au.
2. Ideea că oamenii sunt ”răi” şi „imorali” atunci când se poartă urât, porneşte
dintr-o altă concepţie eronată: şi anume că, putem defini foarte uşor comportamentele
„bune” şi „rele” sau „morale” şi „imorale”, şi că oamenii rezonabili pot să observe
imediat dacă se comportă „corect” sau „incorect.” Gânditorii moderni au arătat faptul
că moralitatea este un concept relativ, care diferă foarte mult în funcţie de locuri şi
circumstanţe. Comunităţile ajung, în rare cazuri, la decizii în unanimitate, în ceea ce
priveşte „bunătatea adevărată” şi „răutatea veritabilă.” Aşa cum a subliniat Joseph
Fletcher şi alţi scriitori, moralitatea umană este mai mult situaţională decât
absolutistă. Filosofia postmodernă prezintă ideea că regulile absolutiste şi constante
despre moralitate şi etică sunt prea rigide şi inaplicabile. Psihologii şi gânditorii
constructivişti, precum George Kelly, sunt, de asemenea, în dezacord cu absolutismul.
Majoritatea oamenilor, chiar şi când „ştiu” sau acceptă anumite standarde de „bună”
conduită, îşi raţionalizează în mod simplu şi inconştient propriul comportament, şi îşi
descoperă motive „bune” pentru acţiunile lor „rele.” Dar, suntem nerealişti şi nedrepţi
dacă încercăm să aducem acuze la adresa oamenilor pentru dificultăţile pe care le au
în definirea şi acceptarea comportamentelor „bune”.

100
 3. Chiar şi când ajungem la un acord asupra standardelor de „bine” şi „rău,” nu
putem să condamnăm oamenii, pe deplin, pentru că nu au respectat aceste standarde.
Ar fi bine să îi ajutăm pe cei vinovaţi să îşi spună, (a)”Am făcut şi sunt, în mare parte,
responsabil pentru o faptă rea sau imorală” şi (b) „Cum aş putea să mă corectez şi să
evit a mai comite astfel de fapte pe viitor?” Dar, prin faptul că noi îi atacăm pe
oameni pentru comportamentele lor greşite, îi ajutăm să creadă un set diferit de
formulări proprii: (a) „Am comis o faptă greşită sau imorală” şi (b) „Ce persoană rea
trebuie să fiu pentru că am comis această faptă! Cum ar fi posibil ca un bun de nimic
ca mine să fie capabil să se schimbe?”
Odată ce vă faceţi o părere negativă despre dumneavoastră, pentru că aţi comis
nişte fapte greşite, veţi avea tendinţa de a vă considera lipsiţi de valoare şi inadecvaţi
(în loc să consideraţi că, pur şi simplu, aţi greşit sau că aţi fost imorali), sau de-a
refuza să recunoaşteţi că aţi greşit – sau aţi putea chiar refuza să recunoaşteţi că aţi
comis într-adevăr vreo faptă, oricare ar fi fost ea. Formulată altfel: Prin faptul că vă
învinuiţi pe dumneavoastră de păcatele pe care le-aţi făcut, tindeţi să vă simţiţi fără
valoare, să vă preocupaţi excesiv de mult în legătură cu greşelile făcute, sau să vă
negaţi faptele imorale. S-ar putea să nu reuşiţi niciodată să faceţi acea faptă relativ
simplă de a vă corecta comportamentul, deoarece (datorită culpabilizării pe care v-o
faceţi) sunteţi preocupaţi, fie să vă pedepsiţi, fie să refuzaţi să recunoaşteţi că aţi făcut
ceva greşit. Faptul că vă învinovăţiţi pe dumneavoastră, în loc să vă învinovăţi faptele
prosteşti sau rele pe care le-aţi comis, duce, adesea, la şi mai mari acte imorale,
ipocrizii, şi eschivări de responsabilităţi.
4. Dacă vă mustraţi pentru erorile dumneavoastră, veţi fi atât de temători de-a
nu mai face alte greşeli încât veţi evita să mai experimentaţi, să vă asumaţi riscuri, sau
să vă faceţi angajamente în viaţă.
5. Prin faptul că vă condamnaţi pe dumneavoastră sau pe ceilalţi pentru
„păcatele” dumneavoastră sau ale lor, ajungeţi să evitaţi practicarea unei moralităţi
raţionale. În mod normal, vă comportaţi moral şi acţionaţi în mod favorabil faţă de
ceilalţi, nu datorită faptului că vă consideraţi a fi un păduche sau un „păcătos”dacă
sunteţi imorali, ci pentru că, în urma unei examinări, realizaţi faptul că vă veţi face un
rău atât dumneavoastră cât şi celor pe care îi iubiţi, dacă vă comportaţi aşa. Pentru că,
dacă nu respectaţi drepturile celorlalţi, ei, prietenii lor sau rudele lor vor face astfel
încât să vă plătească cu aceeaşi monedă. Şi, chiar dacă reuşiţi să vă salvaţi pielea
dumneavoastră, tot aţi contribui la crearea unui sistem incorect, dezorganizat, în care
nu aţi vrea, în mod normal, să trăiţi. În consecinţă, prin faptul că ştiţi ceea ce vă este
în interes propriu, acceptaţi regulile comunităţii în care trăiţi; şi vă comportaţi moral
pentru a vă ajuta pe dumneavoastră şi pe cei la care ţineţi. Acest lucru diferă de faptul
de a vă comporta bine doar pentru a evita a fi un „păduche”.
6. Prin faptul că oamenii se culpabilizează, ei fac confuzia între ceea ce
reprezintă faptele lor greşite şi fiinţa lor rea. Indiferent cât de multe fapte rele
îndeplinesc oamenii, ei nu pot fi răi în sine pentru că s-ar putea ca mâine sau poimâine
să îşi schimbe comportamentul şi să nu mai comită alte fapte rele. Aşa cum nici
oamenii care au, mereu, insuccese nu sunt nişte rataţi, nici aceia care se manifestă,
des, în mod imoral nu sunt nişte păcătoşi desăvârşiţi. Faptele (bune sau rele) ale
oamenilor decurg din existenţa lor, dar nu echivalează cu această existenţă a lor.
Valoarea lor intrinsecă poate fi definită. Dacă aceasta există, nu are nimic de-a face cu
valoarea lor externă, sau valoarea pe care o reprezintă pentru ceilalţi. A-l face pe om
un criminal, un ticălos, sau un păcătos, sugerează că datorită faptului că a comis în
trecut fapte rele, el trebuie, prin felul lui de-a fi, să continue să facă la fel şi în viitor;
dar aşa ceva nimeni nu poate demonstra. Odată ce îi etichetăm pe oameni ca fiind

101
păcătoşi, îi ajutăm să creadă că sunt fără speranţă – că nu se vor putea opri din a
comite fapte rele în viitor.
7. A-i condamna pe alţii implică a vă crea o stare de furie şi de ostilitate faţă
de ei. Stările de furie reflectă pretenţiile pe care le aveţi. Când sunteţi mânioşi, ceea ce
vreţi să spuneţi, de fapt, este: „Nu îmi convine comportamentul lui Joe,” şi „pentru că
nu îmi convine, nu ar trebui în nici un caz să se comporte aşa.” A doua credinţă pe
care o aveţi aici este una de tip non sequitur – o concluzie care nu rezultă din premisa
dumneavoastră. De ce nu ar fi trebuit Joe să se comporte aşa cum a făcut-o; doar
pentru simplul fapt că dumneavoastră nu v-a convenit? Este nerealist să credeţi că
preferinţa dumneavoastră în legătură cu comportamentul lui Joe ar trebui în mod
categoric, să îl facă pe el să îşi schimbe comportamentul.
8. Faptul că vă condamnaţi pe dumneavoastră sau pe alţii duce nu numai la
stări de furie, aşa cum tocmai am subliniat acest lucru, dar şi la nenumărate consecinţe
neplăcute ale acestei furii. Chiar dacă aveţi dreptate în ceea ce priveşte
comportamentul lui Joe, ca fiind imoral, faptul că dumneavoastră credeţi că el nu
trebuie să se comporte greşit şi faptul că vă înfuriaţi, va avea puţin impact, dacă nu
chiar deloc, în a-l împiedica pe el să nu se mai comporte vreodată greşit. De fapt, s-ar
putea să aibă imboldul de a se manifesta, în continuare, greşit doar pentru faptul că îl
detestaţi şi pentru că el vă detestă la rândul lui. Acest lucru va rezulta, aproape
întotdeauna, în următoarele simptome: stări de greaţă, posibile creşteri de tensiune,
sau boli psihosomatice şi, mai ales, devierea de la problema reală, şi anume: cum
puteţi să îl convingeţi, într-adevăr, pe Joe să nu se mai comporte, şi altă dată, greşit?
Luptele cu pumnii, duelurile, torturile, violurile, războaiele – efectiv toate aspectele
violente ale cruzimii oamenilor faţă de semenii lor, pe care vi le puteţi imagina – sunt
consecinţele faptului că i-am acuzat pe ceilalţi, pentru acţiunile lor pe care (probabil
pe bună dreptate) le-am considerat greşite. Şi aşa cum două rele nu fac una bună, furia
împotriva celui care a greşit, este probabil cea mai rea metodă de a încerca să îl
corectaţi.
9. Dacă îi învinovăţiţi, sever, pe ceilalţi pentru ceea ce dumneavoastră
consideraţi că nu fac bine, veţi avea tendinţa, aşa cum am subliniat şi în cartea mea
(A.E.), Anger – How to Live With and Without It, de a utiliza aceleaşi standarde şi cu
dumneavoastră şi veţi sfârşi prin a avea o uriaşă aversiune faţă de propria persoană.
Lipsa de iertare faţă de ceilalţi naşte lipsa de iertare faţă de sine. Duce la întărirea
atitudinilor perfecţioniste faţă de propriile insuccese. Faptul că îi devalorizaţi pe alţii
pentru greşelile comise, vă face să vă devalorizaţi propria generozitate.
10. Având în vedere toate aceste motive menţionate mai sus, este lipsit de sens
atunci, să deducem: „Fapta mea imorală mă face să fiu un păcătos detestabil!” Cu
toate că puteţi spune că, comportamentul dumneavoastră este „greşit” sau „imoral,”
pentru că duce la fapte indezirabile din punct de vedere social, nu puteţi dovedi faptul
că sunteţi o persoană detestabilă. Pentru că propoziţia „Sunt o persoană detestabilă!”
nu se referă numai la faptul că unele comportamente pe care le aveţi sunt greşite. Se
referă de fapt, vizibil, la faptul că: (a) v-aţi comportat greşit, (b) întotdeauna vă veţi
comporta rău şi numai rău, şi (c) meritaţi o pedeapsă cumplită pentru că aţi îngăduit să
vă comportaţi aşa. În timp ce prima formulare poate fi corectă, a doua nu poate fi
dovedită, iar a treia este nedemonstrabilă şi distructivă.
Pentru a evidenţia tendinţele, pe care oamenii le au, de a-i învinovăţii pe
ceilalţi şi pe ei înşişi, luaţi cazul lui Dave şi Karen S., care au venit la mine (A.E.)
pentru consiliere maritală, pentru că se certau în permanenţă. Dave, era un ziarist, care
îşi câştigase o reputaţie naţională, prin reportajele pe care le făcuse asupra situaţiei şi
conflictelor interrasiale din Sud. Prin urmare, un ziar, cu renume din New York, îi

102
oferise, nu de mult, un loc de muncă important şi un salar foarte mare. După ce s-a
consultat cu Karen, soţia lui, despre această ofertă, a acceptat.
Înainte de a-şi muta familia, Dave a venit singur, în New York pentru a găsi o
locuinţă; şi iată că aici a început problema. Şi-a dat seama că pentru o sumă dublă pe
care o plăteau pentru locuinţa lor din Sud, ceea ce putea obţine în New York erau doar
locuinţe de calitate inferioară. Neavând nici un fel de economii, a închiriat un
apartament „pentru a ne oferi un loc de trăit, câtă vreme umblam după o casă.”
Restul poveştii va părea probabil familiar pentru cei care au salarii bune, dar
trăiesc în oraşe cu costuri de trai ridicate. Chiria, costul hranei, a îmbrăcăminţii, şi alte
cheltuieli, i-a consumat rapid veniturile mari ale lui Dave; iar faptul că Karen şi copii
aveau nevoie de a fi consolaţi pentru noul apartament în care trăiau, prin diferite
activităţi şi mese luate în oraş, au adăugat la dificultăţile financiare ale familiei.
Peste toate aceste probleme, mai era şi faptul că Dave se simţea din ce în ce
mai dezamăgit de noul loc de muncă. Avea responsabilităţi administrative pentru care
nu era suficient pregătit şi faţă de care nu avea nici un interes. Teoretic, directorul de
la ziar le oferea angajaţilor săi libertatea de-a se exprima, dar în practică când aceştia
încercau să prezinte cu curaj o ştire, îi era frică, ca nu cumva vreun important sponsor
să se simtă ameninţat şi să le cenzureze scrierile.
La vremea la care Dave şi Karen au venit la terapie, ei se aflau într-o stare de
disperare. Fericirea pe plan familial şi profesional părea pierdută pentru totdeauna.
Karen îl învinovăţea pe Dave pentru că se comportase în mod stupid în legătură cu
mutatul lor la New York şi pentru faptul că nu ţinea suficient de mult la ea şi la copiii
lor. Dave se învinovăţea, la rândul lui, pentru faptul că nu judecase corect cu privire la
noua lui slujbă, şi pentru că administra, atât de prost, condiţiile lor de trai. Mai era
furios, şi pe faptul că, Karen era „necooperantă, neexcitabilă, şi o mamă
necorespunzătoare.”
Una dintre primele şedinţe cu acest cuplu a decurs precum urmează:
Karen: Pentru a înrăutăţii lucrurile şi mai tare, Doctore, ca şi cum ele nu erau
suficient de rele, Dave, după ce i se termină programul de lucru, rămâne în oraş la un
pahar. Nu mai este un jurnalist bun aşa cum era înainte, aşa că trebuie să se comporte
ca şi unul dintre cei care stau la bar şi le spune băieţilor adunaţi în jurul lui cât de bine
ar fi tratat el subiectul bătăliei de la Bull Run.
Dave: Găsesc mai multă bătălie în casă, ziele astea decât oriunde altundeva.
De ce aş veni acasă să îţi aud acelaşi discurs învechit despre ce ratat sunt.
Teapeutul: Cred că v-aţi făcut amândoi înţeleşi, în legătură cu ce nemulţumiri
aveţi unul faţă de celălalt. Acum, doar de dragul discuţiei, să presupunem pentru un
moment că tu, Dave, ai făcut câteva greşeli cu adevărat stupide, egoiste şi răutăcioase.
Karen: Nu am spus „răutăcioase.” Nu cred că s-a gândit suficient de mult la
ele încât să le fi făcut din răutate. Dar sunt de-acord cu celelalte adjective.
Dave: O cred că e de acord! Şi, ar mai fi de acord şi cu alte câteva blasfemii,
dacă le-ar putea spune. Nu are nici o dificultate în a le inventa cu miile.
Terapeutul: OK. Hai să recunoaştem, Karen, că soţul tău a făcut câteva greşeli,
cu adevărat, stupide. Am putea să-i găsim o grămadă de scuze. Am putea să
subliniem, de exemplu, faptul că nu avea nicicum de unde să ştie, având experienţa lui
anterioară, ce lucruri rele se vor întâmpla în New York, şi prin urmare, greşelile lui
sunt scuzabile. Dar, hai să nu mai insistăm asupra acestor circumstanţe şi să
specificăm simplu că a comis o succesiune de erori stupide – şi că persistă în a le face,
inclusiv faptul că bea cu băieţii. Bine: Deci a făcut greşeli. Acum, cu ce te ajută pe
tine să îl acuzi cu sălbăticie pentru greşelile făcute? Cât de folositoare sunt reproşurile
tale?

103
 Karen: Păi – dar –! Vă aşteptaţi să îi acord o medalie sau ceva de genul acesta
pentru că s-a comportat ca un idiot? Şi pentru că, apoi, a făcut lucrurile să fie şi mai
rele fugind de probleme şi refugiindu-se în alcool? Vă aşteptaţi ca eu să-l consolez, ca
o soţie bună ce sunt, şi să îl încurajez în a face şi mai multe greşeli?
Terapeutul: Nu, nu chiar aşa. Cu toate că ai rămâne surprinsă, dacă ai încerca,
într-adevăr, să faci aşa, cât de bine ar funcţiona sugestiile tale spirituale. Dar să nu
ducem lucrurile în cealaltă extremă. Chiar dacă Dave a făcut nişte greşeli serioase, ce
bine îi va face dacă tu îl blamezi? L-a ajutat, faptul că l-ai blamat, să comită mai
puţine greşeli? L-a făcut să se comporte mai binevoitor faţă de tine? Te-a făcut pe tine
să te simţi mai fericită?
Karen: Păi, nu. Nu pot să spun că m-a făcut mai fericită.
Terapeutul: Şi nici nu te va face. Pentru că, cu cât îţi condamni mai tare soţul –
sau pe oricine altcineva, de fapt – cu atât mai defensiv va deveni, el, de multe ori, şi
cu atât mai puţin probabil să îşi recunoască erorile, în special faţă de tine. Aşa cum
am văzut în urmă cu câteva minute: atunci când îl critici, replicile lui principale
defensive constă în sarcasm, o tendinţă umană comună: pentru a se proteja de a fi
blamat, îl blamează la rândul lui pe acela care îl atacă.
Karen: Oh, trebuie să recunosc că se descurcă foarte bine la asta!
Terapeutul: Da, dar cine nu o face? Şi cu cât Dave, te blamează la rândul lui
mai mult, cu atât mai puţin va avea tendinţa de a face faţă adevăratei probleme, şi de-a
gândi ceva de genul, „Aşadar, m-am descurcat prost de data asta; dar, ia să vedem,
cum pot să fac altfel şi să mă descurc mai bine data viitoare?” Şi încă ceva în plus, cu
cât acceptă, mai mult, faptul că îl critici, şi cu cât mai mult îşi face o părere negativă
despre el, în funcţie de ceea ce tu îi zici, cu atât mai puţin se va simţi capabil de-a
face faţă problemei lui, chiar dacă reuşeşte să îi facă faţă. Pentru că el va continua să
îşi spună: „Karen are dreptate. Cum de m-am putut comporta atât de stupid? Sunt cu
adevărat un prost! Are perfectă dreptate! Şi cum ar putea un idiot ca mine să iasă din
încurcătura asta în care m-am băgat? Sunt aproape fără scăpare. Nu are nici un rost să
încerc să fac lucrul încă o dată, pentru că voi agrava şi mai tare situaţia. Ar fi mai bine
să beau pănă amorţesc şi să uit de toată afacerea asta groaznică, având în vedere că nu
am, oricum, nici o posibilitate de a o rezolva.”
Dave: Aţi nimerit la fix! Exact aşa mi-am spus! Şi cine n-ar face-o – când soţia
i-ar repeta la nesfârşit soţului, ce prost disperat şi vierme incompetent este?
Terapeutul: Exact. Cine nu s-ar supăra? Aproape toată lumea care trăieşte în
societatea noastră s-ar supăra. Şi toţi, fiecare în parte, ar greşi, dacă s-ar comporta aşa.
Dave: Ar greşi? Dar tocmai aţi spus că e firesc să mă simt aşa, având în vedere
că soţia mea îmi spune, mereu, lucruri urâte.
Terapeutul: Da, din punct de vedere statistic, te-ai simţi în mod firesc aşa,
pentru că marea majoritate dintre soţi s-ar simţi la fel de întorşi pe dos, precum te
simţi tu. Dar, acest lucru nu înseamnă că şi au dreptate în a-şi crea o părere negativă
despre ei şi în a fugi de această problemă.
Dave: Dar, ce altceva aş fi putut face? Ce altceva, v-aţi fi aşteptat să fac?
Terapeutul: Nu m-aş fi aşteptat să faci altceva decât ceea ce ai făcut. Dar aş
spera, ca odată ce te voi convinge să îţi însuşeşti alte idei noi, să nu mai faci ceea ce
ai făcut, şi anume să accepţi blamările soţiei tale şi să le foloseşti pentru a-ţi construi o
părere negativă despre tine. Da, chiar dacă majoritatea celorlalţi soţi ar face tocmai
acest lucru.
Dave: La ce idei noi vă referiţi?

104
 Terapeutul: În special, la ideea că nu trebuie să accepţi părerea negativă a
nimănui despre tine şi să o foloseşti împotriva ta – chiar şi când aceste opinii sunt
parţial corecte.
Dave: Dar, cum poţi să te abţii să nu le accepţi când te aflii în acele
circumstanţe – când ştii că ai greşit?
Terapeutul: Foarte simplu. Urmând ceea ce noi numim teoria ABC a Terapiei
Raţional Emotive şi Comportamentale. A-ul (sau ceea ce numim Eveniment
Declanşator sau Adversitate), este, în cazul tău, faptul că te-ai descurcat prost şi că
soţia ta îţi spune lucruri urâte în legătură cu greşelile tale. C-ul (o Consecinţă
Emoţională) simbolizează faptul că te simţi ca un prost, şi continui să bei pănă
ameţeşti. Priveşti A-ul, care pare a fi învinovăţirea justificată din partea soţiei tale, şi
priveşti C-ul, care pare a fi sentimentul tău corespunzător de ruşine, şi îţi spui astfel:
”Ei, A-ul duce în mod natural la C. Ea vede corect că mă comport greşit şi mă
învinovăţeşte pentru acest comportament . Acest lucru mă face să beau!”
Dave: Păi, nu duce A-ul spre C, în cazul meu? Nu ar trebui să îmi recunosc
greşelile şi să mă învinovăţesc pentru ele? Cum altfel mă pot schimba?
Terapeutul: Nu. A-ul nu duce în mod automat la C, aşa cum crezi tu că duce.
Pentru că, între A şi C se interpune B-ul – Sistemul tău de Credinţe în legătură cu A.
B-ul îşi are rădăcina în filosofia ta generală despre viaţă, pe care tu (precum şi Karen)
tindeţi cu uşurinţă să o construiţi şi pe care aţi învăţat-o, de asemenea, social. Această
filosofie îţi spune că ar trebui să te învinovăţeşti (să îţi faci o părere negativă despre
tine şi să te culpabilizezi ca şi fiinţă umană) pentru faptele rele şi greşelile serioase pe
care le faci. Prin urmare, când Karen îţi spune lucruri agresive la A, tu îi interpretezi
critica ei (la B) ca fiind corectă şi eşti de acord cu perspectiva ei şi anume că nu doar
comportamentul tău este de nesuferit, ci că şi tu eşti, de asemenea, o persoană profund
detestabilă pentru că te-ai comportat în acel mod jalnic. Atunci, tu, îţi creezi prin
prisma sistemului tău de credinţe (de la B) consecinţele pe care le ai (la C). Adică, te
simţi deprimat, mergi să bei, şi experimentezi alte rezultate dăunătoare pentru propria
ta persoană.
Dave: Dar, eu tot nu înţeleg: Nu are, ea, dreptate să mă critice, la A?
Terapeutul: Nu. Ar avea dreptate dacă ţi-ar atrage hotărât atenţia, la A, în
legătură cu mişcările tale greşite, cu erorile comise. Dar criticile ei nu fac doar lucrul
acesta. Mai întâi îţi atrage atenţia cu privire la greşelile tale, şi apoi îţi spune: „Dar nu
ar trebui să greşeşti, păduche ce eşti! Nu ai nici un drept să te comporţi aşa de stupid.”
Dar oamenii au dreptul să facă greşeli. Şi chiar dacă ţi se pare că este indezirabil să
faci greşeli, faptul că eşti om îţi favorizează aceste greşeli. Aşa că greşelile tale
detestabile, nu te fac o persoană detestabilă.
Karen: Vă referiţi la faptul că ar trebui să-i atrag atenţia lui Dave cu privire la
greşelile pe care le face, şi să îl ajut, în special, să nu le mai facă în viitor?
Terapeutul: Exact. Greşelile lui aparţin trecutului. Să vedem acum, ce poţi face
tu pentru a îmbunătăţi prezentul? La ce soluţii vă puteţi gândi amândoi pentru a face
ca viitorul vostru să fie diferit de trecut? Ce puteţi învăţa din greşelile voastre? Ce
puteţi face acum, pentru a vă transforma viaţa voastră şi pe cea a copiilor voştri, într-
una mai plăcută?
Dave: Încep să înţeleg ce vreţi să spuneţi. Şi cred că pot să nu mă mai comport
ca un struţ care îşi vâră capul în barul de la colţ.
Karen: Dacă promiţi că faci lucrul acesta, o voi egala cu o promisiune de-a
mea. Voi înceta să te mai acuz pentru greşelile tale din trecut – inclusiv pentru
greşeala, pe care aşa am considerat-o iniţial, de a ne târă amândoi până aici doar
pentru a ne mărturisi toate necazurile unui psiholog. Sunt bucuroasă că am venit.

105
Încep să înţeleg acum, pe măsură ce privesc mai atent lucrurile, cum ai reuşit să faci
această mutare la New York, cum ai luat apartamentul greşit, şi cum ai făcut celelalte
greşeli. Presupun că n-am fost nici eu chiar un înger!
Dave: Woaw! Mi-aş dori să fi adus cu mine un reportofon să înregistrez
această declaraţie istorică! Această recunoaştere va face mai multă istorie decât a
făcut-o vreodată bătălia de la Bull Run. Dar, ai dreptate, şi eu, pot să văd cum de am
făcut acele mişcări idioate. Şi cum de ai reacţionat atât de neangelic! Dacă, în schimb,
ne-am petrece, timpul în care ne acuzăm reciproc şi în care îi acuzăm pe alţii,
gândindu-ne la problemele noastre reale, am ajunge mult mai departe cu rezolvarea
lor!
Terapeutul: Aţi văzut! De-abia aţi închis robinetul cu acuzări şi blamări şi aţi şi
început să vă simţiţi mai bine în legătură cu voi şi între voi. Acum, hai să facem în aşa
fel încât, lucrând mai mult asupra acestei probleme, să ajungeţi să vă acuzaţi mai
puţin şi să vă rezolvaţi mai mult problemele din viitor – caz în care dacă veţi mai avea
câteva dezacorduri adevărate, ele nu vor mai părea imposibil de rezolvat.
Lucru ce s-a dovedit a fi adevărat. După câteva luni, după ce Dave a reuşit să
îşi facă rost de un alt loc de muncă într-un oraş de mărime medie, după ce a cumpărat
(cu acordul deplin a lui Karen) o casă mică, şi a reuşit să nu mai bea alcool aproape
deloc, am primit această scrisoare de la Karen: „Dave, este încântat de noul lui loc de
muncă. Dacă nu i-aţi citit ultimele articole cu privire la Jim Crowish şi situaţia din
Nord, anunţaţi-mă, şi cu modestie, vă voi trimite, şi dumneavoastră, prin poştă copii
după articole. Casa pare minunată. Copii, Dave şi cu mine ne-am făcut deja mulţi
prieteni buni. Copiilor le place şcoala de aici. Îmi place casa şi cartierul în care stăm.
Şi, cu toate că mai avem, probabil, câteva idei preconcepute, se pare că totuşi ne
placem unul pe altul. Ce spuneaţi dumneavoastră despre acuzare? N-am auzit
niciodată acest cuvânt. Mulţumiri şi gânduri bune.”
Nu vrem să vă lăsăm cu impresia că majoritatea cazurilor de consiliere
maritală se rezolvă atât de repede, doar prin faptul că îi învăţăm pe ambii parteneri
ABC-ul tulburărilor emoţionale şi prin faptul că îi facem să îşi schimbe B-urile sau
sistemul lor de credinţe. Acest lucru ar fi plăcut! – dar din păcate nu este adevărat. Pur
şi simplu, multe cupluri nu vor recunoaşte faptul că ei sunt cei care îşi crează
problemele afective, şi persistă asupra ideii că partenerul lor îi face să aibă aceste
probleme afective. Alţii admit faptul că ei sunt cei care îşi crează propriile emoţii
negative, dar consideră că este foarte greu să-şi schimbe credinţele. Fireşte, că în
astfel de cărţi, precum şi cea de faţă, vă prezentăm acele cazuri, în care clienţii au
observat repede modelul ABC din REBT şi au lucrat din greu pentru a se schimba. În
orice caz, nu fiţi uimiţi, dacă şi dumneavoastră aveţi dificultăţi în a vă urmări, cu
atenţie, credinţele iraţionale şi în a vi le schimba. Aproape majoritatea oamenilor
reuşesc foarte uşor să gândească, în mod iraţional, cu privire la ei şi la partenerii lor,
şi s-ar putea să aveţi nevoie de o serioasă terapie şi de auto-practică înainte de-a putea
începe să gândiţi mai corect şi să vă comportaţi mai raţional, de unul singur sau alături
de partenerul la care ţineţi.
Ce puteţi, astfel, face pentru a deveni conştienţi de faptul că vă culpabilizaţi pe
dumneavoastră şi pe ceilalţi? Şi ce puteţi face pentru a vă aborda şi provoca credinţele
iraţionale, care se află în spatele acestor culpabilizări dăunătoare pe care vi le faceţi?
Iată câteva lucruri pe care le puteţi face:
1. Ori de câte ori vă simţiţi deprimaţi sau vinovaţi ar fi bine să recunoaşteţi
faptul că, probabil, la un anumit nivel, dumneavoastră vă culpabilizaţi, şi să încercaţi
să descoperiţi care sunt credinţele specifice care stau la baza acestora. În general,
probabil că vă spuneţi: (a) „Am făcut acest lucru în mod greşit” şi (b) „Prin urmare,

106
sunt o persoană rea sau necorespunzătoare.” Puteţi să vă schimbaţi aceste credinţe în:
(a) „Probabil că am acţionat, într-adevăr, în mod greşit,” (b) „Oamenii fac frecvent
lucrul acesta,” (c) „Ia să încerc, fără să mă mai condamn, să descopăr exact ceea ce
am greşit şi să mă corectez până data viitoare.”
2. Încercarea de a vă corecta greşelile, va fi, adesea, asemănătoare cu
încercarea pe care aţi face-o dacă v-aţi hotărâ să deveniţi buni pianişti. Puteţi să
cântaţi la pian, să respectaţi un regim alimentar, sau să vă corectaţi greşelile făcute în
trecut, doar prin muncă şi practică – forţându-vă, pur şi simplu, să urmaţi o nouă cale.
Astfel, dacă vă doriţi să fiţi morali, ar fi bine, ca pentru reuşita acestui lucru, să vă
forţaţi a fi responsabili faţă de ceilalţi. Şi să vă convingeţi că, deşi, pe termen scurt,
puteţi beneficia, de pe urma faptelor dumneavoastră iresponsabile, pe termen lung,
veţi câştiga mult mai multe satisfacţii, dacă vă comportaţi mai raţional.
Moralitatea raţională porneşte din interesele individuale şi sociale. Ea, nu
devine un obicei de-al dumneavoastră, prin faptul că vă spuneţi: „Am greşit; Sunt un
ticălos; prin urmare trebuie să mă opresc din a mai face lucruri greşite.” O dobândiţi
prin faptul că vă spuneţi şi credeţi următoarele, „Am greşit; Dacă persist în a greşi,
voi avea mereu rezultate negative, şi voi contribui la crearea unei lumi în care eu şi
alţi oameni nu am vrea să trăim; prin urmare ar fi bine să îmi schimb obiceiurile.” Şi
pentru a reuşi să nu vă mai culpabilizaţi, ar fi bine să folosiţi, în primul rând, Insight-
ul nr.1 – „Mă simt ca un păduche pentru că părinţii mei mi-au spus, în repetate
rânduri, că nu sunt bun de nimic, şi eu am acceptat acest lucru, fără să mă
împotrivesc.” Apoi, utilizaţi Insight-ul nr.2 – „Continui să cred în aceste prostii pentru
că acum aleg să cred în ele.” Urmaţi apoi cu Insight-ul nr.3 – „Ar fi bine să îmi
recunosc faptele imorale, dar să nu mă văd pe mine ca fiind o persoană groaznică şi
condamnabilă. Dacă lucrez şi acţionez împotriva credinţelor mele de culpabilizare,
voi putea să mă constrâng să mă comport într-un mod mai etic.”
3. Puteţi să învăţaţi să faceţi diferenţa dintre responsabilitate şi culpabilizarea
faptului că sunteţi iresponsabili. De cele mai multe ori, sunteţi, într-adevăr,
responsabili pentru comportamentul pe care îl aveţi, în sensul că dumneavoastră aţi
fost cei care l-aţi îndeplinit, şi că în mod teoretic, aţi fi putut evita să-l săvârşiţi. Dar,
faptul că aţi comis aceste fapte iresponsabile nu vă fac pe dumneavoastră a fi nişte
persoane lipsite de valoare.
4. Când vă daţi seama de faptul că sunteţi furioşi, identificaţi-vă cerinţele
absolutiste şi perfecţionismul. Dacă se întâmplă, doar să vă displacă sau vă deranjeze
reacţiile celorlalţi, înseamnă că aveţi emoţii negative adaptative. Înseamnă că
preferaţi ca oamenii să se comporte în mod diferit şi vă simţiţi frustraţi sau dezamăgiţi
atunci când nu se comportă aşa. În schimb, furia răsare din credinţa „Nu îmi place
ceea ce face Dick. Prin urmare, nu ar trebui să facă aşa.” Aţi putea crede, mai bine:
„Nu îmi place ceea ce face Dick; ia să văd cum aş putea să îl conving sau să îl ajut să
se comporte în alt mod.” Atunci când sunteţi furioşi, încercaţi să atentaţi la propriile
pretenţii pe care le aveţi şi forţaţi-vă – exact aşa cum auziţi, forţaţi-vă – să îl acceptaţi
pe Dick împreună cu comportamentele lui neplăcute, şi drept urmare să vă detaşaţi de
acuzaţiile pe care i le faceţi şi de furia pe care v-aţi creat-o. În orice caz, trebuie să
stabiliţi anumite limite şi să vă feriţi de Dick dacă şi când, acesta face abuz de
dumneavoastră.
Dacă, utilizaţi tehnicile menţionate mai sus, şi continuaţi să vă abordaţi şi să
vă disputaţi, în mod repetat, credinţele de culpabilizare pe care le aveţi asupra
dumneavoastră şi asupra celorlalţi, nu înseamnă că veţi sfârşi prin a deveni sfinţi sau
polianişti*.

107
Înseamnă că, veţi continua, în mai multe ocazii, să vă displacă profund
comportamentele dumneavoastră sau ale altora. Dar, veţi avea o şansă mult mai mare
de a schimba ceea ce vă displace, în loc de a vă fierbe în propriul suc. A greşi este
omeneşte; a-i ierta pe oameni şi pe dumneavoastră pentru comportamentele greşite
este raţional şi realist. Acceptaţi păcătosul, în timp ce consideraţi păcatul ca fiind
greşit şi distructiv. Încă o dată, evitaţi păcătoşii dacă abuzul acestora este suficient de
dăunător; şi acceptaţi-vă pe dumneavoastră, în timp ce depuneţi efort real, pentru
corectarea comportamentului greşit.
Să presupunem că, deşi, încercaţi să fiţi de acord cu toate mesajele de iertare,
faţă de sine şi faţă de ceilalţi, pe care noi (şi alţii) vi le transmitem cu bunăvoinţă, tot
vi se pare a fi aproape imposibil să le respectaţi. Înseamnă acest lucru că aţi putea fi
una dintre acele persoane care au înnăscute – ca să nu mai spunem, de asemenea, că
au fost crescute – cu o tendinţă puternică de culpabilizare? Sincer, aţi putea fi – cu
toate că acest lucru pare a fi extrem de rar. Dar, dacă aveţi într-adevăr o astfel de
tendinţă înnăscută, va trebuie să depuneţi mai mult efort decât restul „oamenilor
drăguţi” ca noi, pentru a le reduce. Şi, de cele mai multe ori, veţi reuşi să le reduceţi –
cu multă muncă şi practică. Da, m-u-n-c-ă. Da, p-r-a-c-t-i-c-ă.
Dacă, totuşi, mai aveţi încă dificultăţi, cu privire la reducerea acuzaţiilor pe
care le faceţi asupra dumneavoastră şi asupra celorlalţi, mergeţi pentru o evaluare
psihologică atentă, şi luaţi în considerare posibilitatea de a urma şedinţe de
psihoterapie sau, de a lua, posibil, medicaţie. Nu este niciodată, o ruşine, să aveţi
tulburări emoţionale serioase – este doar o problemă ce trebuie rezolvată. Aşa că nu
vă faceţi niciodată o părere negativă despre dumneavoastră – sau despre oricine
altcineva – pentru faptul că aveţi această problemă. Cu alte cuvinte, nu vă creaţi o
părere negativă despre dumneavoastră (nici nu vă culpabilizaţi şi nici nu vă
autoevaluaţi global negativ), indiferent ce s-ar întâmpla!

 (termenul de Poliana – personaj din cartea cu acelaşi nume –

denota la început o persoană foarte optimistă, care îşi menţine o
atitudine generoasă faţă de argumentele altor persoane, devenind
prin extensie, la un moment dat (contrar sensului real al cărţii), un
termen peiorativ pentru optimistul naiv care aşteaptă, întotdeauna,
ca oamenii să se manifeste cuviincios, în ciuda dovezilor contrare
solide).

108
Capitolul 13

Simţiţi-vă frustraţi, dar nu deprimaţi sau înfuriaţi

Nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii acestei planete, respectă, frecvent, o concepţie
necugetată, şi anume: că dacă sunt frustraţi ei trebuie să se simtă şi nenorociţi sau
deprimaţi. Chiar şi mulţi psihologi cred în faimoasa teorie a lui Dollard-Miller: că
frustrarea duce la agresivitate. Cât de greşit!
Teoria frustrare-agresivitate porneşte din credinţa iraţională nr. 4: Ideea că
dumneavoastră trebuie să vedeţi lucrurile ca fiind groaznice, teribile, oribile, şi
catastrofale atunci când sunteţi foarte frustraţi sau când sunteţi trataţi incorect.
Această idee este greşită din mai multe motive:
1. Cu toate că, poate fi foarte neplăcut, atunci când nu obţineţi ceea ce vreţi de
la viaţă, acest lucru nu poate fi şi catastrofal sau oribil, decât dacă îl vedeţi
dumneavoastră ca fiind aşa. Când lucrurile merg prost, puteţi alege să credeţi, „Nu îmi
place situaţia asta. Ia să văd ce pot face pentru a o schimba. Şi dacă nu o pot schimba
viaţa mea va fi dificilă, dar nu va fi, neaparat, groaznică.” Sau puteţi crede, „Nu îmi
place situaţia asta. Nu o suport! Mă înnebuneşte! În mod categoric nu ar trebui să fie
aşa! Pur şi simplu trebuie să se schimbe, altfel mi-e imposibil să fiu fericit.” Cea de-a
doua dintre aceste credinţe vă va face să vă simţiţi nefericiţi, să vă compătimiţi, să vă
simţiţi deprimaţi sau furioşi. Prima credinţă vă va conduce spre stări de frustrare şi de
părere de rău, şi nu neaparat spre descurajare sau furie.
2. Chiar dacă copiii nu tolerează, de obicei, frustrarea, adulţii pot, categoric, să
facă acest lucru. Copiii depind, în mare măsură, de mediul în care trăiesc. Ei nu pot
privi cu atâta uşurinţă spre viitor pentru a vedea faptul că, deşi acum sunt frustraţi, ei
nu se vor simţi aşa întotdeauna. Nu ne putem aştepta ca ei să gândească, în mod
filosofic, cu privire la restricţiile pe care le au. Nu este, însă, acelaşi caz şi la adulţi.
Adulţii pot să realizeze faptul că există un sfârşit pentru frustrările lor prezente; pot să
schimbe mediul în care trăiesc; pot să accepte faptul că există anumite dezavantaje în
viaţa lor, care în prezent nu pot fi schimbate.
3. Dacă vă lăsaţi puternic afectaţi de frustrările pe care le aveţi, vă va fi foarte
greu să găsiţi o soluţie pentru a le îndepărta. Cu cât vă cheltuiţi mai mult din timpul şi
energia dumneavoastră, lamentându-vă pentru soarta tristă pe care o aveţi, bombănind
împotriva lucrurilor frustrante, şi scrâşnind din dinţi de disperare, cu atât mai puţin vă
veţi mobiliza pentru a face faţă dificultăţilor. Chiar dacă aveţi dreptate cu privire la
modul injust în care ceilalţi vă tratează – de ce este acest lucru atât de teribil? Într-
adevăr, poate fi lipsit de etică. Dar poate cineva spune că oamenii nu trebuie în nici
un caz să se comporte injust? Poate că dumneavoastră!
4. În cazul în care frustrarea este inevitabilă şi constantă – de exemplu când vă
moare partenerul de viaţă – puteţi alege să vă lăsaţi afectaţi, pentru mult timp, din
cauza pierderii suferite. Aşadar, viaţa vă privează de prezenţa celui/celei iubite! Îl/o
vor aduce, plânsetele şi suspinele dumneavoastră, înapoi pe cel/cea iubit/ă? Prin faptul

109
că bombăniţi asupra soartei nedrepte vă simţiţi, într-adevăr, mai bine? De ce nu, mai
bine, aţi accepta, în mod matur inevitabilul, indiferent cât de neplăcut este acesta?
Înţelegem că este o situaţie deosebit de rea şi foarte tristă. Dar cum puteţi dovedi că
este şi groaznică, prin alt mod decât considerându-o aşa?
5. Aşa cum a formulat, în mod înţelept, Reinhold Niebuhr, ar fi mult mai
simplu şi mai bine dacă aţi accepta situaţiile neplăcute pe care nu le puteţi schimba.
REBT consideră că ceea ce există, există. Dacă include nenorociri şi frustrări, puteţi
să priviţi situaţia aceasta ca fiind nefavorabilă. Dar nu să o definiţi ca fiind
catastrofală şi groaznică! Atâta timp cât încă trăiţi, sunteţi stăpânii soartei
dumneavoastre emoţionale, conducătorii sufletelor dumneavoastră. Situaţiile
nefavorabile vă pot bloca şi distruge scopurile. Câteodată, ele pot chiar să vă spulbere
speranţele. Dar ele nu vă pot distruge pe deplin. Doar dumneavoastră vă puteţi ditruge
– dacă credeţi în faptul că ceea ce există trebuie cu necesitate să nu existe, sau că dacă
sunteţi împovăraţi de probleme, trebuie să vă simţiţi foarte deprimaţi.
Să privim câteva cazuri demonstrative. (A.E.) Mary M. Venea la fiecare
şedinţă, plângându-se de faptul că soţul ei nu o iubea, că nu îi oferea niciodată
lucrurile de care avea nevoie, şi că de aceea el era un ticălos bun de nimic. Din ceea
ce am observat eu, nemulţumirile ei erau parţial justificate. Tim nu era, în nici un caz,
cel mai bun soţ din lume, şi, cu siguranţă, majoritea soţiilor s-ar fi plâns de modul
grosolan şi neglijent, în care se comporta. Dar, chiar dacă am fost de acord cu Mary în
privinţa lui Tim, tot nu am consimţit ca ea să se plângă, în modul în care se plângea.
Şi atunci ea s-a întors împotriva mea.
„Dar fiţi atent,” a exclamat ea furioasă, „l-aţi văzut şi dumneavoastră pe Tim şi
aţi recunoscut că de, cele mai multe ori, se poartă urât cu mine – în special acum, în
perioada cât sunt însărcinată, când am nevoie de ajutorul lui şi mai mult. Cum puteţi
spune că nu am nici un drept să mă plâng?”
„Oh, dar nu am spus deloc lucrul acesta,” i-am răspuns pe un ton calm. „Ai tot
dreptul din lume să te plângi, dacă asta vrei să faci – aşa cum ai tot dreptul din lume
să te sinucizi, dacă vrei acest lucru să-l faci. Şi, dacă continui să te tot plângi, aşa cum
ai făcut pe parcursul ultimelor noastre şedinţe, tot la fel de bine ai putea face să îţi tai
gâtul. Pentru că ceea ce faci este echivalentul acestui lucru. Îţi creşti, pur şi simplu,
tensiunea. Ce bine îţi poate face acest lucru ţie, şi copilului, care se află înăuntrul
tău?”
„Dar se pare că nu înţelegeţi. El mă face să fiu nefericită. El este cel care se tot
comportă urât, nu eu.”
„Adevărat: el se comportă urât. Dar tu te comporţi şi mai rău – cu tine însăţi.
Cu atât mai mult cu cât el nu îţi face nici un bine, tu ar trebui să te opreşti din a-ţi mai
face şi tu rău. Comparativ cu răul pe care ţi-l tot faci ţie, el se comportă aproape ca un
înger. Deci, în realitate, cine continuă să îţi facă rău? Tu eşti aceea!”
„Dar, după cum văd eu lucrurile, problema este, cum pot să îl fac să nu se mai
comporte aşa?”
„Da – aşa cum vezi tu lucrurile. Dar problema, aşa cum o văd eu, implică, în
primul rând: Cum poţi tu să nu îţi mai faci ţie atât de mult rău? Şi apoi, probabil, vei
avea şansa să îl ajuţi şi pe el să se schimbe.”
„Ce vreţi să apuneţi? Cum îl va schimba pe el faptul că eu mă voi comporta
diferit?”
„Foarte simplu. Tu spui că Tim te iubeşte mai puţin decât ai vrea, şi se
comportă mult mai urât decât cum ai vrea tu să se comporte. Şi cu aceste specificări
sunt ce acord. Vorbind cu el, am observat şi eu, că nu te iubeşte prea mult şi că nu te
tratează prea frumos.”

110
 „Vedeţi! Până şi dumneavoastră sunteţi de acord că mă tratează urât.”
„Da, până şi eu sunt de acord. Dar cu cât te comporţi mai urât cu el, pentru că
te tratează atât de neglijent, cu atât mai mult va avea tendinţa să se comporte şi mai
rău. Şi cu cât îl cicăleşti mai tare pentru faptul că nu te iubeşte, cu atât mai puţin te va
iubi. Dacă chiar vrei ca el să se comporte mai bine – lucru pe care spui că îl vrei, dar
faţă de care nu depui nici un efort – ai putea, să îl iubeşti mai mult şi să îl cerţi mai
puţin – mai ales, atunci când se comportă urât. Pentru că dacă îi oferi dragoste şi
bunătate atunci când nu le merită ca urmare a comportamentelor sale, el se va gândi
că este posibil ca, într-adevăr, tu să îl iubeşti. Şi dacă atunci, el nu te iubeşte mai mult
şi nu se comportă mai frumos cu tine, mă tem că nimic, nu va funcţiona pentru ca tu
să îl câştigi de partea ta.”
„Dar, el a fost cel care a început să mă ofenseze!”
„Nu are importanţă. Dacă el se comportă urât cu tine, iar apoi tu îl tot rupi în
bucăţi pentru asta, se va comporta, în continuare, aşa cum s-a comportat şi până acum,
urât. De fapt, probabil, că el a şi uitat faptul că el a fost cel care te-a ofensat în primul
rând, şi va susţine, acum, că face acest lucru pentru că tu îl tot critici.”
„Exact aşa şi susţine!”
„Vezi! Aşa că nu ai cum să câştigi acest joc dacă îl tot joci în felul acesta. Dar
dacă îl joci în mod diferit, şi îi răspunzi la lipsa de afecţiune pe care ţi-o arată cu o
bunăvoinţă sporită, atunci ai măcar şansa de a câştiga ceva dragoste adevărată din
partea lui.”
„Dar este corect? Ar trebui să mă comport eu aşa, după ce el s-a comportat, tot
urât cu mine?”
„Nu, nu este corect. Dar, ce altceva crezi că poţi face pentru a câştiga mai
multă dragoste din partea lui Tim, altceva înafară de a-l condamna? Când te vei opri
cu toate cerinţele astea „trebuie-să-fie-corect”, şi vei începe să faci ceva pentru ca
viaţa ta să fie mai fericită?”
Ca de obicei, am avut dificultăţi serioase cu această clientă, şi de câteva ori, a
fost pe punctul de-a încheia terapia. Dar, după multe insistări, am câştigat, într-un
final, şi Mary a încercat timp de câteva săptămâni să îi ofere lui Tim mai multă
dragoste şi mai puţină aversiune verbală, în ciuda comportamentului lui grosolan. S-a
întâmplat, apoi, aproape un miracol.
„Nu înţeleg cum l-aţi putut descifra pe Tim atât de bine,” mi-a spus ea, „dar aţi
nimerit la fix. Timp de zece zile s-a comportat ca şi cel mai mare păduche din lume, a
refuzat să mă ajute cu orice muncă grea din casă, a stat târziu prin oraş aproape în
fiecare seară, şi chiar a făcut nişte aluzii cu privire la faptul că-şi va relua relaţia cu
una dintre fostele lui prietene. Dar cu toate că la început, am crezut că mor, am
scrâşnit din dinţi, şi m-am gândit (exact aşa cum v-am auzit pe dumneavoastră
spunându-mi de atâtea ori), `Bine, deci se poartă în continuare necizelat. Ce situaţie
neplăcută! Dar nu mă va ucide. Nu îmi place, dar asta nu înseamnă că trebuie să plâng
toată noaptea din cauza asta; şi de altfel, pot să plec oricând dacă el începe să devină
prea abuziv.` Nu i-am spus nici un cuvânt, am făcut mai mult decât credeam că pot
face, pentru ca lucrurile să fie plăcute, şi în loc să bat în retragere din punct de vedere
sexual, m-am decis să mă extind şi mai mult decât de obicei. Ei, trebuia să fi văzut ce
schimbare rapidă! Acum, vine în fiecare seară devreme acasă, câteodată îmi aduce
chiar şi flori, şi este atât de vioi încât nu îmi vine să cred; practic, a devenit o altă
persoană. O adevărată schimbare şi doar în câteva săptămâni! Trebuie să vă acord
stima meritată, domnule Ellis. De cum am început să fac ceva pentru a câştiga
dragostea pe care o vroiam de la Tim, am şi obţinut-o. A fost mult mai bine decât să
mă plâng tot timpul în legătură cu frustrarea mea`groaznică`!”

111
 Dacă comportamentul lui Tim nu s-ar fi îmbunătăţit nici după o perioadă de
timp rezonabilă, în ciuda eforturilor depuse de Mary, ar fi fost necesar, ca ea să-şi
spună, într-un final: „Cine are nevoie de aşa ceva!” – şi să se pregătească să plece de
lângă el.
Pentru a demonstra încă o dată, cum schimbarea concepţiei de viaţă îi ajută pe
oameni să îşi învingă tulburările, luaţi cazul lui Myra B, o clientă cu depresie severă.
Myra a venit să mă vadă (R.A.H.) după ce iubitul ei din ultimii doi ani, a rupt relaţia
şi s-a logodit cu o altă femeie mult mai tânără. Se simţea părăsită, şi susţinea ideea că
viaţa nu mai merită trăită, şi că nu ar putea niciodată să îşi înlocuiască iubitul. I-am
acordat înţelegere deplină, dar am considerat că dacă ea şi-ar spune alte lucruri mai
raţionale decât prostiile pe care şi le spunea, ar fi posibil, ca în timp să ajungă să
iubească un alt bărbat, la fel de intens, precum l-a iubit şi pe Stephen.
„Dar dumneavoastră nu păreţi a înţelege,” susţinea Myra, printre lacrimi.
„Stephen m-a părăsit. Nu numai că l-am iubit, dar mi-am planificat tot viitorul alături
de el. Nimic nu mai are sens acum. Orice încerc să fac, oriunde vreau să merg, orice
gând îmi vine în minte, nu reprezintă nimic pentru mine, dacă nu îl am pe el.” Şi şi-a
scufundat nasul, pentru a doisprezecea oară, în decursul acelei şedinţe, în pacheţelul ei
de şerveţele Kleenex.
„Păcat,” am spus. „Dar este evident că povestea s-a terminat. Relaţia ta cu el a
luat sfârşit. Nu este nici un dubiu în legătură cu asta. Sfârşită – terminată – pus capac
pe ea. La ce te ajută să fii deprimată în legătură cu asta? Cu siguranţă, nu te ajută să îl
aduci înapoi.”
„Ştiu. Dar, nu păreţi – ”
„Da, nu par să înţeleg. Dar să ştii că înţeleg; şi tu, mai mult ca sigur, eşti cea
care nu înţelegi. Nu înţelegi – sau, mai degrabă, aş spune că nu vrei să înţelegi – că s-a
terminat şi că nu poţi face nimic pentru a relua relaţia. Nu vrei să înţelegi, mai ales, că
lucrul cel mai logic pe care ar trebui să îl faci, ar fi să te gândeşti la ce altceva şi cine
altcineva te-ar putea interesa şi încânta. Nu are nici un rost să îţi repeţi la nesfârşit că
`viaţa ta este pustie fără Stephen` - făcând-o în acest fel să fie exact atât de pustie
precum spui tu că este. Dacă mi-aş spune, şi eu la nesfârşit, că viaţa nu are nici un rost
fără Jacqueline Kennedy, şi mi-aş tot repeta acest gând, m-aş simţi trist ca naiba în
legătură cu ea şi cu inutilul de mine, care pur şi simplu, nu poate trăi fără ea.”
„Dumneavoastră mă luaţi peste picior!”
„Da, te iau puţin peste picior” – o perspectivă mai bună decât ceea pe care ţi-o
tot faci tu: adică cea în care tu te faci harcea parcea. Şi nu crede că inventez lucrurile
astea, pe seama oamenilor care se simt deprimaţi, timp de mai mulţi ani, în urma unei
pierderi. Exact, zilele trecute, am avut la terapie, un bărbat în vârstă de cincizeci şi
patru de ani, care a început să plângă, la propriu, când a vorbit despre mama sa. Ştii
cu câţi ani în urmă a murit mama lui? În urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pentru el
murise doar în urmă cu o zi. Emoţie sinceră? Dragoste profundă pentru mama lui
iubită? Cu siguranţă. Dar, bietul om a păstrat-o vie timp de douăzeci şi cinci de ani,
spunându-şi, în mod regulat: `Mama a murit. Ce groaznic, ce cumplit! Ce femeie
bună, minunată, a fost ea, şi cât s-a sacrificat pentru mine! Şi acum e moartă – plecată
pentru totdeauna. Biata Mamă! Şi bietul de mine, cel fără de mamă! Cât de groaznic!
`”
„Ei, trebuie să recunoaşteţi,” şi Myra a început să zâmbească puţin printre
lacrimi, „că nu sunt, încă, chiar atât de rău.”
„Nu – nu încă. Dar, probabil că vei fi dacă continui să te hrăneşti cu aceste
prostii în legătură cu absolut necesarul Stephen, şi în legătură cu faptul că tu nu poţi
trăi fără el. Dacă vrei să urmezi exemplul nobil al clientului meu în vârstă de cincizeci

112
şi patru de ani şi al mamei lui răposate (şi al meu, binenţeles, cu răposata mea
Jacqueline Kennedy), sunt sigur, de fapt am convingerea fermă, că poţi continua să îţi
spui pentru următorii douăzeci şi cinci de ani, faptul că este o situaţie groaznică,
oribilă şi catastrofală, că Stephen te-a părăsit şi că ţi-a făcut viaţa nenorocită şi
complet stearpă. Şi chiar poţi avea o astfel de viaţă, dacă persişti în a-ţi spune astfel de
absurdităţi. Pe de altă parte, dacă te decizi ca în loc să te simţi mereu atât de
deprimată, ai vrea să-ţi poţi face viaţa mai interesantă şi mai frumoasă – ai putea
realiza acest lucru, dând naştere la gânduri mai raţionale şi învăţând a le creea şi a
acţiona în conformitate cu ele.”
„Dumneavoastră chiar daţi impresia de-a fi, o persoană aspră şi insensibilă. Vă
distraţi pe seama durererii mele sincere, comparând-o cu sentimentul unui om bolnav,
faţă de mama sa, şi cu ficţiunea dumneavoastră sarcastică, în care sunteţi îndurerat
după Jacqueline Kennedy.”
„Da, mă distrez pe seama ta, pentru că am constatat faptul că oamenilor le este
mai uşor să nu mai catastrofeze lucrurile, dacă glumesc pe seama necazurilor lor
exagerate. Faptul că te simţi tristă şi îndurerată, o perioadă, pentru că Stephen te-a
părăsit, este de înţeles. Şi, este raţional şi faptul că vrei să îţi examinezi – cu ajutorul
meu – comportamentele pe care le-ai fi putut face pentru a contribui la plecarea lui
Stephen. Dar, ca tu să stai, pur şi simplu, şi să îţi spui cât de oribil, şi cât de
catastrofal de devastator este faptul că nu îl mai ai pe dragul de Stephen lângă tine –
ei, acest lucru, nu are mai mult sens decât cele două exemple oferite de mine. Aşadar,
Stephen te-a părăsit. Ce poţi face tu acum, pentru a te bucura de viaţă, fără el lângă
tine? Nu te mai plânge de situaţiile nedrepte. Ele sunt aşa cum sunt. Să vedem ce poţi
face tu pentru a le îmbunătăţi.”
La un moment dat, după ce am continuat să o tot bat la cap pe Myra, în
legătură cu preocupările ei iraţionale faţă de pierderea suferită, s-a realizat o
schimbare în modul ei de a gândi şi de-a se simţi. A început, în curând, să-şi dezvolte
noi interese şi să practice noi activităţi. Viaţa a încetat să i se mai pară deşartă. Şi, nu
pentru că viaţa s-a schimbat în sine; ci pentru că ea a început să o interpreteze diferit.
Şi asta a făcut toată diferenţa din lume.
Ce puteţi face atunci când sunteţi puşi în faţa unor frustrări reale, posibile
nedreptăţi sau nenorociri seioase? Iată câteva modalităţi, cu ajutorul cărora puteţi
înfrunta dificultăţile prin care treceţi:
1. Atunci când trebuie să faceţi faţă situaţiilor frustrante, stabiliţi, în primul
rând, dacă aceste situaţii sunt, într-adevăr, dificile sau le definiţi dumneavoastră ca
fiind dificile. Stabiliţi dacă este, într-adevăr, aspectul dumneavoastră imperfect cel
care vă împiedică să atrageţi atenţia partenerilor potriviţi – sau sunteţi dumneavoastră,
datorită nevoii absurde de-a fi cea mai atractivă persoană din oraş, cea care vă sabotaţi
relaţiile? Au fost părinţii dumneavoastră cei care v-au împiedicat să urmaţi o anumită
carieră (prin faptul că şi-au manifestat opoziţia faţă de aceasta), – sau aţi fost
dumneavoastră cei care aţi renunţat prea uşor şi nu aţi insistat în ciuda opunerii lor,
folosindu-i probabil pe post de alibi pentru a vă ascunde posibilele frici de eşec? Ce
anume vă mai face să consideraţi că frustrările dumneavoastră sunt atât de groaznice,
din moment ce v-aţi neutralizat gândurile catastrofale? Provocatoare întrebare –
vedeţi!
2. Dacă trebuie să faceţi faţă unor frustrări intense, care nu pot fi nicicum
schimbate, atunci ar fi bine să le acceptaţi, aşa cum sunt. Da: nu cu amărăciune şi
disperare, ci cu demnitate şi eleganţă. Aşa cum a însemnat şi Epictet acum două mii
de ani: “Cine este cel care nu poate fi învins? Cel care, nu poate scăpa de inevitabil.”
Sidney Smith a formulat-o în felul acesta, “Dacă va trebui să mă târăsc, mă voi târâ,

113
satisfăcut; dacă va trebuie să zbor, voi zbura cu promptitudine; dar atâta timp cât pot
evita aceste lucruri, nu mă voi simţi niciodată complet nefericit.” Puteţi să duceţi
filosofia acceptării la cote iraţionale extreme. Dar, în limitele raţionale, puteţi
beneficia de pe urma ei.
3. Stabiliţi-vă prioritatea de-a vă înfrunta frustrările pe care le puteţi reduce
sau elimina. Gândirea raţională, nu vă lasă să capitulaţi în faţa vreunei situaţii dificile.
Nu cuprinde o filosofie de supunere sau de resemnare. În mare parte, vă sfătuieşte, să
acceptaţi inevitabilul doar atunci când acesta chiar este inevitabil – şi nu atunci când
puteţi schimba lucrurile. Din această privinţă, urmează învăţămintele Sfântului
Francis, ale lui Reinhold Niebuhr, a Alcoolicilor Anonimi, şi a mai multor filosofi
asiatici. Versiunea REBT spune: „Lasă-mă să îmi creez curajul şi forţa de a schimba
ceea ce pot schimba, seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba, şi înţelepciunea
de a putea face diferenţa.”
4. Întrebaţi-vă, ori de câte ori sunteţi foarte frustraţi, „Unde scrie că nu ar
trebui să fiu frustrat? Ar fi plăcut dacă nu aş fi. Dar sunt! Ghinion! Mă va omorâ
faptul că sunt frustrat? Prea puţin probabil. Mă va deranja şi necăji? S-ar putea! Iată,
un motiv în plus pentru care nu ar trebui să mă las deranjat sau necăjit – să nu mă las
afectatde faptul că sunt tulburat. Atunci voi avea doar două probleme în contul uneia!”
Cu alte cuvinte, acceptaţi faptul că frustrările şi iritările fac parte din viaţa normală a
oamenilor; că, în realitate, nimeni nu trăieşte fără a avea parte de ele; că ele nu sunt
catastrofale, decât în foarte puţine cazuri, şi că puteţi supravieţui foarte bine în ciuda
existenţei lor.”
Niciodată nu trebuie să vă lăsaţi deprimaţi din cauza dificultăţilor vieţii; iar
dacă nu mai insistaţi asupra faptului că ele nu trebuie în nici un caz să existe, vă veţi
simţii doar puternic supăraţi şi dezamăgiţi, şi nu îngroziţi şi deprimaţi. Dacă vă
deprimaţi la gândul că sunteţi deprimaţi, prin faptul că aveţi cerinţele iraţionale: „Nu
trebuie să mă simt deprimat! Este groaznic să mă plâng şi să fiu deprimat!”, ceea ce
puteţi face este să renunţaţi la cerinţele dumneavoastră absolutiste şi să reveniţi la
emoţia de părere de rău – fără să aveţi sentimente de aversiune faţă de dumneavoastră
– în legătură cu toleranţa scăzută la frustrare, pe care o aveţi.”
5. Cu cât sunt mai mari pierderile şi frustrările pe care le suferiţi, cu atât mai
filosofici puteţi fi faţă de ele. Nu fiţi de-acord cu marea majoritatea a oamenilor, care
consideră că, pe cât sunt mai mari nenorocirile lor, pe atât mai deprimaţi trebuie să se
simtă. Prostii! Cu cât sunt mai mari problemele cu atât mai mult veţi avea tendinţa de
a le regreta şi de a nu le putea suferi. Este adevărat! Dar nu trebuie să vă transformaţi
regretele şi antipatiile în depresie severă. Aceasta se formează din gândirea
dumneavoastră: (a) „Nu pot să am parte de persoana pe care o iubesc foarte mult sau
de împlinirea dorinţei mele măreţe. Ce păcat!” şi (b) „Pentru că nu pot să am ceea ce
îmi doresc foarte mult, şi pentru că am mare nevoie de acest lucru, viaţa mea este
groaznică, oribilă, catastrofală şi total nedreaptă. Aşa cum nu trebuie să fie!” În timp
ce prima dintre aceste două credinţe este una raţională, cea de-a doua este iraţională şi
distructivă. Ar fi bine să vi-o disputaţi şi să vi-o desfiinţaţi.
6. Atunci când aveţi diferite impedimente, cum ar fi durerile fizice pe care nu
le puteţi reduce, puteţi folosi, adesea, neglijarea senzaţiilor sau distragerea atenţiei.
Astfel, puteţi încerca să ignoraţi şi să uitaţi de durere sau de senzaţiile supărătoare;
sau puteţi să vă gândiţi intenţionat la ele; sau puteţi face altceva. Dacă, de exemplu
aveţi o durere de cap, puteţi utiliza mai multe metode; puteţi să încercaţi să uitaţi de
ea, în loc să vă tot gândiţi: „Dumnezeule, ce durere de cap groaznică! Cum pot să o
suport dacă persistă astfel?” Sau puteţi să vă gândiţi în mod intenţionat, la ceva plăcut
(cum ar fi la timpul agreabil pe care l-aţi petrecut cu o zi înainte sau la picnicul pe

114
care îl plănuiţi pentru duminica viitoare). Sau puteţi participa la anumite activităţi care
să vă distragă atenţia, cum ar fi şahul, cititul, sau pictatul. Pentru că nu vă veţi putea
îndepărta, cu uşurinţă, un stimul dureros, cel de-al doilea plan, acela în care vă
distrageţi în mod intenţionat atenţia cu alţi stimuli mai plăcuţi, este de obicei, cel mai
eficient.
Cu toate că, utilizarea metodei de distragere a atenţiei nu vă vindecă
tulburările şi nici nu vă rezolvă, fundamental, comportamentul dăunător, ea este
câteodată folositoare. Cu ani în urmă i-am (A.E.) observat avantajele când am
descoperit că îmi pot înlătura mare parte din durerea pe care o am când mi se fac
lucrări dentare, prin concentrarea intenţionată, în momentul în care dentistul îmi
umbla fără menajamente la dantură, asupra unor experienţe plăcute sau asupra
compunerii unor cântece. I-am învăţat pe câţiva dintre clienţii mei, care aveau oroare
de a merge la dentist, această tehnică, iar aceştia au folosit-o pentru a-şi minimaliza
durerea.
Mulţi ani mai târziu, când am fost spitalizat timp de o lună, după ce am căzut
de pe treptele unei scări slab luminate într-un hotel din Oklahoma City, am apelat din
nou la distragerea atenţiei pentru a-mi uşura ceva din durerea fizică. M-am focalizat
asupra fanteziilor plăcute; mi-am planificat diverse lucruri pe care aveam să le fac
odată ieşit din spital; am scris mare parte dintr-o ediţie revizuită a Ghidului unei vieţi
raţionale; şi mi-am găsit preocupări şi în alte privinţe. Nu pot spune că aceste
diversiuni mi-au eliminat complet suferinţa fizică, pentru că nu au făcut-o. Dar, cu
siguranţă, mi-au redus-o, şi în mare parte din zilele petrecute acolo, abia dacă am
simţit-o.
Utilizarea distragerii atenţiei poate avea efecte secundare nedorite, în sensul că
vă ajută să vă calmaţi doar temporar, şi nu să vă schimbaţi, într-adevăr, tulburările.
Disputele cu alţii, distracţiile sexuale, alcoolul, marihuana şi tranchilizantele vă pot
ajuta să vă „simţiţi bine” pentru moment, şi din această cauză să consideraţi că nu
trebuie să faceţi nimic altceva pentru a vă reduce anxietatea şi depresia. Tehnicile
utilizate în anumite terapii pot să se centreze, în primul rând, pe sentimentele pe care
le aveţi, şi vă pot ajuta să vă distrageţi atenţia de la emoţiile pe care le aveţi,
aducându-vă, astfel, satisfacţie imediată. Cu toate acestea, astfel de metode vă pot
ajuta, în mare parte, să vă simţiţi mai bine, şi nu să vă faceţi, de-a dreptul, bine.
Cu toate că tehnicile de distragere a atenţiei pot fi uneori folositoare, încercaţi
să nu le folosiţi tot timpul doar pentru a beneficia de un bine imediat. Nu vă aruncaţi,
în întregime în ele, evitând să vă atacaţi iraţionalităţile semnificative. Dar, dacă le
folosiţi, în mod raţional, în special pentru a vă combate durerile fizice şi iritările, ele
vă pot aduce beneficii reale.
Ca idee generală, nu există o cale uşoară, şi în acelaşi timp matură, de a face
faţă frustrărilor. Cea mai dificilă cale dintre toate, renunţarea extremă practicată de
martirii creştini, şi de membrii câtorva secte evlavioase, sunt prea dificile pentru
majoritatea oamenilor şi pot implica masochism şi excentricităţi. O măsură mai
echilibrată de acceptare a frustrărilor inevitabile este, de obicei, abordarea unui plan
mai înţelept.
Un bun exemplu, al modului dezirabil de însuşire a unei filosofii de auto-
disciplinare cu privire la frustrare, l-a reprezentat Ted. Când l-am (R.A.H.) cunoscut
pe Ted pentru prima dată, am descoperit că este unul dintre cei mai mari colecţionari
de nedreptăţi pe care l-am întâlnit vreodată – aparent din motive întemeiate, având în
vedere că familia lui înstărită îl trimisese în tabere şi la şcoli cu internat, încă de la
vârsta de opt ani. Ei păreau, să nu-l fi dorit niciodată, chiar din ziua în care se născuse.
Cei patru fraţi şi surori mai mari, mult mai doriţi decât el, reuşiseră să aibă un succes

115
remarcabil, dar el se lăsase în derivă, pierduse mai multe locuri de muncă, începuse să
consume alcool, şi era supărat foc pe lume şi pe modul în care aceasta îl tratase.
Ted, care citise mult în domeniul psihoterapiei, se aştepta ca eu să îl aşez pe o
canapea, să îi ascult, cu înţelegere, pentru următorii câţiva ani, povestea plină de
suferinţă, şi să îl îndemn să îşi exprime ostilitatea adânc înrădăcinată faţă de părinţii
lui şi faţă de alţi membrii ai familiei. Cu toate acestea, l-am păcălit, disputându-i rapid
stilul de colecţionar de nedreptăţi.
„Deci, părinţii tăi nu te iubesc,” i-am spus. „Te-au respins şi s-au comportat în
mod meschin cu tine. Bine: se acceptă! Dar ce sărăcie te face pe tine atât de supărat
acum? Ca şi copil, într-adevăr, ai avut o perioadă dificilă. Dar acum ai crescut – îţi
aminteşti? Aşa că, de ce continui să te compătimeşti pentru lucrurile de care nu ai avut
parte în perioada copilăriei tale? De ce să nu faci ceva constructiv, interesant, şi plăcut
cu viaţa ta prezentă? Ce stare de bine poţi să obţii dacă eşti mereu obsedat de actul
mârşav al părinţilor tăi de a te respinge la vârsta de opt ani? De vreme ce acum –
cronologic vorbind – eşti matur, hai să vedem dacă nu te putem convinge să ai şi
gânduri de om matur.”
Ted era vizibil luat pe nepregătite. „Dar, cu siguranţă, ştiţi –” a început el. „Cu
siguranţă, dumneavoastră, ca şi psiholog, sunteţi conştient de faptul că acest lucru nu
este uşor. Îmi închipui, chiar şi cu înţelegerea mea limitată cu privire la domeniul
dumneavoastră, că, în general, psihologii sunt de aceeaşi părere referitor la faptul că
odată respinsă la o vârstă timpurie, o persoană nu trece niciodată peste nevoia ei de
afecţiune – dacă nu cumva, probabil, cu ajutorul psihanalizei de lungă durată. Cred că
am nevoie de asta. De acel gen de lucruri despre care am citit, în care clientul, după o
lungă perioadă de timp, îşi eliberează trecutul, lucrând prin intermediul stărilor de
aversiune şi de frustrare pe care le-a simţit în trecut, pentru a conştientiza lucrurile
care continuă să îl supere. Dumneavoastră nu practicaţi tipul acela de psihanaliză?”
„Nu, nu mai practic acum. Obişnuiam să fac ceva asemănător cu ani în urmă,
când şi eu, la rândul meu, am fost impresionat de genul de cărţi pe care tocmai le-aţi
menţionat. Dar, cu cât am văzut mai mulţi oameni şi cu cât i-am pus să îşi retrăiască
mai intens experienţele trecute, repetând stările de ură violentă împotriva figurilor
parentale, cu atât mai clar am observat că acestea nu funcţionau. Lor le-a plăcut, în
mod categoric, şi s-au simţit bine prin faptul că îşi reconstituiau frustrările şi
ostilităţile lor timpurii. Dar, cu toate acestea, ei continuau să nu se vindece. Aşa că de
mulţi ani acum, în asociere cu terapeutul Albert Ellis din New York, am folosit o
abordare radical diferită a psihoterapiei. Şi cu toate că unora dintre clienţi nu li se pare
a fi la fel de dramatică sau la fel de agreabilă ca şi metodele pe care le făceam înainte,
oferă, cu siguranţă, rezultate incomparabil mai mari. Clienţii mei obişnuiau să mă
iubească la nebunie cât timp practicam vechiul sistem terapeutic. Acum, fie că mă
crezi sau nu, am ajuns să îi pot ajuta, într-adevăr, să se accepte pe ei înşişi.”
„Păi – ăă, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Dar nu credeţi, totuşi, că în cazurile
speciale, cum este al meu, deoarece am suferit atât de multă respingere din partea
părinţilor mei şi am înmagazinat, în trecut, atât de multe sentimente negative, ar trebui
să rezolv această situaţie, printr-o relaţie terapeutică de lungă durată, înainte de a
ajunge la un gen de abordare mai raţională, pe care dumneavoastră şi terapeutul Ellis
o accentuaţi?”
„Nu, nu cred deloc aşa ceva. Există o posibilitate, ca în decursul unei lungi
perioade de timp, psihanaliza să te ajute, să lucrezi prin intermediul sentimentelor tale
de respingere. Dar, probabilitatea cea mai mare este ca ea să nu te ajute. Pentru că
deşi, ai urmărit, cu atenţie, detaliile minunţioase, cu privire la ceea ce părinţi tăi ţi-au
spus sau ţi-au făcut la vârsta de doi şi trei ani, şi cum anume ai reacţionat tu la vorbele

116
şi faptele lor, tot ar trebui să îţi reconstruieşti filosofia ta prezentă cu privire la
respingere şi frustrare, şi să nu mai crezi în acele absurdităţi, pe care, după treizeci de
ani, încă ţi le tot spui.”
„La ce absurdităţi vă referiţi?”
„La acele absurdităţi pe care mi le-ai povestit pe parcursul primelor douăzeci
de minute şi pe care, evident, le mai susţii – şi anume, că acea respingere, în special
cea din partea părinţilor tăi, este groaznică. Că dacă nu te manifeşti cu supărare
împotriva ei, şi dacă nu reuşeşti să convingi, cumva, lumea, să îţi ofere acea viaţă pe
care tu încă consideri că ţi-o datorează, viaţa nu mai merită trăită şi atunci mai bine
bei până mori.”
„Dar, faptul că ai fost respins nu este un lucru foarte rău? Nu te face această
respingere să te simţi incredibil de deprimat?”
„Ba da, atunci când eşti copil – un copil care nu gândeşte corect şi nu se poate
apăra de unul singur. Dar acum tu poţi gândi corect şi te poţi apăra de unul singur –
chiar dacă nu faci acest lucru. Ai evitat, în mod splendid, toată viaţa ta, să îţi schimbi
atitudinile în legătură cu situaţiile frustrante, şi ai încercat doar să schimbi situaţiile în
sine – sau altminteri să fugi de ele. Îţi abandonezi locul de muncă care nu îţi place (în
loc să încerci să faci să fie mai agreabil), sau te laşi purtat dintr-un loc în altul (în loc
să faci tot posibilul pentru a profita la maximum de locul în care eşti). Şi, chiar şi în
acest moment, încerci să eviţi să-ţi înfrunţi frustrarea, îndemnându-mă pe mine să te
trec alene prin mai mulţi ani de psihanaliză. Care, tot ceea ce ar putea să îţi ofere, ar fi
şi mai mult timp pentru a te scălda în amărăciunea ta, în loc să faci ceva pentru a o
schimba, şi, pe lângă, ţi-ar mai îngădui şi plăcerea deosebită de a-i urâ pe ceilalţi, în
loc să priveşti înăuntrul tău şi să renunţi la aceste sentimente de ură inutile.”
„Deci, consideraţi că, în loc să înfrunt, problemele fundamentele din viaţa
mea, eu le evit?”
„Păi, nu faci aşa? Pe tine te interesează să vezi exact, în amănunţime, ceea ce
ţi-au făcut părinţii tăi, acum treizeci de ani, şi cum acele lucruri, adică ceea ce ei ţi-au
făcut atunci, te fac să te comporţi astăzi, în modul în care te comporţi. Dar, nu te
interesează, nici măcar pentru un moment, să vezi ceea ce tu faci, zi de zi, pentru a te
simţi atât de groaznic.”
„Şi ce trebuie să fac, dacă pot să vă întreb?”
„De ce nu te gândeşti şi vezi? Ar fi bine să vii la terapie, pentru asta. Şi
împreună vom descoperi credinţele tale iraţionale, pe care, te-ai obişnuit, să le ai, şi
care acum te fac să fii tulburat şi te menţin în această stare. Mai bine, decât să încerci
să afli ceea ce bieţii tăi părinţii tulburaţi ţi-au putut face cu ani în urmă.”
„Credinţe, pe care, m-am obişnuit, să le am?”
„Da, credinţe precum: `Oh, ce groaznic că am fost respins de părinţii mei şi că
am suferit datorită preferinţelor pe care le-au avut faţă de fraţii şi surorile mele! Cum
aş putea să realizez ceva în viaţă, când părinţii mei s-au purtat cu mine în acel mod
groaznic?` Nu vezi ce ridicole sunt aceste credinţe ale tale – să consideri că acţiunile
trecute ale părinţilor tăi, influenţează comportamentul tău prezent? Şi mai ai şi alte
credinţe precum, `Doamne, ce dificil este să stau pe propriile mele picioare şi să mă
lupt cu frustrările lumii acesteia! Viaţa nu ar trebui să se poarte în aşa hal cu mine!`
Nu observi, cum aceste idei îţi sporesc, în loc să îţi reducă iritările, pe care viaţa ţi le
oferă, de multe ori?”
„Hmm. Dumneavoastră adoptaţi o tactică total diferită de ceea ce era scris în
acele cărţi de psihanaliză, pe care le-am citit. Potrivit spuselor lor, dumneavoastră şi
prelegerile dumneavoastră, nu veţi ajunge suficient de adânc la gândurile mele

117
inconştiente, pentru a mă ajuta să îmi descifrez adevăratele probleme care îmi
cauzează această durere.”
„Bine – Dacă vrei să trăieşti conform spuselor unor cărţi, n-ai decât. Dacă vrei
să urmezi o psihanaliză `profundă`, de durată, aş fi bucuros să te trimit la unul din
prietenii mei care încă mai crede în genul acesta de lucruri şi va fi încântat să te pună
să parcurgi paşii terapiei pentru următorii şapte sau opt ani. Dar, la analiza finală, tot
va trebui să faci lucrurile pe calea cea grea, dacă doreşti, într-adevăr, să îţi schimbi
starea în care eşti, şi tot va trebui să îţi modifici filozofiile tale de viaţă (şi nu pe cele
ale părinţilor tăi!)!”
„Deci, credeţi că dacă mă apuc acum să lucrez serios, să accept ceea ce mi s-a
întâmplat în trecut, şi să nu mai continui să-mi acuz părinţii pentru felul în care s-au
comportat cu mine, îmi pot rezolva, atât problemele, într-un timp relativ scurt, cât şi
să mă înţeleg pe mine în profunzime?”
„Corect. Nu ai cum să te cunoşti mai profund decât dacă îţi înfrunţi filosofiile
fundamentale – indiferent când sau cum le-ai dobândit – şi dacă îţi dispuţi ideile
iraţionale, după care încă te ghidezi. Într-un cuvânt, filosofia ta este: `Am avut mari
greutăţi în trecut şi am suferit mai mult decât majoritatea oamenilor. De ce ar trebui să
mai tolerez, şi azi, alte lipsuri? De ce să nu mă consolez, pur şi simplu, pentru restul
vieţii mele, cu ura justificată faţă de părinţii mei, şi să mă simt, astfel, mai bine?` O
filosofie cu adevărat fermecătoare – dar foarte inutilă. Când vei începe să te
maturizezi şi să îţi dezvolţi o atitudine mai realistă faţă de viaţă?”
„Sunteţi un om dur, domnule Harper. Dar încep să cred că duritatea
dumneavoastră îmi poate fi utilă. Ştiţi, acum, că m-aţi făcut să mă gândesc la asta, îmi
dau seama că totul părea puţin prea uşor, puţin prea bine, când citeam cum John Smith
sau Joe Blow, după ani de zile de stat pe canapea, au văzut dintr-o dată rezolvarea,
recunoscând că toată viaţa lor doriseră, de fapt, să ia locul tatălui lor pentru a ajunge
în pat cu mama lor, după care şi-au pierdut brusc, toate simptomele nevrotice. Cred că
m-am aşteptat, într-adevăr, la magie. Am vrut ca dumneavoastră sau oricare terapeut
să mă vindece, bietul de mine, în mod pasiv, în timp ce eu să nu fi ridicat nici un
deget. Aveţi dreptate: O terapie de genul acela, m-ar ţine la adăpost, oferindu-mi, o
scuză bună, timp de ani de zile, de a nu mă schimba.
Am un prieten Jim, care face de mulţi ani, o astfel de terapie. Merge cu
regularitate la analistul său, de patru sau cinci ori pe săptămână, şi îl sună mereu la
telefon ori de câte ori are vreo mică dificultate. Dar, de aceea tot bea ca un câine. Şi
de câte ori îl întreb cum merge treaba cu terapia, îmi spune: `Bine, foarte bine.
Continuăm să pătrundem tot mai adânc de fiecare dată. Foarte adânc. Într-una din
zilele astea vom atinge nivelul cel mai adânc şi atunci voi şti ce se află dedesuptul
tuturor problemelor mele şi nu voi mai fi blocat în stare asta.` Dar, îmi dau seama
acum, din ceea ce tocmai mi-aţi spus, că nu există nici un `nivel cel mai adânc` pentru
cineva ca Jim. El, pur şi simplu, nu vrea să se simtă mai bine – pentru că asta ar
însemna să depună un efort real pentru a se schimba.”
„Exact. Atâta timp cât merge cu reguralitate, să se analizeze, dar nu să
privească la credinţele sale iraţionale şi nu să lucreze, de îi sar capacele pentru a şi le
schimba, are cea mai bună scuză din lume, pentru a nu se însănătoşi. Dar el este cel
care are această problemă. Ce vei face tu, în schimb, în legătură cu credinţele tale
aberante?”
„Nu vreau să vă promit nimic, domnule Harper, pentru că am mai făcut
promisiuni în trecut, şi mie şi altora, şi le-am încălcat pe toate. Dar, pot să vă spun că
am în vedere acest lucru: De data aceasta voi încerca, chiar voi încerca. Voi încerca să
privesc cu mai multă atenţie înăuntrul meu – sau aşa cum vă tot exprimaţi

118
dumneavoastră, să privesc mai atent la credinţele mele. Cred că mi-au ajuns pentru
restul vieţii mele, aceste auto-compătimiri, aceste prostii de genul uite-ce-copil-
îngrozitor-de-neglijat-am-fost. Cred că voi încerca, o vreme, direcţia pe care
dumneavoastră mi-aţi sugerat-o, şi vom vedea ce se va întâmpla.”
Şi Ted chiar a încercat, pentru următoarele câteva luni, să îşi observe propriile
credinţe şi să descopere greşelile pe care le-a făcut el (mai degrabă decât cele pe care
le-a făcut părinţii lui). Consumul de alcool s-a redus considerabil. Pentru prima dată
în viaţa lui, s-a gândit să se stabilească într-un singur loc. La vârsta de treizeci şi şase
de ani, s-a întors înapoi la şcoală şi a început să se pregătească pentru profesia de
inginer electronist, singura cu care cochetase de ani de zile, dar pentru care nu
depusese nici un efort. Nu şi-a vindecat niciodată complet toleranţa lui scăzută la
frustrare. Dar cu toate că, a mai experimentat multe alte frustrări, atitudinea lui faţă de
ele s-a schimbat enorm şi înverşunările lui împotriva nedreptăţilor zilei de ieri şi de
azi, au încetat aproape cu desăvârşire.
Cazul prezentat anterior, înregistrat în urmă cu mai mulţi ani, este
reprezentativ pentru mulţi oameni care ar prefera, mai degrabă, să privească la
trecutul lor, şi nu la gândurile şi acţiunile lor prezente, pentru a găsi un răspuns, care
să îi facă să se simtă dintr-o dată mai bine. Abordările istorice ale terapiei se menţin
populare, parţial pentru că oamenii care cred sincer în ele, pot să evite să îşi asume
responsabilitatea deplină pentru comportamentele lor actuale şi pot să evite depunerea
unui I real pentru schimbarea lor. Ei doresc să creadă că atunci când ajung să ştie că
fac lucruri neplăcute, ei îşi pot manevra cu uşurinţă şi frustrările. În ciuda acestor
aşteptări, reversul situaţiei este, de cele mai multe ori, adevărat: Cu cât vă forţaţi mai
mult să vă angajaţi în preocupări frustrante, dar productive (cum ar fi studiul), cu atât
mai mult veţi considera pe urmă, că aceste preocupări sunt uşoare şi plăcute.
Diferite tipuri de astfel de eschivări sunt furnizate şi de Terapia Reichiană,
Primală, şi alte diverse tipuri de terapii prin ţipăt şi terapii orientate spre emoţii.
Persoanelor cu tulburări, li se comunică, în primul rând, faptul că părinţii lor i-au
„rănit” şi i-au „înfuriat” în perioada copilăriei lor timpurii, că încă mai poartă cu ei
cicatricele acestor „dureri”, că ei trebuie să reexperimenteze, pe deplin, aceste
evenimente trecute şi prin această modalitate să şi le scoată din sistem. În realitate,
aceşti oameni, aleg, în parte, încă de tineri, să se simtă foarte răniţi sau foarte furioşi;
şi aleg şi acum, când sunt mari, să pretindă faptul că lumea trebuie să fie un loc mai
bun şi mai iubitor.
Oamenii care sunt devotaţi terapiilor prin ţipăt, nu ajung să se maturizeze în
privinţa cauzelor problemelor lor, deoarece ei continuă să insiste asupra faptului că, a
fi lipsit de afecţiune, este groaznic şi catastrofal. Ei continuă să aibă, de multe ori,
accese de furie asemănătoare cu cele ale unui copil în vârstă de doi ani, şi să se
compătimească pentru faptul că le au. Ei îşi scad şansele de a-şi reduce toleranţa
scăzută la frustrare, şi pot să ajungă să îşi menţină acest comportament copilăros toată
viaţa lor.
Acest lucru nu sugerează faptul că terapiile expresive nu au nici o valoare,
dimpotrivă ele ajută câteodată. Deoarece, în timp ce vă exprimaţi sentimentele de
durere şi mânie, puteţi să vă observaţi şi credinţele iraţionale pe care le folosiţi pentru
a vă crea aceste stări, şi vă puteţi schimba, astfel, în mod constructiv aceste credinţe.
Exprimarea şi dezvăluirea sentimentelor dumneavoastră poate reprezenta o parte
importantă din terapie – dacă este însoţită şi de o serie de metode REBT care să vă
înveţe cum să gândiţi şi să acţionaţi, astfel încât să vă simţiţi şi să vă comportaţi mai
maturi şi mai satisfăcuţi.

119
Capitolul 14

Controlul propriului destin emoţional

Majoritatea oamenilor consumă atât de mult timp şi energie proprie, în încercarea de a

atinge imposibilul – să schimbe şi să controleze acţiunile celorlalţi – încât ei
consideră, în mod greşit, că nu pot să realizeze un scop foarte posibil – să îşi schimbe
propriile gânduri şi acţiuni. Ei suţin cu fermitate şi rareori pun sub semnul întrebării,
ceea ce noi numim, credinţa iraţională nr. 5: Ideea că trebuie să vă simţiţi nefericiţi
atunci când aveţi parte de experienţe tensionate sau dificile; că aveţi posibilităţi
reduse de control asupra lor, şi că nu vă puteţi schimba emoţiile dezadaptative.
Această idee nu are prea mult sens din mai multe motive. Unul ar fi că
oamenii şi evenimentele externe pot, în cel mai rău caz, să vă dăuneze fizic sau să vă
cauzeze diferite tipuri de discomfort şi lipsuri. Mare parte din durerea pe care acestea
vi le `cauzează` (îndeosebi emoţiile de groază, panică, ruşine, vină, şi ostilitate), se
creează pentru că luaţi prea în serios criticile şi respingerile oamenilor, fiind
încredinţaţi că nu puteţi suporta dezaprobările lor, şi că disputele şi neplăcerile sunt
lucruri groaznice.
Până şi rănile fizice provocate de mediul exterior – cum se întâmplă în cazul în
care un ghiveci cade din întâmplare şi vă zdrobeşte degetul de la picior – nu vă vor
cauza suferinţă mare dacă acceptaţi în mod filosofic neplăcerile leziunii pe care o
aveţi şi dacă nu vă spuneţi în mod repetat: “Oh, ce groaznic! Oh ce îngrozitor este să
ai durerea aceasta!” Sigur, că nu aveţi un control deplin în această privinţă. Deoarece,
anumite evenimente externe prin care treceţi, vă cauzează o cantitate mare de
neplăcere şi discomfort, indiferent cât de filosofici aţi încerca să fiţi în legătură cu ele.
Aşa cum a remarcat odată Bertrand Russel, “Oricine susţine că fericirea vine, în
întregime, dinăuntrul nostru, ar trebui să fie constrâns să-şi petreacă treizeci şi şase de
ore îmbrăcat în zdrenţe şi pus în viscol, fără mâncare, pe o temperatură de sub zero
grade.”
Cu toate acestea, aveţi capacitatea remarcabilă de a vă diminua durerea fizică.
Şi aveţi capacitatea extraordinară, cu condiţia să vă folosiţi de ea, de a vă reduce
durerea emoţională dezadaptativă.
Sigur că nici faptul de-a vă controla tulburările pe care dumneavoastră vi le
creaţi, nu este un lucru uşor. Dimpotrivă, veţi constata că este foarte complicat să vă
lăsaţi tulburaţi, să nu vă uşuraţi cu nimic situaţia, şi să luaţi prea în serios cuvintele şi
faptele celorlalţi. Dar – oricât de normal vi se pare că este, să vă faceţi rău,
recompensa mai mare, pe termen lung, vine prin faptul că vă disciplinaţi să nu mai
faceţi aşa.
Luaţi, de exemplu, această formulare obişnuită: “Jerry m-a făcut idiot, şi m-a
rănit mult prin faptul că mi-a spus aşa.”
Atunci când unul dintre clienţii noştrii fac o astfel de declaraţie, noi obiectăm
astfel: “Jerry nu ar fi putut cum să te rănească prin faptul că te-a făcut idiot. Aşa cum

120
nici cuvintele lui nu ar fi putut face acest lucru. Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a fost
că odată ce ai auzit aceste cuvinte, tu te-ai rănit pe tine, prin faptul că ţi-ai spus ceva
de genul: `Oh, ce îngrozitor din partea lui Jerry să îmi spună idiot! Nu sunt idiot, şi nu
ar trebui să îmi spună aşa!` Sau: `Oh, ce groaznic! Poate că, într-adevăr, m-am purtat
ca un idiot şi el a văzut asta! Ce groaznic că sunt atât de prost!` Nu cuvintele lui Jerry,
ci credinţele tale în legătură cu aceste cuvinte, te fac să te simţi `rănit.` Pentru că ai
putea, în schimb, să îţi spui, `Jerry consideră că sunt idiot. Probabil că are nişte idei
preconcepute în legătură cu mine. Iar, dacă are, dreptate cu privire la comportamentul
meu, atunci ar trebui să mă manifest într-o manieră mai puţin stupidă. În orice caz,
Jerry face o suprageneralizare atunci când spune că sunt idiot. Pentru că dacă aş fi, ar
trebui să mă comport întotdeauna în mod idiot. Iar el insinuează faptul că aş fi o
persoană inadecvată, tocmai pentru că mă comport idiot. Probabil că mă comport de
multe ori în felul acesta. Dar, chiar şi aşa nu voi fi niciodată o persoană idioată.`”
De asemenea, clienţii fac, frecvent, astfel de observaţii: “Nu pot să suport
când văd că lucrurile merg prost.”
Din nou, obiectăm, astfel: “Ce vrei să spui prin faptul că nu poţi să suporţi?
Bineânţeles că poţi! Poate vrei să spui, că refuzi să suporţi lucrurile acestea – prin
faptul că fugi de problemă – când ai putea, probabil, să stai şi să le rezolvi. Sau poate
că tu îţi intensifici suferinţa în timp ce, totuşi, o suporţi – plângându-te cât de
groaznice sunt lucrurile şi cum ele nu ar trebui să fie aşa. Dar, bineânţeles că tu nu te
vei altera, doar, din cauza unor situaţii neplăcute. Este clar, că le poţi îndura. Acum,
ce-ar fi să priveşti atent la aceste prostii pe care ţi le tot spui, să iei hotărârea că poţi
accepta cu eleganţă aceste împrejurări nesatisfăcătoare, şi că poţi, de asemenea,
depune I pentru a le îmbunătăţi?”
De asemenea: Când spuneţi, “Nu pot să îmi controlez emoţiile,” vă referiţi, de
obicei, că exact acum, în acest moment precis, dumneavoastră v-aţi tulburat atât de
tare, încât sistemul dumneavoastră nervos autonom nu se mai află, temporar, într-o
stare bună şi că nu puteţi să îl controlaţi imediat. Adevărat. Bătăile inimii, reacţiile
organelor interne, şi faptul că transpiraţi vă pot bloca judecata. Dar, chiar şi atunci,
dacă v-aţi examina credinţele iraţionale cu care vă tulburaţi şi dacă v-aţi întrerupe
aceste credinţe, aţi descoperi că vă puteţi readuce emoţiile sub control – şi uneori,
chiar într-o perioadă de timp, surprinzător de scurtă.
Am (R.A.H.) lucrat cu Rick S., care şi-a consumat primele săptămâni de
terapie, stăruind asupra faptului că el nu poate să îşi controleze, nici cum, stările
profunde de depresie pentru că acestea îl copleşesc, înainte ca el să realizeze acest
lucru. Se simţise, odată, atât de puternic deprimat, încât considerase că nimic din ceea
ce ar face nu l-ar ajuta să lupte împotriva acestei stări grave.
“Înţeleg tot ce îmi spuneţi în legătură cu urmărirea credinţelor mele şi de a-mi
demonstra că eu îmi creez stările de depresie,” a spus Rick. “Dar, nu văd cum acest
lucru se întâmplă şi în cazul meu. În primul rând, trebuie să înţelegeţi faptul că eu îmi
cauzez, în mod inconştient stările depresive. Deci, cum pot eu atunci, în mod
conştient, să le observ, înainte ca ele să apară, şi să le şi opresc?”
“Nu poţi,” i-am spus. “Cel puţin, nu la început. Îţi poţi examina stările
depresive după ce ele au apărut, şi atunci să constaţi că tu ţi le-ai pricinuit prin faptul
că ai crezut în anumite cerinţe absolutiste iraţionale. Dacă eşti atent să găseşti aceste
cerinţe, mai mult ca sigur că le vei găsi – pentru că ele nu se compun din zeci de mii
de gânduri inconştiente pe care ţi le spui, ci din câteva iraţionalităţi de bază, pe care
poţi să le găseşti uşor dacă cunoşti principiile REBT.”
“Deci, dacă mă simt deprimat, indiferent din ce motiv inconştient, pot, cu toate
acestea, să mă opresc, chiar în mijlocul stării depresive, şi să îmi dovedesc că eu îmi

121
creez această stare. Şi, atunci pot, să îmi caut şi credinţele iraţionale, cu ajutorul
cărora, îmi cauzez starea.”
“Exact. Ţi se va părea o sarcină dificilă, mai ales la început; dar nu una pe care
să nu o poţi face. Ia un exemplu recent. Când te-ai simţit ultima dată deprimat?”
“Mmm. Staţi să mă gândesc. Păi, cam ieri. M-am trezit târziu duminica, am
citit ziarul, am ascultat puţin la radio, şi după aceea, m-am simţit, brusc, apatic şi
deprimat.”
“S-a mai întâmplat şi altceva în afară de faptul că ai citit ziarul şi ai ascultat la
radio, până în acel moment?”
“Nu, nu ceva de care să îmi amintesc. Să mă gândesc dacă s-a mai întâmplat
altceva. Nu – oh, da. Nimic special. M-am gândit să o sun pe femeia cu care mă
întâlnesc, Nancy, şi m-am decis apoi să nu o mai sun.”
“De ce te-ai decis să nu o mai suni?”
“Păi, în mod obişnuit mă întâlnesc cu ea în fiecare sâmbătă seara. Dar
alaltăieri a avut o întâlnire cu altcineva. Nu mi-a convenit, bineânţeles; dar din
moment ce nu vreau să mă căsătoresc cu ea, nu îi puteam interzice să nu meargă. În
orice caz, m-am gândit să o sun în duminica aceasta, să văd dacă ne puteam întâlni
mai târziu. Dar –” Rick a ezitat.
“Dar –?”
“Ei bine –. Ei bine, vedeţi, m-am întrebat dacă partenerul ei rămăsese oare
peste noapte la ea şi dacă, nu cumva, ea s-ar simţi stânjenită dacă aş suna-o chiar
atunci şi –”
“Oh! Dar, pare evident ceea ce ţi-ai putut spune pentru a-ţi pricinui starea
depresivă, nu-I aşa?”
“Mmm. Îmi dau seama ce vreţi să spuneţi. Mi-am spus, `Ei, dacă partenerul ei
se mai află încă acolo? Şi dacă a petrecut o noapte atît de plăcută alături de el încât nu
va mai vrea să mă mai vadă? Dacă a avut o performanţă, mai bună, decât mine, la pat?
Acest lucru ar fi groaznic!`”
“Da – cât se poate de evident. Ce lucru groaznic ar fi dacă el s-ar dovedi a fi
un amant mai bun decât tine, şi nu te-ar mai considera pe tine iubitul ei. Asta chiar că
te-ar face să araţi ca un prost! Nu ţi-ai spus ceva de genul acesta?”
“Cred că aţi nimerit, la ţanc. Exact aşa mi-am spus. Şi mi-a fost frică să o sun
– mi-a fost frică că voi afla despre reuşita lui. Mi-a fost frică că ea nu mă va mai
considera bun de nimic, şi că asta mi-ar demonstra că sunt, într-adevăr, lipsit de
valoare. Nu e de mirare că m-am deprimat!”
“Da – nu e de mirare. Acum, realizezi, cum – chiar şi dacă `inconştient` îţi
creezi o stare de deprimare – poţi să îţi aduci gândurile acelea `inconştiente` la nivelul
constiinţei; cât de repede poţi să le descoperi?”
“Prin simplul fapt de-a mă întreba în felul acesta, aşa cum am făcut împreună.
Prin faptul că îmi urmăresc ce tip de gândutri îmi fac, exact aşa cum mi-aţi tot arătat.
Atunci, înseamnă că prin `inconştient` mă refer la acele lucruri, la care nu mă uit prea
atent, dar pe care, totuşi, le gândesc. Aşa este?”
“Da. De obicei la asta ne referim când spunem inconştient. Ocazional,
probabil, că avem gânduri profund inconştiente – sau gânduri pe care ni le reprimăm
pentru că ne este ruşine să le recunoaştem. Aceasta a fost una dintre descoperirile lui
Freud – existenţa gândurilor şi emoţiilor reprimate. Însă, din păcate, el a mers prea
departe, şi a început să creadă că absolut toate gândurile inconştiente provin din
reprimări şi că noi suntem incapabili să ni le descoperim, cu uşurinţă. O greşeală!
Majoritatea gândurilor tale aşa numite inconştiente sunt accesibile conştiinţei tale –
dacă faci, cât de cât, nişte săpături după ele!”

122
 “Aşadar, dacă mă deprim inconştient, pot să descopăr destul de repede, de
obicei, ceea ce mi-am spus ca să îmi creez această stare şi pot, apoi, să ies, din nou,
din această stare?”
“Da – cu toate că, aşa cum am spus şi înainte, acest lucru va fi câteodată
dificil. Odată ce depresia ta se instalează, aşa cum ai observat şi tu înainte, nu simţi că
ai putea să ieşi din această stare; aproape că vrei să stai în starea, pe care o ai. Şi dacă
nu întrerupi această senzaţie, şi nu îţi cauţi, în mod activ credinţele de dedesubt, cu
ajutorul cărora ţi-ai creat starea depresivă, vei rămâne să fii nefericit. Deci, ai, într-un
anumit sens, posibilitatea de a alege între două rele – să rămâi deprimat sau să te
forţezi, în ciuda dispoziţiei tale, să lupţi împotriva depresiei, luând în considerare
lucrurile pe care le faci, pentru a o pricinui. O alegere dificilă, trebuie să recunosc.
Dar, dacă alegi răul cel mai mic – a-ţi observa stările depresive şi gândurile care se
află în spatele lor – filosofia de viaţă negativă ţi se va schimba, nu te vei mai simţi
deprimat, decât în foarte puţine cazuri, şi îţi va fi mult mai uşor să ieşi din starea ta
mizerabilă atunci când conştient sau inconştient îţi vei creea una dintre acestea.”
Rick a ascultat cu atenţie. Iar, la următoarea şedinţă a venit foarte bine dispus.
“Ei bine, domnule Harper,” a zis el, “se pare că am reuşit de data aceasta. Am intrat
din nou, în mod inconştient, într-una din acele depresii obişnuite, dar am reuşit să ies
din ea.”
“Foarte bine. Povesteşte-mi cum s-a întâmplat.”
“Păi, cam aşa. V-am povestit, săptămâna trecută, despre prietena mea Nancy,
şi de faptul că a ieşit cu un alt tip. M-am întâlnit din nou cu ea săptămâna asta, şi
înainte de a-mi da seama, am auzit-o spunând, `Rick, descreţeşte-ţi fruntea. Ce te face
să fii atât de posomorât? Araţi ca un cadavru!`”
“Dumnezeule! M-a izbit fix în plexul solar. Mi-am dat seama, imediat, că încă
mai meditam asupra a ceea ce se întâmplase cu o săptămână înainte şi că starea mea
ursuză era vizibilă. Aşa că, pe neaşteptate, m-am deprimat şi mai tare. În următoarele
cinci minute simţeam că îmi vine să mă spânzur.
Din fericire, însă, am auzit cuvintele dumneavoastră, răsunându-mi în ureche:
`Când începi să te simţi deprimat, întreabă-te ce ţi-ai spus pentru a te simţi deprimat.`
`Bine,` mi-am spus eu, `oare ce îmi tot spun de intru în această stare?` Şi aşa cum,
probabil v-aţi fi aşteptat, am descoperit imediat. În primul rând, mi-am dat seama că
îmi spuneam: `Uite că ea se întâlneşte din nou cu mine, dar cum pot să ştiu dacă ea
chiar îşi doreşte acest lucru? Poate că ar prefera să iasă cu celălalt tip cu care s-a
întâlnit săptămâna trecută. Doamne, ce lucru teribil dacă ea ar vrea să fie cu el în loc
de mine!` Iar apoi, odată ce a început să-mi facă observaţii pentru modul încruntat în
care priveam, mi-am spus: `Ei, asta pune capac la toate. Nu numai că îi place mai
mult de celălalt tip, dar crede şi faptul că eu sunt o acritură. După cum stau lucrurile,
cu siguranţă, nu va mai vrea, vreodată, să mă mai vadă. Şi asta, va demonstra, odată şi
pentru totdeauna, ce om de nimic sunt!`”
“Fără îndoială că te-ai muştruluit bine, nu-I aşa? O bună doză dublă!”
“Puteţi să mai spuneţi o dată asta. Mi-am făcut felul, nu glumă. Dar, de data
aceasta m-am prins – da, m-am prins, cu adevărat! `Uite ce ţi-ai spus!` m-am gândit.
`Exact aşa cum ţi-a atras atenţia doctorul Harper. Doamne, ce exagerări! Presupunând,
că ei chiar îi place de acest tip mai mult decât de mine – ce dovedeşte, cu adevărat,
acest lucru despre mine? Şi presupunând, că nu îi place faţa mea posomorâtă.
Înseamnă acest lucru, că sunt un idiot fără speranţă, care nu va fi, niciodată, capabil să
menţină o relaţie cu ea? Ce-ar fi, dacă m-aş oprii mai bine, acum, din a-mi tot spune
prostiile astea şi de-a încerca să fiu, din nou, cel dinainte. Atunci pot să îmi dau seama

123
exact dacă ea mă vrea pe mine sau pe celălalt. Şi dacă îl preferă pe el mai degrabă
decât pe mine, ghinion! Nu e nimic mortal. Pot să supravieţuiesc!`
Ei, vă vine să credeţi, domnule Harper? În mai puţin de cinci minute – oricât
ar părea de ciudat, am reuşit să îmi întrerup depresia. Înainte, ori de câte ori, intram în
această stare, urma apoi o perioadă plină de suferinţă, cu dureri de cap şi tot tacâmul.
Dar nu şi de data aceasta! În câteva minute, eram deja cu zâmbetul pe faţă şi glumind
cu Nancy. Am reuşit să petrecem ce-a mai frumoasă zi, pe care am avut-o vreodată
împreună, şi mi-a spus că nu mai vroia să-l vadă pe celălalt tip de-acum încolo, având
în vedere că se simţea atât de bine împreună cu mine. Ştiţi, domnule Harper, acum
chiar mă gândesc să mă căsăstoresc cu ea. Dar, acum, lucrul cel mai important este
ceea ce mi s-a întâmplat. Aţi spus, că îmi pot controla afurisita de depresie, şi că pot
să o distrug. Acesta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată!”
Acesta este modul în care o persoană, ca Rick, a învăţat să îşi observe propriile
gânduri, şi, la momentul potrivit, să îşi controleze stările de depresie. Alte tehnici pe
care le puteţi folosi sunt următoarele:
1. Când trebuie să faceţi faţă unor răni fizice, lipsuri, dureri, sau boli, puteţi
încerca să vă înlăturaţi sau să vă îmbunătăţiţi situaţia supărătoare. Dacă, nu puteţi,
acceptaţi-o dintr-o perspectivă filosofică şi încercaţi, cât de tare puteţi, să o ignoraţi
sau să vă distrageţi atenţia de la ea. În loc să vă spuneţi: “Ce lucru groaznic mi se
întâmplă!” puteţi să vă spuneţi, “Păcat că mă găsesc în această situaţie nefericită. Este
neplăcut! Dar nu este groaznic!”
2. Când vi se fac critici serioase, puteţi să vă întrebaţi, în primul rând, care
sunt motivele criticilor aduse şi cît de corecte sunt ele. Dacă credeţi că observaţiile lor
critice sunt justificate, puteţi încerca să vă schimbaţi comportamentul sau să vă
acceptaţi propriile slăbiciuni şi dezaprobările altora cu privire la ele.
3. Când vă simţi copleşiţi de anxietate, furie, depresie, sau vină, încercaţi să
conştientizaţi faptul că sunt propriile dumneavoastră credinţe iraţionale, cele care vă
crează, în mare parte, aceste sentimente, şi nu oamenii sau evenimentele din exterior.
Chiar şi când vă simţiţi copleşiţi de aceste emoţii, puteţi, totuşi, să vă examinaţi
propriile idei şi imagini, să vă descifraţi cerinţele absolutiste, pe care vi le formulaţi,
şi să vă disputaţi şi să vă provocaţi, aceste credinţe.
Sunteţi proprii dumneavoastră stăpâni. Nu puteţi să vă aşteptaţi la fericire
deplină, tot timpul. Privilegiul de a nu avea nici o durere fizică sau frustrare nu va
face parte din destinul dumneavoastră. Dar, vă puteţi reduce suferinţa mentală şi
emoţională – dacă vă gândiţi că puteţi face acest lucru şi dacă lucraţi pentru a vă
schimba sistemul de credinţe.
4. Vă puteţi controla, de asemenea, compulsiile care vă fac rău. Când vă
gândiţi că trebuie să fumaţi sau să mâncaţi prea mult, puteţi să vă disputaţi credinţa
care susţine că trebuie să vă faceţi pe plac, şi să acţionaţi să o schimbaţi într-o dorinţă
puternică, dar în faţa căreia puteţi rezista. Joseph Danish, în cartea sa, Stop Without
Quitting, demonstrează cum vă puteţi schimba până şi dorinţa de a fuma, forţându-vă,
în numeroase ocazii, să vă concentraţi asupra tuturor sensurilor importante ale
“fumatului” şi ale “renunţării.” Aşadar, de multe ori, dumneavoastră priviţi “fumatul”
ca fiind doar uşurare, relaxare, şi plăcere – şi nu reuşiţi să vă gândiţi la suferinţa,
costul, boala, şi moartea, care sunt, de asemenea, consecinţele acestei acţiuni. Dacă vă
îndreptaţi, în mod hotărât, atenţia asupra întregii game de semnificaţii pe care
“fumatul” o deţine, nu vă veţi mai gândi la fel de nepăsători la această activitate. În
REBT, utilizăm tehnica lui Danish, prin faptul că luăm în considerare întreaga analiză
de costuri şi beneficii a cuvintelor precum “fumat” şi “băut” şi vă ajutăm să o aplicaţi
în cazul diferitelor adicţii. Prin urmare, puteţi vedea, toate dezavantajele compulsiilor

124
dumneavoastră dăunătoare, precum şi avantajele reale pe care le presupune renunţarea
la acestea.

125
Capitolul 15

Cucerirea anxietăţii şi a panicii

Uneori, clienţii şi colegii noştrii, obiectează faptul că Terapia Raţional Emotivă şi

Comportamentală, nu are cum să funcţioneze şi în cazul anxietăţii. „Puteţi, afirma, pe
drept,” spun ei, „faptul că majoritatea problemelor emoţionale pornesc din credinţele
nostre iraţionale cu care ne hrănim, probleme pe care le putem înfrânge dacă ne
schimbăm aceste credinţe. Dar cum rămâne cu anxietatea? Cum, este posibil, să ne-o
controlăm, prin simpla disputare a premiselor noastre? Niciodată, nu veţi schimba
această trăsătură, care ne salvează vieţile, oricât de raţionali aţi fi.”
Aiurea! Gândind corect, puteţi, frecvent, să vă controlaţi anxietatea. Pentru că
aceasta decurge, în marea ei parte, din Credinţa Iraţională nr. 6: Ideea că dacă ceva
este periculos sau intimidant, trebuie, cu necesitate, să vă îngrijoraţi în legătură cu
această situaţie şi să încercaţi, în mod frenetic, să scăpaţi de ea.
Noi nu pretindem faptul că frica reală sau justificată nu îşi are rostul. Cu
siguranţă că îl are. Când vă pregătiţi să traversaţi o stradă aglomerată, ar fi bine să vă
preocupaţi de posibilitatea de a fi loviţi de o maşină, şi să fiţi destul de îngrijoraţi cu
privirea la siguranţa dumneavoastră. Frica de acest gen, este nu numai o tendinţă
umană naturală, dar de asemenea o necesitate de a vă conserva viaţa. Fără a avea
temeri sau îngrijorări adaptative în legătură cu siguranţa dumneavoastră, zilele pe care
le-aţi avea pe acest pământ nu ar fi foarte multe!
Cu toate acestea, frica şi anxietatea sau panica sunt cu totul diferite.
Anxietatea, aşa cum folosim termenul în această carte, constă în supraîngrijorări cu
privire la temeri exagerate sau inutile. Şi, deseori, nu are legătură cu răni fizice sau
boli, ci mai degrabă cu „leziuni” sau „vătămări” mentale. De fapt, mare parte din ceea
ce noi numim a fi anxietate, reprezintă supraîngrijorări în legătură cu ceea ce crede
cineva despre dumneavoastră. Şi acest gen de anxietate, alături de frica exagerată de
vătămare corporală, este, de obicei, dăunătoare pentru propria persoană, din mai multe
consideraţii:
1. Dacă ceva este cu adevărat periculos, puteţi lua în considerare două abordări
raţionale: În primul rând, stabiliţi dacă implică, într-adevăr, durere sau leziune. În al
doilea rând, dacă acesta este cazul, faceţi ceva concret pentru a reduce pericolul sau
(dacă nu puteţi face nimic) acceptaţi-l. Faptul că vă plângeţi sau că vă lamentaţi în
legătură cu starea de groază pe care, situaţia fioroasă o va aduce, nu va schimba nimic
şi nici nu vă va ajuta să vă pregătiţi mai bine pentru a-i face faţă. Dimpotrivă, cu cât
vă lăsaţi mai mult afectaţi de ea, cu atât mai puţin veţi fi capabil să înfruntaţi, cu
înţelepciune, adevăratul pericol.
2. Înafară de a vă lua toate precauţiile rezonabile pentru evitarea unor
nenorociri, precum accidentele şi bolile (cum ar fi accidentele aviatice sau cancerul),
în rest, nu mai puteţi face mare lucru, pentru a evita ca acestea să aibă loc. Fie că vă
vine să credeţi sau nu, îngijorarea, nu are nici o calitate magică de a împiedica
nenorocirile. Dimpotrivă, vă creşte şansele de a vă îmbolnăvi sau de a avea un

126
accident prin faptul că sunteţi înspăimântaţi. Cu cât vă îngrijoraţi mai mult că veţi
avea un accident grav de maşină, cu atât mai mari sunt şansele de a cauza o coliziune.
3. Se întâmplă să exageraţi, de multe ori, amplitudinea evenimentelor
neplăcute. Moartea, este, în mod obişnuit, cel mai rău lucru ce vi se poate întâmpla –
şi mai devreme sau mai târziu tot veţi muri. Dacă nu vă puteţi alina suferinţa
cumplită, pe care o înduraţi de o lungă perioadă de timp (ca şi în cazul în care aveţi
cancer şi medicamentele nu vă ajută să vă calmaţi durerea) puteţi alege să vă curmaţi
viaţa. În principiu, toate nenorocirile care ar putea avea loc – cum ar fi pierderea cuiva
drag sau a unui loc bun de muncă – sunt, atunci când se întâmplă, mult mai puţin
cumplite, decât v-aţi imaginat, în mod frenetic, că sunt. Ceea ce este cel mai rău în
legătură cu majoritatea “nenorocirilor” este faptul că aveţi convingeri exagerate cu
privire la cât sunt ele de “groaznice.”
Viaţa este neplăcută pentru toată lumea. Dar catastrofele adevărate (precum
faptul de a fi torturat sau de a fi martorul unei tragedii în urma căreia oamenii mor) se
întâmplă rareori, iar “înfricoşările” şi “spaimele” decurg din demonii imaginaţiei – pe
care ni-I creăm în minţile noastre şi pe care nu îi putem dovedi. Ceva care este
“groaznic” nu înseamnă ceva care este incredibil de regretabil sau ceva excepţional de
dezavantajos. Înseamnă (dacă vă studiaţi cu atenţie emoţiile) ceva pe care
dumneavoastră îl vedeţi ca fiind atât de rău, încât în mod absolut acesta nu trebuie să
existe. Se întâmplă, de multe ori, să îl vedeţi ca fiind un eveniment atât de nefericit,
doar pentru că îl exageraţi.
Mai mult decât atât, ceva “înfiorător” sau “groaznic,” înseamnă, de fapt, ceva
pe care dumneavoastră îl vedeţi ca fiind (a) extraordinar de rău şi (b) care nu ar trebui
în nici un caz să existe pentru că îl consideraţi foarte rău. Cu toate că puteţi demonstra
cu uşurinţă prima parte a acestei credinţe – si anume că pentru dumneavoastră această
întâmplare este deosebit de rea – nu o puteţi dovedi şi pe cea de-a doua: că, din
această cauză (că este o întâmplare deosebit de rea) ea nu trebuie să existe. Fireşte că,
dacă o lege a universului ar decide că evenimentele declanşatoare (de la punctul A) nu
trebuie să existe (convingerea dumneavoastră faţă de ele la punctul B), ele nu ar avea
cum să existe. Aşadar, atunci când susţineţi, în mod dogmatic, că astfel de întâmplări
nu ar trebui să aibă loc în ciuda faptului că ele, în mod vizibil (şi groaznic!) au loc,
credeţi în ceva imposibil. Dacă sunteţi realişti – şi încetaţi să mai inventaţi în mintea
dumneavoastră legi ale universului – puteţi ajunge să acceptaţi realitatea evidentă, şi
anume că ceea ce există, există – indiferent cât de neplăcut sau supărător consideraţi
dumneavoastră că este. În consecinţă, nimic nu este cu adevărat “groaznic,” “oribil,”
sau “catastrofal,” decât în mintea dumneavoastră creatoare de anxietate.
4. Îngrijorarea însăşi, reprezintă una dintre cele mai dureroase stări. Mulţi
oameni ar prefera să nu mai existe deloc, decât să “trăiască” în această agonie
continuă. Atunci când întâmpinaţi pericole reale, ar fi bine să le confuntaţi şi nu să vă
lăsaţi imaginaţia să creeze alte pericole suplimentare – panică – în legătură cu ele.
5. Lăsând la o parte posibilitatea unei leziuni fizice şi a unor lipsuri majore, vă
întrebăm aşa: de ce v-ar fi frică, vreodată, de ceva? Care va să zică, oamenii pot să nu
fie de acord cu dumneavoastră sau pot să vă antipatizeze. Care va să zică, unii dintre
ei vă pot boicota sau pot spune lucruri urâte despre dumneavoastră. Care va să zică,
vă pot păta reputaţia. Ghinion, dezavantajos, neplăcut! Atâta timp cât, pur şi simplu,
nu muriţi de foame, nu sunteţi la închisoare, sau nu suferiţi vreun rău fizic ca şi
rezultat al criticilor lor, de ce v-ar afecta atât de tare, rotiţele care se învârt în capul
lor? Dacă nu v-aţi mai îngrijora şi dacă aţi face ceva în legătură cu dezaprobările lor,
ar fi posibil chiar să le reduceţi. Dacă nu puteţi face nimic pentru a le opri, din nou,
ghinion. Aşadar, cărţile nu sunt în favoarea dumneavoastră! Dar, de ce să îngreunaţi,

127
atunci, şi mai tare, jocul vieţii, prin a vă nelinişti şi lamenta în legătură cu nedreptatea
lui. Faceţi ceva – nu staţi şi vă îngrijoraţi!
6. Cu toate că multe lucruri sunt înspăimântătoare pentru un copil mic, care
are foarte puţin control sau chiar deloc asupra destinului lui, dumneavoastră ca şi
adult, aveţi mult mai mult control şi puteţi, deseori, schimba situaţiile periculoase.
Dacă nu puteţi face lucrul acesta, puteţi, totuşi, învăţa să trăiţi fără a vă panica cu
privire la ele. Adulţii nu trebuie să îşi reactiveze în mod continuu fricile din copilărie.
Nu-I aşa?
Jane şi-a perpetuat, în mod absurd, fricile din copilărie. Când a avut şase ani, a
acceptat fără să protesteze cruzimea extremă a tatălui ei, care o pedepsea în mod aspru
pentru cea mai mică urmă de subminare a autorităţii lui. Considerând că nu merită un
tratament mai bun, s-a căsătorit, apoi, cu un bărbat la fel de sadic, şi a stat cu el timp
de zece ani, până când a început să sufere de o psihoză şi a fost internată într-un spital
de boli mintale.
Atât în perioada copilăriei cât şi în perioada primei ei căsnicii, Jane trecuse
prin spaime continue; dar acest lucru nu s-a întâmplat şi în perioada celei de-a doua
căsnicii a ei cu Sam. Găsise, în sfârşit, un partener blând şi plăcut. Cu toate acestea, se
simţea neobişnuit de tulburată şi s-a prezentat la terapie, într-o stare de panică
autentică. Având o diplomă în psihologie, a început să-mi descrie (A.E.) simptomele
sale, în nişte termeni oarecum sofisticaţi:
“ Am impresia că mă comport, mereu, exact ca şi câinele lui Pavlov. După câte
se pare, mă condiţionez să reacţionez faţă de orice persoană apropiată, cu frică şi
tremurături, cu submisivitate şi indignare subiacentă, şi continui să mă supun
aceleeaşi poveşti antice de condiţionare-răspuns. Cu toate că Sam este cel mai bun om
din lume, şi fetele mele adolescente sunt cuminţi ca nişte păpuşi, eu trăiesc într-o
permanentă frică. Sună clopoţelul chiar înainte de a veni friptura, şi, în curând, câinele
va saliva la mâncarea pe care ştie că o va primi. Ei, bine, sună clopoţelul pentru mine,
şi imediat mă veţi vedea că mă fac mică de tot de frică ce mi-e – cu toate că
tratamentul sadic de care am avut parte de la tatăl meu şi de la primul meu soţ nu mai
există acum. Simplul fapt că mă aflu în prezenţa unuia din membrii familiei mele, fie
că există sau nu clopoţel, şi eu şi încep să tremur.”
“Poate că arată ca o condiţionare pentru tine,” i-am spus, “dar simplul fapt că
foloseşti acel cuvânt `condiţionare`, îl face să fie atât de vag şi general încât în
realitate maschează cauzele adevărate ale panicii tale. Să privim mai de aproape la aşa
numitele tale procese condiţionate. În primul rând, spune-mi ce se întâmpla cu tatăl şi
cu primul tău soţ.”
“Se înfuriau foarte repede din nişte lucruri mărunte pe care le făceam sau nu le
făceam. Le observam furia şi vedeam că de fiecare dată şi-o manifestau la fel –
pedepsindu-mă, sever, pe mine. Bineânţeles că, pe urmă, ori de câte ori vedeam că
încep să se înfurie, mă temeam imediat de pedeapsa care urma să vină. Şi, în
momentul acela fie fugeam de-acasă, fie intram într-o stare de panică, fie le ceream să
mă bată odată pentru a scăpa cât mai repede de lucrul acela groaznic.”
“În regulă, pare o descriere foarte bună. Dar ai omis o parte foarte importantă
al acestui proces.”
“Care?”
“Ei bine, ai spus că atunci când ei deveneau furioşi, ştiai că vor abuza de tine;
şi intrai atunci într-o stare de panică. Dar partea a doua – partea în care ştiai că te vor
abuza – ai comentat-o prea uşor. Probabil că te referi, nu-I aşa, la faptul că îţi dădeai
rapid seama de furia lor şi apoi, într-o fracţiune de secundă, îţi spuneai ceva de genul:
`Oh, Cerurele mare! Iar începe să se enerveze pe mine din mai nimic. Oh, ce

128
groaznic! Oh, cât de nedrept! Sunt o sărmană nenorocită şi neputincioasă, pentru
faptul că am un tată (sau un soţ) care abuzează în felul acesta de mine, şi faţă de care
eu nu am nici o putere pentru a mă apăra!` Nu ţi-ai spus aşa, sau ceva de genul acesta,
atunci când îţi dădeai seama de furia tatălui sau a primului tău soţ?”
“Ba da, îmi spuneam. În special, când eram cu tatăl meu, îmi spuneam ce
groaznic este că am un astfel de tată, în timp ce Carol, prietena mea cea mai bună,
avea un tată atât de bun şi înţelegător, care nu ţipase niciodată la ea, şi nu o lovise sau
o pedepsise vreodată. M-am simţit atât de ruşinată să am un astfel de tată. Şi
consideram că familia mea este atât de groaznică, încât nici nu vroiam ca Carol sau
oricine altcineva să afle cât de rău se comportau ei cu mine.”
“Şi cu primul tău soţ?”
“Şi acolo, la fel. Doar că de data aceasta nu-mi mai era atât de ruşine de el, cât
de faptul că m-am căsătorit cu el. De câte ori se înfuria şi ştiam că o să mă lovească,
îmi spuneam, `Oh, cum am putut fi atât de proastă încât să mă căsătoresc cu el? Mai
ales, după ce am avut parte de acelaşi lucru şi acasă! Am plecat de-acasă şi am repetat,
de bună voie, aceeaşi greşeală. Şi acum continui să stau lângă el, când ar trebui să am
curajul să plec, chiar dacă ar trebui să muncesc pe rupte pentru a avea grijă de mine şi
de copii. Cum de am putut să fac lucrurile, în modul acesta atât de idiot!`”
“În regulă, atunci. Observi cum, avem aici, nu doar stimulul – furia tatălui şi a
primului tău soţ; şi răspunsul condiţionat – frica ta intensă de a fi abuzată; dar avem,
şi mai important, interpretările tale cu privire la cât de groaznică este furia lor. Puteai
să îţi fi spus, `Uite cum se înfurie din nou nebunul de taică-meu, şi mă va pedepsi iar
pe nedrept. Ei, păcat; dar pot să supravieţuiesc acestei pedepse şi, în cele din urmă,
voi creşte mare, voi pleca de lângă el şi nu voi mai trăi într-un mediu atât de violent.`
În schimb, tu ţi-ai spus, în mare parte, ceva de genul, `Datorită faptului că provin
dintr-o familie atât de nebună şi datorită faptului că sunt atât de slabă încât nu pot să
mă opun acestui uliu bătrân, care mă abuzează, nu sunt bună de nimic.` Iar, cu primul
tău soţ puteai să îţi fi spus ceva de genul, `Ghinion: Am făcut o greşeală prin faptul că
m-am căsătorit cu sadicul ăsta, dar sunt suficient de puternică pentru a pleca de lângă
el şi a-l lăsa cu gândurile lui nebune.` Dar, tu ţi-ai spus din nou: `Sunt o mizerabilă
pentru că am făcut greşeala teribilă de a mă căsători cu acest nemernic; şi acum sunt
prea slabă şi proastă pentru a pleca de lângă el. Asta dovedeşte cât de detestabilă sunt!
`”
“Dumneavoastră vreţi să spuneţi, atunci, că nici una din faptele tatălui meu sau
a soţului meu – furia lor urmată de abuzurile făcute – nu au fost cele care m-au
condiţionat să mă simt descurajată? Ci că propriile mele interpretări de auto-
culpabilizare în legătură cu faptele lor au făcut de fapt treaba asta?”
“Da, propriile tale interpretări parţial nejustificate. Pentru că fiind o fetiţă ai
suferit, într-adevăr, de pe urma atacurilor violente ale tatălui tău; şi indiferent ce ţi-ai
spus tu atunci, ai experimentat un pericol real, şi ai fi avut reacţii anormale dacă nu ţi-
ar fi fost deloc frică.”
“Dar, lucrurile au stat în mod diferit când m-am căsăstorit cu primul meu soţ.”
“Da. Şi cu el, ai avut, din nou, câteva motive pentru care frica ta să fie
justificată, întrucât se manifesta psihotic şi putea, în oricare din momentele lui de
furie să te omoare. Dar, aşa cum ai subliniat chiar tu, ai fi putut să îl părăseşti – lucru
pe care nu-l puteai face când erai o copilă în casa tatălui tău. Aşadar, mare parte din
aşa numita frică “condiţionată” pe care ai avut-o faţă de soţul tău ţi-ai creat-o singură:
Spunându-ţi în mod nejustificat că nu poţi face faţă situaţiei, că nu ar fi trebuit să te
căsătoreşti cu el, şi că eşti o proastă pentru că stai alături de el. Dacă ţi-ai fi comunicat
nişte credinţe mai raţionale, probabil că l-ai fi părăsit mult mai repede.”

129
 “Atunci `condiţionarea` este un fel de cuvânt de acoperire pentru ceea ce, în
mare parte, ne facem nouă înşine?”
“Da, de multe ori. În cazul lui Pavlov, nu uita că el, Pavlov, şi-a condiţionat
câinele din exterior. El avea control deplin asupra situaţiei în care câinii primeau sau
nu bucata de carne, când clopoţelul suna. La fel şi tatăl tău, o persoană mult mai mare
şi mai puternică decât tine, avea, în mare parte, control dacă tu aveai să primeşti sau
nu bătaie odată ce el se înfuria. Dar nu control deplin! Pentru că dacă tu ai fi avut o
concepţie diferită atunci când trăiai în casa tatălui tău – concepţie pe care, într-adevăr,
puţine fete o au – ai fi putut (spre deosebire de câinele lui Pavlov) să schimbi situaţia.
Prin urmare, ai fi putut pleca, de acasă, de cele mai multe ori când l-ai fi văzut furios.
Sau ai fi putut să îţi accepţi pedeapsa cu mai mult stoicism şi să nu te laşi prea mult
afectată de ea. Dar având, la acea vreme, o slabă filosofie de viaţă – pe care tatăl tău
te-a ajutat, probabil să ţi-o însuşeşti – te-ai supus, în mod pasiv, bătăilor lui, şi te-ai
acuzat pe tine pentru faptul că ai un astfel de tată şi pentru faptul că se comportă cu
tine atât de mânios. Cu toate că situaţia ta cuprindea elemente care îţi inspirau frică, tu
ai ajutat să devină cu adevărat terifiantă.”
“Înţeleg ce spuneţi. Şi, atunci, presupun, că în cazul primului meu soţ, m-am
comportat şi mai rău. Deoarece nu mai aveam nici un motiv pentru care să mă supun
lui. Dar, cu toate acestea, aproape că m-am forţat – cu ajutorul a ceea ce
dumneavoastră numiţi a fi filosofia mea săracă – să stau la fel de pasivă şi să mă las să
mi se facă tot la fel de frică.”
“Exact. Cu toate că ţi-ai creat, cu ajutorul tatălui tău, câteva din aşa-numitele
condiţionări, o parte şi mai mare din ele, ţi le-ai produs cât ai fost cu primul tău soţ. În
loc să te decondiţionezi – spunându-ţi cât de absurd este să-I îngădui unui om atît de
bolnav să te abuzeze – tu ai făcut exact inversul, şi ai muncit din greu pentru a te
condiţiona şi mai tare.”
“Dar cum rămîne cu starea mea prezentă?”
“Starea ta prezentă întăreşte şi mai tare teoria REBT. Pentru că, sunt sigur că
îţi aminteşti că, în cazul câinilor lui Pavlov, când acesta nu le-a mai prezentat
clopoţelul odată cu carnea, câinii s-au decondiţionat şi nu au mai salivat, înţelegând
sau semnalizându-şi, cumva, că clopoţelul şi carnea nu mai merg împreună. În
consecinţă, dacă ai fi fost condiţionată clasic datorită experienţelor pe care le-ai avut
cu cei doi tirani, tatăl tău şi primul tău soţ, ai fi putut să te decondiţionezi gradual, prin
observarea experienţei tale cu cel de-al doilea tău soţ, care se comportă angelic în
comparaţie cu primii doi.”
“Aşa este. El este incredibil de bun şi blând.”
“Dar, cu toate acestea, tu spui că prin simplul fapt că te afli în preajma lui şi a
celor două fiice ale tale, te simţi deja panicată.”
“Da, nu pot să înţeleg de ce. Dar, pur şi simplu se întâmplă.”
“Eu cred că tu chiar poţi să înţelegi de ce se întâmplă aşa, dacă încerci să
priveşti cu mai multă atenţie, şi nu te mai încredinţezi de faptul că te-ai condiţionat
“automat” de pe urma experienţelor tale trecute. Pentru că dacă comportamentul
soţului tău actual nu îţi întăreşte temerile învăţate anterior, atunci tu eşti cea care face
ceva pentru a le întări, pentru a le menţine în viaţă.”
“Chiar credeţi asta?”
“Da – atâta timp cât nu credem că avem de-a face cu vreun fel de magie.
Pentru că dacă tu ai ajutat, în parte, la instalarea stării originale de groază, create de
tatăl şi primul tău soţ, şi dacă soţul tău actual nu o întăreşte, cine altcineva înnafară de
tine, menţine vie panica?”

130
 “Hmm. Înţeleg la ce vă referiţi. Şi ce credeţi că îmi tot spun de îmi menţin vie
panica?”
“Tu ce crezi? Dacă începi să te întrebi, în curând vei şi descoperi.”
“Probabil că îmi spun ceva asemănător cu ceea ce aţi subliniat dumneavoastră
mai înainte: că am fost întotdeauna slabă şi inadecvată, şi că încă sunt la fel. Prin
urmare, am ceva de care să îmi fie frică – faptul că îmi creez o părere globală negativă
despre mine, din cauza slăbiciunii pe care o am.”
“Bună observaţie. Aceste lucruri se dezvoltă, de obicei, în mod circular, exact
aşa cum ai precizat tu. În primul rând, tatăl tău te abuzează, apoi tu îţi spui că nu poţi
face nimic pentru a împiedica abuzurile lui, după care devii îngrozitor de anxioasă.
Dar, odată ce devii anxioasă, şi încerci doar cu jumătate de I să îţi învingi anxietatea,
începi să îţi spui că nu poţi face nimic în legătură cu asta. Aşa că devii anxioasă în
legătură cu anxietatea ta. O adevărată încurcătură!”
“Aşa este. Obişnuiam să-mi fie frică de tatăl meu, de primul meu soţ – de
mine, de slăbiciunea mea, de-a dreptul complicat. Iar acum, mă tem că voi rămâne
anxioasă – că voi rămâne slabă. Şi cu toate că soţul meu actual şi fiicele mele nu mă
abuzează, îmi este frică că nu aş putea face faţă situaţiei dacă ei ar face-o. Îmi este
teamă de faptul că sunt o inadecvată – şi îmi este atât de teamă de faptul că îmi va fi
teamă încât mă panichez mare parte din timp.”
“Perfect adevărat. Apoi, pentru a duce lucrurile şi mai departe, devii atât de
înspăimântată şi te manifeşti atât de rău din cauza acestei frici, încât eşti convinsă că
presupunerea ta originală este adevărată – şi anume, că fiind atât de slabă şi
inadecvată, este imposibil ca cineva să te iubească, inclusiv soţul tău actual.”
“Deci, ca să înţeleg, totul porneşte de la nevoia mea mare de dragoste, şi în
acelaşi timp de la frica că nu îmi voi satisface această nevoie, pentru că sunt o
persoană lipsită de valoare. Apoi, din cauza anxietăţii mele mă comport greşit. Apoi
văd că m-am comportat greşit şi îmi spun: `Asta dovedeşte că sunt fără valoare!`
Apoi, pentru că mi-am demonstrat `inutilitatea` de două ori, îmi este şi mai frică că nu
voi merita dragoste data viitoare. Şi aşa mai departe.”
“Corect. Şi pentru a nu lăsa doar aşa lucrurile, mai ai şi un sentiment de
aversiune faţă de tine pentru faptul că ai rămas atât de slabă şi pentru că ai o nevoie
exagerată de dragoste; şi eşti supărată şi pe soţul tău actual pentru că nu îţi satisface,
atât de mult, această nevoie excesivă pe cât ar trebui să ţi-o satisfacă – şi pentru că nu
compensează pentru toată furia şi pedeapsa pe care tatăl tău şi primul soţ, ţi-au
aplicat-o. Aşa că sfârşeşti prin a fi deosebit de revoltată – ceea ce te face să fii şi mai
neliniştită.”
“Aşa cum aţi spus şi mai devreme: O adevărată încurcătură! Dar ce pot face
acum pentru a ieşi din ea?”
“Ce crezi că poţi face? Dacă credinţele tale iraţionale sunt cele care te fac
anxioasă, cum poţi reuşi să nu mai ai atât de multă anxietate?”
“Prin corectarea credinţelor mele?”
“Da. Şi de asemenea prin gânduri de genul, `Dacă eu sunt cea care contribui la
anxietatea mea, prin faptul că îmi amintesc de anumite ameninţări din trecut care
acum nu mai există, de ce nu pot să văd ceea ce am făcut şi să mă calmez destul de
repede?`”
“Da. Dacă continui să-mi disput credinţele iraţionale, nu văd nici un motiv
pentru care mi-aş readuce stările de panică pe care mi le-am creat atât de mult timp.”
“Nu, nici un motiv. Încearcă şi vei vedea. Şi dacă funcţionează, aşa cum eu
cred că va funcţiona, va fi nemaipomenit. Şi dacă nu funcţionează, vom descoperi
imediat, ce alte absurdităţi îţi mai spui de nu funcţionează.”

131
 “Ar fi bine să cred în faptul că, tot ceea ce mi se pare că este înspăimântător,
este aşa pentru că eu aleg să fie aşa. Nu am prea făcut asta în trecut. Dar acum o voi
face!”
“În mare, aşa este. Pentru că uneori te poţi afla, totuşi, într-o situaţie de frică
realistă – aşa cum ar fi dacă te-ai afla într-o barcă ce se scufundă sau într-o maşină pe
care nu o mai poţi controla. Dar acest gen de temeri realiste sunt relativ rare. Marea
majoritate a lucrurilor în legătură cu care ne panicăm, în prezent, sunt `pericolele`
create de noi, care există aproape în totalitate în imaginaţia noastră. Pe acestea le
creăm noi. Şi le putem distruge, privind spre gândirea noastră strâmbă şi îndreptând-
o.”
“Bine. Ceea ce spuneţi sună rezonabil. Lăsaţi-mă să încerc puţin.”
Şi Jane a încercat. În următoarele câteva săptămâni a încetat să se mai simtă
înspăimântată în prezenţa fiicelor şi a soţului ei Sam, şi a reuşit să îşi mai asume şi
alte câteva riscuri, printre care faptul că a ţinut un discurs public la centrul comunităţii
de care aparţinea, lucru pe care nu-l mai îndrăznise niciodată până atunci. A învăţat, şi
odată cu trecerea anilor învaţă mereu, că spre deosebire de câinele lui Pavlov, ea îşi
poate recondiţiona sau decondiţiona emoţiile şi răspunsurile dinăuntrul ei, şi că nu
trebuie să răspundă în faţa furiei cu stări de panică.
Pavlov, neânţeles corect de mulţi dintre cei care îl menţionează, a fost de
părere că deşi şobolanii, câinii, şi porcuşorii de guineea pot fi condiţionaţi, în mare
parte, de stimuli care merg împreună (de exemplu, un clopoţel împerecheat cu
mâncare), oamenii sunt mult mai complicaţi şi devin condiţionaţi de, ceea ce el a
numit sistemul lor secundar de semnalizare, şi anume de gândirea lor. Şi B.F. Skinner
a scris despre comportamentul verbal şi nonverbal, şi a suţinut că oamenii devin
condiţionaţi atât de lucrurile pe care şi le spun, precum şi de întăririle exterioare.
Skinner, a afirmat în cartea sa Beyond Freedom and Dignity, următoarele:
Putem studia auto-observarea şi trebuie să o includem în orice studiu rezonabil
de complet asupra comportamentului uman. În loc să ignorăm conştiinţa, o analiză
experimentală a comportamentului a accentuat mult, o serie de aspecte critice.
Corect! Dar Skinner nu merge suficient de departe. Aşa cum am (A.E.) notat
într-o recenzie specială a cărţii Beyond Freedom and Dignity, în revista Behavior
Therapy, el nu a pus suficient de mult accent pe auto-întăriri:
Pentru ca situaţia să fie destul de ironică, însuşi Skinner a fost, de puţine ori,
întărit în legătură cu concepţiile sale despre libertate şi demnitate; asemeni lui nici eu,
nu am fost adesea întărit pentru opiniile mele contrastante, referitoare la faptul că
oamenii pot să îşi controleze, foarte mult propriul destin emoţional, în ciuda multor
influenţe din mediu care au efect asupra lor. Totuşi, atât Skinner cât şi eu ne-am
menţinut, cu încăpăţânare, concepţiile, în ciuda puţinelor întăriri primite. De ce?...
[Skinner] omite câteva informaţii frapante cu privire la oameni: (1) Puterea de alegere
totală, nu există, dar acest lucru nu înseamnă nici pe departe că oamenii nu pot să facă
nici o alegere. (2) Comportamentul este modelat şi menţinut de către consecinţele
sale, în parte pentru că “omul dinăuntru” (sau persoana) observă şi înţelege
consecinţele comportamentului şi, decide, cel puţin, într-o anumită măsură, să se
schimbe. (3) “Omul dinăuntru” defineşte anumite consecinţe ca fiind “dezirabile” sau
“indezirabile.” Aşa cum am notat anterior, pentru că Skinner a fost contrazis de
majoritatea psihologilor pentru perspectivele sale, el şi-a definit singur propriile
concluzii ca fiind “bune” şi “întărite, şi a ales să nu privească opoziţiile acestora
(dezaprobarea socială) ca fiind o penalizare particulară. Un alt gânditor, cu aceleaşi
viziuni ca şi Skinner, ar fi putut să aleagă să interpreteze dezacordurile colegilor ca
fiind o întărire prea negativă pentru a putea învinge; şi ca urmare, ar fi putut să îşi

132
schimbe concepţiile, să înceteze să şi le mai exprime, să fie deprimat din cauza
dezaprobării sociale, sau să se sinucidă. (4) Cu toate că “aroganţa” lui Skinner a fost
determinată de anumiţi factori importanţi din mediu, probabil că şi el a utilizat
anumite elemente de “liberă alegere.” El însuşi a menţionat de “interacţiunea dintre
organism şi mediu,” sugerând faptul că primul îl explică şi îl manipulează pe cel de-al
doilea, precum şi cel de-al doilea îl formează şi îl menţine pe primul. O perspectivă
terapeutică, cuprinzătoare asupra oamenilor, oferă şi ea un anumit grad de putere şi
autonomie atât organismului cât şi mediului – aşa cum şi Skinner, cred, că a vrut să
spună, chiar dacă unele din declaraţiile lui extreme au părut să dezmintă acest lucru.
Cele mai eficiente modalităţi de-a vă contracara anxietăţile inutile şi
dezadaptative sunt următoarele:
1. Urmăriţi care sunt credinţele specifice care vă crează îngrijorările. Veţi
constata că, de obicei, vă spuneţi, în continuu, în mod implicit sau explicit, ceva
asemănător cu: “Nu-I aşa că e groaznic că - ?” şi “Nu ar fi catastrofal dacă - ?”
Întrebaţi-vă, cu convingere: “De ce ar fi atât de groaznic ca - ?” şi “Ar fi, într-adevăr,
catastrofal dacă - ?” Fără îndoială că anumite evenimente activatoare pot fi
supărătoare, enervante, sau regretabile. Dar puteţi dovedi, cu adevărat, că orice vi se
întâmplă este groaznic şi catastrofal? Pentru că dacă aţi fi sinceri, aţi recunoaşte că
atunci când folosiţi aceşti termeni, nu vă referiţi (nu-I aşa?) la faptul că dacă s-ar
întâmpla ceva, acest lucru ar fi foarte rău. Vă referiţi la faptul că ar fi în întregime rău
sau sută la sută rău. Este acest lucru posibil?
2. Când o situaţie implică, totuşi, pericol – ca şi atunci când călătoriţi cu o
maşină şubredă de tot – puteţi în mod raţional (a) schimba situaţia (de exemplu, nu
faceţi călătoria) sau (b) acceptaţi pericolul ca fiind o întâmplare nefericită a vieţii.
(Aşadar, acceptaţi faptul că pentru a avea “o viaţă bună” s-ar putea să vă asumaţi
anumite riscuri.) Dacă puteţi reduce un pericol, reduceţi-l negreşit. Dacă nu puteţi
face acest lucru, şi consideraţi că este mai dezavantajos să îl evitaţi decât să vă
asumaţi riscul de a-l face, atunci ar fi mai bine să îl acceptaţi.?? Oricum ai întoarce
problema, ceea ce este inevitabil rămâne a fi inevitabil; şi nici o cantitate de
îngrijorări nu va schimba situaţia.
3. Dacă există posibilitatea ca un eveniment extrem să aibă loc, şi dacă nu mai
aveţi cum să îl înlăturaţi, cântăriţi atunci şansele ca el să aibă loc şi estimaţi în mod
realist răul care vi se va întâmpla dacă, într-adevăr, se va petrece. Cu toate că un alt
război mondial ar putea avea loc mâine, cât de probabil este să se întâmple? Dacă s-
ar întîmpla, totuşi, veţi fi cu certitudine mutilaţi sau omorâţi? Dacă muriţi, ar fi, cu
adevărat, mult mai catastrofal decât dacă aţi muri liniştiţi, în patul dumneavoastră,
peste zece sau douăzeci de ani?
4. Ar fi bine să vă folosiţi atât gândirea cât şi comportamentul pentru a învinge
o anxietate exagerată. În primul rând, realizaţi faptul că dumneavoastră sunteţi cei
care, în mare parte, v-aţi creat anxietatea prin intermediul credinţelor iraţionale;
provocaţi-le şi disputaţi-le. În al doilea rând, forţaţi-vă să faceţi acel lucru, de care vă
este frică în mod necugetat, şi continuaţi să acţionaţi în repetate rânduri împotriva
acelei frici.
Astfel, dacă sunteţi foarte anxioşi în legătură cu faptul de-a călători cu
autobusul, conştientizaţi că supraîngrijorarea dumneavoastră provine din concepţiile
negative pe care le aveţi: din faptul că vă spuneţi că autobusele sunt foarte
periculoase, că vi se vor întâmpla lucruri groaznice în autobus, că dacă vi se vor
întâmpla nu veţi putea suporta, şi tot aşa. Încercaţi să vă disputaţi aceste absurdităţi,
aducând dovezi împotriva lor: că autobuzele nu sunt periculoase; că foarte puţini
oameni sunt răniţi în timp ce călătoresc cu autobuzul; că dacă este să aibă loc un

133
eveniment neplăcut, puteţi să-I faceţi faţă. Mai mult decât atât, convingeţi-vă, să
călătoriţi cât mai des cu autobuzul în timp ce continuaţi să vă creaţi formulări
raţionale. Cu cât faceţi mai des lucrurile de care vă este frică şi vă dezminţiţi, în
acelaşi timp, catastrofările cu privire la ele, cu atât mai puţin vă veţi simţi panicaţi.
5. Majoritatea anxietăţilor implică temeri de a face greşeli în public, de a fi în
contradicţie cu alţii, şi de a pierde dragostea celor la care ţineţi. Realizaţi faptul că, de
multe ori, în spatele fricilor dumneavoastră “obiective” se află o frică exagerată de
dezaprobare. Disputaţi-vă, cu putere, această panică, lămurindu-vă că dezaprobarea
poate fi dezavantajoasă – dar că ea nu este un lucru “groaznic”, decât în cazul în care
dumneavoastră o definiţi astfel.
6. Convingeţi-vă de faptul că dacă vă îngrijoraţi în legătură cu multe situaţii,
tot ceea ce veţi rezolva va fi să le înrăutăţiţi şi mai tare. În loc să vă tot spuneţi cât de
“groaznic” este ca un lucru neplăcut să se întâmple, mai bine v-aţi spune cât de
dăunător este să vă tot îngrijoraţi cu privire la acest lucru “groaznic.” Cu toate
acestea, nu vă criticaţi pe dumneavoastră pentru aceste îngrijorări inutile.
7. Încercaţi să nu exageraţi importanţa sau semnificaţia lucrurilor. Aşa cum a
observat Epictet, în urmă cu multe secole, ceaşca dumneavoastră preferată, este doar
atât, o ceaşcă preferată. Soţia şi copiii dumneavoastră, oricât de minunaţi ar fi, rămân
a fi muritori. Nu adoptaţi o atitudine defensivă de genul “şi ce dacă” şi vă spuneţi în
mod greşit, “Şi ce dacă îmi sparg ceaşca, sau ce dacă soţia şi copiii mei mor? Cui îi
pasă?” Pentru că ar fi bine să vă intereseze de ceaşca, soţia şi copiii dumneavoastră,
pentru a putea avea o viaţă mai însufleţită. Dar, nici nu vă încredinţaţi, în mod
exagerat, că aceasta este singura ceaşcă din lume sau că viaţa dumneavoastră ar fi
complet pustie fără copiii şi soţia dumneavoastră, pentru că astfel le veţi supraestima
valoare şi veţi deveni, în mod inutil, vulnerabili în faţa posibilităţii pierderii lor.
Nu uitaţi, că pentru a vă putea bucura din toată inima de prezenţa unui
eveniment, nu înseamnă că trebuie să catastrofaţi cu privire la absenţa lui. Puteţi ţine
şi vă puteţi bucura de ceaşca, soţia, copiii dumneavoastră, din toată inima. Dar, dacă
se întâmplă să îi pierdeţi, oricât de mult v-ar durea acest lucru, nu vă lăsaţi să credeţi
că este un lucru catastrofal. Această pierdere, cu toate că este foarte mare, înlătură
doar ceva ce vă doriţi şi iubiţi cu înflăcărare – nu vă înlătură pe dumneavoastră. Decât
în cazul în care, desigur, dumneavoastră insistaţi să vă identificaţi cu persoanele şi
lucrurile pe care le iubiţi; şi drept urmare să deveniţi profund tulburaţi.
8. Aşa cum am observat în capitolul anterior, distragerea atenţiei, poate
dizolva, temporar, frica nejustificată. Dacă vă îngrijoraţi cu privire la prăbuşirea
avionului în care vă aflaţi, puteţi să vă constrângeţi să vă concentraţi asupra unei cărţi
sau asupra unui film, reuşind, astfel să vă reduceţi panica. Dacă vă este teamă de
faptul că vorbiţi slab în faţa publicului, vă puteţi concentra asupra conţinutului
discuţiei dumneavoastră şi mai puţin asupra reacţiilor ascultătorilor dumneavoastră,
potolindu-vă, astfel temerile. Pentru ca eliminarea anxietăţilor să fie profundă şi pe
termen lung, abordaţi în mod serios, pe lângă sugestiile descrise în acest capitol, şi o
perspectivă filosofică.
9. O tehnică, deseori, utilă pentru reducerea anxietăţii, este depistarea
originilor temerilor actuale şi recunoaşterea faptului că, spre deosebire de perioada în
care odată păreau realiste, acum ele nu mai sunt justificate. Este normal ca şi copil să
vă fi fie frică de multe lucruri, ca de exemplu frica de întuneric sau frica ca vreun
părinte vă nu vă certe. Dar, acum – în mod normal – aţi crescut! Amintiţi-vă, mereu
acest lucru şi demonstraţi-vă că acum puteţi să vă asumaţi riscurile, pe care le-aţi
evitat, în mod înţelept, pe perioada copilăriei.

134
 10. Nu vă ruşinaţi de faptul că încă mai aveţi anxietăţi, indiferent cât de lipsite
de sens vi s-ar părea că sunt. Fără îndoială, că este rău, cu înţelesul de greşit, ca o
persoană matură ca dumneavoastră să se victimizeze cu frici caraghioase. Dar rău sau
greşit nu înseamnă strigător la cer sau condamnabil. Iar, dacă oamenii nu vă agrează
din cauza faptului că vă panicaţi – păcat – dar nicidecum devastator! Recunoaşteţi-vă
spaimele absurde pe care le aveţi; atacaţi-le, în mod direct; şi nu încercaţi niciodată să
vă criticaţi pentru că le deţineţi. Sunt alte lucruri mult mai importante pe care le puteţi
face cu timpul şi energia dumneavoastră!
11. Indiferent cât de eficient vă luptaţi cu anxietăţile, nu fiţi surprinşi dacă
acestea revin. Se poate să ajungeţi să vă temeţi din nou, de ceea ce v-aţi mai temut
odată, chiar dacă această frică nu se menţine în mod constant. Dacă v-a fost odată
frică să vorbiţi în public, şi v-aţi învins această frică prin faptul că v-aţi expus, în mod
intenţionat, la numeroase discursuri în public, este posibil să vă mai simţiţi, în
anumite ocazii, îngroziţi de a vorbi în faţa oamenilor. Dacă se întâmplă să fie aşa,
acceptaţi, fără să vă împotriviţi, revenirea acestei temeri şi acţionaţi, din nou,
împotriva ei. Veţi vedea, că în majoritatea cazurilor, o veţi face să dispară, foarte
repede.
Amintiţi-vă întotdeauna, că sunteţi muritori; că omenii au anumite limite; că ei
nu îşi înving în întregime fricile şi anxietăţile nejustificate; şi că viaţa este o luptă
continuă împotriva îngrijorărilor iraţionale. Dar, dacă purtaţi această bătălie, cu
inteligenţă şi perseverenţă, puteţi să vă simţiţi aproape întotdeauna liberi, de aproape
orice îngrijorare inutilă. Ce altceva v-aţi mai putea dori?

Capitolul 16

135
 Dobândirea auto-disciplinei

Calea cea mai uşoară este, de multe ori, exact acest lucru – calea „cea mai uşoară” de
a primi cele mai mari recompense ale vieţii. Cu toate acestea, declaraţi, fără nici o
problemă, Credinţa Iraţională nr. 7: Ideea că puteţi evita, cu uşurinţă, să înfruntaţi
multe dificultăţi şi responsabilităţi şi, cu toate acestea, să aveţi, o existenţă
desăvârşită. Această idee este eronată din mai multe motive relevante:
În primul şi în primul rând, noţiunea că, cea mai bună cale este aceea de a
evita dificultăţile, vă influenţează să vă angajaţi într-un comportament de evitare în
momentul când trebuie să luaţi o decizie. De exemplu, Augie M., continua să se
încredinţeze de faptul că ar fi groaznic dacă Jenny, o femeie pe care o cunoştea de mai
mulţi ani, i-ar fi respins avansurile pe care urmărea să i le facă. Ori de câte ori
intenţiona să o cuprindă cu braţul sau să o ţină de mână, se simţea copleşit de groaza
de a nu fi respins şi aborda calea „uşoară” de a se retrage. În clipa în care dădea
înapoi, se simţea, pe moment, uşurat. Dar, pe parcursul nopţii, şi deseori, pe parcursul
a mai multor nopţi, se detesta şi suferea enorm pentru faptul că avusese acel moment
de „slăbiciune.” Pentru că realiza faptul că, evitând, în mod obişnuit, sarcinile de care
îi era frică, îi aducea, pe termen lung, conflicte şi neplăceri şi mai mari.
Prin faptul că evitaţi diferite probleme, aveţi tendinţa să exageraţi durerea şi
discomfortul pe care acestea vi le poate cauza. Dacă Augie îşi face curaj, îşi pune
braţul în jurul lui Jenny, şi este, într-adevăr, respins, îl va durea oare această
respingere la fel de mult, precum crede, în imaginar, că îl va durea? Dacă îşi asumă
riscul de a fi respins de mai multe ori, se va simţi oare, în continuare, la fel de rănit?
Dacă se simte rănit, înseamnă acest lucru că întreaga lume în care el trăieşte se va
dărâma? Dacă el ar continua să încerce să-i câştige lui Jenny interesul, ar realiza, mai
mult ca sigur, că răspunsul la aceste întrebări este un nu destul de hotărât.
Să presupunem, din nou, că Augie, încearcă, este respins, si este „rănit” (sau,
mai corect spus, se răneşte pe el prin faptul că insistă asupra necesităţii de a fi
acceptat). Chiar şi aşa, este oare durerea pe care el şi-o cauzează, ca şi o consecinţă a
faptului că a fost respins, mai rea decât durerea pe care el şi-o cauzează, ca şi o
consecinţă a faptului că nu a încercat? Probabil că nu.
Şi încă o dată: Dacă Augie încearcă şi nu reuşeşte, el va învăţa, mai mult ca
sigur, ceva din nereuşita lui, în timp ce dacă nu încearcă niciodată, va învăţa foarte
puţin. Dacă persistă să încerce, Jenny ar putea în cele din urmă să îl accepte. Iar dacă
ea nu face acest lucru, cunoştinţele pe care le dobândeşte în momentele în care este
respins îl pot ajuta să aibă succes cu alte femei.
În mod normal, dacă Augie continuă să încerce, chiar şi împotriva sorţilor de
izbândă, el tot va reuşi, la un moment dat, să aibă succes cu o femeie; în schimb, dacă
el renunţă la a mai avea relaţii apropiate, viaţa lui va fi exemplul clasic a persoanei
care nu s-a aventurat în nimic, care nu a câştigat nimic. Dar, dacă se aventurează, el va
obţine, mai mult ca sigur, un anumit tip de satisfacţie. Dacă nu ne asumăm nici un
risc, obţinem prea puţine satisfacţii remarcabile. În termeni de utilizare a timpului şi
energiei sale, Augie are de ales între: a face faţă sau a se lăsa păgubaş. Şi cu cât
încearcă mai puţin să facă faţă cu atât mai puţin îşi va satisface existenţa.

136
 La fel se întâmplă şi în cazul lipsei de disciplină. Dacă Janice, care vrea să
slăbească, refuză să treacă prin greutăţile pe care le presupune o cură de slăbire, este
evident că ea alege calea cea mai „uşoară.” Dar, oare dacă ea işi savurează acum
mâncarea, va „savura”, în timp, şi faptul că trebuie să care după ea 13 kilograme în
plus? Că nu va avea parte de bărbaţii pe care şi-i doreşte pentru că aceştia preferă
femeile mai zvelte? Că se va simţi obosită mare parte din timp ? Că riscă să aibă
complicaţii care apar în cazuri de supraponderalitate? Nu foarte mult!
Astfel, povestea este, deseori, foarte similară atunci când alegeţi calea cea mai
„uşoară” faţă de dificultăţile şi responsabilităţile pe care le aveţi. Fie calea
dmneavoastră „uşoară” se dovedeşte a fi, de fapt, pe termen lung, cu adevărat dificilă,
fie continuă să pară uşoară – mai puţin consumatoare de timp şi energie – dar se
dovedeşte a fi, de asemenea, mult mai puţin recompensatoare.
Ca şi exemplu, puteţi să luaţi în considerare, cazul lui Steve P., student la
facultatea de drept, foarte deştept şi cu mult potenţial, care a venit la mine (R.A.H.) în
urmă cu câţiva ani. A devenit victima abordării drumului uşor în viaţă şi cunoştea
toate modalităţile de evitare a îndatoririlor pe care le avea. În loc să înveţe din greu,
îşi petrecea o mare parte din timp studiind particularităţile profesorilor lui – ceea ce le
plăcea şi nu le plăcea – astfel încât să le găsească punctele vulnerabile pentru a-i
determina să îi ofere note bune, în ciuda faptului că el nu era pregătit la nici una din
materiile respective.
La timpul în care Steve s-a prezentat la mine, se afla într-o relaţie cu o colegă
de facultate, dar considera această situaţie ca fiind dificilă: „Susan” a început el, „este
o puştioacă excelentă, dar este, de asemenea, o persoană foarte dependentă. Pur şi
simplu nu pot să am o relaţie obişnuită cu ea – de exemplu s-a mutat la mine. Mă refer
la faptul că s-a mutat de tot la mine. Nu mai pot face nimic acum. Nu că mă omor,
oricum, cu învăţatul; dar cu ea pe capul meu nu reuşesc să fac absolut nimic. Tot ce
facem este să facem dragoste, şi atât! Şi vreau să spun, că facem, doar atât! Îmi
provoacă de asemenea dureri de cap pentru că mă vrea mereu în preajma ei, şi pentru
că trebuie să o sun în fiecare moment din zi şi din noapte. De-abia pot să merg şi până
la toaletă fără ca ea să nu fie agăţată de mine. Cu Susan, legată, mereu, de coada mea,
posibilitatea de-a mă întâlni şi cu alte femei, cu care mi-ar place să mă văd, rămâne
zero.”
„Dacă consideri că relaţia ta cu Susan, interferează cu planurile tale de lungă
durată, de a termina facultatea şi de a-ţi trece examenul de barou, de ce nu-ţi schimbi
relaţia sau de ce nu o părăseşti?” l-am întrebat eu.
„Nu pot să o schimb,” a răspuns Steve. „Susan rămâne a fi Susan. Se prinde de
tine ca un copil mic. Ea nu îţi lasă altă cale de a te relaţiona cu ea. Şi nu aş putea să o
părăsesc – pur şi simplu, nu aş putea face faţă lacrimilor şi isteriilor ei. Zău, ar plânge
săptămâni întregi. Şi cu ajutorul lucrurilor pe care le ştie despre mine, cum ar fi că am
copiat la câteva examene, şi alte câteva lucruri asemănătoare, mi-ar putea cauza
probleme. Pur şi simplu, nu aş putea trece prin neplăcerea de a o înfrunta şi de a-i cere
să plece.”
„Dar, în situaţia prezentă, tu spui că ea, mai mult, te bate la cap decât îţi face
plăcere să stai cu ea. Şi acceptând faptul că ţi-ar fi greu să scapi de ea, nu crezi că ar fi
ceva care merită osteneală, când te gândeşti pe termen lung?”
„Ăăă, da, presupun că da. Dar nu mi-ar place să fac în felul acesta. Ştiţi, aş
prefera să o păstrez parţial. Se descurcă al naibii de bine în pat! Ceea ce mi-ar place ar
fi, dacă aş putea, să am, doar, mai puţină parte de ea şi să nu o am în preajma mea tot
timpul. Dar cum pot să o am în felul acesta?”

137
 „Vrei să apui: Vrei să spui cum ai putea să-ţi mănânci prăjitura şi totuşi să-ţi
rămână întreagă?”
„Păi aţi putea să-i spuneţi şi aşa. Dar poate că pot. Poate aş putea găsi o portiţă
astfel încât să o am şi pe Susan, ceva de genul jumătate de normă, încât să nu mă
deranjeze atât de mult.”
„Văd că deja te-ai gândit la ceva. Ceva cu adevărat isteţ, fără îndoială. Deci,
care este planul?”
„Ei bine, domnule Harper, cam aşa ceva. M-am gândit dacă nu aţi putea
dumneavoastră să o sunaţi pe Susan şi să-i spuneţi că mi-aţi diagnosticat problemele,
şi că dumneavoastră consideraţi că este necesar ca ea să nu mai locuiască cu mine, dar
să vină de câteva ori pe săptămână la mine, şi să nu mai fie atât de lipicioasă de mine,
înţelegeţi, ce vreau să zic - . Ei bine, m-am gândit că aţi putea rezolva dumneavoastră
problema cu ea, astfel încât să nu trebuiască să renunţ la ea, să nu trec prin toată faza
cu supărarea ei, dar totuşi să păstrăm partea frumoasă din relaţia noastră.”
„Vrei să te ajut să faci lucrurile cu Susan pe calea cea uşoară, astfel încât tu să
nu trebuiască să înfrunţi nici o responsabilitate sau dificultate şi cu toate acestea să
obţii exact ceea ce vrei. Şi vrei să îi vând lui Susan o listă de minciuni, astfel încât ea
să accepte jumătate de franzelă, în timp ce tu ai parte de franzela ta plus jumătate.”
„Păi, în felul acesta, ar funcţiona mai uşor şi asupra lui Susan, nu-i aşa? Nu s-
ar simţi rănită sau nimic de genul acesta şi mi-ar înţelege situaţia. Din postura
dumneavoastră, aţi putea foarte uşor să puneţi lucrurile în ordine. Trebuie să începeţi
să includeţi astfel de lucruri în programul dumneavoastră zilnic.”
„Ai fi surprins să afli,” i-am spus „că rutina mea include alte abordări decât să
mă comport ca un şarlatan, ca un expert în `reparăm rapid relaţiile`, şi ca un şantajist
sentimental. Dimpotrivă, îi ajut pe oameni să înfrunte şi să facă lucrurile pe calea cea
grea pentru că, pe termen lung, aceasta este calea care aduce, în majoritatea cazurilor,
securitate interioară şi fericire. Dacă aş face ceea ce vrei să fac, te-aş priva de prilejul
minunat de a munci din greu, probabil pentru prima dată în viaţa ta, pentru a rezolva
această situaţie dificilă, şi de a câştiga ceva încredere în faptul că tu poţi, de fapt să
înfrunţi şi să rezolvi problemele dificile pe care le întâlneşti. Aş conspira, de
asemenea, să o ajut pe Susan să evite să ia decizii dificile pe cont propriu, cu privire la
faptul, dacă să te accepte în urma condiţiilor impuse de tine, sau să continue să se
comporte ca un copil mare, la fel cum face şi acum. Aşa că răspunsul meu este un nu
categoric. Întenţionez să îţi ofer ajutorul de a te forţa, dacă este posibil, să înfrunţi de
data aceasta viaţa, astfel încât să înveţi cum să îi faci faţă şi cum să obţii şi altfel de
satisfacţii, în afară de cele pe termen scurt.”
„Sunt surprins de atitudinea dumneavoastră,” mi-a spus Steve. „Aveţi printre
psihologi, reputaţia de-a fi o persoană cu vederi largi. Am auzit acest lucru de la
câteva persoane de la universitate. Şi cu toate acestea dumneavoastră îmi oferiţi
aceleaşi predici învechite cu privire la cum să ne formăm caracterul. Aceeaşi prostie
veche `Bărbia sus. Munceşte din greu. Comportă-te ca un martir creştin bun şi vei
primi o fărâmă din rai pe lumea cealaltă!`”
„Ai privilegiul de a distorsiona ceea ce am zis eu, dacă vrei. Totuşi, ceea ce eu
spun, este că traseul cel mai scurt de rezistenţă, pe care îl urmezi, mereu, în sarcinile
tale şcolare, în relaţia ta cu Susan, şi în alte aspecte ale vieţii tale, nu îţi vor aduce, în
cel mai probabil caz, ceea ce dai impresia că ţi-ai dori cu adevărat: şi anume realizare,
încredere în sine, şi relaţii pline de satisfacţii alături de ceilalţi. Fie că îţi place sau nu
(şi am impresia că nu îţi place), nu vei obţine maximul de plăcere până când nu începi
să înfrunţi realităţile şi dificultăţile acestei lumi, pănă nu descifrezi care este cea mai
bună cale de a le întâmpina şi nu de a le evita, şi până nu acţionezi într-un mod

138
curajos şi decisiv în legătură cu ele. Poate că aceste lucruri ţi se par a fi nişte filosofii
cu privire la pedepsele puritane, la faptul de-a munci de dragul de a munci, sau de a-ţi
forma caracterul pentru mântuirea sufletească. Dar nu este aşa. Este doar una din
realităţile dure şi neprietenoase ale acestei lumi, care este cât se poate de ne-
cerească.”
„Poate că aşa este, dar cred că pot face mai mult decât atât. Cred că-mi voi
căuta un alt terapeut care să aibă idealuri mai puţin riguroase. Trebuie să existe o cale
mai uşoară spre fericire decât cea asupra căreia tot insistaţi.”
Nu am mai avut nici o veste de la Steve. Aş zice că încă mai caută drumurile
uşoare din viaţă, şi terapeutul mai puţin sever, care să îl ajute să se descurce pe aceste
drumuri. În orice caz, aş pune rămăşag, pe faptul că viaţa îl va penaliza într-o zi
pentru scurtăturile alese. Când acest lucru se va întâmpla, dacă el nu va fi bine
pregătit sufleteşte pentru a-şi ataca problemele de bază, s-ar putea să aibă nevoie de o
serioasă terapie. Dacă mă voi găsi atunci tot în tribuna mea, cu abordarea mea de
„formare de caracter”, îl voi primi bucuros înapoi la terapie, dacă şi el va vrea acest
lucru.
Dacă evitarea dificultăţilor şi responsabilităţilor vieţii duce, în majoritatea
cazurilor, la activităţi mai puţin recompensatoare şi la diminuarea încrederii în
propriile capacităţi, acceptarea drumului „mai dificil” are, atunci, mai mult sens. Mai
precis de atât, puteţi încerca următoarele cărări:
1. Nu recomandăm să vă asumaţi nişte sarcini şi responsabilităţi inutile, dar vă
sugerăm să vă identificaţi activităţi dezirabile – şi apoi în mod disciplinat şi prompt să
le îndepliniţi. Sarcinile de viaţă dezirabile includ, de obicei: (a) sarcini care asigură
supravieţuirea, cum ar fi activitatea de a mâncă şi de a construi un adăpost pentru a vă
feri de frig; şi (b) sarcini care nu sunt necesare pentru supravieţuire, dar pe care
trebuie să le faceţi pentru a obţine beneficii – de exemplu, perierea dinţilor pentru a-i
preveni de carii sau naveta pe care trebuie să o faceţi dacă vreţi să trăiţi la ţară, dar să
lucraţi la oraş.
2. Odată ce v-aţi dat seama că ceva este necesar pentru supravieţuire sau
dezirabil pentru fericirea dumneavoastră (şi nu pentru că alţii cred că ar trebui să le
faceţi), puteţi să realizaţi acel lucru, auto-disciplinându-vă cu ajutorul afirmaţiilor şi
comportamentelor raţionale. Puteţi, în primul rând, să vă atacaţi cu convingere cele
mai importante gânduri ne-disciplinate: faptul că sunteţi încredinţaţi de nişte
absurdităţi de genul, „Pot să scap dacă mă eschivez,” „Sunt sigur că nu mă pot
disciplina,” şi „De ce ar trebui să fac aceste lucruri neplăcute pentru a ajunge la
rezultatele pe care le doresc?” Încercaţi, în schimb, să vă însuşiţi o filosofie de genul:
„Dacă aleg să fac lucrurile pe „calea cea uşoară”, voi găsi că acest lucru este, pe
termen lung, mai greu şi mai puţin recompensator.” „Am capacitatea de a mă
disciplina, cu toate că acest lucru este dificil.” „Fie că îmi place sau nu, nu voi găsi
nici o modalitate de a obţine rezultatele pe care le doresc, decât dacă îmi asum şi
anumite responsabilităţi neplăcute.”
3. Conştientizaţi că, datorită faptului că sunteţi nişte oameni supuşi greşelilor,
veţi avea, de multe ori, mari dificultăţi în a alege să mergeţi de-a lungul unui traseu
constructiv, şi că legile inerţiei vor avea tendinţa să vă reţină şi să vă obişnuiască în
acest fel. Fiţi pregătiţi ca aceste probleme să apară şi acceptaţi faptul că va trebui, în
numeroase ocazii, să depuneţi mai mult efort şi energie pentru a vă încadra pe drumul
spre auto-disciplină. Odată ce începeţi să faceţi lucrurile propuse, cum ar fi să vă
treziţi cu promptitudine dimineaţa, sau să faceţi exerciţii fizice regulate, sarcinile
dumneavoastră vor deveni din ce în ce mai uşoare şi câteodată, chiar plăcute. De
obicei, nu va fi chiar aşa, de la început! Fie că este uşor sau nu, continuaţi să vă

139
convingeţi, că dacă vreţi să atingeţi anumite rezultate, nu există altă cale, în mod
normal, decât disciplina. Trist – dar adevărat!
4. Odată ce aţi început să vă auto-disciplinaţi, puteţi face, adesea, ca lucrurile
să vă fie mai simple. Faceţi-vă un orar sau un program regulat: Stabiliţi-vă anumiţi
paşi pentru fiecare plan important pe care îl iniţiaţi. Lucraţi şi respectaţi un anumit
număr de sarcini (de exemplu, constrângeţi-vă să scrieţi un anumit număr de pagini
sau să faceţi un număr minim precis de exerciţii pe zi). Acordaţi-vă anumite
recompense intermediare pentru eforturile dumneavoastră (îngăduiţi-vă să mergeţi la
un film după ce aţi terminat tot cât aţi avut de studiat sau după toată curăţenia făcută).
Dacă REBT a făcut abuz de principiile de auto-întărire şi auto-management chiar din
primele sale zile, cu atât mai mult face lucrul acesta, astăzi. Terapeutul, mergând, în
mod frecvent, pe urmele lui B.F.Skinner şi David Premack, le va arăta oamenilor cum
să folosească managementul contingenţelor – cum să se recompenseze printr-un
comportament frecvent utilizat (cum ar fi cititul sau o mâncare preferată) doar după ce
ei au efectuat un comportament cu o frecvenţă redusă (cum ar fi studiatul). Puteţi
folosi această tehnică REBT pentru a vă ajuta să vă disciplinaţi.
5. Încercaţi să nu vă disciplinaţi prea mult sau să nu faceţi lucrurile pe calea
foarte grea în obţinerea „nobleţei” pentru efortul depus. Atât aderarea rigidă la reguli,
pe de-o parte, cât şi sustragerea rebelă de la ele, pe cealaltă parte, ambele tind să vă
saboteze obiectivele. Supradisciplinarea dumneavoastră poate să vă fie la fel de
dăunătoare precum evitarea auto-controlului adaptativ.
Ca rezumat: S-ar putea să vi se pară dificil să luptaţi mereu împotriva
tendinţelor dumneavoastră obişnuite: de a renunţa cu uşurinţă în faţa sarcinilor grele,
de a amâna pe mâine ceea ce ar fi mai bine să faceţi azi, şi de a vă întrerupe auto-
disciplina, cu mult înainte de a-şi dezvolta propriul mecanism automat şi de-a începe
să se menţină singură. De-acord, disciplina este grea. Dar, ar fi bine să o utilizaţi dacă
intenţionaţi să faceţi faţă responsabilităţilor importante şi să dobândiţi satisfacţii pe
termen lung. Scopurile şi dorinţele dumneavoastră necesită, de obicei, o auto-
monitorizare constantă. Dificil! Dar, cum altfel puteţi să reuşiţi ca şi om imperfect ce
sunteţi?
Brian J., când a venit pentru prima oară la mine (A.E.), făcea, frecvent,
alegerile care îi erau cele mai dăunătoare. Ca şi absolvent de psihologie, părea a fi
unul dintre cei mai deştepţi clienţi pe care i-am avut vreodată, dar continua să refuze
să îşi termine teza de doctorat. El ăşi bloca, de asemenea, şi celelalte lucruri
importante , pe care mai dorea să le facă în psihologie, prin ceea ce el numea
„afurisita mea lene naturală”. „Aş putea avea,” a întrebat el, „o astfel de dispoziţie
biologică încât să nu mă pot disciplina la fel de uşor ca şi ceilalţi?”
Nu am considerat că la el ar fi cazul de aşa ceva, astfel că nu m-am lăsat dus
de această ipoteză biologică. „Mă îndoiesc de asta,” am spus eu. „Cu atât mai mult cu
cât în alte aspecte ale vieţii tale pari să-ţi foloseşti remarcabil de bine auto-disciplina.”
„Vă referiţi la modul în care predau?”
„Da. Mi-ai spus că la clasele la care predai, lucrezi foarte mult pentru
pregătirea lecţiilor, depunând mult timp şi efort. Şi te mândreşti cu faptul că lucrezi
atât de mult şi pentru că eşti un profesor atât de bun.”
„Adevărat. Lucrez mult în domeniul acesta.”
„Atunci, de unde ai venit tu cu conceptul acesta de `lene biologică`? Evident
că, dacă poţi lucra din greu atunci când predai, poţi lucra şi la scrierea tezei tale.”
„Dar consider că sunt două lucruri diferite. La clasă, obţin un feedback sau o
răsplată imediată. Studenţii mei mă iubesc şi răspund în mod favorabil la munca pe
care o fac pentru ei.”

140
 „Fără îndoială. Şi sunt sigur că meriţi aprobarea lor. Le oferi ceva ce puţini alţi
profesori mai fac, aşa că ei apreciază acest lucru.”
„Chiar apreciază.”
„Foarte bine. Dar, tot ceea ce spui demonstrează punctul meu de vedere – că
atunci când vrei să lucrezi din greu, şi când recompensa ta pentru ceea ce faci este
imediată, nu ai nici o problemă în a te disciplina. Însă, când recompensa îţi este
îndepărtată – când terminarea tezei tale de doctorat se află la distanţă de un an sau doi,
şi profesorii tăi nu te prea mângâie pe creştet decât după acei doi ani, atunci tu îţi spui:
`Oh, aşa m-am născut eu leneş. Nu pot să mă disciplinez.` Ceea ce vrei tu să spui este,
de fapt:`Am nevoie, atât de tare, de o aprobare imediată, încât nu mă voi disciplina
până când nu am garanţia că o voi primi.` Un cadru cu totul diferit, nu-I aşa?”
„Ceea ce spuneţi dumneavoastră este corect. Dar, este acesta singurul motiv
pentru care refuz să lucrez la teza mea – pentru că cer cu insistenţă aprobare imediată
înainte ca să fac ceva?”
„Nu, probabil că nu. De multe ori, sunt şi alte motive pentru care o persoană,
chiar şi una inteligentă aşa cum eşti tu, refuză să se disciplineze în anumite domenii.”
„Şi care dintre ele par să se aplice în cazul meu?”
„Ei bine, în primul rând, principiul general al inerţiei. Pentru mulţi oameni
este greu să se constrângă să continue şi să tot continue cu un proiect, pe termen lung
cum este teza de doctorat, când ştiu foarte bine că se va scurge o perioadă destul de
lungă de timp până când să o termine, şi până să culeagă recompensele trudei lor.
După cum ai observat, copiii sunt dificil de motivaţi pentru aproape orice proiect, care
se desfăşoară pe termen lung, indiferent câte beneficii le-ar aduce dacă ar persista
asupra lui. Şi mulţi adulţi, se mai ţin încă strânşi de această tendinţă copilăroasă.”
„Deci eu rămân copilăros?”
„Da, dar nu neaparat, într-un sens anormal. Doar că ai o mare cantitate
normală de copilărie în tine, şi, de obicei, nu vrei să renunţi la ea. Poate că asta
formează `lenea ta naturală`.”
„Da. Dar, nu avem cu toţii, într-o anumită măsură, acest lucru? Şi de ce eu am
o cantitate mai mare faţă de alţii?”
„Păi, probabil pentru că, asemeni multor altor oameni inteligenţi, ţi-a mers
puţin prea bine, din punct de vedere academic, majoritatea vieţii tale. Fiind o
persoană ageră la minte, ai descoperit că te poţi descurca foarte bine, în special în
timpul claselor primare şi a liceului, cu mai puţină muncă decât le trebuia majorităţii
copiilor, pentru a ţine pasul cu obiectele de studiu.”
„Aveţi dreptate în privinţa asta. Aproape că nu am muncit mai deloc în
perioada cât am fost în clasele primare, gimnaziale şi la liceu, şi cu toate acestea eram
primul din clasă. Şi chiar şi la facultate, mi s-a părut că mă descurc uşor.”
„Exact. Deci nu ai fost nevoit să îţi formezi deprinderi corespunzătoare, până
nu demult când ai absolvit facultatea. Şi, acum, văzând că te afli într-o competiţie
acerbă, şi că tezele nu se scriu de unele singure, ţi-ai dat seama că ar fi bine să îţi
dezvolţi obiceiuri de lucru mai bune. Dar, reuşind să realizezi lucrurile atât de bine,
până acum, cu un minimum de efort, probabil că te gândeşti că este o situaţie foarte
nedreaptă să nu mai poţi face la fel. Şi aşa ajungem la următorul punct; faptul că
protestezi împotriva realizării tezei tale. Nu consideri că ar trebui să depui un efort
mai mare.”
„Păi, este dificil, nu credeţi? Nu a mai trebuit să fac, vreodată, genul acesta de
lucruri.”

141
 „Da, este dificil. Asta este! Dar, tot ar fi mai bine să o faci – pentru a obţine
recompensele pe care ţi le doreşti acum. Şi nici un protest copilăros nu îţi va uşura
situaţia. Exact opusul – aşa cum, tocmai, ai văzut.”
„Adevărat, cu cât pierd mai mult vremea lenevind, cu atât mai tare rămân în
urmă, şi cu atât mai greu îmi este după aceea să recuperez. Pe lângă asta, profesorilor
mei li s-au scârbit de mine – şi asta nu mă ajută deloc.”
“Niciodată nu te va ajuta. Nu li se va întâmpla doar profesorilor să fie
dezgustaţi de tine, dar va exista un efect similar şi asupra ta.”
“Voi fi, şi eu, dezgustat de mine?”
“Nu trebuie să fii; de fapt nu trebuie, niciodată, să ai o părere negativă despre
tine, despre persoana ta, indiferent ce s-ar întâmpla. Dar, odată ce vei lăsa munca la o
parte, vei avea tendinţa să te îndoieşti de tine, să te întrebi dacă eşti, într-adevăr,
capabil să o faci.”
“Mmm. Îneleg ce vreţi să spuneţi. M-aţi descifrat, din nou. Trebuie să
recunosc faptul că, în timp ce îmi tot amânam lucrul la dizertaţia mea, mă gândeam
tot mai des, `Poate că nu pot să o fac. Poate că, pur şi simplu, nu este genul meu de
sarcină. Predatul – da. Şi trecerea examenelor, la fel. Dar poate că acest gen de lucru,
mă depăşeşte.`”
“Se înţelege de ce ai avut acest gen de gânduri. În primul rând, refuzi să te
apuci cu hotărâre de lucru – din cauza stării de inerţie şi a patern-urile copilăroase
obişnuite, despre care am discutat. Apoi, în loc să obţii aprobarea imediată după care
râvneşti foarte mult şi pentru care munceşti pe rupte pentru a o dobândi prin predare,
primeşti critici de la profesorii tăi. Apoi îţi spui, `Ştii, poate că nu pot să mă
disciplinez` sau `Poate că nu pot face genul acesta de proiect.` Pe urmă, din cauza
fricii tale exagerate de eşec şi a încăpăţânării de a-ţi testa propria ipoteză negativă, te
îndepărtezi şi mai tare de la activitatea ta de pregătire a tezei. Îţi generezi apoi, şi mai
multă nemulţumire faţă de profesori şi dezgust faţă de tine. În cele din urmă, eşti prins
într-unul din cele mai rele cercuri vicioase, şi dacă iniţial te-ai împotrivit să munceşti,
acum te simţi incredibil de speriat pentru a încerca să o faci. Sfârşit de linie – şi
practic sfârşitul carierei tale – asta dacă nu te opreşti din prostiile astea şi întrerupi
cercul vicios.”
“Spuneţi aceste lucruri de parcă comportamentul meu ar fi foarte
dezorganizat.”
“Ţie nu ţi se pare la fel?”
„Păi - . Ce pot să spun?”
„Orice ai spune nu va schimba prea mult lucrurile şi nu îţi va face
comportamentul mai sănătos. Problema centrală este: Ce vei face acum?”
„În legătură cu inerţia mea firească, cu răzvrătirea mea copilăroasă, şi cu
faptul că mă gândesc că nu pot să fac teza, numai, pentru că nu m-am apucat, în mod
hotărât de ea?”
„Da. Ai sumarizat foarte bine cazul. Acum ce vei face în legătură cu toate
acestea?”
„Presupun că dacă v-aş spune că voi înceta să mă mai comport astfel şi că mă
voi apuca de îndată să lucrez la teza mea, nu m-aţi crede?”
„Nu – până nu te apuci, într-adevăr de lucru, nu. Dar, asta nu înseamnă că nu
aş crede în tine. În primul rând, ştiu foarte bine că orice persoană care se pregăteşte
atât de mult în privinţa predatutului, poate să lucreze şi la un proiect cum ar fi o teză
de doctorat. Aşadar, întrebarea nu este în legătură cu faptul dacă tu poţi, ci dacă vei
face, acest lucru? Poate că vei face, acum că ai văzut cât îţi dăunează faptul că nu
lucrezi la teza ta de doctorat.”

142
 „La naiba, sper să o fac.”
„Faptul că speri pare o atitudine bună; dar nu suficient de hotărâtă. Ar fi bine
să fi convins că vrei să îţi învingi protestele copilăreşti şi groaza ta de eşec. Hotărât, în
mod activ. Asta înseamnă să îţi descoperi, în mod activ, şi să îţi dispuţi, cu
convingere, protestele absurde cu care te-ai alimentat timp de atâţia ani.”
„Aveţi din nou dreptate! Acţiunea pare a fi adevăratul cuvânt cheie. Vom
vedea!”
Şi am văzut. Brian a primit aprobarea pentru subiectul tezei sale în
următoarele câteva săptămâni, s-a apucat serios să îşi facă cercetarea, şi un an mai
târziu a obţinut doctoratul în psihologie experimentală. Este în continuare un bun
profesor; şi în plus este unul dintre cei mai auto-disciplinaţi oameni, pe care îi cunosc,
din domeniul lui. Ori de câte ori mă întâlnesc acum cu el la congresele psihologice,
îmi atrage spiritual atenţia oferindu-mi un salut de armată prusiană şi exclamând:
„Acţiune! Muncă! Auto-disciplină!” Doar că nu pare, totuşi, chiar atât de amuzant.

Capitolul 17

143
 Rescrierea istoriei personale

Una dintre cele mai importante descoperiri ale secolului trecut, pe care atât şcolile
psihanalitice cât şi cele clasic behavioriste au evidenţiat-o, s-a dovedit a fi dăunătoare
pentru mulţi oameni: ideea că paternurile de comportament, pe care oamenii le au în
prezent sunt influenţate, în mod rigid, de experienţele lor din trecut. Oamenii au
folosit această observaţie parţial utilă pentru a-şi crea şi susţine ceea ce noi numim
Credinţa Iraţională nr. 8: Ideea că trecutul dumneavoastră rămâne cel mai important
şi că, dacă odată, ceva, v-a influenţat puternic viaţa, acest lucru trebuie să vă
condiţioneze, şi în ziua de azi, emoţiile şi comportamentul.
Pe parcursul unei zile obişnuite de lucru, mă întâlnesc (A.E.) cu aproximativ
cinsprezece persoane pentru terapie individuală şi cu încă alţi zece pentru terapia de
grup; şi majoritatea dintre aceştia, cred într-o anumită măsură, că ei trebuie să se
comporte într-un anumit fel dezadaptativ datorită condiţionărilor anterioare sau a
influenţelor timpurii. De exemplu, o femeie foarte atrăgătoare, în vârstă de patruzeci
de ani, divorţată, îmi spune odată: „Nu aş putea, nicidecum, să fiu mai activă în a mă
întâlni cu alţi bărbaţi, aşa cum tot încercaţi să mă împingeţi să fac, când eu nu am mai
făcut, niciodată, aşa ceva.” O tânără soţie afirma faptul că ar prefera ca soţul ei să
piardă cincizeci de mii de dolari într-o afacere riscantă, decât să-l mai vadă încă o dată
concediat – pentru că era sigură că el nu va mai găsi o altă slujbă bună, având în
vedere că a avut atât de multe slujbe proaste până în prezent. Un tânăr inteligent, de
douăzeci şi doi de ani, cu studii superioare şi foarte chipeş, mărturisea faptul că el nu
ar putea să îşi imagineze, cum ar mai putea avea vreodată o altă parteneră de care să îi
placă, în cazul în care cea actuală îl părăseşte, deoarece „Am fost condiţionat încă din
copilărie să constat că sunt prea lipsit de valoare pentru a reuşi să mă întâlnesc şi să
fiu împreună cu cineva cu care, într-adevăr, vreau. Aşadar, cum pot să mă aştept, să
reuşesc, vreodată, să fac aşa ceva?”
Cam aşa ceva aud, aproape în fiecare zi de lucru; o mulţime de clienţi care
menţionează faptul că relele multe şi nedrepte din trecutul lor nu mai pot fi schimbate
în prezent – decât în cazul în care, oarecum, într-un mod magic îi ajut să îşi distrugă
această influenţă de neşters. Situaţie la care răspund, în mod normal:
„Prostii! Doar pentru că ai fost condiţionat sau influenţat într-un anumit fel,
cât timp ai fost copil, nu înseamnă că efectele lor mai supravieţuiesc şi astăzi. Dacă le
resimţi şi acum, este pentru că, încă, crezi prostiile şi absurdităţile pe care le-ai învăţat
atunci. Când vei începe să îţi dispuţi credinţele pe care ţi le tot repeţi şi, prin urmare,
să te de-condiţionezi?” Astfel, lupta noastră cu privire la modificarea stilului de
gândire, se continuă, până în momentul în care (de obicei) câştig. Sau (câteodată, din
păcate) clienţii mei evită să mai lucreze pentru a-şi schimba concepţiile lor greşite cu
privire la „condiţionarea” realizată în trecut.
Majoritatea oamenilor din societatea noastră consideră că, dacă ceva rău le-a
afectat, odată, vieţile, acest lucru va rămâne neschimbat pentru totdeauna. Astfel, ei
cred că, datorită faptului că, odată au fost nevoiţi să îşi asculte părinţii, trebuie, şi
acum, ca şi adulţi, să facă acelaşi lucru. Dacă, odată, au fost persecutaţi de alţii,

144
înseamnă că şi astăzi ceilalţi trebuie să se poarte tot aşa cu ei. Pentru că odată au
crezut în superstiţii, ei trebuie să continue să fie amăgiţi de ele, şi în ziua de azi.
A crede cu tărie că influenţele trecutului sunt de neschimbat, este iraţional din
mai multe motive:
1. Dacă, şi acum, vă lăsaţi influenţaţi, în mod nejustificat, de experienţele
dumneavoastră din trecut, înseamnă că suprageneralizaţi. Faptul că ceva s-a întâmplat
în anumite circumstanţe nu dovedeşte că acest lucru trebuie să se menţină în toate
circumstanţele. Faptul că tatăl dumneavoastră v-a persecutat cât timp aţi fost copii, nu
înseamnă că toate persoanele autoritare sunt la fel de tiranice şi că trebuie să vă
apăraţi de ele. Faptul că odată aţi fost prea vulnerabili pentru a vă înfrunta mama care
vă domina, nu înseamnă că trebuie să rămâneţi pentru totdeauna la fel de vulnerabili.
2. Prin faptul că vă îngăduiţi să rămâneţi puternic influenţaţi de evenimentele
din trecut, încetaţi să mai căutaţi soluţii alternative pentru o anumită problemă. În
foarte rare cazuri există, pentru o problemă, doar o singură soluţie posibilă. Dacă vă
menţineţi gândirea flexibilă, veţi căuta până când veţi găsi rezolvarea cea mai
potrivită. Dar dacă, credeţi că trebuie să rămâneţi influenţaţi, în mod nemeritat, de
experienţele avute în trecut, veţi găsi, frecvent, „soluţii”, mai puţin adecvate.
3. Multe comportamente care sunt adaptative într-un anumit moment, sunt
dezadaptative în altul. În special, copiii, născocesc, frecvent, diferite metode de a-şi
„rezolva” problemele cu părinţii lor, prin faptul că plâng, se împotrivesc, sau având o
criză de furie. Aceste manifestări sunt, ulterior, nerecompensate, pentru că adulţii nu
vor răspunde la ele. Prin urmare, dacă aderaţi la metodele de rezolvare de probleme,
care v-au fost utile în trecut, veţi descoperi, că în ziua de azi, ele sunt, de multe ori,
insuficiente .
4. Dacă acceptaţi să rămâneţi puternic influenţaţi de trecutul dumneavoastră,
veţi întreţine ceea ce psihanaliştii au denumit ca fiind efecte transferenţiale –
însemnând faptul că vă veţi transfera, în mod dăunător, atitudinile avute faţă de
oamenii din trecut asupra celor care, în prezent, vă sunt apropiaţi. Astfel, vă puteţi
revolta, astăzi, că aţi primit ordine de la şeful dumneavoastră pentru că el sau ea vă
aminteşte de ordinele stricte pe care părinţii dumneavoastră vi le dădeau, în urmă cu
douăzeci de ani. Astfel de atitudini sunt, de cele mai multe ori, nerealiste şi
dăunătoare.
5. Dacă vă manifestaţi, în continuare, într-un anumit fel, doar pentru că aşa aţi
făcut şi în trecut, nu veţi reuşi să învăţaţi şi să câştigaţi de pe urma experienţelor noi.
Aşadar, dacă vă dedicaţi doar sportului, pentru că acesta este cel care v-a plăcut încă
din adolescenţă, şi evitaţi să încercaţi alte activităţi, cum ar fi cele artistice, nu veţi
descoperi niciodată dacă acestea v-ar putea aduce mai multă satisfacţie decât sportul.
Dacă refuzaţi să aplicaţi pentru postul de contabil pentru că odată aţi pierdut o slujbă
asemănătoare, s-ar putea să nu ajungeţi niciodată suficient de competenţi pentru a vă
păstra şi a vă bucura de un alt post de contabil.
6. Faptul că acceptaţi în mod rigid, influenţele trecutului vă face să fiţi
nerealişti, deoarece prezentul diferă, în mod semnificativ, de ziua de ieri. A călători cu
o maşină foarte veche pe autostrăzile din ziua de azi, poate fi un lucru periculos,
pentru că vechiul drum şi condiţiile de trafic ce erau mai demult, nu mai există acum.
A vă comporta cu soţia dumneavoastră în acelaşi mod în care vă comportaţi şi cu
mama dumneavoastră, când, în mod evident, aceasta nu este mama dumneavoastră, vă
poate cauza serioase probleme.
Sumarizând: Chiar dacă trecutul, aşa cum psihanaliştii şi behavioriştii clasici îl
percep, există, iar în anumite situaţii îi influenţează pe oameni să repete aceleaşi tipare
vechi de comportament, acesta nu trebuie să reprezinte o influenţă uimitoare. Puteţi,

145
într-o anumită măsură, să vă schimbaţi stilul de-a vă comporta, în ciuda obiceiurilor
învăţate. Dacă nu am putea face acest lucru, am trăi încă, asemeni strămoşilor noştrii,
în peşteri.
Mai mult decât atât, obiceiurile neadecvate, pe care le aveţi datorită
experienţele trecute, nu au fost atât de puternic înrădăcinate încât să aveţi nevoie de o
analiză „profundă” de lungă durată pentru a le schimba. Dacă lucraţi din greu cu
ajutorul metodelor emotive şi comportamentale REBT, precum şi dacă vă disputaţi, în
mod activ, credinţele iraţionale dezadaptative, puteţi, adesea, să obţineţi rezultate
spectaculoase, în doar câteva luni. Dar, desigur, nu întotdeauna!
Este adevărat, mulţi oameni au o rezistenţă mai mare sau mai mică, în faţa
schimbării. Pentru că, în mare parte, aşa cum am arătat pe parcursul acestei cărţi, ei îşi
întăresc, în permanenţă, credinţele vechi – spunându-şi, în repetate rânduri, că sunt
fără nici o valoare, că nereuşitele la locul de muncă sunt groaznice, sau că lumea nu
trebuie să îi forţeze să facă lucrurile pe care nu le vor, atâta timp ei nu sunt pregătiţi
pentru ele. Dar, faptul că vă întăriţi aceste convingeri, în loc să încercaţi să vedeţi dacă
„natura umană” poate sau nu poate fi schimbată, sugerează, de fapt, opusul. Tocmai
pentru că repetaţi, ca şi consecinţe ale credinţelor dumneavoastră, să faceţi aceleaşi
greşeli din trecut, puteţi să vă schimbaţi erorile din prezent, modificându-vă aceste
credinţe. Comportamentul dumneavoastră actual, porneşte, în mare măsură, din
gândirea pe care o aveţi. Astfel că, prin regândire şi prin practică seriosă, vă puteţi
regla şi controla activităţile din ziua de azi – şi vă puteţi pregăti pentru un viitor mai
bun.
Harold S., a venit la terapie pentru o problemă, pe care, el suţinea încă de la
început, că trebuie să o reducă dacă vrea să se căsătorească cu femeia visurilor lui, şi
anume pentru că se înfuria foarte repede şi foarte puternic. „Trebuie să mă ajutaţi,
domnule Harper,” a început el, „pentru că Kelly mi-a spus că dacă mai am încă o dată
vreo izbucnire, mă va părăsi. Mi-a spus că dumneavoastră aţi ajutat-o foarte mult, în
urmă cu câţiva ani, când ea era mereu nervoasă pe şeful ei. Şi dacă nu vă las să mă
ajutaţi, ea nu va mai sta cu mine.”
„Păi, tot ce pot să fac este să îmi dau silinţa,” am spus eu, „sau, mai degrabă,
să te ajut pe tine să îţi dai silinţa. Dar, înainte de toate, spune-mi cum ai început să ai
aceste stări de furie.”
Harold mi-a povestit atunci, cum, încă de mic copil, el făcea un scandal
monstru când ceva, până şi cel mai mic lucru, mergea greşit – fiind încurajat, într-o
oarecare măsură şi de către părinţii lui; îşi amintea cum mama lui le povestea, cu
mândrie, oaspeţilor, despre modul în care el urla cu furie, încă de pe timpul cât era
bebeluş, ori de câte ori ea încerca să îl convingă să facă ceva ce el nu vroia. „Harold a
avut propria lui voinţă încă de la naştere,” îşi amintea ea cu drag. Mamei lui i se părea
că, încăpăţânarea lui Harold de a insista să se facă, întotdeauna, aşa cum vroia el, era
ceva deosebit.
În aceste condiţii, Harold a adoptat viziunea mamei lui cu privire la aceste
crize de furie, considerându-le normale, inevitabile şi drăguţe. Şi-a folosit furia ca pe-
un mijloc eficient de-a obţine ceea ce vroia de la alţii, în special de la femei, pe care,
descoperise, că le putea, astfel, intimida. Când Kelly nu a acceptat să se lase
intimidată şi i-a spus deschis lui Harold că poate să plece dacă nu se opreşte din acest
comportament de copil răsfăţat, şi-a dat seama că ajunsese la capătul de linie al
acceselor lui de furie, şi că ar fi bine să descopere alte modalităţi mai potrivite de a se
relaţiona. Şi-a descoperit imediat câteva din originile acceselor lui, şi s-a hotărât că ar
fi mai bine să nu se acuze, având în vedere că mama lui îl învăţase, în parte, să le aibă.
De altfel, faptul că s-ar fi culpabilizat nu l-ar fi ajutat mai deloc.

146
 „Dar ce să fac?”, a întrebat Harold. „Cum să scap de prostiile astea, acum că
ştiu cum au apărut? Nu va fi, practic, imposibil sa elimin un astfel de comportament,
care există încă de când eram mic copil, şi care a rămas să fie o parte atât de
importantă din mine, pentru aşa o lungă perioadă de timp?”
„Nu,” i-am răspuns. „Luând în considerare, perioada lungă în care ai avut
aceste accese de furie – sau, mai bine spus, perioada lungă în care ai considerat că este
foarte bine şi adecvat să le ai – este normal să ne gândim că vei întâmpina dificultăţi
în încercarea de a le reduce. Prin urmare va fi dificil. Dar, nici jumătate din cât de
dificil îţi va fi dacă nu îţi reduci aceste reacţii distructive.”
„Dar cum? Cum să le fac să iasă din sistemul meu?”
„Practic, în acelaşi mod în care ţi le-ai introdus în sistemul tău.”
„Dar, nu am lămurit, mai adineaori, de comun acord, că mama mea mi le-a
fixat în sistemul meu, recompensându-mă pentru faptul că le am, şi condiţionându-
mă, prin urmare, în a persista să le am?”
„Nu, nu chiar aşa – cu toate că ar părea să fie aşa. Într-adevăr, mama ta te-a
recompensat, nu glumă, pentru faptul că aveai accesele de furie. Dar, pe lângă asta, şi
mult mai important, tu ai acceptat şi ai continuat să primeşti şi mai multe recompense.
Nu ţi-ai spus doar: `Ah, iar începe mama să mă încurajeze să am crizele de furie; de
ce să nu continui să le am, atunci?` Ţi-ai mai spus şi: `Ah, mama este intimidată de
crizele mele. Şi tata imi ia partea, la fel, ca să nu zică că stă degeaba. Şi Florence,
menajera noastră, mă lasă să scap uşor cu orice dacă mă comport la fel. Acum stai să
mă gândesc: Ori de câte ori, voi vrea ceva şi nu mi se va da de la început, voi căuta să
fiu în preajma oamenilor precum mama şi tata şi Florence, şi mă voi criza până ce voi
obţine ceea ce vreau. Ştiu că dacă mă comport aşa voi supăra câteva persoane din
jurul meu, dar ce-mi pasă, dacă, de fiecare dată, voi obţine tot ceea ce doresc? Este
foarte groaznic şi oribil să fii lipsit de anumite lucruri. Şi prefer să mi se facă mereu
pe plac, chiar dacă trebuie să necăjesc oamenii din cauza asta. Dacă unii oameni nu
îmi vor acorda ceea ce vreau, atunci când urlu şi zbier, atunci la naiba cu ei. Voi găsi,
pur şi simplu alţi oameni care îmi vor oferi tot ceea ce am nevoie.` Nu ţi-ai tot spus tu
ceva de genul acesta?”
„Acum că mă gândesc la asta, aţi nimerit foarte pe aproape. Pentru că, într-
adevăr, îmi amintesc, acum că menţionaţi acest lucru, că odată am avut destul de mulţi
prieteni. Ca şi copil mic, am devenit unul dintre cei mai simpatizaţi băieţi din cartierul
meu. Dar, când am descoperit că unora nu le plăcea faptul că aveam accesele de furie,
şi nu lăsau după voia mea chiar dacă făceam o criză, m-am separat de ei şi m-am trezit
în mijlocul unui grup de prieteni slabi, care continuau să îmi facă toate poftele.
Trebuie să recunosc, acum că mă gândesc la toate astea, că aceşti prieteni nu erau
printre cei mai isteţi sau dotaţi copii din cartier. Dar, cu toate acestea, am rămas
printre ei, doar pentru că puteam face aşa cum vroiam eu.”
„Ţi-ai pierdut, de bună voie, unii dintre cei mai isteţi şi dotaţi prieteni doar
pentru a-ţi satisface `nevoile` de moment. Dar, oare, nu ai şi acum acelaşi tipar de
comportament – prin faptul că refuzi să fi înconjurat de prieteni competenţi? Prin
faptul că îi înlocuieşti cu cei care îţi fac, imediat pe plac, aşa cum îţi făceau toate
poftele şi părinţii şi menajera ta, ori de câte ori ţipai?”
„Ba da, cred că aşa am făcut. Dar tot nu văd cum pot scăpa de acest tipar de
comportament.”
„Aşa cum am mai spus înainte – în acelaşi mod în care l-ai achiziţionat. Dacă,
utilizarea acestor crize, vine, în mare parte, aşa cum am putut observa, nu din faptul
că alţii te-au instruit aşa, ci din faptul că tu te-ai instruit pentru a câştiga recompensele

147
imediate, ceea ce poţi face acum este să te instruieşti să nu mai ai accese de furie, şi să
îţi stabileşti scopuri, pe termen lung.”
„Vreţi să spuneţi că iniţial, eu mi-am spus, `Ei, dă-I drumul Harold, fă-ţi
crizele şi şantajează-I pe ceilalţi ca să îţi îndeplinească poruncile`, dar că acum mă pot
instrui, `Opreşte-te cu prostiile astea, Harold, şi du-te şi obţine ceea ce îţi doreşti, cu
adevărat de la viaţă – obiective stabilite pe termen mai lung şi profund satisfăcătoare,
cum ar fi să o câştigi pe Kelly. Poţi să faci asta, dacă te comporţi ca un adult şi dacă îţi
stăpâneşti crizele.` Pot să mă schimb în acest fel?”
„Da. Tu îţi spui, acum:`Cum pot să am speranţa că mă voi schimba vreodată,
că îmi voi pierde obiceiul de a mai avea crize, când acest lucru se menţine de ani buni
de zile şi este o parte reprezentativă a personalităţii mele?` Dar, îţi poţi spune, în
schimb: `Indiferent de cât timp am avut acest comportament copilăresc, şi indiferent
câţi oameni am constrâns să fie de acord cu el, îmi voi înfrânge, acum, această
deprindere. Aşa că pentru a-mi fi mie mai bine, ar fi cazul să muncesc pentru a mă
dezobişnui de acest comportament şi pentru a învăţa un altul diferit.`”
„Ar fi bine să nu mai consider că faptul de a pierde o plăcere proximă este un
lucru groaznic, şi să încerc să mă conving că pot să rezist în faţa unei restricţii. Pentru
un bine mai mare, ar fi de dorit să îmi schimb modul de a mă comporta.”
„Da, ar fi bine să faci atât o schimbare filosofică cât şi de comportament. Sunt
convins că dacă accepţi o filosofie de viaţă adultă, poţi să te comporţi mult mai matur
de acum încolo.”
„Dar, să presupunem că încerc să fac ceea ce dumneavoastră spuneţi, şi totul
merge bine pentru o vreme, dar după aceea nu mă mai pot abţine, şi am din nou o
criză de furie?”
„Să presupunem că ai avea. Atâta timp cât nu te foloseşti de această greşeală
de a fi avut o criză, pentru a-ţi `demonstra` că trebuie să o ai, şi că este evident că tu
nu te poţi schimba, va fi doar atât – o mică greşeală. Şi, în curând, te vei putea lipsi,
din nou, de accesele tale, până când recăderile vor deveni din ce în ce mai puţine.”
„Atâta timp cât mă concentrez asupra prezentului şi lucrez în permanenţă
pentru un viitor diferit, pot să refuz să ţin seama de condiţionările pe care le-am
dobândit în trecut?”
„Exact. Atâta timp cât, de fiecare dată când aluneci înapoi spre o criză de
furie, îţi spui: `Ei, iată că vine din nou. Precis, mi-am spus câteva credinţe iraţionale şi
iată că alunec din nou. Să vedem la ce m-am gândit şi cum pot să folosesc această
recădere pentru a evita alte izbucniri de furie în viitor.` Dacă îţi monitorizezi, în mod
activ, aceste recăderi, şi credinţele care, în mare măsură, le cauzează, condiţionările
tale negative din trecut se vor transforma în auto-condiţionări pozitive ale prezentului,
reuşind, astfel, să rezolvi problema.”
Şi aşa s-a şi dovedit. Şase săptămâni mai târziu, Harold m-a informat
următoarele: „Vă vine să credeţi? Kelly şi cu mine chiar ne-am logodit. Veţi primi un
anunţ formal, în clipa în care sunt gata printate. Şi ea a fost cea care a insitat în
legătură cu asta. `Uite ce este draga mea,` i-am spus, în noaptea în care ea a sugerat
acest lucru, `Ştiu că nu am mai avut nici o izbucnire de furie în ultimele şase
săptămâni, şi sunt bucuros atât de dragul tău cât şi al meu. Dar de unde ştii că nu voi
avea din nou, una, mâine?``Nu am de unde să ştiu dacă vei mai avea sau nu o altă
criză – cu toate că mă îndoiesc că vei avea,` mi-a răspuns Kelly. `Dar, ceea ce m-a
deranjat cel mai mult nu au fost neaparat izbucnirile tale cât atitudinea aceea de copil
mic – trebuie-să-mi-dai-ceea-ce-vreau – care era cauza izbucnirilor tale. Şi acea
atitudine s-a schimbat în mod spectaculos de când ai mers să îl vezi pe domnul
Harper. Şi sunt convinsă că acea atitudine nu se va schimba înapoi la cea veche, prea

148
des. Dacă acest lucru se va întâmpla totuşi` şi a zâmbit într-un mod pe care nu îl pot
imita în acest moment, şi dumneavoastră ştiţi cum zâmbeşte ea, `ei bine, pot oricând
să divorţez de tine.`”
Într-adevăr, Kelly şi Harold s-au căsătorit. Noile sale atitudini de om matur nu
au revenit la cele vechi, de mic copil, iar cei doi reuşesc, în continuare, să stea departe
de tribunal. Şi se pare că există suficiente motive pentru care să cred că aşa vor sta
lucrurile şi în continuare.
Dumneavoastră, asemeni oricărei alte persoane sârguincioase, puteţi să
invingeţi influenţele trecutului, încercând câteva din următoarele metode:
1. Acceptaţi faptul că trecutul dumneavoastră vă influenţează, în mod
semnificativ, în anumite privinţe. Dar, acceptaţi, de asemenea, faptul că prezentul pe
care îl aveţi va fi trecutul dumneavoastră de mâine. Nu puteţi face, astăzi, o întoarcere
de o sută optzeci de grade pentru a deveni o cu totul altă persoană. Dar, puteţi începe
de astăzi, să vă schimbaţi, atât de mult, încât în cele din urmă să vă comportaţi, în
mod diferit. Printr-o nouă gândire şi o nouă rutină şi prin acceptarea trecutului
dumneavoastră ca fiind un dezavantaj şi nu un blocaj total, vă veţi putea schimba, în
mod vizibil, comportamentul de mâine.
2. Recunoscând, în mod sincer, greşelile pe care le-aţi făcut în trecut, dar
neculpabilizându-vă vreodată pentru ele, puteţi învăţa să vă folosiţi trecutul pentru a
obţine beneficii în viitor. În loc de a repeta, în mod necugetat, diferite greşeli, doar
pentru că le-aţi mai făcut odată, le puteţi observa şi le puteţi pune sub semnul
întrebării.. Puteţi să vă revizuiţi, în mod activ, obiceiurile şi deprinderile, puteţi separa
grâul de pleavă, şi (dacă este de dorit) să vă schimbaţi viaţa, în conformitate cu
acestea.
3. Când consideraţi că sunteţi puternic influenţaţi de experienţele din trecut, şi
că acestea vă sabotează scopurile curente, constrângeţi-vă să vă abţineţi de la reacţiile
din trecut. Astfel, dacă vă comportaţi mereu cu mama dumneavoastră ca şi cum aţi fi
un copil mic şi nu reuşiţi să faceţi ceea ce vreţi cu adevărat, vă puteţi convinge astfel:
„Nu trebuie să mă mai comport în acest fel. Nu mai sunt copil. Pot să vorbesc ca un
om matur cu mama mea şi să îi spun ceea ce vreau să fac cu adevărat. Nu mai are nici
o putere asupra mea şi nu mă poate jigni sau împiedica să fac ceea ce vreau, decât
dacă o las eu. Nu o voi contrazice. Dar, nici nu mă voi lăsa privat de anumite lucruri.
Odată, eram convins că dacă aş înfrunta-o, ar fi dezastruos. Aiurea – nu va fi.” Puteţi,
în acest mod, să vă atacaţi orice influenţă iraţională care vine din trecut. Demonstraţi-
vă cât de ridicole sunt - cât de mult vă dăunează, în loc să vă ajute; şi cât de multe
beneficii aţi obţine dacă le-aţi schimba.
4. Pentru a vă modifica deprinderile distructive, ar fi bine să gândiţi şi să
acţionaţi. Să lucraţi anume, pentru a vă învinge influenţele din trecut: forţaţi-vă, de
exemplu, să vă comportaţi cu tatăl dumneavoastră, într-o manieră mult mai matură, să
riscaţi să fiţi dezaprobat de el, să spuneţi şi să faceţi lucruri, faţă de care, în prealabil,
v-aţi fi panicat. Dacă niciodată în viaţa dumneavoastră nu aţi vorbit cu un străin în
autobus, nu aţi mers la o petrecere de unul singur, nu v-aţi sărutat partenerul la prima
întâlnire, sau nu aţi făcut alte lucruri similare pe care v-ar place să le faceţi, forţaţi-vă,
până când reuşiţi să încercaţi aceste acţiuni „teribil” de groaznice. Lăsaţi prostiile! Nu
doar gândiţi: acţionaţi! Puteţi să vă învingeţi anii de suferinţă şi de inerţie din trecut,
în doar câteva zile sau săptămâni de practică zilnică forţată.
5. Vă puteţi ajuta să faceţi lucruri „periculoase” folosind programul de auto-
management. De exemplu, de fiecare dată când vorbiţi cu un străin într-un autobus,
recompensaţi-vă, prin faptul că vă îngăduiţi anumite plăceri, cum ar fi cititul sau
uitatul la televizor. Ori de câte ori eşuaţi să profitaţi de o asemenea oportunitate,

149
refuzaţi să vă oferiţi vreo recompensă. Oferiţi-vă întăriri, pentru faptul că v-aţi
înfruntat trecutul de care vă era teamă şi aplicaţi-vă o pedeapsă rapidă, în cazul în care
vă mai este încă frică de el.
6. Folosiţi imageria raţional emotivă. În fiecare zi, timp de câteva minute,
imaginaţi-vă, cu însufleţire, că faceţi ceva „îngrozitor”, cum ar fi să vorbiţi cu nişte
străini şi aceştia să vă respingă. Lăsaţi-vă să vă simţiţi anxioşi şi ruşinaţi. Apoi
schimbaţi-vă emoţia într-una negativă adaptativă, cum ar fi dezamăgirea sau regretul
– dar nu panică – modificându-vă ideile despre cât de „groaznic” este să fii respins. În
timp ce vă imaginaţi, cu intensitate, această situaţie „periculoasă”, practicaţi, în mod
constant, emoţiile de dezamăgire şi nu cele de anxietate.
7. Ţineţi minte, mai presus de toate, că trecutul a trecut. Nu are nici un efect
magic sau automat asupra prezentului sau viitorului. În cel mai rău caz, ceea ce pot
deprinderile dumneavoastră din trecut să facă, este să vă îngreuneze posibilitatea de a
vă schimba. Vă îngreunează situaţia, dar nu o fac imposibilă. Muncă şi răgaz; practică
şi, mai multă practică; gândire, imaginaţie, şi acţiune – toate acestea pot fi folosite ca
nişte chei potrivite pentru a deschide aproape orice cufăr al înfrângerilor trecute,
pentru a fi completat cu victorii şi plăceri actuale.

Capitolul 18

150
 Acceptarea şi înfruntarea realităţii nemiloase

Haideţi să recunoaştem: realitatea este de multe ori urâtă. Oamenii nu se comportă aşa
cum am vrea noi să se comporte. Aceasta nu este cea mai bună lume posibilă. Nici
măcar soluţii jumătate perfecte, nu există, pentru problemele serioase şi dificile. Mai
mult decât atât, societatea devine din ce în ce mai rea: pare a fi mult mai poluată,
nedreaptă din punct de vedere economic, încărcată de prejudecăţi etnice, tensionată
din punct de vedere politic, plină de violenţă, superstiţioasă, risipitoare de resurse
naturale, sexistă, şi foarte conformistă.
Dar, chiar şi aşa, tot nu trebuie să vă simţiţi exagerat de nefericiţi. Realitatea
nemiloasă nu deprimă oamenii. Ce cauzează atunci acest lucru? Încrederea oarbă a
oamenilor, în Credinţa Iraţională nr. 9: Ideea că oamenii şi lucrurile trebuie cu
necesitate să fie mai buni decât sunt în realitate, şi că este groaznic şi catastrofal
dacă nu puteţi schimba realitatea nemiloasă pentru a vă fi convenabilă. O idee
stupidă – din mai multe motive.
1. Nu există nici un motiv pentru care oamenii trebuie să fie mai buni decât
sunt, nici măcar atunci când nu se comportă corect. Pretenţiile pe care le aveţi vă
încurajează să vă spuneţi, „Pentru că nu îmi place ca oamenii să se comporte aşa cum
se comportă, ei nu ar trebui în nici un caz să se comporte astfel.” Cu toate că ar fi
minunat dacă lucrurile şi evenimentele nu ar exista aşa cum sunt, de cele mai multe
ori, ele există aşa cum sunt. Încă o dată, nu există nici un motiv pentru care
adversităţile nu ar trebui să aibă loc, doar pentru că dumneavoastră (şi ceilalţi) doriţi
ca ele să fie diferite.
2. Atunci când oamenii nu se comportă aşa cum v-aţi dori să se comporte, ei
nu vă afectează, de obicei, atât de tare, decât în cazul în care credeţi că o fac. De
exemplu, dacă partenerul sau prietenii se comportă cu răutate, puteţi considera că
acest comportament este foarte supărător. El este, de fapt, în rare cazuri, chiar atât de
supărător. Mai degrabă dumneavoastră, prin toleranţa scăzută la frustrare pe care o
aveţi, îl faceţi să fie aşa. În mod similar, atunci când lucrurile sau evenimentele decurg
rău, acest lucru este regretabil, şi vă poate afecta mult. Dar nu atât de mult, pe cât
dacă mai şi gândiţi, „Lucrurile nu ar trebui să se întâmple aşa! Nu suport acest lucru!”
3. Presupunând că, într-adevăr, oamenii şi evenimentele care au loc sunt cele
care vă fac rău, faptul că vă tulburaţi din această cauză nu vă ajută deloc. Dimpotrivă,
cu cât sunteţi mai afectaţi, cu atât mai mică este probabilitatea să schimbaţi, în mai
bine, oamenii sau situaţiile. Aşadar, dacă vă înfuriaţi pentru că partenerul
dumneavoastră este iresponsabil, şansele sunt ca el sau ea, înfuriat/ă, la rândul lui/ei,
de criticile pe care i le faceţi, să se comporte şi mai iresponsabil de atât.
4. Aşa cum a subliniat Epictet, în urmă cu două mii de ani, cu toate că aveţi
suficiente resurse pentru a vă schimba şi controla pe dumneavoastră, în doar foare
puţine situaţii, îi puteţi şi pe alţii controla. Oricât de înţelepte ar fi sfaturile pe care le
oferiţi oamenilor cu privire la modul în care să se comporte, ei sunt persoane
independente şi pot – ba mai mult decât atât, au dreptul – să vă ignore, în întregime.
Prin urmare, dacă vă agitaţi, în mod nejustificat, pentru modul în care ceilalţi se
poartă, în loc să vă asumaţi responsabilitatea pentru modul în care dumneavoastră

151
răspundeţi la comportamentele lor, vă veţi tulbura din cauza unui eveniment asupra
căruia nu aveţi nici un control. Acest lucru este asemănător cu situaţia în care
dumneavoastră aţi plânge până nu aţi mai putea, pentru faptul că un jocheu, un
boxeur, sau un actor nu a avut performanţa dorită de dumneavoastră. De-a dreptul
absurd!
5. Dacă vă neliniştiţi în legătură cu alţi oameni şi evenimente, aveţi mari şanse
de a vă abate de la propriile preocupări esenţiale – modul în care dumneavoastră vă
comportaţi, lucrurile pe care dumneavoastră le faceţi. Dacă încercaţi să vă controlaţi
propriul destin emoţional, veţi reuşi să nu vă lăsaţi prea afectaţi de lucrurile negative
şi veţi avea capacitatea de a le schimba, chiar, în mai bine. Dar dacă, vă lăsaţi afectaţi,
în mod nejustificat, de evenimentele din exterior, vă veţi consuma timpul şi energia
astfel încât să nu mai aveţi suficient şi pentru propriile scopuri.
6. Concepţia referitoare la faptul că există o soluţie absolut corectă pentru
fiecare din problemele vieţii, este ridicolă. Doar puţine lucruri sunt fie albe, fie negre,
restul fiind compus din multe soluţii alternative posibile. Dacă căutaţi, în mod
compulsiv, soluţia cea mai potrivită, veţi deveni atât de rigizi şi anxioşi încât veţi
refuza să ţineţi seama de compromisurile satisfăcătoare. Astfel, dacă trebuie să
urmăriţi cel mai bun program difuzat la televizor, veţi ajunge să săriţi, în mod anxios
de la un canal la altul şi nu vă veţi bucura de nici unul dintre programe.
7. „Dezastrele” ce ar putea avea loc, în cazul în care nu reuşiţi să găsiţi soluţia
perfect „corectă”, sunt foarte rare – cu excepţia situaţiei în care dumneavoastră faceţi
această definiţie arbitrară. Dacă credeţi că a lua o decizie greşită este ceva catastrofal
– a vă căsători cu persoana nepotrivită, de exemplu, şi a sfârşi printr-un divorţ –
atunci, cu siguranţă, veţi aduce dezastrul pe capul dumneavoastră când veţi descoperi
greşeala făcută. Dacă consideraţi că a lua aceleaşi decizii greşite este ceva regretabil şi
nefericit, dar nu catastrofal, veţi suporta bine greşelile comise – şi veţi putea chiar
învăţa de pe urma lor.
8. Perfecţionismul, prin înşăşi definiţia pe care o are, este dăunător propriei
persoane. Indiferent cât de aproape ajungeţi să duceţi o viaţă perfectă, alături de o
persoană perfectă, a dobândi, într-adevăr, acest ideal, se întâmplă foarte rar. Pentru că
oamenii nu sunt îngeri. Deciziile pe care le luaţi nu sunt întotdeauna, pe deplin
corecte. Chiar dacă veţi atinge, pentru un timp, perfecţiunea, şansele de a continua la
acest nivel sunt egale cu zero. Nimic nu este perfect static. Viaţa este echivalentă cu
schimbarea. Fie că vă place sau nu, ar fi bine să acceptaţi faptul că, condiţia umană
este cât se poate de imperfectă şi supusă greşelilor. Ce alternativă mai aveţi? Panică şi
spaimă continuă!
Luaţi de exemplu cazul lui Laura, care provenea dintr-o familie destul de
unită. Deşi, simţea că tatăl ei are o afecţiune mai mare pentru ea decât pentru ceilalţi
fraţi (încă două surori şi doi fraţi), nu putea spune acelaşi lucru şi despre mama ei care
era evident mai drăgăstoasă cu toţi ceilalţi. Apoi, tatăl ei a murit când ea avea
douăzeci de ani, lăsând o mare parte din asigurări soţiei sale. Moment în care Laura a
devenit foarte îngrijorată şi mânioasă pe faptul că mama ei cheltuia în mod risipitor,
acea sumă.
După ce am (A.E.) ascultat-o pe Laura făcând o serie de acuzaţii şi observând
că, probabil, va mai continua mult timp aşa, i-am spus:
„De ce te roade pe tine ce face mama ta cu aceşti bani? La urma urmei, ea este
cea care are banii. Tatăl tău, i-a lăsat, într-adevăr, banii ei. Şi ea are tot dreptul să facă
cu ei ceea ce vrea – poate să îi arunce în canal dacă vrea.”
„Da, bineânţeles, îmi dau seama de asta” a răspuns Laura. „Dar, vedeţi,
înainte, mama, îl lăsa întotdeauna pe tata să aibă grijă de problemele legate de bani.

152
Acum nu mai poate face acest lucru, nu le mai poate spune nu fraţilor, surorilor şi
cumnaţilor mei lacomi.”
„Vrei să foloseşti tu, o parte din bani, pentru ceva anume?”
„Nu, mă descurc bine. Am un post bun şi oportunitatea de a avansa. Iar
logodnicul meu se descurcă şi el bine şi provine dintr-o familie înstărită. Deci, nu
vreau nici un cent din banii mamei mele, pentru mine. Nici un cent.”
„Atunci, care este problema? De ce nu uiţi de ceea ce face mama ta cu banii ei
şi îţi vezi de treaba ta? După câte se pare mama ta nu ţi-a cerut nici un sfat. Şi dacă ea
vrea să dea toţi banii fraţilor, surorilor tale şi familiilor acestora, acesta este privilegiul
ei.”
„Dar cum poate să se comporte aşa – să arunce pe fereastră banii în halul
acesta, când s-ar putea să aibă nevoie de ei mai târziu? Şi, le oferă lor tot ceea ce vor!
Ei, în doi timpi şi trei mişcări nu o să mai aibă nici un ban!”
„Poate că aşa va fi; dar asta este problema ei. De altfel, tu i-ai atras deja atenţia
asupra faptului că risipeşte prea mult, prea repede, nu-i aşa?”
„Oh, da. Am vorbit cu ea la câteva săptămâni după moartea tatălui meu,
imediat cum am observat ceea ce face.”
„Şi ea ce a spus?”
„Să mă îngrijesc de propriile mele treburi, nenorocite!”
„Ei, bine?”
„Dar cum poate să facă asta? Greşeşte atât de mult! Pot să fac ceva pentru a o
împiedica să se mai comporte astfel?”
„Să presupunem, pentru o clipă că ea greşeşte şi că e stupid modul în care ea
cheltuie banii – ”
„Oh, dar este! Este!”
„Ei, bine, nu ştiu dacă toată lumea – mai ales fraţii şi surorile tale – ar fi de
acord cu acest lucru. Dar să presupunem că aşa este – că aproape orice persoană
sănătoasă ar fi de acord cu tine. Şi, ce? Mama ta, greşeşte. Dar nu are mama ta dreptul
de a greşi? Vrei să îi iei acest drept?”
„Dar - ! Dar, este bine să se comporte greşit?”
„Nu, evident că nu. Dacă greşeşte, greşeşte. Nu poate, într-unul şi în acelaşi
timp, să fie şi bine că se comportă greşit. Bine: deci ea greşeşte. Dar, tu tot nu mi-ai
răspuns la întrebare: Nu are oricare persoană, inclusiv mama ta, dreptul de a greşi?
Sau vrei să îi forţezi pe toţi, dacă poţi, să se comporte întotdeauna corect?”
„Ce vreţi să spuneţi?”
„Păi, hai să punem, astfel, problema: Ar fi, fără îndoială, dezirabil, aşa cum şi
tu şi eu am fi de aceeaşi părere, ca oamenii să se comporte bine în loc de rău, ca ei să
facă mai puţine greşeli în loc de mai multe. Şi dacă mama ta greşeşte asupra modului
în care cheltuie banii – aşa cum presupunem, de dragul discuţiei, că face – atunci ar fi
foarte dezirabil ca ea să nu se mai comporte aşa, şi să nu mai cheltuiască banii în
modul în care o face. Dar, să presupunem că ea greşeşte, foarte tare, în legătură cu
modul în care cheltuie banii, dar ea, pur şi simplu, nu se opreşte. Va continua să
cheltuie, în mod greşit, banii, să îi irosească pe fraţii şi surorile tale şi pe familiile lor.”
„Şi, nu ar trebui să nu facă aşa?”
„Ah, de ce nu ar trebui să nu facă asta? Putem spune că ar fi de preferat ca ea
să nu greşească. Dar, de ce nu trebuie să greşească sau nu trebuie să se comporte, în
continuare în mod greşit dacă ea vrea să facă aşa? De ce nu ar trebui să rămână o
fiinţă imperfectă, ca noi toţi, ceilalţi, şi să nu facă greşeală după greşeală? Ai vrea ca
ea să fie, chiar te aştepţi ca ea să fie, o sfântă?”
„Nu, nu mă aştept la asta.”

153
 „Spui că nu te aştepţi la asta. Dar crezi, cu adevărat, ceea ce spui? Pentru că,
după modul în care tu priveşti lucrurile, mama ta greşeşte. Şi tu pretinzi ca ea să nu
greşească, ci să se comporte întotdeauna corect. Dar, ea se comportă în mod greşit cu
privire la consumarea banilor, şi pare hotărâtă să facă la fel, în continuare. Acum, mie
mi se pare că ea ar trebui, în aceste circumstanţe, să se transforme într-un fel de înger,
pentru a nu face nici o greşeală – sau de fiecare dată când vrea să se comporte greşit,
ea să poată fi în stare să se oprească. Ceea ce vrei să spui, de fapt, este că tu pretinzi
ca ea să facă lucrurile în felul în care vrei tu, şi nu în felul în care vrea ea. Şi, mai mult
decât atât, tu pretinzi ca ea să dorească să facă lucrurile aşa cum vrei tu, şi nu cum
vrea ea. Iar tu, nu îi acorzi nici un drept democratic, pentru ca ea să vrea să facă
lucrurile în felul ei – indiferent cât de greşit, după spusele tale, ale mele, sau ale lumii
întregi, ar fi acest fel.”
„Dar, tot întreb: Trebuie o persoană să se comporte greşit, când poate, la fel de
bine, să se comporte corect?”
„O întrebare retorică. Pentru că, evident, dacă oamenii ar putea, cu uşurinţă,
să se comporte corect, probabil că ar face-o. Şi atunci când nu procedează corect în
legătură cu ceva anume, înseamnă că fie ei vor să se comporte corect, dar dintr-un
anumit motiv nu pot, fie că ei nici nu vor să se comporte corect – şi, prin urmare, nici
nu se vor comporta astfel.”
„Eu – eu chiar nu ştiu ce să spun.”
„Ei, mai gândeşte-te puţin la asta, şi-ţi vei da seama ce vreau să subliniez, şi
vei constata că, pur şi simplu, nu ai mai privit până acum din această perspectivă. Să
presupunem, de exemplu, că te-ai comporta la fel ca mama ta, ai proceda ceva în mod
greşit – să spunem, că ai cheltui o sumă mare de bani cu destul de multă nepăsare şi
nesăbuinţă.”
„Aş greşi, dacă aş face aşa ceva – la fel de tare cum greşeşte şi ea.”
„Bine, să presupunem că ai greşi. Dar ideea centrală: Nu ai avea dreptul să
greşeşti – să comiţi propriile tale greşeli? Presupunând că mama ta ar veni la tine şi te-
ar sfătui să nu mai cheltui banii, în modul în care o faci, şi presupunând că ai luat în
considerare îndemnul dat de ea, dar ai hotărâ să îţi risipeşti banii, tot la fel de nesăbuit
ca până acum. Încă o dată: Nu ar fi dreptul tău să faci aşa cum tu vrei, în loc de cum
vrea ea, şi să comiţi tu propriile tale greşeli?”
„Înţeleg acum ce vreţi să spuneţi. Chiar dacă m-aş comporta în mod stupid, aş
avea dreptul, ca şi om, să fac ceea ce vreau, şi probabil că prin faptul că aş face ceea
ce aş vrea, comportamentul meu s-ar dovedi a fi stupid.”
„Exact. Deoarece, nu uita faptul că, oamenii precum mama ta, nu se gândesc,
de fapt, niciodată că greşesc atunci când fac greşelile pe care le fac. Probabil că, mai
târziu, conştientizează şi acest lucru. Dar nu la momentul în care le fac. Altfel, cum
pot ei învăţa, dacă nu, făcând greşeli şi, realizând, în final, că au greşit?”
„Presupun că aşa este. Nu pare să existe nici un alt mod prin care să îşi dea
seama cât de greşit se comportă, nu-i aşa?”
„Nu, nu un mod concret. Ei ar putea să îşi observe, erorile, numai prin faptul
că cineva le atrage atenţia asupra lor. Dar, dacă ei nu îşi dau seama de ele astfel, ce
altceva pot ei să facă, dacă nu să greşească şi apoi, privind în retrospectivă, să
realizeze ceea ce au făcut?”
„Dar ce pierdere de timp pentru acei oameni, să se comporte mai întâi aşa, şi
doar după aceea să-şi vadă greşelile!”
„Da, dar acesta este modul în care oamenii se comportă. De multe ori, greşesc
mai întâi şi doar mai târziu realizează ceea ce au făcut. Dacă ar fi sfinţi, s-ar
comporta, fără îndoială, diferit. Dar sfinţenia nu se prea găseşte – în schimb,

154
imperfecţiunea, da! Pe lângă asta, priveşte avantajele imperfecţiunii lor şi a faptului că
le dăm posibilitate de a fi aşa.”
„Ce avantaje?”
„Ei bine, în primul rând, li se deschide drumul spre experienţe, şi de multe ori,
spre experienţe valoroase, pe care altfel, dacă ei s-ar fi comportat cu mai multă
prudenţă şi ar fi fost mai puţin supuşi greşelilor, nu le-ar fi trăit niciodată. Ar fi
plictisitor să citeşti memoriile cuiva dacă oamenii s-ar comporta atât de perfect pe cât
te-ai aştepta!”
„Oh, cred că am putea face sacrificiul acesta pentru a crea o lume mai bună!”
„Poate că da. Dar iată că există o problemă şi mai importantă. Dacă oamenii ar
comite mai puţine greşeli – în modul în care tu vrei să îi constrângi să facă, nu doar
aducându-le la cunoştinţă erorile pe care le fac, dar şi culpabilizându-i pentru ele – ai
vrea să trăieşti în această lume fascistă pe care ai crea-o atunci? De exemplu, dacă tu
ai putea, într-adevăr, să o constrângi pe mama ta să nu mai cheltuiască atât de pripit,
cât de mult crezi că i-ar plăcea, regula făcută de tine, ei şi altor milioane de oameni ca
ea? Cât de mult ţi-ar plăcea ţie, de exemplu, ca oamenii precum mama ta să îţi spună
ce gen de slujbă poţi să ai, cu cine ar trebui să te căsăstoreşti, şi câţi bani exact ai voie
să cheltui în fiecare săptămână?”
„Cred că nu mi-ar plăcea deloc.”
„Nici nu credeam că ţi-ar place. Şi cu toate astea, nu este sugestia ta exact
despre asta – un grup restrâns de oameni `corecţi` şi după toate probabilităţile perfecţi
să aibă puterea de a spune unui grup mult mai mare de oameni `incorecţi` şi
imperfecţi, exact cum să îşi administreze viaţa?” Chiar ţi-ai dori să trăieşti într-o astfel
de societate de dictatură?”
„Repetaţi într-una ideea, că a le îngădui oamenilor să facă greşeli serioase,
ajungând astfel să nu îşi atingă anumite ţeluri, este preţul pe care trebuie să îl plătim
pentru democraţie.”
„Ei şi, nu este aşa?”
„Hmm. Nu m-am mai gândit niciodată la asta.”
„Aşa cum am mai spus – mai gândeşte-te asupra acestor lucruri. De altfel, ar fi
bine să recunoşti o altă latură a problemei pe care o ai cu mama ta.”
„Care latură?”
„Că, deşi, tu vezi situaţia ca şi cum mama ta şi-ar face rău sieşi, în timp ce tu
doar stai şi îi priveşti jocul necugetat, am putea bănui că, de fapt, dedesubtul acestor
lucruri, tu consideri că ea te răneşte pe tine, prin faptul că refuză să accepte jocul tău
perfecţionist.”
„Credeţi că, în realitate, eu vreau ca ea să mă iubească la fel de mult ca şi pe
fraţii şi surorile mele, şi că mă folosesc de faptul că ea cheltuie bani, ca de o
justificare pentru a o constrânge să mă iubească?”
„Este, fără îndoială, o posibilitate. Bineânţeles că, din punctul tău de vedere,
nu a existat un cerc familial prea perfect, mai ales de când a murit tatăl tău, care ţinea
cel mai mult la tine. Acum sub pretextul că vrei să o ajuţi pe mama ta să îşi cheltuie
banii într-un mod mai înţelept, ar fi posibil ca tu să încerci, de fapt, să îţi atingi
anumite scopuri: să risipeşti puţin din atmosfera apropiată care există între mama ta şi
ceilalţi membrii ai familiei, şi să înfăptui situaţia `ideală` care tu crezi că `ar trebui` să
existe. Apoi, când nu reuşeşti să atingi acest `ideal` şi să obţii mai multă dragoste din
partea mamei tale, refuzi să accepţi realitatea şi începi să te plângi de greşelile pe care
le face.”
„Dar nu este normal ca eu să vreau să mă apropiu mai mult de mama mea, şi
să recuperez ceva din dragostea pe care a evitat să mi-o arate timp de atâţia ani?”

155
 „Da, este normal din partea ta să vrei să faci aşa. Dar, dacă aşa este, utilizezi
mijloace bizare de a dobândi ceea ce îţi doreşti. Dacă ai fi acceptat, într-adevăr,
realitatea faptului că mama ta îi spijină, mai mult, pe fraţii şi surorile tale, decât pe
tine, şi ai fi încercat să schimbi această realitate – să zicem, comportându-te încredibil
de frumos cu ea – acest lucru ar fi fost suficient de normal. Dar, în schimb, tu ai
susţinut că preferinţa pe care o are mama ta faţă de fraţii tăi sau faţă de alţi membrii ai
familiei nu te deranjează, şi că o critici, chipurile, pentru o problemă cu totul diferită.
Şi, bineânţeles, prin faptul că o critici aspru, tot ceea ce reuşeşti să faci este să menţii
preferinţele pe care le are, şi pe care tu vrei să le schimbi.”
„ Deci, prin faptul că îi tot atrag atenţia asupra modului pripit în care îşi
cheltuie banii, tot ceea ce reuşesc să fac este să o îndepărtez, de fapt, şi mai tare de
mine şi să îi ofer motive pentru a-i favoriza, în continuare, pe ceilalţi. Asta vreţi să
spuneţi?”
„Exact. Refuzi să înfrunţi şi să accepţi realitatea nemiloasă cu privire la
familia ta, spunându-ţi, `Mama este nedreaptă! Ea nu ar trebui să fie aşa!` Apoi,
hotărăşti să acţionezi exact în modul în care, o ajuţi, să îşi intensifice preferinţa
pentru fraţii tăi. Dacă ai accepta-o, în prezent, pe mama ta împreună cu
comportamentul ei nesatisfăcător, a-i putea face ceva pentru a i-l corecta.”
„Mi-aţi oferit, în mod categoric, o serie de teme de casă, în această şedinţă! Ar
fi bine să mă gândesc cu atenţie la ceea ce am vorbit şi să văd dacă am făcut, într-
adevăr, ceea ce spuneţi că am făcut şi dacă mi-am ascuns bine stilul perfecţionist şi
refuzul de a accepta cheltuielile pe care le face mama.”
„Să te gândeşti, neaparat, la aceste lucruri, să vezi dacă, într-adevăr, unele
dintre ipotezele pe care le-am sugerat se potrivesc, situaţiei tale.”
Laura, chiar a făcut acest lucru, s-a gândit cu atenţie şi a concluzionat că, deşi,
este încă de părere că mama ei greşeşte în legătură cu banii, ea alege să fie afectată de
această situaţie. A început să îi acorde mamei ei dreptul de a face propriile sale
greşeli. În următoarele câteva luni, relaţiile dintre cele două s-au îmbunătăţit
considerabil, iar mama ei a încetat să facă anumite cheltuieli nesăbuite, posibil
datorită relaţiei existente în prezent între cele două. Un lucru şi mai important decât
atât, Laura a început să îşi trăiască viaţa mai eficient şi să se înţeleagă mai bine cu
logodnicul ei, de care se plânsese, anterior, că are prea multe imperfecţiuni, şi pe care
acum le accepta cu mai puţin criticism.
Iată câteva reguli generale, pentru a vă lupta cu perfecţionismul şi cu
pretenţiile pe care le aveţi, şi cum anume să învăţaţi să acceptaţi situaţiile neplăcute,
când nu aveţi nici o posibilitate de a le schimba.
1. Atunci când oamenii se comportă urât – aşa cum o fac de multe ori în
această lume – întrebaţi-vă dacă merită, cu adevărat, să vă lăsaţi afectaţi de ceea ce vi
se face. Chiar vă pasă atât de mult de ceea ce ei fac? Viaţa dumneavoastră este, cu
adevărat, afectată de acţiunile lor? Credeţi că aceşti oameni se vor schimba, dacă
depuneţi mult efort în încercarea de a-i schimba? Vreţi să irosiţi un timp considerabil,
încercând? Aveţi, într-adevăr atât de mult timp disponibil încât să îl puteţi irosi? Până
nu reuşiţi să răspundeţi la acest gen de întrebări, cu un da răsunător, nu ar fi mai bine
să nu vă mai preocupaţi de defectele celorlalţi şi să le oferiţi, în schimb, atunci când
sunteţi întrebaţi, doar sfaturile şi ajutorul potrivit?
2. Dacă dumneavoastră consideraţi că merită osteneala de a încerca să-i ajutaţi
pe ceilalţi să se schimbe, faceţi acest lucru, dar într-un mod mai puţin frenetic. Dacă,
vreţi, într-adevăr, să se comporte diferit pentru binele lor (sau chiar şi pentru binele
dumneavoastră), fiţi de ajutor adoptând nişte atitudini permisive, mai puţin critice şi
de acceptare. Străduiţi-vă să vedeţi, mai degrabă, lucrurile, din cadrul lor de referinţă,

156
şi nu din al dumneavoastră. Respingeţi, dacă vreţi, comportamentele care le sunt
dăunătoare, dar nu îi respingeţi pe ei.
3. Chiar şi când oamenii se comportă cu dumneavoastră, într-un mod neplăcut,
nu îi condamnaţi sau nu vă răzbunaţi pe ei. Fie că vă place sau nu, ei se comportă aşa
cum se comportă; şi sunteţi absurzi dacă credeţi că ei nu ar trebui în nici un caz să se
comporte astfel. Cu cât vă comportaţi mai frumos cu ei, cu atât mai uşor puteţi
impune un exemplu. De asemenea, cu cât este mai constructiv, planul pe care îl
inventaţi pentru a-i ajuta să se comporte mai plăcut, cu atât mai puţin vă veţi înfuria
pe ei. Dacă, de fiecare dată când aveţi de-a face cu oameni dificili, vă spuneţi, cât de
îngrozitori sunt, veţi face ca lucrurile să fie şi mai dificile. Dacă vă spuneţi, în schimb,
„Situaţia asta e neplăcută! Dar, asta este,” veţi reuşi să nu vă înfuriaţi ci să lucraţi mai
eficient pentru a face ca situaţia să fie mai puţin supărătoare.
4. Luptaţi, în permanenţă, împotriva perfecţionismului dumneavoastră. Dacă,
sunteţi artişti sau producători, şi doriţi să încercaţi să realizaţi o lucrare sau un produs
aproape perfect, este în regulă. Dar dumneavoastră nu veţi fi niciodată perfecţi; şi nici
alţii pe care îi cunoaşteţi. Oamenii sunt imperfecţi; viaţa este mai presus de toate
schimbătoare. Misiunea de căutare a siguranţei şi perfecţiunii implică: (a) spaima
copilăroasă de a trăi într-o lume cât se poate de nesigură şi imperfectă; şi (b) tendinţa
conştientă sau inconştientă de a-i depăşi pe ceilalţi, de-a fi Regele sau Regina lunii
mai, de-a vă „dovedi” astfel, superioritatea absolută faţă de toţi ceilalţi. Doar atunci
când veţi accepta, aşa cum arată Hans Reichenbach, că trăiţi într-o lume de
probabilităţi şi şanse, şi doar atunci când vă veţi accepta pe dumneavoastră pentru
faptul că existaţi şi nu pentru că sunteţi mai buni decât oricine altcineva, veţi ajunge
să fiţi mai puţin anxioşi sau mai puţin ostili.
5. Din moment ce nu există nici o soluţie perfectă la problemele şi dificultăţile
pe care le aveţi, ar fi bine să acceptaţi anumite compromisuri şi soluţii rezonabile. Cu
cât sunteţi mai deschişi în faţa soluţiilor alternative pentru o anumită problemă, cu atât
mai mari sunt şansele de a găsi pe cea mai realizabilă dintre ele. Alegerile impulsive
şi nerăbdătoare sunt de obicei, necorespunzătoare. Gândiţi, luaţi în considerare şi
faceţi comparaţii între alternativele pe care le aveţi la dispoziţia dumneavoastră.
Încercaţi să vedeţi mai multe faţete ale problemei, dintr-o perspectivă cu mai puţine
prejudecăţi şi idei preconcepute. În analiza finală, totuşi, ar fi bine să faceţi un anumit
salt. Faceţi ca acest salt să fie unul experimental, fiind conştienţi de faptul că s-ar
putea să funcţioneze – sau să nu funcţioneze. Dacă nu funcţionează, va fi regretabil, şi
doar în foarte rare cazuri catastrofal. Iar, nereuşita nu are nici o legătură cu valoarea
dumneavoastră ca fiinţă umană. Oamenii învaţă, în primul rând, prin faptul că fac
anumite lucruri şi prin faptul că au insuccese – o realitate pe care dumneavoastră o
puteţi accepta împăcaţi, chiar dacă nu vă place.
6. Chiar dacă aveţi posibilitatea de a alege între mai multe alternative, lăsaţi
uşa deschisă pentru alte opţiuni viitoare. Pentru că, deşi alegeţi cea mai bună
alternativă pentru ziua de azi, ea poate să nu fie la fel şi mâine. Propriile dorinţe,
condiţiile exterioare, oamenii cu care interacţionaţi, toate acestea pot să se schimbe
semnificativ; şi ar fi bine să luaţi în considerare aceste schimbări atunci când alegeţi
între alternative. Puteţi adopta ceea ce George Kelly numeşte „un program constructiv
de revizie, continuu.” Sau aşa cum Alfred Korzybski ar formula-o, primul
dumneavoastră plan de viaţă ar putea să nu fie acelaşi cu planul de viaţă de mai târziu;
aşa că ar fi bine să vă selectaţi, atât scopurile proprii, cât şi metodele care sunt
posibile, la momentele respective, pentru a atinge aceste scopuri.

157
Capitolul 19

158
 A vă depăşi inerţia şi a vă implica în mod activ

Se pare că nu există nici o cale uşoară de a scăpa de dificultăţile şi responsabilităţile

vieţii. Totuşi, milioane de oameni civilizaţi sunt foarte convinşi de Credinţa Iraţională
nr. 10: Ideea că puteţi atinge maximul de fericire chiar dacă nu sunteţi activi, chiar
dacă nu sunteţi implicaţi în diverse activităţi şi chiar dacă nu aveţi nici un
angajament faţă de nimeni şi nimic. Această concepţie este iraţională din mai multe
motive:
1. În rare cazuri, oamenii se simt deosebit de fericiţi sau plini de viaţă atunci
când sunt lipsiţi de activitate, cu excepţia acelor perioade scurte de repaos, care sunt
necesare între eforturile depuse. Cu toate că ei obosesc şi devin încordaţi când sunt
mereu puşi pe fugă, ei se plictisesc foarte repede şi devin apatici dacă se odihnesc în
permanenţă. „Plăcerile” pasive cum sunt cititul, a fi spectator, sau vizionatul
emisiunilor sportive, sunt deseori distractive şi relaxante. Dar, un regim neântrerupt şi
exclusiv de acest gen de „activităţi”, duce, adesea, la plictiseală şi apatie.
2. Oamenii inteligenţi tind să necesite, în mod vital, activităţi captivante pentru
a rămâne cât mai plini de viaţă şi fericiţi. Aceştia pot să îşi menţină entuziasmul
pentru o perioadă lungă de timp doar dacă au o ocupaţie sau vreun interes, în mare
măsură, complexă, captivantă şi provocatoare.
3. Până la un anumit nivel, fericirea vine din preocuparea faţă de oamenii şi
evenimentele din exterior, sau ceea ce Nina Bull denumeşte orientarea spre scopuri.
Fascinant este faptul că anumite emoţii negative dezadaptative (cum ar fi anxietatea
sau vina intensă) precum şi anumite emoţii pozitive dezadaptative (cum ar fi
narcisismul sau fanatismul) sunt captivante şi relaxante, îi scapă pe unii oameni de la
plictiseală, şi în consecinţă pot fi dorite, în ciuda dezavantajelor lor. Oamenii cu astfel
de emoţii iau parte, în mod activ, la viaţă; şi din acest motiv opun rezistenţă în a
renunţa la emoţiile lor de anxietate sau fanatism. Implicarea activă pare a fi un factor
comun în aproape toate formele de viaţă.
4. Ceea ce numim, în mod obişnuit, a iubi sau a te îndrăgosti, fără a ne referi
la a dori să fii iubit, este una din formele principale de a fi implicat activ. De fapt,
există trei forme principale de implicare activă: (a) a iubi, sau a fi preocupat de alte
persoane; (b) a crea sau a găsi diferite preocupări; (c) a filozofa sau a avea alte
preocupări mentale. În mod obişnuit, atunci când vă simţiţi fără viaţă, pasivi, sau
inhibaţi, nu puteţi fi preocupaţi de vreuna din aceste trei forme de implicare activă – şi
prin urmare, nu vă puteţi simţi nici plini de viaţă. A trăi înseamnă, în esenţă, a face, a
acţiona, a iubi, a crea, a gândi. Prin inactivitate şi leneveală, dumneavoastră
minimalizaţi toate acestea.
5. Cu toate acestea, aşa cum am arătat anterior, în capitolul despre auto-
disciplină, mulţi oameni consideră, iniţial, că este greu să se angajeze în activităţi care
îi solicită în mod activ, şi că este mai uşor să stea cuminţi pe fundurile lor şi să nu facă
aproape nimic. Atunci când, în ciuda acestor dificultăţi iniţiale, ei continuă şi se
forţează să se implice în activităţi, ajung să savureze acţiunea şi să renunţe la
pasivitate. Acest joc îşi merită răbdarea – dacă continuaţi să îl tot jucaţi.
6. Oamenii care duc o existenţă leneşă, pasivă, şi care spun mereu că „nimic
nu mă interesează cu adevărat”, îşi resping, de fapt, fricile iraţionale, şi în special
fricile de eşec. Datorită faptului că privesc eşecul cu groază, ei evită activităţile pe
care şi le-ar dori să le încerce, iar după suficiente evitări, ei concluzionează în mod

159
„sincer” că nu au „nici un interes” faţă de aceste activităţi. Ei ajung să îşi elimine,
astfel, rând pe rând, fiecare domeniu de interes şi să sfârşească prin a nu mai avea nici
o plăcere pentru „nimic.” Aceşti oameni indiferenţi şi plictisiţi se simt şi mai nefericiţi
decât se simt oamenii anxioşi şi ostili, care sunt activi, prin faptul că sunt preocupaţi
de fricile şi duşmăniile lor.
7. Increderea în propriul succes sau auto-eficacitatea este strâns înrudită cu
activitatea. Ştiţi că puteţi face ceva bine, pentru că aţi dovedit deja, acest lucru, prin
conduita dumneavoastră din trecut. O femeie care nu a încercat niciodată să umble va
dobândi foarte greu încrederea în capacitatea ei de a merge – sau de a înnota, călări,
sau de-a face orice alt tip de activitate musculară. Da, societatea noastră ne instruieşte
să dobândim nevoia extremă de a avea succes în proiectele importante. Aşa este. Mare
parte din „mândria” sau din „încrederea în sine” pe care o avem, constă, de fapt, în
mândrie falsă şi încredere falsă – născute din această „nevoie” de succes.
Aşa cum am (A.E.) notat în Reason and Emotion in Psychotherapy, ajungeţi
să aveţi încredere în propriul succes şi încredere în dobândirea dragostei, dovedind
prin acţiune că puteţi avea succes sau că puteţi dobândi dragoste. Aceste sentimente,
vă fac plăcere pentru că sunteţi conştienţi de faptul că vă descurcaţi bine în a realiza
proiecte sau în materie de dragoste, şi vă simţiţi motivaţi să luptaţi pentru
recompensele viitoare obţinute din aceste domenii. Cu toate acestea, ar fi bine, să nu
confundaţi încrederea în propriul succes şi încrederea în dragoste, cu încrederea în
sine, care există, doar ca definiţie şi reprezintă o stare indezirabilă.
De exemplu, dacă spuneţi, „Am încredere că mă voi descurca bine la şcoală
sau la locul de muncă,” faceţi o afirmaţie pe care o puteţi sprijini, demonstrând că în
majoritatea cazurilor, vă descurcaţi, într-adevăr, bine. Dar dacă spuneţi, „Am o mare
încredere în mine,” sugeraţi puternic că (1) faceţi aproape totul bine, (2) din acest
motiv sunteţi o persoană bună, şi (3) în consecinţă, aveţi dreptul de a trăi şi de a vă
simţi bine. Aceste ultime două afirmaţii sunt adevărate, doar pentru că dumneavoastră
credeţi că aşa sunt.
Ar fi bine, în acest caz, să luptaţi, cu orice preţ, pentru încrederea în munca
proprie sau în dragoste, dar nu pentru încrederea în sine sau pentru stima de sine.
Pentru că, acestea presupun măsurători ale fiinţei dumneavoastră ca întreg – care este
prea complexă şi atotcuprinzătoare pentru a i se face o singură măsurare sau evaluare.
Ar fi bine ca oamenii să accepte anumite provocări şi să încerce, cel puţin
câteva sarcini pentru a câştiga încrederea în faptul că ei pot să le îndeplinească.
Filosofia inerţiei şi a lipsei de activitate, blochează, în special dacă este motivată şi de
frica de eşec, dezvoltarea încrederii în propriul succes şi a încrederii în dragoste.
8. Pentru a vă întrerupe tiparul de comportament dăunător, trebuie, aşa cum
am tot accentuat pe parcursul acestei cărţi, să acţionaţi. Dacă aveţi vreun tipar de
deprinderi care vă sabotează sănătatea, fericirea, sau relaţiile cu ceilalţi, şi vreţi să îl
schimbaţi, trebuie să depuneţi un efort considerabil, atât prin gândire cât şi prin
acţiune. Creşterea şi dezvoltarea necesită timp şi efort. Cu cât sunteţi mai inactivi, cu
atât mai mult veţi avea tendinţa de a vă bloca dorinţele cele mai puternice, şi de a vă
sabota rezultatele adaptative.
9. Inerţia are tendinţa de a se hrăni cu ea insăşi. Cu cât evitaţi mai mult să
faceţi o anumită activitate – în special dacă este din cauza anxietăţii pe care o aveţi –
cu atât vă obişnuiţi mai tare să nu o faceţi. Cu cât evitaţi, mai mult, să scrieţi sau să
pictaţi, aşa cum v-aţi dori să faceţi, cu atât mai dificil este să vă apucaţi de lucru. Şi,
aşa cum am specificat şi mai sus, vă veţi pierde, adesea, tot interesul faţă de
îndeplinirea acestor activităţi. Se întâmplă, frecvent, ca odată ce vă acomodaţi cu
inerţia, să vreţi să vă răsfăţaţi, mereu, doar cu ea.

160
 Astfel, acţiunea, în special implicarea activă, reprezintă, din multe puncte de
vedere, un sprijin foarte important pentru o viaţă fericită. Dacă nu credeţi că este aşa,
şi vă ghidaţi să trăiţi după o filosofie a inerţiei şi a inactivităţii, vă veţi sabota, adesea,
posibilitatea de a obţine satisfacţii. Tipurile de acţiuni, pe care le puteţi face, pentru a
trăi din plin, le includ pe următoarele:
1. Puteţi încerca să fiţi preocupaţi, în mod substanţial, de anumite persoane sau
lucruri din exterior. Faptul că vă plac mai mult persoanele şi sunteţi mai mult
interesaţi de ele decât de diferite lucruri sau idei, are avantaje deosebite, deoarece
oamenii pot, la rândul lor, să vă iubească, şi să acţioneze asupra dumneavoastră. Dar,
şi faptul că vă plac, anumite activităţi sau idei, pe termen lung – o preocupare sau o
profesie – are de asemenea, recompensele ei, şi uneori, acestea sunt mai de durată,
mai variate, şi mai reprezentative decât faptul de a ţine la o altă persoană. Ideal, ar fi
să vă placă atât prezenţa oamenilor cât şi practicarea unor activităţi. Dar, chiar şi dacă
deveniţi captivaţi, aproape în întregime, de una sau de cealaltă, tot vă puteţi simţi
bine.
2. Încercaţi să găsiţi anumite persoane sau lucruri care să vă intereseze, de
dragul lor propriu şi nu din motive de „stimă de sine”. Este un lucru bun şi nobil, din
partea dumneavoastră să vă iubiţi proprii copii sau fratele mai mic orfan. Să vă
dedicaţi unei profesii prin care puteţi oferi ajutor: profesor, psiholog sau medic. Dar,
acest lucru nu înseamnă că nu puteţi avea şi alte preocupări sau pasiuni „egoiste”, care
nu sunt de mare valoare socială: dedicarea pe care o aveţi pentru o anumită persoană
sau pasiunea de a colecţiona monede. Până nu aveţi curajul de a vă urma propriile
convingeri şi de a face lucrurile din alte motive decât din dorinţa de a „dovedi” cât de
bun sunteţi, probabil că nu veţi ajunge niciodată să iubiţi profund vreo persoană sau să
aveţi vreo preocupare.
3. Dedicaţi-vă, unui domeniu care implică efort, şi încercaţi să alegeţi un
proiect solicitant şi de lungă durată, mai degrabă decât ceva simplu şi de scurtă durată.
Majoritatea oamenilor inteligenţi au nevoie de mai multe activităţi solicitante, şi nu se
reduc doar la cuceririle lor amoroase, la jocul de şah sau cel de biliard. Pentru că
aceste activităţi solicită deprinderi care pot fi uşor dobândite, şi drept urmare,
activităţile nu mai sunt la fel de provocatoare. Încercaţi, în schimb, să vă alegeţi un
scop, cum ar fi, să scrieţi un roman bun, să aduceţi o contribuţie importantă în fizică,
sau să aveţi şi să vă menţineţi o relaţie de dragoste, la un nivel cât mai ridicat. Acest
gen de preocupări pot să rămână fascinante, mulţi ani de zile.
4. Nu aşteptaţi să vă dezvoltaţi, dintr-o dată, preocupări esenţiale. Din cauza
inerţiei, a fricii de eşec, sau a complexităţii activităţii, s-ar putea să fiţi nevoiţi să vă
forţaţi să faceţi o serie de încercări într-un anumit domeniu, şi să rămâneţi la acest
nivel până în momentul în care va începe să vă intereseze şi să fiţi fascinaţi de el. Nu
concluzionaţi, imediat, faptul că dumneavoastră nu vă puteţi bucura de o relaţie sau de
un proiect, acordaţi-vă suficient timp pentru a le încerca. Dacă nici apoi, nu vă simţiţi
îndrăgostiţi de nici una dintre acestea, puteţi să căutaţi alte tipuri de pasiuni vitale.
5. Gândiţi-vă la diversificarea intereselor, sau la faptul de-a vă lua
responsabilitatea anumitor proiecte, chiar dacă sunteţi implicaţi în alte întreprinderi
importante. Mai ales, dacă activităţile în care sunteţi implicaţi, în momentul de faţă nu
vor dura pentru totdeauna, este bine să aveţi la dispoziţie mai multe alternative.
Oamenii pot să fie încântaţi, atât de diversitate cât şi de scopuri prelungite. Astfel,
diversificându-vă stilul de cărţi pe care le citiţi, hobiurile pe care le aveţi, sau
lărgindu-vă cercul de prieteni, vă veţi putea menţine mult mai plini de viaţă, decât
dacă faceţi mereu aceleaşi lucruri.

161
 6. Puteţi să luptaţi împotriva inerţiei şi a inactivităţii prin depistarea credinţei
iraţionale care se află la baza lor. Dacă sunteţi sedentari, probabil că vă spuneţi, „Este
mai uşor şi mai bine să îi las pe ceilalţi să facă lucrurile pentru mine, decât să le fac eu
însumi” sau „Nu ar fi groaznic dacă aş risca să scriu un roman şi ar ieşi într-un mod
mizerabil?” Puteţi să urmăriţi ce astfel de credinţe, care vă sabotează, aveţi şi să
încercaţi să le disputaţi, în mod hotărât, până ajungeţi să le înlocuiţi cu gânduri care
vă stimulează să vă implicaţi în diferite activităţi.
7. Ar fi bine ca, în stadiul final, să vă convingeţi, să vă impulsionaţi, să faceţi o
anumită acţiune. Vă puteţi obliga – da, obliga – să experimentaţi anumite acte
specifice de curaj: să vorbiţi faţă în faţă cu şeful dumneavoastră în biroul lui, să
invitaţi o persoană foarte frumoasă la dans, să vorbiţi cu un editor despre ideea pe care
o aveţi în legătură cu o carte. Şi, vă puteţi forţa să faceţi acelaşi comportament, în
repetate rânduri, până când acesta să devină din ce în ce mai uşor, şi din ce în ce mai
plăcut.
8. Aşa cum a subliniat şi George Kelly, puteţi să adoptaţi, în mod intenţionat,
un alt tip de rol pentru o anumită perioadă de timp, şi să vă forţaţi să îl îndepliniţi.
Dacă, în mod obişnuit, vă comportaţi timid sau reţinut, şi vă propuneţi ca timp de o
săptămână să vă comportaţi ca una din cele mai expansive şi asertive persoane pe care
le ştiţi, veţi considera, odată terminat acest rol, că este relativ uşor să vă comportaţi
într-un mod mai puţin inhibat. Cu cât vă constrângeţi mai tare să faceţi un lucru de
care sunteţi „siguri” că nu-l puteţi face, cu atât mai mult vă puteţi demonstra că îl
puteţi face.
J. L.Moreno şi Fritz Perls au introdus în psihoterapie, mult joc de rol. George
Kelly, subliniază, în mod particular importanţa acestui joc de rol, ca şi sarcină pentru
acasă între şedinţele de terapie. În REBT, ne-am specializat în a-i încuraja pe clienţii
noştri să îndeplinească teme de casă de genul: asumarea de riscuri, atacul ruşinii, şi
schimbarea rutinei. Încercaţi să faceţi pentru dumneavoastră, în mod regulat, anumite
jocuri de rol (punând, cu precădere, accent pe trainingul asertiv), în care să vă
îndemnaţi să „îndrăzniţi” să faceţi lucruri pe care refuzaţi, de obicei, să le faceţi.

Capitolul 20

Abordări raţionale adiţionale pentru o viaţă bună

162
 Aşa cum am promis la începutul acestei cărţi, vom menţiona câteva din
completările şi prelucrările care s-au făcut Terapiei Raţional Emotive şi
Comportamentale. Am creat (A.E.) acest sistem în ianuarie 1955, şi am predat primul
meu referat ştiinţific asupra lui, la Convenţia Anuală a Asociaţiei de Psihologi
Americani, care a avut loc în 1956, la Chicago. De atunci încoace, REBT a trecut prin
multe schimbări, realizate pe parcursul anilor, de mine împreună cu câţiva
colaboratori, de primă importanţă – în special, Robert A. Harper, William Knaus,
Janet L. Wolfe, Maxie C. Maultsby, Jr., Raymond DiGiuseppe, Russel Grieger, Paul
Woods, Michael Bernard, Dominic DiMattia, şi Windy Dryden.
Am început prin a denumi iniţial REBT-ul ca şi Terapie Raţională (Rational
Therapy – RT) iar, în 1961, ca şi Terapie Raţional Emotivă (Rational-Emotive
Therapy – RET). În cele din urmă, în 1993, am recunoscut faptul că a avut
întotdeauna atât componente afective şi comportamentale, precum şi, în mod unic,
cognitive şi filosofice; şi i-am schimbat, astfel denumirea într-una mult mai corectă:
Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală (Rational Emotive Behavior Therapy –
REBT).
Între timp, la un deceniu după ce am creat REBT-ul, au început să apară alte
forme de Terapie Cognitivă (Cognitive Therapy – CT) şi Terapie Cognitiv
Comportamentală (Cognitive Behavior Therapy – CBT), care au folosit metodele
principale din REBT. Unele din aceste teorii şi practici au devenit bine cunoscute,
inclusiv Terapia de pionierat a lui George Kelly asupra Constructelor Personale,
Terapia Cognitivă a lui Aaron Beck, Terapia Raţional Comportamentală a lui Maxie
C. Maultsby, Terapia Realităţii a lui William Glasser, Terapia Multimodală a lui
Arnold Lazarus, Modificarea Cognitiv Comportamentală a lui Donald Meichenbaum,
şi Terapia Cognitiv Constructivistă a lui Michael Mahoney. Astăzi, REBT şi alte
terapii cognitiv comportamentale sunt, după toate probabilităţile, cele mai răspândite
forme de tratament psihologic, utilizate. Ele sunt practicate de terapeuţi de peste tot
din lume, şi sunt, de asemenea, integrate şi în alte tipuri de psihoterapii, precum
terapia psihodinamică, experienţială, interpersonală, sau a familiei. Majoritatea
cărţilor şi casetelor video autoadministrate (self-help), larg răspândite, folosesc, la
rândul lor, metode cognitiv comportamentale.
Schimbările şi completările cele mai importante, pe care le-a avut REBT, de la
prima publicare a acestei cărţi în 1961, au fost descrise în multe din cărţile care se
găsesc în partea de Referinţe – îndeosebi, în cărţile mele (A.E.) How To Stubbornly
Refuse to Make Yourself Miserable About Anything – Yes, Anything; How to Keep
People from Pushing Your Buttons (cu Arthur Lange); Reason and Emotion, revizuită
şi actualizată; Better, Deeper, and More Enduring Brief Therapy; şi The Practice of
Rational Emotive Behavior Therapy (cu Windy Dryden). Vom recapitula, în
continuare, pe scurt, câteva din aceste prelucrări, şi vă vom arăta cum puteţi să le
utilizaţi pentru a vă spori modul raţional în care să trăiţi.

Disputarea gândurilor absolutiste

REBT le arată oamenilor faptul că ei învaţă şi dau naştere la multe tipuri de

credinţe iraţionale, ilogice, superstiţioase, nerealiste şi ineficiente, şi că ei au tendinţa

163
de a le păstra in mod inflexibil, şi de a le folosi într-o manieră care le este dăunătoare.
Ceea ce am observat, odată cu trecerea anilor, a fost faptul că deşi gândirea exagerată,
ilogică şi nerealistă, duce, în mod frecvent, spre tulburări emoţionale, gândirea
absolutistă şi rigidă vă afectează şi mai puternic. Astfel, dacă credeţi puternic, „Ar fi
bine să muncesc perfect, altfel probabil că voi fi concediat,” vă veţi simţi oarecum
anxioşi şi nesiguri, pentru că vă aşteptaţi să fiţi perfecţi. Cum de vă puteţi aştepta la
aşa ceva? Iar ceea ce spuneţi, „Probabil (dintre toate probabilităţile pe care le aveţi)
că voi fi concediat,” este fals; iar faptul că dumneavoastră credeţi în ceea ce spuneţi,
vă ajută să fiţi, mai degrabă, supra-îngrijoraţi, decât îngrijoraţi, în mod adaptativ.
Dacă credeţi în mod dogmatic, „Trebuie să muncesc perfect, altfel, voi fi cu
siguranţă concediat, şi acest lucru ar fi groaznic!” veţi fi şi mai puternic afectaţi
emoţional. Deoarece: (1) Cu toate că nu puteţi oferi nici un argument pentru care
trebuie cu necesitate să fiţi perfecţi, faptul că dumneavoastră credeţi în acest lucru, vă
va face: să vă simţiţi ca şi cum nu aţi avea nici o scăpare, să deveniţi frenetici în
legătură cu a face totul bine şi prin urmare, vă va ajuta să vă comportaţi şi mai
imperfect. (2) Credinţa că veţi fi, cu siguranţă, concediaţi dacă nu lucraţi perfect, vă
va face să vă simţiţi şi mai anxioşi – şi, din nou, acest lucru nu este doar foarte
improbabil, dar şi suficient de nedemonstrabil şi nefalsificabil. (3) Convingerea
dumneavoastră cu privire la faptul că a fi dat afară este groaznic, intensifică puternic
durerea pe care o atribuiţi pierderii slujbei şi tinde să vă facă şi mai frenetici – şi, în
mod ironic, să vă fie frică de groaza pe care aţi creat-o, dar pe care nu o puteţi susţine
prin dovezi.
Am descoperit, în mod constant, în practica noastră clinică, că efectiv, toate
emoţiile nevrotice pornesc din gândirea inflexibilă absolutistă (trebuie), pe care
oamenii o inventează şi o aplică astfel: (1) „Trebuie să fac totul bine, altfel sunt o
persoană groaznică” – ducând la sentimente de inadecvare, de devalorizare, de
nesiguranţă, autoculpabilizare, anxietate, şi depresie. (2) „Ceilalţi trebuie să se poarte
cu mine cu bunăvoinţă, cu corectitudine, şi cu atenţie; şi ceilalţi sunt nişte oameni
groaznici dacă nu se comportă aşa!” – ducând la sentimente de furie, antipatie,
ostilitate, şi revoltă. (3) „Viaţa trebuie să fie înţelegătoare cu mine, să îmi ofere tot
ceea ce îmi doresc, fără să depun prea mult efort; şi nu pot să suport dacă lucrurile nu
sunt aşa cum vreau!” – ducând la sentimente de toleranţă scăzută la frustrare, evitare,
autocompătimire, şi la inerţie. Nici unul din aceste gânduri inflexibile nu sunt
verificabile. Toate sunt dogmatice şi absolutiste. Fiecare dintre ele duce, în mod
inevitabil, la emoţii şi comportamente dezadaptative. Toate au drept consecinţă, forme
acute şi cronice de a vă plânge. Iar, faptul că vă plângeţi în legătură cu imperfecţiunile
dumneavoastră, ale celorlalţi sau ale lumii, reprezintă un factor important, pentru,
ceea ce noi numim, nevroză.
Puteţi să urmăriţi, cu atenţie, metodele care se practică la Institutul Albert Ellis
din New York (şi la Institutele noastre afiliate din toată lumea) şi să învăţaţi cum să vă
eliminaţi toate cerinţele absolutiste de genul: trebuie, cer, se impune, este obligatoriu,
se cuvine, se cade. Ori de câte ori, vă simţiţi afectaţi sau acţionaţi contrar propriilor
interese, gândiţi-vă la faptul că puteţi avea una sau mai multe din aceste cerinţe;
descoperiţi-le şi disputaţi-le, cu convingere.
Iniţial, am descris (A.E.) mai multe Credinţe Iraţionale semnificative (CI), pe
care oamenii le folosesc pentru a-şi face rău, şi pe care ar fi bine să şi le descopere şi
să şi le dispute: iar, alţi terapeuţi cognitivi comportamentali – în special Aaron Beck şi
David Burns – le-au demonstrat, şi ei, clienţilor lor cum să îşi găsească şi să îşi
dispute aceste credinţe. Mi-am dat seama, mai târziu, că aproape toate CI includ

164
cerinţe absolutiste, şi că ele nu ar exista dacă oamenii şi-ar transforma stilul de
gândire într-unul preferenţial.
Iată, câteva gânduri iraţionale generale, pe care s-ar putea să le aveţi – alături
de cerinţele absolutiste ascunse, care însoţesc, de obicei, aceste gânduri:
Gândirea dihotomică (alb sau negru): „Dacă nu reuşesc să mă descurc la
această sarcină, înseamnă că nu voi reuşi niciodată să fac acest lucru, şi că
întotdeauna voi fi un dezastru total!” Cerinţele absolutiste ascunse: „Nu trebuie să
greşesc niciodată la această (sau la oricare altă importantă) sarcină!”
Inferenţa arbitrară: „Pentru că oamenii m-au văzut pierzând trei partide de
tenis, ei mă vor considera un jucător cu adevărat groaznic!” Credinţele absolutiste
implicite: „Trebuie să am succes la tenis, iar dacă se întâmplă să nu am, ei nu trebuie
să ştie acest lucru şi nu trebuie să aibă o părere negativă despre mine!”
Ghicirea viitorului: „Observ că ei râd în timp ce eu vorbesc. Asta înseamnă că
îmi dispreţuiesc discursul, că îşi dau seama că sunt un orator prost, şi că nu mă vor
mai invita niciodată să vorbesc!” Cerinţele absolutiste ascunse: „Întotdeauna trebuie
să ofer discursuri strălucite şi trebuie să mă descurc mult mai bine decât ceilalţi
oratori.”
Catastrofarea 1: „Am jucat cu cartea greşită şi din cauza asta am stricat tot
jocul. Oamenii aceia nu vor mai juca, niciodată, cărţi cu mine – ba mai mult nu voi
mai avea niciodată, vreun partener bun.” Cerinţele absolutiste ascunse: „Nu trebuie
niciodată să joc cu cartea greşită şi trebuie să fiu întotdeauna cel mai bun jucător!”
Catastrofarea 2: „Am atât de puţini bani încât este îngrozitor! Oamenii îşi vor
da seama cât de sărac sunt, şi acest lucru va fi groaznic!” Cerinţele absolutiste
ascunse: „Trebuie să am mulţi bani şi oamenii trebuie să vadă cât de înstărit sunt!”
Perfecţionismul: „M-am descurcat destul de bine la acel interviu, dar am dat
un răspuns greşit la una din întrebările intervievatorului. Nu voi uita niciodată această
greşeală şi nu mă voi ierta niciodată pentru asta!” Cerinţele absolutiste ascunse:
„Trebuie să mă descurc întotdeauna foarte bine la interviuri şi trebuie cu necesitate să
răspund corect, la toate întrebările! Trebuie, să-mi impresionez, pe de-a-ntregul,
intervievatorul.”
După cum puteţi vedea, dacă sunteţi atenţi la cerinţele absolutiste care fac
parte din credinţele dumneavoastră iraţionale, şi la tulburările care merg împreună cu
ele, puteţi aproape întotdeauna să le identificaţi. Prin urmare, ori de câte ori vă simţiţi
suficient de tulburaţi sau vă comportaţi într-un mod care vă este dăunător, gândiţi-vă,
că acest lucru înseamnă că aveţi anumite cerinţe absolutiste şi dogmatice, care pot fi
evidente sau ascunse. Utilizaţi sloganul REBT „Cherchez la should! Cherchez le
must!”(Fiţi atenţi la: este absolut necesar! Fiţi atenţi la: trebuie cu necesitate!). Acest
motto simplu – dar serios – vă va ajuta să găsiţi, rapid, câteva din principalele surse
filosofice ale problemelor dumneavoastră şi vă va ajuta să vă disputaţi gândirea
absolutistă dezadaptativă.

Îndepărtarea autoevaluării şi dobândirea acceptării de sine

necondiţionată

În primele scrieri despre REBT, precum How to Live With a ”Neurotic” şi

prima ediţie din Ghidul unei vieţi raţionale (A Guide to Rational Living), i-am învăţat
pe oameni să nu-şi evalueze eurile sau persoanele lor, în termeni de performanţe. Să

165
nu gândească, de exemplu, „Sunt o persoană bună, pentru că mă comport frumos cu
ceilalţi,” sau „Sunt o persoană idioată pentru că mă comport mereu în mod
incompetent.” Ci, să îşi întemeieze „bunătatea” sau „valoarea umană” doar pentru,
simplul fapt, că sunt în viaţă şi că există. Astfel, ei îşi pot spune, în mod justificat,
„Sunt bun pentru că sunt om şi sunt în viaţă.”
Aceasta părea a fi o soluţie foarte practică pentru problemele, pe care oamenii
le aveau cu privire la valoarea lor, din moment ce toţi cei care adoptaseră această
filosofie începuseră să se accepte pentru faptul că erau în viaţă şi nu pentru alte
performanţe, şi ajunseseră să nu se mai considere lipsiţi de valoare. Din păcate, aşa
cum am notat în ultimele scrieri REBT (în particular în Reason and Emotion in
Psychotherapy), această „soluţie” nu este cea mai bună, deoarece unii clienţi
inteligenţi obiectează astfel: „De ce, simplul fapt că sunt în viaţă, mă face să fiu
`bun`? De ce nu aş putea spune, la fel de îndreptăţit, că `sunt rău pentru că sunt în
viaţă`?”
Ei bine, au dreptate! Cu cât ne-am gândit mai mult la asta, cu atât mai mult ne-
am dat seama că a susţine faptul că sunteţi buni doar pentru că sunteţi în viaţă este
oarecum fără sens. Este adevărat prin definiţie, dar nu poate fi confirmat sau falsificat
din punct de vedere empiric. Funcţionează – dar este o soluţie de calitate inferioară
pentru problema valorii umane. Dezbătând mai mult acest subiect într-o lucrare, în
onoarea filosofului Robert S. Hartman, am concluzionat (A.E.) că acest întreg concept
de valoare umană este un fel de lucru kantian în sine. Nu poate fi niciodată dovedit
sau nedovedit; şi putem să ne descurcăm, în psihologie sau filosofie, foarte bine şi
fără acesta. Cu alte cuvinte, am specificat, atunci, că oamenii nu au un „preţ” sau o
„valoare,” decât printr-o definiţie oarecum arbitrară; şi că, de aceea, ei nu trebuie,
deloc, să se estimeze, să se aprecieze, să se măsoare, sau să se evalueze pe „ei,”
„esenţa” lor, sau „întregul” lor. Atunci când fac acest lucru ei suprageneralizează, şi
atunci când renunţă la aceste evaluări, aprecieri, sau măsurători ale eurilor lor, ei îşi
reduc câteva din cele mai serioase probleme „emoţionale.”
Prin urmare, în prezent, REBT vă învaţă faptul că dacă insistaţi să vă evaluaţi
per total, adică dacă aveţi o „imagine de sine,” sau dacă vă apreciaţi „valoarea”
umană, atunci ar fi mai bine să folosiţi o „soluţie”, asemeni celei pe care am
prezentat-o în prima ediţie a acestei cărţi. Spuneţi-vă, „Mă plac pe mine însumi (sau
mai bine mă accept pe mine însumi) pentru simplul fapt că exist, pentru că sunt în
viaţă.” Acest gen de soluţie pare mereu practică şi pragmatică şi nu veţi mai avea,
efectiv, nici o problemă emoţională. Încă o dată, funcţionează!
Ar fi şi mai bine, să refuzaţi de tot să vă mai evaluaţi „pe dumneavoastră,”
„fiinţa” sau „eul” dumneavoastră! Puteţi să vă spuneţi: „Eu exist – acest lucru poate fi
dovedit empiric. Pot, de asemeanea, să continui să exist, dacă aleg să fac acest lucru.
Cât timp rămân în viaţă, pot să aleg, într-o oarecare măsură, să îmi reduc din durere şi
să îmi sporesc (pe termen scurt sau lung) plăcerea. Bine: prin urmare aleg să rămân în
viaţă şi să mă bucur de ea. Acum, hai să văd cum pot să îmi ating aceste scopuri, în
cel mai eficient mod!”
Având o astfel de filosofie, puteţi evita total, să vă mai evaluaţi pe
dumneavoastră ca întreg sau ca valoare umană. „Dumneavoastră” nu puteţi să vă
evaluaţi ca fiind bun, rău, sau indiferent. „Dumneavoastră” nu sunteţi o imagine
generală despre dumneavoastră. Dar „dumneavoastră” – sau organismul
dumneavoastră – există, în mod categoric; şi acest organism alege să rămână în viaţă
şi să beneficieze de plăcere şi nu de durere inutilă. În consecinţă, pentru că doriţi (nu
pentru că aveţi nevoie) să continuaţi să existaţi fericiţi, vă evaluaţi trăsăturile, faptele,
acţiunile, şi performanţele. De exemplu, orice acţiune care duce la o moarte prematură

166
sau vă cauzează o viaţă dureroasă, o evaluaţi ca fiind „rea”. Şi orice acţiune care duce
la o viaţă lungă şi plăcută, o evaluaţi ca fiind „bună.” Evaluările şi aprecierea
comportamentelor dumneavoastră continuă să fie făcute şi să fie văzute ca fiind
importante. Dar, eliminaţi evaluările şi aprecierile pe care le faceţi asupra
dumneavoastră, a fiinţei, a întregului, a unicităţii dumneavoastră.
Vi se va părea, oare, dificil să nu vă mai evaluaţi pe dumneavoastră? Cu
siguranţă, că vi se va părea. Deoarece REBT consideră că aveţi tendinţa „firească” de-
a vă evalua, nu numai, acţiunile, faptele, şi trăsăturile, dar şi „sinele” sau „eul”, pe
care vi-l percepeţi. Fără îndoială, aşadar, că vă va fi dificil să vă abţineţi din a nu vă
mai evalua pe dumneavoastră. Dar, încercaţi! În mod categoric, puteţi (chiar dacă nu
perfect) face acest lucru. Şi, de altfel, faptul că săvârşiţi această acţiune dificilă, se
poate dovedi a fi distractiv!
Aşa cum am arătat în prima ediţie a Ghidului, încă de la început, REBT a
subliniat importanţa, pe care o are faptul, ca oamenii să nu se blameze pe ei (sau pe
alţii) pentru performanţele lor slabe. Acum REBT face acest lucru mai mult ca
niciodată! Dar, am realizat faptul că utilizarea cuvântului blamare are anumite limite.
Deoarece atunci când spunem, „Nu te blama pentru faptul că nu te-ai comportat
corect,” dumneavoastră puteţi interpreta formularea noastră ca şi, „Ar fi bine să nu
spun că am greşit, deoarece m-am comportat destul de corect.” Dar, este posibil, să nu
vă fi comportat corect, ci să vă fi comportat, într-adevăr, greşit. Deci, de fapt, ceea ce
faceţi este să vă minţiţi. Sau, s-ar putea să recunoaşteţi faptul că aţi procedat greşit şi
să vă spuneţi, „Ei, bine, presupun că nu m-am comportat prea bine. Dar, de ce trebuie
să îmi iau greşeala, atât de în serios? Nu contează, chiar atât de mult, că am făcut-o.”
Probabil că, indiferent de caz, nu veţi depune eforturi prea mari de-a vă corecta
greşeala sau de a evita să o mai faceţi în viitor.
Astfel, ar fi bine să vă recunoaşteţi, pe deplin erorile, să realizaţi faptul că ele
vă vor crea obstacole dacă continuaţi să le faceţi, şi să lucraţi pentru a le minimaliza,
pe viitor. De aceea, încercăm acum, în REBT, să le comunicăm oamenilor, „Da, te-ai
comportat greşit, şi vei obţine şi mai multe rezultate nefavorabile dacă continui să te
comporţi aşa. Dar, indiferent ce greşeli faci, nu îţi forma o părere globală negativă
despre persoana ta. Nu te blama sau condamna în nici un fel, indiferent de câte ori ai
greşit. Manifestările tale pot fi necugetate sau imorale; dar tu nu poţi fi cel acuzat,
culpabilizat sau blamat (în mod justificat) pentru faptul că le-ai săvârşit.”
De aceea, în loc de cuvântul auto-blamare, utilizăm acum termenii de
autoevaluare globală negativă (self-downing) şi auto-culpabilizare/auto-condamnare
(self-damning). Deoarece oamenii au tendinţa de a crede, în mod eronat, că
dumneavoastră sunteţi cei care trebuie să fiţi învinovăţiţi, în momentul în care faceţi o
faptă rea. Ar vrea să spună, dacă ar fi mai corecţi, „Fapta ta şi nu tu însuţi, este de
acuzat.” Deoarece a avea o părere negativă, a culpabiliza şi a condamna au
semnificaţii mai profunde decât a blama, şi deoarece REBT este împotriva oricărei
dezaprobări a persoanei ca întreg, folosim acum aceşti termeni în loc de cel de
blamare, care este mai puţin riguros.

Utilizarea fişelor de automonitorizare (self-help) REBT

În 1968, Institutul Albert Ellis din New York, a început să utilizeze fişele de
automonitorizare REBT, cu clienţii care veneau la şedinţele de terapie şi cu publicul.
În 1970, terapeuţii cognitivi-comportamentali, precum Aaron Beck, Donald
Meichenbaum, Maxie Mautsby, Jr., şi David Burns, au început, la rândul lor, să îşi

167
încurajeze clienţii să îşi scrie pe o foaie credinţele iraţionale, să şi le dispute şi să le
înlocuiască cu formulări de coping raţionale şi adecvate.
Vă recomandăm, să utilizaţi, în mod consecvent, această metodă pentru a vă
schimba Credinţele Iraţionale (CI) în Credinţe Raţionale (CR). Pe următoarele două
pagini veţi găsi una dintre cele mai semnificative fişe de automonitorizare din REBT,
pe care o puteţi utiliza cu regularitate.

Fişa de automonitorizare REBT

Albert Ellis Institute
45 East 65th Street, New York, N.Y. 10021, (212) 535-0822

(A) EVENIMENTE ACTIVATOARE, gânduri sau emoţii care au avut loc chiar
înainte de a mă simţi tulburat emoţional sau de a acţiona, într-un mod, care mi-a
fost dăunător.
I CONSECINŢE SAU REZULTATE – emoţii sau comportamente dezadaptative –
pe care eu le-am creat şi pe care aş vrea să le schimb:

(B) CREDINŢE – (D) DISPUTAREA fiecărei (E) CREDINŢE

CREDINŢELE Iraţionale CREDINŢE Iraţionale (CI) RAŢIONALE EFICIENTE
(CI) care duc la încercuită. (CR) care să îmi înlocuiască
CONSECINŢELE mele CREDINŢELE Iraţionale
(tulburare emoţională sau Exemple: „De ce TREBUIE (CI)
comportament dăunător să mă descurc foarte bine?” Exemple: „Aş PREFERA să
propriei persoane). mă descurc foarte bine, dar,
„Unde scrie că eu sunt o acest lucru nu TREBUIE să
Încercuiţi toate PERSOANĂ REA?” se întâmple neaparat.”
EVENIMENTELE
ACTIVATOARE (A) care se „Unde este dovada că „Sunt o PERSOANĂ CARE
aplică în cazul TREBUIE să fiu aprobat şi s-a comportat urât, şi nu o
dumneavoastră. acceptat?” PERSOANĂ REA.” „Nu
există nici o dovadă pentru
care eu TREBUIE SĂ fiu
aprobat, cu toate că MI-AR
PLĂCEA să fiu.”
1. TREBUIE să mă
descurc bine sau foarte
bine!
2. Sunt o persoană REA
sau FĂRĂ VALOARE
când mă comport slab sau
stupid.
3. TREBUIE să fiu aprobat
sau acceptat de către
oamenii pe care îi consider
importanţi!
4. AM NEVOIE să fiu
iubit de cineva, pentru care
am sentimente profunde!
5. Dacă sunt respins,

168
înseamnă că sunt O
PERSOANĂ REA şi
ANTIPATICĂ.
6. Oamenii TREBUIE să
se comporte cu mine în
mod corect şi să îmi ofere
tot ceea ce am nevoie!
7. Oamenii TREBUIE să
fie la înălţimea
expectanţelor mele, altfel
este GROAZNIC!
8. Oamenii care se
comportă imoral, sunt
nişte oameni care nu au
nici un merit şi care sunt
DETESTABILI!
9. NU POT SĂ SUPORT
lucrurile rele sau oamenii
foarte dificili!
10. NU TREBUIE să
existe, în viaţa mea,
dezacorduri sau probleme
majore.
11. Este GROAZNIC sau
CATASTROFAL când
lucrurile nu funcţionează
aşa cum vreau eu.
12. NU SUPORT atunci
când viaţa este nedreaptă!
13. AM NEVOIE să
primesc recompense
imediate şi TREBUIE să
mă simt nefericit atunci
când nu le primesc!
ALTE CREDINŢE
IRAŢIONALE:

(F) EMOŢII ŞI COMPORTAMENTE pe care le-am avut după ce am ajuns la

CREDINŢELE RAŢIONALE EFICIENTE.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------
VOI MUNCI SERIOS ŞI ÎN PERMANENŢĂ, PENTRU A MĂ CONVINGE SĂ
AM CREDINŢE RAŢIONALE EFICIENTE. ASTFEL VOI DEVENI MAI
PUŢIN TULBURAT ÎN PREZENT ŞI MĂ VOI COMPORTA ÎNTR-UN MOD
MAI ADAPTATIV ÎN VIITOR.

Joyce Sichel, Ph.D. şi Albert Ellis, Ph.D.

Copyright @ 1984 al Institutului de Terapie Raţional Emotivă

169
 Utilizarea exerciţiului de disputare a credinţelor
iraţionale (DCI)

REBT îi învaţă pe oameni, să caute, să descopere, şi să îşi dispute credinţele

iraţionale, pe care le au. Pentru a le oferi, însă, o metodă concretă de a face aceste
lucruri, utilizăm, la Institutul Albert Ellis de Terapie Raţional Emotivă şi
Comportamentală din New York City, o foaie cu instrucţiuni specifice pentru
disputarea credinţelor iraţionale. Această foaie DCI, pe care am scris-o eu (A.E.)
conţine următoarele:
Dacă doriţi să vă sporiţi raţiunea şi să vă reduceţi credinţele iraţionale, puteţi
să vă petreceţi câteva minute în fiecare zi, punându-vă următoarele întrebări şi
gândindu-vă cu atenţie (nu doar repetând papagaliceşte!) la cel mai adecvat răspuns.
Scrie-ţi pe o foaie de hârtie fiecare întrebare şi răspunsul la ea; sau înregistraţi-vă pe o
casetă întrebările şi răspunsurile.
1. Care Credinţă Iraţională vreau să o disput şi vreau să renunţ la ea?
Răspuns demonstrativ: Trebuie cu necesitate să fiu iubit de cineva la care ţin
cu adevărat.
2. Este această Credinţă corectă?
Răspuns demonstrativ: Nu.
3. De ce nu este această Credinţă corectă?
Răspuns demonstrativ: Există câteva argumente pentru care Credinţa că
`trebuie cu necesitate să fiu iubit de cineva la care ţin cu adevărat` este incorectă:
a. Nici o lege din univers nu spune că cineva la care ţin eu trebuie să
mă iubească (cu toate că aş considera că este nemaipomenit dacă acest lucru s-ar
întâmpla!).
b. Chiar dacă nu sunt iubit de o persoană, pot să ajung să fiu iubit de
altele şi să fiu fericit în felul acesta.
c. Chiar dacă nici una din persoanele la care ţin nu mă vor iubi
vreodată, tot pot să găsesc plăcere în timpul petrecut cu prietenii mei, în muncă, în
cărţi, şi în alte preocupări.
d. Dacă se întâmplă să fiu respins de persoana la care ţin foarte mult,
acest eveniment, va fi unul foarte nefericit; dar e prea puţin probabil să mor în urma
lui!
e. Cu toate că, în trecut, nu am prea avut noroc în dragoste, acest lucru
nu demonstrează faptul că acum trebuie să am noroc.
f. Nu există nici o dovadă care să sprijine vreo credinţă absolutistă. În
consecinţă, nu există nici o dovadă pentru care eu trebuie cu necesitate să am orice,
inclusiv dragoste.
g. Există mulţi oameni care nu obţin niciodată dragostea după care
tânjesc şi care, totuşi, trăiesc vieţi fericite.
h. Ştiu că, în anumite momente, pe parcursul vieţii mele, nu am fost
iubit, dar m-am simţit totuşi fericit. Deci, probabil că pot fi, din nou, fericit chiar dacă
nu sunt iubit.

170
 i. Faptul că sunt respins de cineva la care ţin foarte mult, poate
însemna că am anumite trăsături care nu sunt agreate de persoana respectivă. Dar,
acest lucru nu înseamnă că sunt o persoană inadecvată, lipsită de valoare sau
antipatică.
j. Chiar dacă aş avea asemenea trăsături dezagreabile, încât nici o
persoană dorită de mine să nu mă iubească vreodată, tot nu ar trebui să mă
culpabilizez şi să mă evaluez ca o persoană umilă sau inferioară.
4. Există vreo dovadă, că această Credinţă a mea este adevărată?
Răspuns demonstrativ: Nu, nu chiar. Dar, există dovezi considerabile, cu
privire la faptul că dacă iubesc serios pe cineva şi nu primesc niciodată înapoi acea
dragoste, voi fi într-o situaţie dezavantajoasă, neplăcută, şi frustrantă. Prin urmare, aş
prefera, fără îndoială, să nu fiu respins. Dar, nici o cantitate de neplăcere, oricât de
mare ar fi aceasta, nu echivalează cu ceva foarte groaznic. Pot să tolerez starea de
frustrare şi de singurătate. Acestea nu îmi fac viaţa să fie îngrozitoare. Aşa cum nici
faptul că sunt respins nu mă face a fi un vierme! Prin urmare, se vede, în mod clar, că
nu există nici o dovadă pentru care eu ar trebui cu necesitate să fiu iubit de cineva la
care ţin foarte mult.
 Ce lucruri rele mi se pot întâmpla, în mod categoric, dacă nu obţin
ceea ce cred că ar trebui să obţin (sau obţin ceea ce nu cred că ar
trebui să obţin)?
Răspuns demonstrativ: Dacă nu primesc iubirea pe care cred că trebuie să o
primesc:
a. Aş fi privat de diferite plăceri şi avantaje, pe care le-aş putea avea prin
obţinerea acestei iubiri
b. Aş fi frustrat din cauza faptului că mi-aş dori, să obţin dragoste, dar eu tot
nu aş găsi-o.
c. S-ar putea să nu am, niciodată, parte de iubirea pe care o vreau, şi să mă
simt, astfel, în permanenţă, privat de aceasta şi dezavantajat.
d. Alţi oameni ar putea să mă dispreţuiască, pentru faptul că sunt respins, şi
să mă considere destul de nevaloros – şi acest lucru ar fi supărător şi neplăcut.
e. S-ar putea să ajung să mă mulţumesc cu faptul de a obţine plăceri mai
puţin intense decât cele pe care le-aş avea într-o relaţie de dragoste adevărată; şi aş
găsi acest lucru ca fiind foarte indezirabil.
f. S-ar putea să rămân singur, pentru multă vreme, ceea ce ar fi din nou, un
lucru neplăcut.
g. Ar putea exista, multe alte tipuri de nenorociri şi lipsuri, în viaţa mea – nici
una, însă, pe care să fiu nevoit să o definesc ca fiind groaznică, catastrofală sau de
nesuportat.
6. Ce lucruri bune pot face, în cazul în care nu obţin ceea ce cred că ar trebui
să obţin (sau în cazul în care obţin ceea ce nu cred că ar trebui să obţin)?
a. În cazul în care persoana la care ţin foarte mult nu are aceleaşi sentimente
ca mine, aş putea să îmi dedic mai mult timp şi energie în a câştiga dragostea altcuiva
– şi să găsesc poate, astfel, pe cineva care este mai potrivit pentru mine.
b. Aş putea să mă dedic altor preocupări plăcute care nu au neaparat ceva în
comun cu dragostea sau cu relaţiile, cum ar fi munca sau scopurile artistice.
c. Aş putea considera că este o provocare să mă învăţ pe mine să trăiesc
fericit chiar şi în lipsa dragostei, şi că este un lucru pe care îl pot face în mod plăcut.
d. Aş putea depune efort pentru a-mi însuşi o filosofie de acceptare totală a
propriei mele persoane, chiar dacă nu obţin genul de dragoste pe care mi-l doresc.

171
 Puteţi să alegeţi oricare din credinţele dumneavoastră iraţionale – oricare din
cerinţele absolustiste, pe care le aveţi – şi să vă petreceţi câteva minute în fiecare zi,
uneori pe o perioadă de câteva săptămâni, disputându-vă în mod activ şi hotărât
această credinţă aleasă. Pentru a vă dedica metodei de disputare raţională DCI, puteţi
utiliza metodele de condiţionare operantă sau de auto-management (create de
B.F.Skinner şi de alţi psihologi). Alegeţi o anumită activitate pe care vă place foarte
mult să o faceţi şi pe care o faceţi aproape în fiecare zi – cum ar fi cititul, mâncatul,
privitul la televizor, sau petrecerea timpului cu prietenii dumneavoastră. Folosiţi
această activitate ca şi o întărire sau o recompensă, angajându-vă în ea, doar după ce
aţi exersat DCI suficient timp, pentru ziua respectivă. Altfel, fără recompensă!
Mai mult decât atât, puteţi să vă penalizaţi în fiecare zi în care nu utilizaţi
DCI, atâta timp cât este necesar. Cum anume? Prin practicarea unei activităţi pe care o
consideraţi, cu adevărat, neplăcută – cum ar fi să mâncaţi ceva neplăcut, să contribuiţi
pentru o cauză care nu vă place, să vă treziţi cu o jumătate de oră mai repede în
fiecare dimineaţă, sau să vă petreceţi o oră conversând cu cineva, pe care îl
consideraţi plictisitor. Puteţi să cereţi ajutorul unei persoane sau a mai multora, pentru
a vă monitoriza şi a vă ajuta să evitaţi întăririle şi să aplicaţi, cu adevărat, penalizările,
pe care vi le-aţi propus în cazul în care nu faceţi comportamentul dorit. Bineânţeles,
puteţi utiliza DCI, şi fără a vă oferi vreo întărire.
Stabiliţi-vă sarcina şi aplicaţi-o!

Utilizarea metodelor educaţionale REBT

Din multe puncte de vedere REBT, urmează, mai degrabă un model de

psihoterapie educaţională, decât un model medical. Scoate în evidenţă, aşa cum vom
arăta în capitolul următor, relaţia dintre terapeuţi şi clienţi. Şi, asemeni terapiei
centrate pe persoană, accentuează importanţa acceptării necondiţionate pe care
terapeuţii trebuie să le-o ofere clienţilor, chiar şi în cazul în care, cei din urmă, se
comportă, într-un mod neplăcut, atunci când se află înafara şedinţelor de terapie.
Sprijină perspectiva lui Edward Bordin cu privire la alianţa terapeutică; şi fiind
constructivistă, susţine faptul că oamenii au o tendinţă înnăscută de a fi capabili să îşi
pună în ordine stările afective şi să se schimbe pe ei înşişi – ambele cu sau fără
terapie.
În orice caz, teoria REBT este realistă şi multilaterală. Da, ea spune că
oamenii pot să se ajute de la sine – dar ei învaţă, de asemenea, şi de la alţii. Da, ei pot
să lupte, în mod spontan pentru a-şi învinge problemele – dar pot fi, de asemenea,
direcţionaţi, în mod eficient, pe căile de rezolvare de probleme şi pot fi învăţaţi, în
mod activ, metode de auto-management. Da, câteodată oamenii opun rezistenţă
anumitor învăţăminte care le sunt acordate direct, şi preferă să îşi găsească, pe cont
propriu, o soluţie salvatoare pentru dilemele pe care le au. Dar, se întâmplă deseori, să
prefere metodele de învăţăminte activ-directive, care au fost experimentate şi testate,
şi să îşi recapete buna dispoziţie, într-un mod mai potrivit şi mai rapid, cu ajutorul
acestor învăţăminte, decât ar face-o dacă ar fi lăsăţi, de unii singuri, să lupte cu
problemele lor emoţionale şi comportamentale.
Prin faptul că REBT recunoaşte ambele aspecte importante, de rezolvare a
tulburărilor, ea pune la dispoziţia clienţilor ei şi a altor oameni multe metode
educaţionale pe care le puteţi folosi în mod independent – sau cu ajutorul cuiva.
Acesta este motivul pentru care Institutul Albert Ellis din New York publică şi
distribuie numeroase broşuri, cărţi, casete audio şi video, grafice, jocuri, programe de

172
calculator, şi alte materiale care aplică ideile şi metodele ei. Oferă, de asemenea, şi o
serie de prelegeri, workshopuri, seminarii, cursuri, maratoane, şi alte prezentări cu
privire la principiile şi practicile REBT. Celelate insituţii şi programe REBT, din
lumea întreagă, prezintă oferte similare.
Diverse studii au arătat că prezentările şi materialele educaţionale REBT au
ajutat oamenii să devină mai sănătoşi, din punct de vedere emoţional, şi mai fericiţi; şi
sperăm că mult mai multe lucruri vor fi făcute în această sferă importantă de auto-
ajutor (de self-help). Între timp, puteţi utiliza câteva din broşurile, cărţile, şi casetele
REBT, prezentate în secţiunea de Referinţe, ale acestei cărţi; şi dacă vă interesează
programul curent organizat de Insitutul Albert Ellis din New York, puteţi trimite după
catalogul său bi-anual, pe care îl primiţi gratis, la: AEI, 45 East 65th Street, Ney York,
NY 10021-6593. Telefon: (212) 535-0822. Fax: (212) 247-3582. E-mail:
info@iret.org.
Chiar dacă mergeţi la şedinţe de terapie, puteţi utiliza broşurile, cărţile, şi
celelalte materiale, adineaori, menţionate pentru a beneficia şi mai repede şi mai
puternic, de pe urma terapiei dumneavoastră. Pe lângă aceasta, considerăm, de
asemenea, că dacă uitaţi ceea ce se întâmplă pe parcursul şedinţelor de terapie sau
dacă aveţi reţineri faţă de ceea ce învăţaţi acolo, aveţi de câştigat, de multe ori, dacă
vă înregistraţi fiecare şedinţă şi o ascultaţi, de câteva ori, înainte de a merge la
următoarea. Această metodă de-a vă asculta pe dumneavoastră şi ceea ce vă spune
terapeutul dumneavoastră, se poate dovedi a fi ceva foarte instructiv!
Aşa cum am arătat încă din 1960 încoace, şi aşa cum Martin Seligman şi
colaboratorii săi au subliniat de curând, învăţămintele REBT şi cele ale Terapiei
Cognitiv Comportamentale pot fi utilizate în orele de la şcoală. Acestea pot fi predate,
începând de la nivelul de grădiniţă, şi până la liceu, şi facultate. Ele pot fi prezentate,
de asemenea, şi în organizaţii, centre comunitare, fraternităţi, grupuri religioase,
saloane de întreţinere, şi în numeroase alte organizaţii. Cu toate că am fost, înainte de
toate, terapeuţi, pentru mai bine de jumătate de secol, considerăm că viitorul
„psihoterapiei” se poate afla şi în dezvoltarea unor metode mai bune de educaţie
emoţională. Programele instruite personal, precum şi cele mai puţin prezentate
personal, prin toate mijloacele mass-media, pot fi făcute disponibile în lumea întreagă
şi pentru oameni de toate vârstele. Am dori, chiar, să insinuăm că dacă acest lucru este
realizat aşa cum trebuie, termenul de psihoterapie va putea fi, în mare parte, înlocuit
cu cel de educaţie emoţională.
Între timp, încercaţi să înţelegeţi valoarea, pe care materialele educaţionale
REBT, le au. Folosiţi-le pe acelea care sunt incluse în această carte, şi căutaţi şi altele,
care v-ar face plăcere, şi de pe urma cărora aţi putea beneficia. Nu toate prezentările,
exerciţiile şi materialele REBT vi se potrivesc. Găsiţi-le pe acelea care vă sunt
potrivite – şi forţaţi-vă să le aplicaţi!

Capitolul 21

173
 Abordări emoţionale şi comportamentale
adiţionale pentru o viaţă bună

Încă de la începuturile sale, din 1955, REBT a fost întotdeauna cognitiv,

emoţional şi comportamental. Este o terapie mult mai complexă, decât multe alte
sisteme. Am numit-o, iniţial, Terapia Raţională (Rational Therapy – RT) pentru a
sublinia, probabil cel mai distinctiv element al său: aspectele sale persuasive, logice,
filosofice, şi de învăţăminte. Dar, la timpul la care am scris prima ediţie a Ghidului,
schimbasem deja numele în Terapia Raţional Emotivă (Rational Emotive Therapy –
RET) pentru a indica faptul că nu se reduce doar la o abordare cognitivă, ci include,
de asemenea, şi metode emotive şi comportamentale importante.
Pe parcursul anilor, am pus din ce în ce mai mult accent pe aspectele emotive
din REBT. Astfel, le atragem intenţionat atenţia, clienţilor noştrii asupra a ceea ce
Carl Rogers numeşte părere pozitivă necondiţionată, sau acceptarea necondiţionată a
propriei lor persoane, indiferent cât de inadecvate sau imorale sunt comportamentele
pe care le săvârşesc. Folosim multe din exerciţiile emotive utilizate de terapeuţii
experienţiali, şi de aceea am inventat câteva exerciţii speciale, cum ar fi: asumarea de
riscuri, exerciţiul de atac al ruşinii (shame-attacking), şi alte exerciţii emotive. Pe
lângă faptul că îi ajutăm pe oameni să îşi recunoască emoţiile dezadaptative – precum
anxietatea, depresia, şi furia – suntem, de asemenea, specializaţi în a-i ajuta să
gândească, să simtă, să acţioneze cu hotărâre, cu vehemenţă, şi cu putere, împotriva
acestor emoţii dăunătoare. Ne permitem, ca şi terapeuţi, să avem sentimente de
afecţiune faţă de clienţii noştrii, atâta vreme cât nu îi împiedicăm, în acest fel, să se
accepte necondiţionat pe ei înşişi sau să renunţe la nevoile lor intense de aprobare şi
dragoste, doar de dragul nostru (sau al oricărei alte persoane). Utilizăm, aşa cum am
utilizat întotdeauna, metode confruntative directe şi puternice, în special în anumite
proceduri de terapie de grup, şi nu ezităm să le dovedim clienţilor că ei utilizează
tehnici defensive, prin care se mint pe ei şi pe ceilalţi. Încurajăm, adesea, clienţii să se
implice mai mult din punct de vedere social şi intim, să devină mai asertivi, să
procrastineze mai puţin, şi să fie mult mai eficienţi în managementul timpului şi în
activităţile profesionale. Folosim, uneori, pentru oamenii care au sentimente de
inadecvare, metode suportive de terapie individuală sau de grup.
Pot fi, majoritatea metodelor emotive şi comportamentale pe care le folosim
în REBT, folosite ca modalitate de autoajutor? În mod categoric, da! Anumiţi
terapeuţi consideră, adesea, în mod sincer, că schimbarea de personalitate a unei
persoane, poate fi realizată doar cu ajutorul lor – sau, aşa cum a pretins Carl Rogers,
doar prin intermediul unei relaţii terapeutice. Cât de egoist! Aşa cum am spus (A.E.)
la un simpozion al Asociaţiei Americane de Psihologie, în 1978, oamenii au fost
ajutaţi, timp de milioane de secole, mai mult de cuvântări, predici şi scrieri – şi acum
de către casete audio-vizuale şi metode implementate pe calculator – decât au fost
ajutaţi de medici, consilieri sau terapeuţi. Deci, să nu luăm, atunci, în derâdere
materialele de auto-ajutorare!
Aici, în acest capitol, permiteţi-ne să vă arătăm cum puteţi învăţa câteva din
cele mai utile metode emotive şi comportamentale REBT, şi cum să le aplicaţi în mod
eficient în viaţa dumneavoastră.

174
 Discriminarea emoţiilor negative adaptative de
emoţiile negative dezadaptative
În primele ediţii ale cărţilor How to Live With a „Neurotic” şi A Guide to
Rational Living (Ghidul unei vieţi raţionale), am afirmat în mod greşit, că dacă aveţi
sentimente de regret, tristeţe, sau supărare, acest lucru este adaptativ, dar dacă
experimentaţi aceste emoţii prea puternic, sunteţi nevrotici. Realizăm acum, că
această diferenţiere este una greşită. Acum ştim că până şi cea mai mare supărare sau
nemulţumire poate fi adaptativă atunci când aveţi dorinţe sau preferinţe puternice,
care sunt în zadar. Astfel, dacă aţi eşuat pe o insulă pustie şi singura persoană care mai
este alături, refuză total să vă vorbească sau să se relaţioneze, într-un fel, cu
dumneavoastră, atunci, v-aţi putea simţi, cu siguranţă, în mod adaptativ, foarte
frustraţi şi nefericiţi, în legătură cu această respingere.
Cu toate acestea, supărarea şi nefericirea intensă, nu este echivalentul
depresiei, disperării, ruşinii, sau a autoevaluării globale negative. Astfel, puteţi, în
mod justificat, să faceţi distincţia dintre primele şi ultimele emoţii negative. Nici
măcar nouăzeci şi nouă la sută de nefericire nu echivalează cu unu la sută de depresie.
Aceste sentimente se află pe două scale emoţionale diferite. Cu toate că depresia, nu
există aproape niciodată, fără să fie însoţită de sentimente de frustrare şi pierdere, cea
din urmă poate, categoric, exista fără prima. Şi mai mult decât atât, pe când frustrarea,
supărarea şi nefericirea sunt, frecvent, emoţii adaptative – presupunând că vă doriţi
ceva foarte mult şi sunteţi privaţi de acel lucru – depresia, disperarea, ruşinea şi
autoevaluarea globală negativă nu sunt niciodată adaptative, şi ar fi bine să fie reduse.
Este acesta un joc de cuvinte? Noi considerăm că nu. Dacă ne dăm silinţa să
definim în mod riguros aceşti termeni, frustrarea, supărarea, şi tristeţea pornesc,
atunci, din preferinţele sau dorinţele dumneavoastră cu privire la ceva, iar aceste
preferinţe vă sunt blocate. Astfel, dacă spuneţi, „Îmi doresc foarte mult să am succes
la şcoală,” dar aveţi mari nereuşite, concluzionaţi, în mod normal, „Este foarte
regretabil, că nu am reuşit să obţin ceea ce mi-am dorit – să am succes la şcoală.
Acum, hai să văd dacă pot să am succes data viitoare. Iar, dacă nu am deloc succes, ia
să văd cum pot fi fericit, în mod rezonabil, chiar şi fără avantajele unei diplome de
bacalaureat.” Ca şi rezultat al acestor evaluări, vă veţi simţi frustraţi, cuprinşi de
regrete şi trişti – chiar, foarte tare, uneori.
Depresia, disperarea, ruşinea şi autoevaluarea globală negativă, în schimb,
apar dintr-un grup diferit sau suplimentar de credinţe, şi anume: „Trebuie cu
necesitate să am succes la şcoală.” Şi atunci când nu aveţi succes, concluzionaţi logic
– datorită cerinţelelor dumneavoastră absolutiste absurde – că: „Este groaznic că nu
am reuşit! Nu suport faptul că am avut insucces! Voi avea întotdeauna nereuşite.
Pentru că am eşuat atât de lamentabil, sunt o persoană neadecvată!” Cu aceste
credinţe iraţionale şi absolutiste, riguroase, vă creaţi stări de depresie, disperare,
ruşine şi autoevaluări globale negative. Astfel de emoţii, cu toate că sunt sincere şi
autentice, vă fac, de obicei, rău, şi de aceea le putem denumi emoţii dezadaptative sau
dăunătoare propriei dumneavoastre persoane.
Faptul că vă simţiţi în mod „normal” deprimat (la punctul C, consecinţele
dumneavoastră emoţionale), atunci când experimentaţi probleme sau adversităţi (la
punctul A) nu înseamnă că acest sentiment este „normal” sau „adaptativ.” Şi nici
faptul că vă creaţi atât de uşor stări de depresie – prin convingerea fermă şi hotărâtă
(la punctul B, sistemul dumneavoastră de credinţe) că adversităţile nu ar trebui să
aibă loc – nu înseamnă că nu vă puteţi schimba credinţele iraţionale şi că nu puteţi să

175
vă opriţi a mai crede în ele. Le puteţi observa, recunoaşte, şi reduce. Dar, dacă nu
faceţi acest lucru, veţi continua să vă creaţi emoţii negative dezadaptative:
dezadaptative deoarece depresia, de exemplu, presupune, de obicei, suferinţă intensă,
inerţie, şi funcţionare slabă. Vă blochează energia şi timpul, pe care altfel, le-aţi putea
folosi pentru a schimba evenimetele activatoare, pe care le consideraţi în mod greşit,
„cauze” ale suferinţei dumneavoastră.
În consecinţă, REBT are o teorie clară, în legătură cu emoţiile şi
comportamentele adaptative şi dezadaptative. Consideră faptul că dumneavoastră
(asemeni tuturor celorlalţi oameni) vă doriţi puternic să rămâneţi în viaţă şi să vă
simţiţi relativ fericiţi şi scutiţi de durere. Dacă aveţi aceste valori de bază, înseamnă că
orice gând, idee, atitudine, credinţă, sau filosofie, care le sabotează în mod serios, vor
fi etichetate ca fiind iraţionale. În mod similar, va eticheta ca fiind dezadaptativ orice
emoţie sau comportament care interferează serios cu împlinirea scopurilor
dumneavoastră. Ideile raţionale vă sprijină valorile alese de a supravieţui şi de a fi
fericiţi. De asemenea, emoţiile şi comportamentele adaptative vă ajută să aveţi o viaţă
fericită. Prin faptul că vă selectaţi, în mod clar, valorile de bază şi prin faptul că le
susţineţi, în mod raţional, şi nu le blocaţi, în mod iraţional, astfel încât să nu le puteţi
dobândi, ceea ce reuşiţi să faceţi este să promovaţi comportamentul şi trăirea afectivă
adaptativă.

Acceptarea de sine necondiţionată revizuită

Cel mai important sprijin emoţional pe care vi-l puteţi acorda, este acela pe
care l-am menţionat, deja, de mai multe ori pe parcursul cărţii – şi anume dobândirea
acceptării de sine necondiţionată. Încercăm, ca şi terapeuţi, să îi facem pe toţi clienţii
noştrii să adopte acest gen de acceptare. Le dovedim că îi acceptăm pe deplin şi
necondiţionat – aşa cum a făcut şi Carl Rogers, când le-a oferit tuturor clienţilor săi,
ceea ce el a numit, acceptarea pozitivă necondiţionată. Asemeni lui Rogers, şi noi le
arătăm clienţilor faptul că nu suntem de acord cu comportamentul dăunător pe care îl
au faţă de ei, şi cu tratamentul imoral pe care îl aplică altora. Dar, cu toate acestea, îi
acceptăm pe ei, persoana lor, fie că se comportă sau nu corect, şi fie că sunt drăguţi,
etici sau nu. Aşa cum am făcut întotdeauna, folosim filosofia REBT şi cea creştină cu
privire la faptul că acceptăm păcătosul, dar nu şi păcatul.
Cu toate acestea, aşa cum am menţionat şi anterior, mulţi dintre clienţii noştrii
interpretează incorect, la început, intenţiile noastre şi se acceptă, în mod greşit, pe ei
înşişi pentru faptul că şi noi îi acceptăm. Dar acest lucru înseamnă altceva, şi anume,
acceptare condiţionată (sau “stimă de sine”), cu care REBT este în contradicţie. Prin
urmare, îi învăţăm în mod activ, pe clienţi cum să obţină acceptarea de sine
necondiţionată – cum să o dobândească din punct de vedere filosofic – aşa cum a fost
descrisă într-unul din subcapitolele anterioare. Aşa că oferim şi predăm acceptarea
necondiţionată.
În mod similar, şi dumneavoastră puteţi să v-o acordaţi şi să vă învăţaţi cum să
o dobândiţi. În primul rând, utilizaţi abordarea filosofică descrisă într-un subcapitol
anterior şi în alte părţi ale acestei cărţi. În al doilea rând, realizaţi acţiuni de acceptare
de sine, precum cele care urmează să vi le explicăm pe scurt – ca de exemplu
faimosul exerciţiu REBT de atac al ruşinii (shame-attack).

176
 Exerciţii de atac al ruşinii (shame-attack)

În anii `60 când REBT era încă la începuturi, am realizat (A.E.) faptul că
ruşinea este esenţa – nu a tuturor – dar a multora dintre tulburările oamenilor. Când
faceţi ceva pe care dumneavoastră sau cultura dumneavoastră consideră că este
„greşit,” „imoral,” sau „stupid,” şi când alţii sunt martori la „greşeala”
dumneavoastră, vă doriţi să nu vă fi comportat atât de „stupid” şi vă simţiţi aproape
imediat, în mod adaptativ, întristaţi şi cu părere de rău, şi încercaţi să corectaţi ceea ce
aţi făcut. Minunat! Dar, de asemenea, pretindeţi, destul de des, că nu ar fi trebuit în
nici un caz să fi greşit. Atunci vă simţiţi ruşinaţi – sau dacă vreţi mai precis, jenaţi,
umiliţi, sau deprimaţi. Nu mai e chiar aşa de minunat! Deoarece ruşinea este, în
primul rând, o judecată a comportamentului dumneavoastră, şi în al doilea rând, o
judecată a dumneavoastră, a actorului. Sugerează faptul că dumneavoastră, ca întreg,
precum şi acţiunea dumneavoastră, sunt groaznice, lipsite de valoare, şi nu sunt bune
de nimic.
Faimosul meu exerciţiu de atac al ruşinii (shame-attack) este proiectat astfel
încât să vă permită să vă criticaţi comportamentul „rău” sau „stupid”, dar nu şi să vă
culpabilizaţi propria persoană. Pentru a beneficia de acest exerciţiu, alegeţi,
intenţionat, ceva ce dumneavoastră consideraţi a fi ruşinos şi pe care, de regulă, l-aţi
evita cu desăvârşire sau pe care dacă ar fi să îl faceţi v-aţi crea o părere negativă
globală despre dumneavoastră. De exemplu, să purtaţi nişte haine bizare la o întâlnire
formală, sau să ţipaţi de nu mai puteţi într-un supermarket, sau să îi spuneţi unui străin
că tocmai aţi ieşit dintr-un spital de boli mintale. Faceţi ceva prostesc, dar inofensiv –
astfel încât să nu îi deranjaţi prea mult pe ceilalţi oameni sau să intraţi, chiar
dumneavoastră în diferite probleme. Dar, în timp ce faceţi acest comportament
„ruşinos,” lucraţi la gândurile şi emoţiile dumneavoastră, astfel încât să nu vă simţiţi
prea stânjeniţi sau umiliţi. Cu alte cuvinte, faceţi în public aceste lucruri prosteşti, dar
nu vă creaţi o părere globală negativă despre dumneavoastră, în timp ce le faceţi.
Acest exerciţiu REBT de atac al ruşinii (shame-attack) a fost realizat de mii de
oameni, până acum – dintre care majoritatea au relatat că, la început, au avut mari
dificultăţi în a-l face. Dar pentru că au insistat, şi pentru că şi-au spus gânduri
raţionale în timp ce făceau acest comportament ”ruşinos,” majoritatea dintre ei au
beneficiat de pe urma acestei experienţe şi câţiva dintre ei au reuşit, în mod
remarcabil, să îşi învingă atitudinile obişnuite de autoevaluare globală negativă.
Încercaţi acest exerciţiu de atac al ruşinii (shame-attack), şi observaţi, pe propria
piele, cât de mult vă poate ajuta, faptul de-a vă schimba atitudinile pe care le aveţi.

Utilizarea imageriei raţional emotive

În ediţia originală a Ghidului am pomenit, ocazional, de tehnicile de imagerie

– cum ar fi imaginarea faptului că sunteţi capabili de a face ceva anume, şi în acest
mod să vă schimbaţi perspectiva şi să ajungeţi să realizaţi, într-adevăr, acest lucru
dorit. De atunci încoace, fiind încurajaţi, în parte, de munca lui Joseph Wolpe, Arnold
Lazarus, Thomas Stampfl, Joseph Cautela, şi alţii, eu (A.E.) şi colaboratorii mei am
îmbunătăţit mult mai mult tehnicile imaginative folosite în REBT. În special, în 1971,
Maxie Maultsby, Jr., a fost creatorul tehnicii de imagerie raţional emotivă (Rational
Emotive Imagery – REI), care combină metode de imagerie şi de gândire cu metode
foarte evocative şi emoţionale de a-i ajuta pe clienţi. Consider (A.E.) că aceasta este

177
una dintre cele mai eficiente tehnici REBT – şi una care poate fi folosită, în special,
cu scopul de a fi autoadministrată.
Adaptarea pe care am făcut-o asupra tehnicii REI, poate fi găsită în cartea lui
Michael Bernard şi Janet Wolfe RET Resource Book for Practitioners. O puteţi utiliza
în modul următor:
1. Imaginaţi-vă unul din lucrurile cele mai rele care vi s-ar putea întâmpla –
cum ar fi să aveţi un insucces la un proiect important, să fiţi respinşi de oamenii care
vreţi cu adevărat să vă placă, sau să vă aflaţi într-o stare de sănătate precară.
Imaginaţi-vă, cu însufleţire, că acest nefericit Eveniment Activator (A) are loc, şi că
vă aduce o serie de probleme, în viaţa dumneavoastră.
2. Lăsaţi-vă să simţiţi, profund, genul de emoţii dezadaptative pe care, deseori,
le trăiţi atunci când nefericitul eveniment activator, pe care vi-l imaginaţi, are într-
adevăr loc. Astfel, lăsaţi-vă, să vă simţiţi – la punctul C, Consecinţele dumneavoastră
emoţionale – foarte anxioşi, deprimaţi, furioşi, aversivi faţă de sine,
autocompătimitori. Încercaţi să aprofundaţi această emoţie disfuncională (C1), care vă
distruge bucuria. Nu vă prescrieţi această emoţie, spunându-vă ceva de genul, „Acum
că îmi imaginez că sunt tratat urât, ar trebui să mă simt foarte furios,” pentru că, deşi
vi se pare ciudat, s-ar putea să vă simţiţi, spontan, panicaţi sau anxioşi, în loc de
furioşi. Aşadar, în timp ce vă imaginaţi că acest nefericit Eveniment Activator are loc,
lăsaţi-vă să simţiţi, exact ceea ce vă vine să simţiţi şi nu ceea ce credeţi că ar trebui să
simţiţi la punctul C1.
3. Odată ce simţiţi această emoţie dezadaptativă (la C1), în timp ce vă
imaginaţi Adversitatea (A), menţineţi-o timp de un minut sau două – şi spun din nou,
simţiţi emoţia bine de tot – şi apoi lucraţi asupra emoţiei dumneavoastre
disfuncţionale, până o schimbaţi, cu adevărat, într-o emoţie negativă adaptativă (C2)
sau într-una care vă este de ajutor. Cu care emoţie să o schimbaţi? Ei bine, puteţi chiar
să vă prescrieţi o emoţie negativă adaptativă (C2) care să o înlocuiască pe cea
dezadaptativă. Astfel, dacă sunteţi furioşi (C1) atunci când vă imaginaţi sau
vizualizaţi o situaţie, precum cea în care oamenii se comportă necinstit cu
dumneavoastră (A), vă puteţi schimba furia (faptul că sunteţi furioşi pe ei şi că îi
acuzaţi (C1) pentru acest comportament), în emoţia, prescrisă, de nemulţumire
profundă sau regret (C2) cu privire la comportamentul lor. Dacă vă simţiţi panicaţi
(C1) atunci când vă imaginaţi că nu vă descurcaţi bine la un interviu pentru un loc de
muncă important (A), puteţi să vă modificaţi panica (şi aversiunea pe care o aveţi faţă
de dumneavoastră pentru că vă descurcaţi atât de slab (C1)), într-un sentiment de
dezamăgire profundă faţă de cum vă descurcaţi (C2). Puteţi să vă prescrieţi, atunci
când vă imaginaţi în mod real Evenimentele Activatoare, şi alte emoţii negative
adaptative, cum ar fi cele de supărare, regret, îngrijorare, frustrare şi tristeţe (C2).
Astfel încât ele să le înlocuiască pe cele disfuncţionale de depresie, spaimă, lipsă de
valoare şi furie (C1).
4. Când lucraţi să vă transformaţi emoţiile dăunătoare în altele negative
adaptative, faceţi în aşa fel încât să nu schimbaţi nefericitul Eveniment Activator (A),
pe care vi-l imaginaţi în mod real. Emoţia de furie (C1), pe care o simţiţi atunci când
vizualizaţi situaţia în care oamenii se comportă foarte necinstit cu dumneavoastră, este
dezadaptativă deoarece ea vă obsedează, şi vă va face incapabili să înfruntaţi, în mod
adecvat, această adversitate. Dacă dumneavoastră vă transformaţi emoţia într-una de
nemulţumire cu privire la comportamentul acestor oameni (C2), prin faptul că
vizualizaţi că ei nu se comportă, de fapt, chiar atât de necinstit sau prin faptul că vă
imaginaţi că aceştia au motive „întemeiate” pentru a se comporta, astfel, aceasta nu
este o formă corectă de utilizare a tehnicii REI. Pentru a face imagerie raţional

178
emotivă după modelul REBT, păstraţi-vă exact imaginea Evenimentului Activator (A)
faţă de care v-aţi înfuriat şi apoi, lucraţi pentru a vă schimba emoţiile în altele
adaptative.
5. Nu utilizaţi, doar, tehnici de distragere a atenţiei, cum ar fi metodele de
relaxare, biofeed-backul, sau meditaţia pentru a vă schimba emoţiile dezadaptative în
altele mai adecvate. Astfel, când vizualizaţi situaţia în care oamenii se comportă
incorect cu dumneavoastră (A) şi vă simţiţi furioşi în legătură cu asta (C1), aţi putea
să vă relaxaţi sau să meditaţi, şi prin urmare, să vă eliberaţi, temporar, de această stare
de furie. Dar, făcând acest lucru, nu vă modificaţi Credinţele de bază (B) sau
filosofiile cu privire la nedreptăţile pe care le fac oamenii – ca de exemplu, „Nu
trebuie în nici un caz să se comporte cu mine în acest mod nedrept! Nu suport faptul
ca ei să nu se comporte aşa cum trebuie! Ei sunt nişte oameni groaznici pentru faptul
că se comportă aşa şi merită să fie acuzaţi şi pedepsiţi pentru totdeauna.” Acestea sunt
Credinţele dumneavoastră Iraţionale (CI).
Prin utilizarea tehnicilor cognitive de distragere a atenţiei, precum relaxarea
sau meditaţia, dumneavoastră vă puneţi de o parte filosofia prin care vă generaţi ura
faţă de oameni (CI) – dar, nu o şi reduceţi sau o distrugeţi. În mod aproape inevitabil,
veţi avea aceeaşi filosofie data viitoare când oamenii se vor comporta injust cu
dumneavoastră şi vă veţi înfuria din nou pe ei. Deci, dacă doriţi să vă relaxaţi mai
întâi, şi apoi să vă întoarceţi să vă modificaţi filosofia de bază generatoare de mânie,
este în regulă. Dar, nu vă opriţi la metodele de distragere a atenţiei. Urmaţi adevărata
imagerie raţional emotivă.
6. Pentru a face acest lucru, lucraţi serios la schimbarea emoţiilor negative
dezadaptative spontane (C1) în emoţii negative adaptative prescrise (C2) – cum ar fi
supărarea, dezamăgirea, regretul, frustrarea, iritarea, sau nemulţumirea. Cum puteţi
face acest lucru? Spunându-vă – cu hotărâre şi în mod repetat – o Credinţă Raţională
inteligentă (CR) sau un slogan de coping. De exemplu: „Da, într-adevăr, s-au
comportat cu mine în mod meschin şi injust, lucru pe care mi-aş fi dorit să nu-l fi
făcut. Dar nu există nici un motiv pentru care ei trebuie să se comporte cu mine
corect, oricât de preferabil ar fi acest lucru. Asta este, acesta nu este felul lor de-a se
comporta – şi s-ar putea să nu fie niciodată! Păcat! Neplăcut! Pot, astfel, să le
dezagreez comportamentul, fără însă să-i condamn pe ei. Iar, dacă refuz să mă las
afectat de nedreptăţile lor injuste, poate că le pot arăta, fără să fiu foarte mânios, de ce
cred eu că ei sunt nedrepţi cu mine, şi poate că reuşesc astfel să le schimb acest
comportament. Dar dacă nu pot, nu pot. Voi încerca să stau la depărtare de oamenii de
acest fel, pentru a nu le mai oferi atâtea şanse de a se comporta nedrept cu mine.”
7. Dacă folosiţi imageria raţional emotivă, în mod corect, veţi observa, că de
obicei, durează doar câteva minute pentru a vă schimba emoţiile negative care vă
sabotează şi sunt neadecvate (C1), în altele care vă ajută şi sunt adaptative (C2). Nu
renunţaţi! Persistaţi! Ţineţi minte că dumneavoastră aţi fost cei care v-aţi creat
propriile sentimente distructive de panică, depresie, furie, aversiune faţă de sine şi
autocompătimire (C1). Da, dumneavoastră – cu ajutorul credinţelor dumneavoastră
iraţionale. Prin urmare, puteţi întotdeauna să le înlocuiţi cu emoţii negative adecvate
(C2), care vă vor ajuta să faceţi faţă Evenimentelor Activatoare (A), pe care apoi fie le
schimbaţi cu altele şi mai adaptative, fie trăiţi tot cu acestea. Aşa că persistaţi până
când simţiţi, cu adevărat, că emoţiile negative adaptative prescrise de dumneavoastră
au înlocuit emoţiile neadecvate şi dăunătoare.
8. Odată ce aţi reuşit să aveţi emoţii adaptative în legătură cu nefericitul
Eveniment Activator (A) care vi s-a întâmplat – sau pe care vi l-aţi imaginat – puteţi
utiliza, la fel de bine, imageria raţional emotivă pentru a lucra asupra celei de-a doua

179
emoţii dezadaptative. Astfel, dacă vă simţiţi vinovaţi şi vă autoevaluaţi global negativ
(C1) în legătură cu furia pe care o aveţi faţă de cineva (A), puteţi să vă imaginaţi că
sunteţi în continuare furioşi, că aveţi accese de furie, şi că simţiţi, în mod spontan,
aversiunea faţă de dumneavoastră (dacă, într-adevăr, aşa simţiţi), continuând să o
menţineţi pentru o perioadă scurtă de timp. Schimbaţi-vă, apoi credinţele şi filosofia
(B), astfel încât să simţiţi doar emoţiile negative benefice (C2), pe care vi le-aţi
prescris în legătură cu furia, care vă este dezadaptativă (A). De exemplu, faceţi astfel
încât să vă simţiţi doar întristaţi şi dezamăgiţi (C2) şi nu să vă autoevaluaţi global
negativ (C1).
9. Puteţi utiliza, tehnica REI, destul de uşor şi în orice moment, pentru a vă
crea emoţii negative adaptative în loc de cele negative dezadaptative, cu privire la
diferite Evenimente Activatoare (A), pe care le consideraţi potenţiale sau care, chiar
au loc în viaţa dumneavoastră. Dar, pentru a fi eficientă, tehnica trebuie repetată de
multe ori, de exemplu timp de treizeci de zile consecutive, pentru fiecare emoţie
negativă dezadaptativă, pe care încercaţi să o schimbaţi. Aşadar, imaginaţi-vă, cu
adevărat, timp de mai multe zile, situaţia în care oamenii vă tratează în mod incorect
(la punctul A) şi fiţi determinaţi să vă schimbaţi emoţiile distructive de furie (la
punctul C, Consecinţe) în emoţii adecvate de dezamăgire şi regret (C2, noua
Consecinţă). Veţi descoperi, de obicei, că după ce vă imaginaţi din nou A-ul, sau când
acesta se-ntâmplă, cu adevărat, în viaţa dumneavoastră, noile emoţii adaptative vor
apărea în mod automat (acestea sunt C2, noile Consecinţe), iar cele anterioare,
neadecvate (C1) vor fi reduse sau eliminate.
10. Utilizată în mod repetat, imageria raţional emotivă, devine în acest mod un
mijloc valoros al REBT-ului, care vă învaţă, mai bine, cum să aveţi emoţii negative
adaptative în locul celor negative dezadaptative, atunci când Evenimentele
Activatoare neplăcute au loc în viaţa dumneavoastră. Folosind-o în mod consecvent,
vă puteţi modifica atât stilul de gândire cât şi emoţiile cu care v-aţi obişnuit, devenind
nu doar mai puţin tulburaţi, dar şi mai puţin vulnerabili la tulburări.
11. Faceţi astfel încât tehnica REI, să fie o temă de casă, pe care să o
practicaţi, cel puţin, o dată pe zi, timp de mai multe săptămâni, pentru a vă putea
învinge o anumită emoţie disfuncţională. Dacă reuşiţi să îndepliniţi această sarcină, în
mod regulat, vă puteţi recompensa cu anumite lucruri care vă fac plăcere – cum ar fi
cititul, ascultarea muzicii, practicarea jogging-ului, sau servitul unui tip special de
mâncare. Dacă nu reuşiţi să faceţi cu regularitate REI, vă puteţi penaliza (dar
niciodată să nu vă culpabilizaţi!) cu anumite lucruri pe care le consideraţi neplăcute –
cum ar fi să faceţi curat, să călcaţi, să vorbiţi cu anumiţi oameni plictisitori, sau să
contribuiţi la o cauză pe care o detestaţi. În orice caz, dacă vă constrângeţi să
practicaţi REI, în mod regulat – chiar şi când consideraţi că este neplăcut – veţi
observa, îndată, că noua Consecinţă emoţională, pe care o dobândiţi, este plină de
satisfacţii.

Sloganuri raţionale puternice

În anii 1950, terapeuţii REBT au descoperit că deşi, clienţii sau prietenii lor,
puteau cu uşurinţă să îşi formuleze sloganuri raţionale de coping, şi ştiau că acestea
sunt „adevărate,” ei nu creadeau, totuşi, cu adevărat în ele. Astfel, deşi ei continuau să
îşi spună, „Nu trebuie să trec acest examen în mod satisfăcător, şi nu este groaznic, ci

180
doar destul de rău dacă mă descurc slab la el”, ei tot se simţeau panicaţi în legătură cu
examenul lor.
De ce? Teoria REBT spune că oamenii cred, în mod superficial, în
sloganurile lor de coping raţionale, dar, continuă, adesea, să creadă puternic, în
cerinţele absolutiste şi în ideile lor catastrofale.
Aşadar, REBT vă încurajează să inventaţi acele sloganuri de coping, care vă
sunt potrivite pentru a vă dezminţi credinţele iraţionale – să le gândiţi şi să le repetaţi,
în mod hotărât, de mai multe ori. Astfel, vă puteţi spune, în mod repetat, pe un ton
puternic şi hotărât:
„Nu sunt niciodată, dar niciodată un prost, chiar dacă mă comport, câteodată
prosteşte!”
„Îmi doresc foarte mult ca John (sau Joanna) să îmi acorde atenţie şi dragoste
– dar acest lucru nu înseamnă că am nevoie de ele! Nu îmi convine faptul ca el (sau
ea) să nu mă agreeze – dar sunt hotărât să continui să duc o viaţă fericită. Foarte
hotărât!”
„Faptul că nu am bani suficienţi, este foarte frustrant. Dar nu este groaznic!
Iar, acest lucru nu înseamnă, nicidecum, că sunt o persoană lipsită de valoare!
Înseamnă, că sunt o persoană, care duce lipsa de anumite lucruri!”
„Am mari dificultăţi în a mă abţine să mânânc aceste mâncăruri delicioase, dar
care nu sunt sănătoase. Aşadar, este dureros! Îmi plac foarte mult, dar nu am nevoie
de ele. Este greu, foarte greu să mă abţin de la ele. Dar, faptul că este greu nu
înseamnă că este imposibil! Pot să fac şi lucruri grele!”

Disputarea puternică a Credinţelor Iraţionale

Aşa cum am menţionat mai sus, dacă vă disputaţi, doar superficial, credinţele
iraţionale (CI), aveţi mari şanse de a le menţine şi de a acţiona, din această cauză, într-
un mod dăunător. Iată, câteva metode prin care puteţi să vă disputaţi, în mod hotărât şi
eficient, CI:
Înregistrarea disputărilor. Înregistraţi, pe o casetă audio, una dintre credinţele
iraţionale principale, pe care le aveţi. De exemplu: „Trebuie să fiu cel mai bun scriitor
de povestiri scurte, altfel mai bine renunţ la scris şi rămân doar la ceea ce ştiu că fac
bine, şi anume contabilitate. Viaţa mea este pustie dacă nu pot fi un scriitor bun!”
Disputaţi-vă, în mod adecvat, această credinţă pe aceeaşi casetă. Ascultaţi
modul în care aţi făcut disputarea şi observaţi dacă aceasta a fost realizată, cu putere şi
convingere, şi nu doar într-un mod perfect, ca la carte, şi raţional. Lăsaţi un prieten să
o asculte şi să vă spună părerea lui atât în legătură cu conţinutul raţional cât şi din
punctul de vedere al forţei şi convingerii cu care a fost făcută. Corectaţi-vă disputarea
până când sună cu adevărat convingătoare, pentru amândoi. Continuaţi să o corectaţi
pentru a o face mai influentă şi mai persuasivă.
Disputaţi-vă CI prin joc de rol. Menţionaţi-i unui prieten, una din CI pe care
le aveţi, ca de exemplu: „Nu pot să îmi asum riscul de a mă apropia de cineva, la care
ţin mult, pentru ca apoi, aceasta să mă respingă. Ar fi prea devastator pentru mine să
fiu respins!” Rugaţi-l pe acesta să vă dispute, în mod hotărât, credinţa dumneavoastră
iraţională, până când reuşeşte să vă ajute să vă zdruncinaţi convingerea în ea. Dacă vă
simţiţi anxioşi, sau deprimaţi pe parcursul acestui joc de rol, încercaţi să descoperiţi
ce anume vă spuneţi de vă afectează astfel, şi disputaţi-vă împreună cu prietenul
dumneavoastră CI care vă determină să aveţi aceste de stări.

181
 Jocul de rol inversat. Rugaţi un prieten să susţină puternic una din CI pe care
dumneavoastră le aveţi. Aşa cum ar fi: „Trebuie cu necesitate, să pot să socializez bine
cu oamenii; dacă nu ei vor vedea cât de nepotrivit sunt, şi nu voi fi niciodată capabil
să îmi fac prieteni adecvaţi! Ce viaţă singuratică voi avea!”
Lăsaţi-l pe prietenul dumneavoastră să se comporte ca şi cum ar fi
dumneavoastră: să fie puternic convins de această CI şi să refuze să renunţe la ea, în
timp ce dumneavoastră persistaţi, în mod convingător, să îl faceţi să renunţe la ea.
Apoi, lăsaţi-l să aprecieze cât de bine v-aţi descurcat la acest exerciţiu şi continuaţi să
îl practicaţi până când sunteţi în stare să vă disputaţi cu convingere CI şi să schimbaţi,
apoi, jocul de rol, aplicându-vă dumneavoastră această disputare.
Susţineţi-vă credinţele raţionale. Mergând pe urmele metodei REBT, care îi
învaţă pe oamenii cum să îşi dispute cu convingere CI, Windy Dryden îi încurajează,
pe aceştia, să îşi îmbunătăţească credinţele raţionale (CR), şi să nu le utilizeze doar la
un nivel superficial. Ci dimpotrivă, să îşi susţină cu putere aceste CR până când sunt,
realmente, convinşi că acestea sunt rezistente şi funcţionează, cu adevărat.
Astfel, puteţi să vă creaţi pentru dumneavoastră o CR, care să vă ajute, cum ar
fi, „Chiar dacă toate partenerele cu care aş putea avea o relaţie de dragoste, refuză să
aibă o astfel de relaţie, de lungă durată, cu mine, sunt hotărât, în ciuda acestor lucruri,
să duc o viaţă plăcută şi voi reuşi, cumva, să o fac să fie aşa.” Acest lucru sună
minunat – dar credeţi cu adevărat în el? Puteţi să vă verificaţi această CR, punându-
vă următoarele întrebări şi oferind răspunsuri convingătoare:
Întrebare: „Dacă nu aş avea, pentru tot restul vieţii mele, pe cineva pe care să
iubesc, aş putea fi cu adevărat fericit?”
Răspuns: „Nu fericit la culme, dar în mod rezonabil da. Pe lângă asta, cu cât
caut mai tare, cu atât sunt şansele mai mici să găsesc, vreodată, pe cineva care să mi
se pară potrivit.”
Întrebare: „Dar să presupunem că nu ai găsi niciodată pe nimeni. Acum,
sincer, ai putea fi fericit, şi aşa?”
Răspuns: „Nu, nu la fel de fericit precum mi-ar plăcea să fiu. Dar aş
putea avea, în continuare, prieteni. Şi cu siguranţă m-aş putea bucura de muzică, artă,
scris, şi alte lucruri.”
Întrebare: „Hai, fi serios! – de unul singur?”
Răspuns: „Da, cu toate că, bineânţeles, m-aş bucura de aceste lucruri
mai tare dacă le-aş împărtăşi cu cineva pe care să iubesc. Dar, cu toate acestea, nu am
nevoie de acest gen de bucurie pentru a considera că viaţa mea este valoroasă.”
Întrebare: „Nu ai nevoie deloc de ea? Sincer?”
Răspuns: „Da, sincer. Îmi doresc mult să îmi împart viaţa cu cineva.
Dar, pot să mă bucur de atât de alte multe lucruri încât o relaţie de iubire reprezintă
pentru mine doar ceva dezirabil. În mod categoric nu ceva necesar – doar dacă nu
pretind în mod absurd că acest lucru este necesar!”

Îndeplinirea temelor de casă

Chiar de la început, REBT a fost un sistem cognitiv comportamental de
terapie, pentru că susţinea ideea că oamenii nu se schimbă uşor, decât dacă îşi
reconsideră filosofiile de viaţă care le sunt dăunătoare, şi dacă, în acelaşi timp, şi
acţionează împotriva acestor credinţe iraţionale. Cu toate că ceea ce noi numim acum
terapie comportamentală, de-abia exista în 1955, REBT folosea, încă de pe atunci,
câteva dintre cele mai de seamă teorii şi practici ale sale; oferindu-le clienţilor săi,

182
sarcini pentru acasă, de a îndeplini activităţi cognitive, de imagerie, emotive şi
comportamentale. REBT continuă, şi astăzi, să convingă oamenii să lucreze împotriva
fricilor lor. Făcând acest lucru, dumneavoastră, puteţi practica noi tipuri de gânduri,
puteţi să vă menţineţi, uneori, în mod intenţionat într-o anumită situaţie neplăcută,
demonstrându-vă, că sunteţi capabilii să suportaţi acele situaţii. Puteţi să folosiţi, de
asemenea, tehnici de auto-management – sau ceea ce B.F.Skinner a numit ca fiind
condiţionare operantă: Vă puteţi răsplăti sau întări comportamentul când faceţi lucruri
raţionale şi îl puteţi penaliza (dar nu autoculpabiliza!) atunci când vă comportaţi în
detrimentul dumneavoastră.
De asemenea REBT, a dezvoltat şi a sistematizat teme de casă, şi este creatorul
desensibilizării progresive sau a expunerii în vivo. Astfel, dacă vă este frică să intraţi
în discuţie cu alţi oameni noi, vă recomandăm, să efectuaţi o serie de sarcini, în mod
gradat. În primul rând, participaţi, pur şi simplu, la o întrunire socială; în al doilea
rând, faceţi în aşa fel încât să vorbiţi cu una sau cu mai multe persoane care sunt
prezente la astfel de întruniri; în al treilea rând, încercaţi să faceţi cunoştinţă cu cineva
şi să îl cunoaşteţi mai îndeaproape; în al patrulea rând, stabiliţi o întâlnire cu această
persoană, înnafara acestui eveniment; în al cincilea rând, încercaţi să vă întâlniţi, în
mod constant cu această persoană, etc. În anumite situaţii se recomandă utilizarea
tehnicilor implozive. Acest lucru înseamnă că dumneavoastră, abordaţi rând pe rând,
în mod incomfortabil, câte o persoană „riscantă”, într-o perioadă scurtă de timp,
reuşind să vă înfruntaţi rapid şi eficient anxietatea socială.
Prin utilizarea tehnicilor de auto-management sau de condiţionare operantă,
respectăm câteva din principiile lui B.F.Skinner, David Premack, Lloyd Homme, şi
alţii, întărind şi penalizând astfel, nu doar comportamentul, dar şi gândurile, emoţiile
şi temele pentru acasă. Astfel, dacă aveţi sarcina de a vă disputa credinţele iraţionale,
puteţi să vă stabiliţi o întărire (cum ar fi mâncare, sex, muzică sau compania cuiva)
atunci când faceţi în mod regulat disputări, şi o pedeapsă (cum ar fi să faceţi curat în
casă, să scrieţi un raport lung, sau să aduceţi o contribuţie unei cauze pe care nu o
apreciaţi) când nu faceţi disputări. Auto-întărirea este utilizată, în mod frecvent, în
REBT.

Capitolul 22

183
 Dovezi care sprijină principiile şi practica
Terapiei
Raţional Emotive şi Comportamentale

Vi se pare că sună bine ceea ce am descris în această carte, şi anume teoriile şi

practicile unei vieţi raţionale? Normal că pentru noi autorii, ele sună bine. Datorită
faptului că le-am utilizat cu clienţii noştrii, de mai bine de cincizeci de ani, suntem
convinşi că atunci când ei folosesc aceste principii în viaţa lor, majoritatea dintre ei
devin mult mai puţin afectaţi, şi mult mai puţin vulnerabili la tulburări.
La fel se întâmplă şi cu cititorii noştrii. Ghidul original şi Noul ghid spre o
viaţă raţională, publicate în limba engleză s-au vândut în aproximativ un milion şi
jumătate de copii, iar cele traduse în alte limbi străine, în alte câteva sute de mii de
copii. Am primit mii de scrisori, telefoane, şi complimente personale de la oameni din
toată lumea, care au reuşit să se ajute, prin intermediul tehnicilor noastre. Un număr
mare din celelalte cărţi ale noastre şi casete REBT au avut rezultate similare. Iar mii
de alţi oameni au fost ajutaţi prin intermediul numeroaselor discuţii, work-shop-uri,
cursuri, emisiuni radio sau TV, şi prin alte prezentări pe care noi şi mulţi alţi
practicanţi REBT continuă să le realizeze.
În mod indirect, REBT a avut o influenţă şi mai mare. Mii de articole, cărţi,
casete, cursuri, şi alte prezentări de succes, au comunicat oamenilor din toate ţările
civilizate, principiile sale. Ţinând seama de aceste mesaje REBT, milioane de oameni
de toate vârstele au beneficiat de pe urma lor. Într-adevăr, un fenomen!
Cu toate acestea, mare parte din dovezile care susţin utilizarea REBT-ului,
sunt necunoscute publicului. Milioane de oameni, din înreaga lume, au declarat
solemn că ei au fost ajutaţi, în mare măsură, de şamanism, de ştiinţa creştină, de faptul
că au vorbit cu profeţi morţi, de anumite culte sau secte speciale, de secte fanatice, şi
de câte şi mai câte alte lucruri. Mulţi dintre ei, au fost, într-adevăr, ajutaţi. Problema
este: Câtor alţi oameni le-au dăunat, în aceeaşi măsură, aceste practici? Şi dintre cei
ajutaţi, câţi dintre ei ar fi primit un ajutor mai bun din partea altor terapii alternative şi
cu un suport ştiinţific mai mare? Nimeni nu ştie, cu adevărat, dar ar fi o idee bună ca
acestea să fie cercetate prin experimente ştiinţifice controlate.
Din fericire, acest lucru a fost făcut în sfera psihoterapiei. Multe studii au fost
publicate, în special în legătură cu utilitatea Terapiei Raţional Emotive şi
Comportamentale (Rational Emotive Behavioral Therapy – REBT) şi cu cea a
Terapiei Cognitiv Comportamentale (Cognitive Behavioral Therapy – CBT). În aceste
studii, REBT a fost aplicat unui grup experimental în timp ce unui grup de control fie
nu i s-a făcut nici un fel de terapie, fie i s-a făcut o altă formă de terapie. Aproape
toate aceste studii au demonstrat faptul că în grupurile de oameni în care s-a aplicat
REBT, au fost constatate îmbunătăţiri semnificative comparativ cu grupurile în care
nu s-a aplicat REBT. Rezumatele acestor studii au fost publicate de către: P. Hajzler şi
M.E. Bernard, L.C. Lyons şi P.J. Woods, T.E. McGovern şi M.S. Silverman, şi de
către M.S. Silverman, M. McCarthy, şi T.E. McGovern, şi sunt listate în Referinţele
Selecţionate de la sfârşitul acestei cărţi. La momentul de faţă, Raymond DiGiuseppe,
profesor de psihologie la Universitatea St. John şi director de instruire profesională la
Institutul Albert Ellis din New York, a strâns peste 250 de studii despre REBT. Multe
altele se publică în fiecare an.

184
 Mai mult decât atât, peste o mie de alte studii care au fost publicate, au
dovedit faptul că diverse forme de Terapie Cognitiv Comportamentală (CBT) care a
urmat modelul REBT, în special Terapia Cognitivă (Cognitive Therapy – CT) a lui
Aaron Beck, ajută în mod semnificativ, clienţii şi oamenii, mai mult decât o fac alte
forme de terapie sau proceduri non-terapeutice. Rezumatele acestor studii au fost
publicate de către: David Barlow, Aaron Beck, Judith Beck, David Clark, Steven
Hollon, Marjorie Weishar, şi alţii.
Pe lângă aceste studii clinice care demonstrează eficacitatea metodelor de
autoschimbare, descrise în această carte, mulţi alţi cercetători psihologi de ultimă
generaţie au sprijinit aceste tehnici. Aşa cum a precizat Daniel Goleman, psihologii
sociali şi profesorii, au indicat faptul că atât copiii cât şi adulţii care nu ştiu să îşi
controleze emoţiile pot fi învăţaţi să funcţioneze mai eficient. Martin Seligman şi
asociaţii lui de la Universitatea din Pennsylvania au pus modelul ABC din REBT într-
o formă simplă, l-au predat la sute de copii de şcoală şi la părinţii acestora, şi au
obţinut rezultate terapeutice şi de prevenţie remarcabile.
Am putea dedica un spaţiu considerabil, prezentării dovezilor cercetărilor, cu
privire la succesul pe care principiile din REBT şi CBT îl au în practica clinică şi
educaţională, dar asta s-ar întinde cât pentru o altă carte. Pentru a ne îndrepta puţin
atenţia către acest subiect, vom face un rezumat al raportului recent al
departamentului Basic Behavioral Science Task Force of the National Advisory
Mental Health Council (Departamentul de Bază al Ştiinţei Comportamentale a
Consiliului Naţional de Consultanţă în Domeniul Sănătăţii Mintale). Revizuind
studiile psihologice importante din ultimii cinsprezece ani, acest departament a
prezentat numeroase concluzii care sprijină practicile REBT, pe care le pledăm şi noi
în acesată carte. Iată câteva din aceste concluzii:
1. Dacă oamenii sunt încurajaţi să acţioneze în anumite modalităţi, care nu
sunt consistente cu atitudinile lor, aceste atitudini au foarte mari şanse de a se
schimba.
2. Atitudinile pot fi schimbate, oferind oamenilor anumite îndemnuri relativ
minore pentru a se angaja în comportamente auto-persuasive.
3. Comportamentul oamenilor se poate schimba, prin simplul fapt de a-i face
pe aceştia conştienţi că acele comportamente indezirabile pe care le au sunt
inconsistente cu atitudinile lor.
4. Cercetările din ştiinţele comportamentale scot la iveală strategii prin care
oamenii sunt ajutaţi să opună, cu succes, rezistenţă, persuasiunii dăunătoare care vine
din partea gupurilor sociale şi comerciale.
5. Influenţa dăunătoare poate fi contracarată de influenţa pozitivă.
6. Credinţele şi prejudecăţile pe care oamenii nu le conştientizează, pot fi uşor
dezvăluite pentru ca apoi să fie schimbate.
7. Oamenii cu depresie au credinţe negative conştiente şi inconştiente –
precum, „Situaţia mea este fără scăpare” – care pot fi dezvăluite şi apoi schimbate.
8. Terapia Cognitiv Comportamentală poate dezvălui atitudinile dăunătoare pe
care oamenii tulburaţi le au, şi le poate arăta acestora cum să le schimbe.
9. Atunci când copii care sunt devastaţi de experienţele lor nereuşite, se simt
neajutoraţi pentru că se percep ca şi cum nu ar fi destul de inteligenţi, ei pot fi învăţaţi
cum să îşi schimbe ideile negative cu privire la ei şi să ajungă să se simtă mult mai
puţin inadecvaţi.
10. Când oamenii insistă asupra faptului că ei „trebuie” sau „este necesar ca
ei” să se comporte în mod „ideal,” ei devin, frecvent, anxioşi şi deprimaţi.

185
 11. Gândirea stereotipică şi de suprageneralizare decurge din tiparele de
gândire normală care ne ajută, adesea, să percepem, în mod eficient, lumea noastră
socială, dar ele duc, de asemenea, la prejudecăţi şi bigotisme nocive.
12. Oamenii se pot dovedi plini de resurse atunci când este vorba de a se
accepta pe ei înşişi, chiar şi când ei aparţin unui grup care este stigmatizat din punct
de vedere social. Ei îşi pot proteja sentimentele de acceptare de sine chiar şi când sunt
văzuţi rău de către alţii.
Subliniem, din nou faptul că acestea sunt dovezi ale cercetărilor realizate de
psihologi sociali, educaţionali şi alţii, şi nu sunt doar opiniile biasate ale unor anumiţi
psihoterapeuţi care încearcă să arate cât de eficiente sunt. Ne face plăcere să ştim că
cercetarea psihologică, în general, sprijină tot mai mult teoriile şi practicile pe care le-
am expus în această carte.

Capitolul 23

186
Dobândirea filosofiilor raţionale pentru a deveni
mai puţin tulburaţi şi mai puţin vulnerabili la
tulburări

Rezultatul final – sau „soluţia elegantă” – din REBT este, să vă ajute, să deveniţi, în
primul rând mai puţin tulburaţi, şi în ultima fază mult mai puţin vulnerabili la
tulburări. Puteţi să realizaţi, dumneavoastră (sau oricine altcineva), acest lucru? Da –
dar nu într-un mod uşor.
A deveni mai puţin nevrotic sau mai puţin tulburat este un lucru relativ simplu.
Aşa cum am arătat în această carte, trebuie să înţelegeţi faptul că dumneavoastră
sunteţi cei care vă creaţi, în mare parte, stările grave de anxietate, depresie, furie, şi
lipsă de valoare, prin intermediul celor trei cerinţe absolutiste majore: (1) „Trebuie să
am succes şi să fiu iubit, în mod remarcabil!” (2) „Ceilalţi oameni trebuie cu
necesitate să se comporte frumos şi corect cu mine!” (3) „Condiţiile mele de viaţă
trebuie să fie comfortabile şi satisfăcătoare!” Apoi, trebuie să vă disputaţi cu forţă şi
convingere aceste credinţe abolutiste şi aceste acuzări pe care le faceţi cu privire la
dumneavoastră, la ceilalţi, la lume, şi care derivă din aceste cerinţe; şi să folosiţi de
asemenea şi o serie de exerciţii emotive şi comportamentale REBT pentru a acţiona
cu hotărâre şi perseverenţă împotriva lor.
Atunci când gândiţi, simţiţi şi acţionaţi persistent şi hotărât, împotriva
credinţelor dumneavoastră iraţionale care vă sabotează, vă întăriţi totodată şi Noile
Filosofii Eficiente (E), care vă reduc tulburările şi vă ajută să vă creaţi o viaţă mult
mai productivă şi satisfăcătoare, din punct de vedere social. Minunat! Dar fiind o
fiinţă imperfectă, care a fost născută şi educată să aibă slăbiciuni, reveniţi, cu uşurinţă,
la gândurile, emoţiile şi acţiunile distructive. Deci, faptul că dobândiţi temporar o
Nouă Filosofie Eficientă (E) nu este suficient. Este de preferat, să doriţi să atingeţi o
stare mentală mult mai bună şi permanentă – adică, să deveniţi mai puţin vulnerabili
la tulburări.
Pentru a atinge această stare, noua dumneavoastră Filosofie Eficientă (E), ar fi
bine să fie de neclintit şi profundă. Atât de profundă, de fapt, încât să vă facă, în
primul rând, să vă simţiţi, astăzi, în mod semnificativ mai puţin tulburaţi; în al doilea
rând, să vă simţiţi, în viitor din când în când tulburaţi; în al treilea rând, să reuşiţi, în
foarte scurt timp, să nu vă mai simţiţi anxioşi sau deprimaţi; în al patrulea rând, mai
puţin predispuşi spre a vă întoarce la vechile stări chiar şi atunci când adversităţile
severe au loc în viaţa dumneavoastră; şi în al cincilea rând, mai fericiţi şi mai împliniţi
odată ce viaţa dumneavoastră continuă să se desfăşoare. Un adevărat proiect!
Ce puteţi face pentru a ajunge la această soluţie mai potrivită pentru problema
tulburării emoţionale? Vă repetăm răspunsul REBT: Dobândiţi o filosofie raţională
profundă de viaţă – şi lucraţi, în permanenţă, pentru a o menţine şi revizuiţi-o. A o
revizui? Da, printr-o continuă gândire – şi regândire. Nu căutaţi să găsiţi un răspuns
final, permanent, şi valabil pentru toate împrejurările. Nu există aşa ceva. Toate

187
lucrurile se schimbă – inclusiv condiţiile fizice şi sociale în care trăiţi. Inclusiv cultura
şi tehnologia. Inclusiv dumneavoastră.
Prin urmare, răspunsul final, este acela că nu există răspuns final. REBT –
asemeni tuturor celorlalte metode de terapie – nu are nici un răspuns de oferit. Sunteţi
ca şi om, un constructivist. Dumneavoastră sunteţi cel care vă creaţi, în mare parte,
scopurile şi valorile – sau le adaptaţi în mod creativ pe acelea pe care alegeţi să le
adoptaţi de la alţi oameni. Vă creaţi, în mod conştient sau inconştient soluţii „bune”
(sau raţionale) care vă ajută să vă atingeţi scopurile, şi soluţii „rele” (sau iraţionale)
care sabotează scopurile dumneavoastră şi ale societăţii în care alegeţi să trăiţi.
Această carte încearcă să vă arate cum să vă sprijiniţi modul „raţional” şi cum să îl
diminuaţi pe cel „iraţional,” de a vă satisface scopurile de a trăi şi de a vă bucura de
viaţă. Ca şi toţi oamenii care încearcă, şi această carte are propriile ei limite şi
dezavantaje. Nu o luaţi ca pe o biblie!
Numeroase replici despre modul în care se poate duce o „viaţă raţională”, au
fost oferite de-a lungul secolelor de către filosofi, lideri religioşi, psihologi, şi alţi
gânditori. Mulţi dintre ei urmează modelele „gândirii pozitive” sau a „vizualizării
pozitive” – expuse în scrierile lui Emile Coue, Norman Vincent Peale şi în scrierile
multor alţi urmaşi de-ai lor. Aceste tipuri de Noi Filosofii Eficiente (E) se află doar
parţial pe pista cea bună – deoarece ele admit faptul că dumneavoastră, ca şi om,
puteţi să vă faceţi rău printr-o gândire negativă, dar că puteţi, în schimb, să alegeţi, în
mod constructiv – da, să alegeţi – să vă ajutaţi prin intermediul mai multor gânduri
pozitive. Aşadar, puteţi lua gândul negativ, „Nu pot să îmi controlez gândurile şi
dorinţele şi mă simt, cu totul, la mila lor” şi îl puteţi schimba cu gândul pozitiv, „Pot
să îmi controlez emoţiile şi dorinţele, într-o mare măsură, şi pot să le schimb pentru a
putea avea o viaţă mai fericită.” Puteţi lua gândul negativ, „Viaţa este mizerabilă şi
întotdeauna va fi aşa,” şi îl puteţi schimba cu gândul pozitiv, „Viaţa este mizerabilă,
uneori, dar poate fi şi plăcută, şi pot, în mod clar, să o fac şi mai plăcută.”
Gândirea pozitivă, împreună cu vizualizarea pozitivă, vă îngăduie să vă creaţi
sloganuri de coping raţionale şi imagini care vă sprijină obiectivele şi vă intensifică
modul de a trăi. Cu toate acestea, ele sunt limitate, şi, uneori, chiar periculoase,
deoarece le puteţi utiliza foarte uşor într-un mod nerealist şi polianist. Astfel, vă puteţi
spune într-un mod pozitiv, „Pot să realizez tot ceea ce îmi doresc!” Dar, bineânţes nu
puteţi. Puteţi să gândiţi foarte entuziasmaţi, „Totul va merge înspre bine.” Dar, din
păcate, nu se va întâmpla aşa.
Mai mult decât atât, de multe ori, gândirea pozitivă, vă acoperă şi nu vă
îndepărtează gândirea negativă fundamentală. De exemplu, vă puteţi spune, „Dacă vin
constant la acest curs şi dacă îmi fac temele, pot – da, pot! – trece cursul.” Acest gând
vă va ajuta mai mult decât cel negativ, „Nu sunt în stare să trec acest curs. Indiferent
ce aş face, îl voi pica!” Deci, încă o dată, gândirea pozitivă este deseori, mai
„raţională” decât gândirea negativă, şi deseori vă va aduce rezultate mai bune.
Cu toate acestea, mare parte din oamenii care adoptă gândirea pozitivă sau
vizualizarea pozitivă, nu realizează faptul că nu dezvăluie şi nu dispută cele mai
importante cerinţe absolutiste care stau la baza gândurilor negative grave pe care le
au. Astfel, atunci când vă spuneţi, „Nu sunt în stare să trec acest curs. Indiferent ce aş
face, îl voi pica!” aveţi, în primul rând, o cerinţă ascunsă, „Trebuie cu necesitate să
trec acest curs şi trebuie să le dovedesc tuturor ce persoană minunată sunt eu. Dacă
îmi pic cursul va fi groaznic şi înseamnă că nu am nici o valoare!”
Este posibil, în mare parte din cauza acestei cerinţe ascunse – al acestui
trebuie – să vă faceţi o părere negativă globală despre dumneavoastră şi să
concluzionaţi în mod greşit, „Nu sunt în stare să trec acest curs. Indiferent ce aş face,

188
îl voi pica!” Până nu vă decoperiţi în mod clar, şi până nu vă disputaţi în forţă,
cerinţele absolutiste de bază, gândirea dumneavoastră pozitivă nu va funcţiona.
Deoarece în timp ce vă spuneţi, „Dacă vin constant la acest curs şi dacă îmi fac
temele, pot – da, pot! – trece cursul,” veţi continua să aveţi, de asemenea, şi gânduri
negative serioase. Cum ar fi: „Dar, dacă cumva îmi pic totuşi cursul – aşa cum nu
trebuie în nici un caz să se întâmple! Ce îngrozitor! Aş fi un idiot total!”
Va să zică, gândirea pozitivă, funcţionează, adesea, bine – dar nu atât de bine
astfel încât să vă observaţi gândirea absolutistă şi să renunţaţi la ea. Chiar şi atunci
când aveţi o gândire pozitivă realistă, tot dobândiţi, adesea, gânduri raţionale
superficiale şi nu profunde, care vă aduc consecinţe necorespunzătoare. În această
situaţie, presupunem că dumneavoastră credeţi în mod nerealist, „Dacă nu reuşesc la
acest interviu, nu voi reuşi niciodată să fac rost de o slujbă bună. Îmi voi strica toate
interviurile şi voi sfârşi prin a ajunge un om care spală vasele!” Vă puteţi ajuta mult
mai mult dacă vă spuneţi în mod realist, „Dacă nu reuşesc la acest interviu, pot să
particip la multe alte interviuri şi să obţin, în final, o slujbă bună. De fapt, dacă învăţ
ceva din această nereuşită, pot să mă descurc mai bine la interviurile viitoare şi chiar
să mă simt sigur pe mine atunci când mi se ia un inteviu!”
Acest slogan de coping raţional şi realist este în regulă. Dar, încă o dată, s-ar
putea ca el să vă ascundă credinţa iraţională fundamentală, „Trebuie cu necesitate să
trec acest interviu pentru a dovedi ce persoană minunată sunt. Trebuie să obţin o
slujbă bună şi să reuşesc să o păstrez pentru a le dovedi tuturor cât de competent sunt!
Altfel, nu sunt nimic!” Dacă aveţi, într-adevăr, aceste credinţe absolutiste
fundamentale, nici măcar sloganurile de coping raţionale şi realiste nu vă vor ajuta
prea mult. Nu veţi fi convinşi că ele sunt acurate şi veţi continua să vă simţiţi anxioşi
şi deprimaţi.
Care este morala acestor lucruri? Creaţi-vă, neaparat, Noi Filosofii Eficiente
(E). Dar realizaţi – creaţi şi construiţi – acele tipuri de concepţii care să vă
recunoască, în primul rând, credinţele iraţionale de bază şi disputaţi-le în mod hotărît.
În al doilea rând, înlocuiţi-vă CI cu credinţele raţionale (CR), care vă fac mai eficienţi
şi mai fericiţi şi vă menţin la acest nivel.
Asta înseamnă că ar fi bine să vă lucraţi şi să vă revizuiţi Filosofiile Raţionale
Profunde care au următoarele caracteristici:
1. Includeţi preferinţe şi dorinţe care să fie precise şi, deseori, categorice,
dar evitaţi cerinţele absolutiste de genul: trebuie, se cere, se impune,
este obligatoriu, se cuvine, se cade şi altele de acest gen.
2. Sunt realiste şi faptice, nu exagerate, amplificate sau
suprageneralizate.
3. Sunt logice, raţionale şi rezonabile.
4. Vă ajută foarte mult să vă atingeţi scopurile proprii şi pe cele ale
societăţii. Vă reţine pe dumneavoastră şi pe grupul social din care
faceţi parte să nu intraţi în probleme serioase.
5. Sunt flexibile, lipsite de prejudecăţi, şi schimbătoare.
6. Nu duc la catastrofare sau la culpabilizarea propriei persoane, a
celorlalţi sau a lumii.
Ce puteţi face pentru a vă însuşi anumite Filosofii Raţionale Profunde care să vă
ajute să deveniţi, în mod evident, mult mai puţin tulburaţi şi mult mai puţin
vulnerabili la tulburări?
Aşa cum v-aţi putea închipui, răspunsurile noastre (fireşte, biasate)
includ următoarele particularităţi:

189
 1. Luaţi în considerare teoriile tulburărilor şi metodele de tratament pe
care le-am descris în această carte.
2. Încercaţi să experimentaţi câteva dintre ele. Da, experimentaţi!
3. Nu renunţaţi cu una cu două! Stăruiţi cu îndârjire!
4. Utilizaţi metodele noastre în mod puternic, hotărât şi cu elan.
5. Continuaţi! Stăruiţi asupra inventării şi utilizării diferitelor tipuri de
Noi Filosofii Eficiente (E). Dar nu vă opriţi aici. Încercaţi următorul
pas: însuşiţi-vă anumite Filosofii Raţionale Profunde.
Aici, din motive oferite deja, am ezitat puţin: Sunteţi un individ în permanentă
schimbare şi un constructivist – un creator. Ceea ce creaţi astăzi, aţi putea schimba, în
mod vizibil, mâine. Şi aşa să şi faceţi! Nu există o rezolvare finală nici pentru
dumneavoastră şi nici pentru nimeni. Cum am putea noi atunci să vă spunem ce plan
perfect de autoajutorare (self-help) puteţi urma astăzi – şi în fiecare zi de-acum
încolo? Nu putem. Aşa cum nimeni nu poate face acest lucru.
În orice caz, până acum, munca noastră clinică şi cea a multor alţi clinicieni şi
cercetători indică spre anumite direcţii care sunt „dezirabile.” Ele s-ar putea să vă
aducă, probabil, rezultate mai bune. Ca şi comentarii finale, vă vom recomanda
câteva Filosofii Raţionale Profunde, pe care să le aveţi în vedere pentru a vă face mai
puţin tulburaţi şi mai puţin vulnerabili la tulburări. Nimic din ceea ce urmează nu este
bătut în cuie.
Următoarele propuneri de Filosofii Raţionale Profunde sunt pentru a fi
experimentate şi pentru a vedea dacă vreuna se potriveşte în cazul dumneavoastră.

Libertatea de alegere şi puterea voinţei

Am puţină libertate de alegere asupra lucrurilor pe care le moştenesc şi asupra

multor lucruri care mi se întâmplă pe parcursul vieţii mele. Îi pot influenţa, dar foarte
rar controla pe ceilalţi. Dar pot, cu efort şi practică, să îmi controlez, în mare măsură,
propriile mele gânduri, emoţii, şi comportamente, şi în consecinţă să îmi controlez
propriul meu destin emoţional. Pot să decid de unul singur care sunt scopurile şi
obiectivele mele, pot să dau sens vieţii mele, pot să realizez mult din ceea ce îmi
doresc şi să evit mult din ceea ce nu îmi doresc.
Pentru a mă schimba şi controla am nevoie de voinţă dar şi de puterea voinţei.
Puterea voinţei constă în (1) a decide să fac ceva (sau să nu fac ceva); (2) să mă
conving să fac acel lucru; (3) să dobândesc cunoştinţele adecvate pentru a şti cum să
fac acel lucru; (4) să procedez în conformitate cu determinarea şi cunoştinţele pe care
le am; (5) să continui să decid, să mă conving, să dobândesc cunoştinţe adecvate, şi –
în special – să acţionez. Fără acţiune, nu există nici puterea voinţei.

Gândirea flexibilă

Pot să îmi controlez şi să îmi stabilesc o limită pentru tulburările mele

emoţionale şi comportamentale – în special pentru stările mele severe de anxietate,
depresie, furie, lipsă de valoare, şi autocompătimire – gândind în termeni de
preferinţe şi dorinţe, inclusiv preferinţe şi dorinţe puternice, în locul cerinţelor
absolutiste – în special în locul lui trebuuie, este necesar, se impune, este
inacceptabil. Ar fi bine să iau multe lucruri în serios, dar nu foarte serios, şi să îmi
planific multe proiecte importante, dar nu sacre. Pot să trăiesc în mod plăcut fără a
avea nevoie de siguranţă şi perfecţionism. Îmi voi supraveghea tendinţele de

190
suprageneralizare, de etichetare neglijentă, şi stereotipii şi mă voi lupta pentru a avea
vederi largi şi pentru a avea mai puţine idei preconcepute.

Acceptarea de sine necondiţionată

Mă voi accepta întotdeauna ca fiinţă imperfectă, care va face multe erori şi

greşeli. Îmi voi alege, în special, scopurile şi obiectivele, şi îmi voi aprecia şi evalua
gândurile, emoţiile şi comportamentele ca fiind „bune” doar atunci când ele ajută, şi
ca şi „rele” doar atunci când îmi sabotează scopurile individuale şi sociale. Nu mă voi
mai evalua în mod global pe mine, persoana mea sau fiinţa mea. Dobândind
acceptare de sine necondiţionată, voi încerca întotdeauna, indiferent dacă îndeplinesc
sau nu corect lucrurile, indiferent dacă sunt sau nu aprobat de către ceilalţi, să
realizez mai bine lucrurile şi să mă înţeleg bine cu oamenii – nu pentru a-mi dovedi
valoarea pe care o am ca şi persoană ci pentru a-mi spori eficienţa şi starea de bine.

Acceptarea necondiţionată a celorlalţi

Îi voi accepta pe ceilalţi oameni în mod necondiţionat, chiar şi atunci când nu
îmi convine ce comportamente sau alte lucruri fac ei sau eu. Îi voi accepta ca oameni
care sunt predispuşi la greşeli şi nu îi voi critica niciodată ca şi persoane. Voi accepta
păcătoşii, dar nu şi păcatul, regulă pe care o voi aplica şi în cazul meu. Voi încerca să-
i ajut pe oameni să îşi schimbe comportamentele neadecvate, iar dacă nu vor face
acest lucru voi sta la distanţă de ei; nu voi insista asupra faptului că ei trebuie cu
necesitate să se schimbe, şi nu voi fi răzbunător sau neiertător dacă ei nu se schimbă.
Voi încerca să îi ajut pe oameni să se comporte în mod corect şi imparţial, dar nu îi
voi acuza pentru faptul că ei nu sunt atât de corecţi precum ar trebui să fie.

Toleranţa crescută la frustrare

Voi accepta faptul că viaţa unui om este plină de o mulţime de probleme,

dificultăţi, accidente, şi nedreptăţi, şi că ele vor continua să existe. Voi face tot
posibilul să schimb ceea ce pot schimba în legătură cu aceste probleme, să accept (nu
să îmi placă!) ceea ce nu pot schimba, şi să am înţelepciunea de a face diferenţa
dintre cele două.

Anti-catastrofarea

Nu voi defini acele lucruri foarte rele care se vor întâmpla în viaţa mea ca
fiind groaznice, oribile şi catastrofale. Atunci când pretind că ceva este îngrozitor, aş
putea să corectez acest lucru şi să îl percep ca fiind foarte rău sau să îl percep ca fiind
chiar şi catastrofic – aşa cum sunt cutremurele grave şi războaiele devastatoare. Dar
catastrofând, mă plâng nu doar de condiţiile neprielnice, dar mă şi gândesc că ele
sunt atât de rele încât ele nu ar trebui în nici un caz să existe, şi mă mai gândesc că
ele sunt complet dezastruoase şi atât de grave încât nimic pe lume nu mai există să fie
atât de grav. Toate acestea sunt nişte exagerări, care nu mă vor ajuta să fac faţă
evenimentelor nefericite. Aşa că ar fi bine să nu mă mai plâng atâta şi să încerc să
înfrunt mai bine adversităţile, chiar şi pe cele mai rele dintre acestea.

191
 În mod asemănător, atunci când susţin că nu pot suporta adversităţile, insinuez
fie faptul că voi muri din cauza lor fie că nu voi fi capabil să fiu fericit deloc din
cauza lor. Dar, nu voi muri şi tot voi găsi ceva de care să mă bucur. Dacă nu voi mai
continua să catastrofez, să mă mai plâng, şi să susţin că nu-pot-suporta-acest-lucru,
voi reuşi să nu îmi accentuez frustrările mai mult decât sunt în realitate, îmi voi creşte
toleranţa la frustrare, şi voi putea face faţă, într-un mod mai eficient, evenimentelor
activatoare care au loc în viaţa mea.

Acceptarea provocării unei vulnerabilităţi scăzute la

tulburări
Deoarece sunt conştient de propriile mele limite şi imperfecţiuni, deoarece ştiu
că şi alţi oameni sunt pe departe de a fi perfecţi, şi deoarece viaţa este plină de
pericole şi accidente, nu voi fi niciodată complet netulburat sau invulnerabil la
tulburări. Chiar şi atunci când îmi voi da toată silinţa să mă descurc bine în faţa
adversităţilor, se va întâmpla ca uneori să recurg la strategii mai puţin adaptative şi să
mă las afectat în mod inutil. Aşadar, aceasta este provocarea mea cea mai mare – să
lucrez mereu pentru a-mi stabili şi a-mi menţine Filosofiile Raţionale Profunde cum
sunt acestea, să le folosesc şi să le corectez, fără nici o reţinere, ori de câte ori mă
înfrunt cu o adversitate – sau ori de câte ori o cauzez eu. Indiferent care din cele
două!
Nu contează ce se întâmplă. Nu contează dacă oamenii şi întâmplările mă
necăjesc. Nu contează dacă îmbătrânesc şi voi suferi şi mai tare de pe urma bolilor şi
a durerilor fizice. Nu contează dacă voi suferi pierderi şi necazuri. Orice s-ar
întâmpla, sunt în continuare, creatorul şi conducătorul destinului meu emoţional.
Corpul meu poate să fie în dureri, dar chiar şi aşa, tot nu voi lăsa să îmi influenţeze
întreaga viaţă. În ciuda furtunilor pe care mi le oferă viaţa, voi căuta şi voi găsi un
adăpost cât se poate de bun. Dar, chiar şi când nu voi putea face, întotdeauna, acest
lucru, voi refuza să mă dau bătut, şi să încep să mă plâng şi să smiorcăi. Scopul meu
este de a trăi şi de a simţi că trăiesc. Aceasta este singura viaţă, pe care sunt sigur că o
am. Mă simt foarte bucuros că sunt în viaţă. Sunt hotărât să rămân în viaţă şi să
găsesc anumite modalităţi de a fi fericit. Indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar
întâmpla! Aceasta este cea mai mare provocare pe care o pot avea. O accept cu
desăvârşire şi plin de entuziasm!
Câteva cuvinte de încheiere: A avea o viaţă raţională, aşa cum o percepem noi
din punctul de vedere al Terapiei Raţional Emotive şi Comportamentale, presupune
luarea deciziei de a trăi şi de a vă bucura de singura viaţă de care puteţi fi siguri că o
veţi avea. Alegeţi aceste ţeluri în viaţă şi acordaţi-vă sens – acest lucru înseamnă, să
faceţi dumneavoastră acest lucru – vieţii pe care o aveţi, în nenumărate feluri, fie
alese de dumneavoastră, fie influenţate social. Nu aveţi libertate totală de alegere, dar
aveţi multe posibilităţi de alegere.
Puteţi încerca fără a vă ruşina să vă îndepliniţi propriile dorinţe şi să munciţi
pentru a vă atinge interesele. Dar, atunci când alegeţi să trăiţi într-un grup social,
propriul dumneavoastră interes include, pe lângă, ajutorul acordat supravieţuirii şi
fericirii altor membrii ai grupului dumneavoastră – şi faptul de a fi un individ unic şi,
aşa cum s-a exprimat Alfred Adler, de-a avea un interes social sincer. Puteţi fi
egocentrici, într-un mod sănătos, şi care să vă facă fericiţi – dar puteţi să vă îngrijiţi
şi de soarta celorlalţi. A avea o viaţă raţională presupune atât interes faţă de propria
persoană cât şi interes social – nu doar una sau cealaltă!

192
 A trăi într-un mod raţional, presupune, şi acceptarea realistă a propriilor
dumneavoastră limite. Sunteţi doar om – şi nu un supra-om. Nu dumneavoastră v-aţi
ales strămoşii – aşa că s-ar putea să aveţi anumite tendinţe moştenite care interferează
cu gândurile, emoţiile şi comportamentele dumneavoastră adaptative. Puteţi face ceva
pentru a vă ajuta, în ciuda existenţei lor? Da, şi încă foarte mult. Puteţi să le învingeţi
în totalitate? Probabil că nu. Aşa că s-ar putea să aveţi nevoie fie de reabilitări fizice,
fie de training de abilităţi, fie de medicaţie psihotropă. Investigaţi, negreşit, toate
aceste posibilităţi, şi profitaţi pe deplin de ele.
Luaţi în calcul şi posibilitatea unei psihoterapii. Majoritatea oamenilor
prezentaţi în această carte erau oameni inteligenţi şi educaţi. Unii dintre ei au citit
câte ceva din ceea ce noi am scris, înaite de a se prezenta la terapie. Cu toate acestea,
au avut dificultăţi în a învăţa de unii singuri REBT-ul, şi au avut nevoie de mai multe
şedinţe de terapie. Tot la fel puteţi avea şi dumneavoastră nevoie. Dacă consideraţi că
aveţi dificultăţi în practicarea metodelor prezentate în linii generale, în această carte,
căutaţi, fără doar şi poate, un terapeut sau un consilier eficient, în special unul
pregătit în modelul REBT sau CBT, şi lucraţi cu el sau cu ea. Îndrumarea de către un
profesionist, vă poate fi de ajutor şi vă poate economisi timpul!
Aşa cum am accentuat mereu, nu totul se reduce la raţionamentul funcţional.
Dar, el este un ajutor puternic pentru comportamentele funcţionale. Şi nu uitaţi –
emoţiile şi acţiunile dumneavoastră vă influenţează foarte mult modul în care gândiţi.
Aşa că ar fi bine să gândiţi, să simţiţi, şi să acţionaţi, într-un mod profund, pentru a vă
intensifica starea de bine prezentă şi pe termen îndelungat. Toate cele trei! Toată viaţa
dumneavoastră!
Noi, autorii vă transmitem urările cele mai bune, încurajările, şi speranţele
noastre că veţi avea succes în a dobândi acea viaţă raţională şi fericită pe care vi-o
doriţi.

Referinţe alese

Notă: Tot ceea ce este notat cu un singur asterix (*) în următoarea listă de referinţe
sunt recomandări pentru cititorii care vor să obţină mai multe informaţii despre terapia
raţional emotivă şi comportamentală (REBT) şi terapia cognitiv comportamentală
(CBT). Tot ceea ce este notat cu două asterixuri (**) sunt cărţi şi materiale REBT şi
CBT de auto-ajutorare. Multe dintre aceste materiale pot fi obţinute de la Institutul

193
Albert Ellis, 45 East 65th Street, New York, NY 10021-6508. Catalogul gratuit al
Institutului şi materialele pe care acesta le distribuie pot fi comandate pot fi
comandate în timpul săptămânii sunând la telefonul (212-535-0822) sau prin fax
(212-249-3582). Instituttul va continua să facă disponibile aceste materiale şi altele, şi
va oferi prelegeri, workshopuri, şi sesiuni de training, precum şi alte prezentări cu
privire la dezvoltărea umană şi a modului de viaţă sănătos, pe care le va lista cu
regularitate în catalogul său gratuit. Câteva din referinţele următoarele, în special
multe din materialele de auto-ajutorare, nu fost menţionate în carte.

Index

Abordări emotive şi comportamentale

Achiziţionare, şi reducerea fricii de eşec
Acceptarea necondiţionată a celorlalţi
Acceptarea de sine, necondiţionată.
Accese (crize) de furie
Acţiune
ca şi proces de bază
inerţie vs.
şi auto-disciplină
şi fericire
Adicţii, control
Adler, Alfred
Adversităţi, definiţie
A fi (verb)
Alcoolicii anonimi
Alegere, libertatea de
American Sexual Tragedy, The (Ellis)
Anger – How to Live With and Without It (Ellis şi Tafrate)
Asumarea de riscuri
ca şi comportament nevrotic
Antagonism, ca şi comportament nevrotic
Anxietate
activare a
definiţie
înfrângerea
vezi şi frici
Apatie. Vezi Inerţie
Aprobare, nevoia de
Arnheim, Rudolf
Arnold, Magda
Asociaţia Americană de Psihologie
Auto-blamarea
combaterea
responsabilitate vs.
Auto-disciplina, achiziţionarea
vezi şi gândirea; inerţia, depăşirea ei
Auto-evaluarea, renunţarea
Auto-întărirea

194
 vezi şi recompense
Auto-terapia
abordări ale
limite ale

Barlow, David
Barlow, Howard
Beck, Aaron T.
Beck, Judith
Behavior Therapy (revistă)
Bernard, Michael
Berne, Eric
Better, Deeper, and More Enduring Brief Therapy (Ellis)
Beyond Freedom and Dignity (Skinner)
Bhagavad-Gita
Blamarea
cum poate fi oprită
limitări ale termenului
Bordin, Edward
Bourland, D. David, Jr.
Bowlby, John
Branden, Nathaniel
Budismul Zen
Bull, Nina
Burns, David

Casler, Lawrence
Catastrofarea
anti-catastrofarea
comportament sexual şi
Cautela, Joseph
Cercetări cu privire la REBT
Clark, David
Cobb, Stanley
Complexul lui Oedip
Comportament, suprageneralizarea tipurilor de
Comportament absurd, ca trăsătură umană
Comportament compulsiv
Comportament dăunător, recunoaşterea
Comportament de gelozie
Comportament nevrotic, recunoaşterea şi reducerea
vezi şi auto-blamarea
comportament social de grup
Comprehensive Dictionary of Psychological Terms
Condamnare. Vezi blamare
auto-condamnare
Condiţionare. Vezi Pavlov, Ivan
auto-întărire

195
Consecinţe
adaptative, definiţie
dezadaptative, definiţie
Copilărie,
depăşirea influenţelor din trecut
frici din
şi rescrierea trecutului
Coue, Emile
Crearea de conflict, ca şi comportament nevrotic
Crearea sentimentelor
Credinţa iraţională nr. 1, definiţie
Credinţa iraţională nr. 2, definiţie
Credinţa iraţională nr. 3, definiţie
Credinţa iraţională nr. 4, definiţie
Credinţa iraţională nr. 5, definiţie
Credinţa iraţională nr. 6, definiţie
Credinţa iraţională nr. 7, definiţie
Credinţa iraţională nr. 8, definiţie
Credinţa iraţională nr. 9, definiţie
Credinţa iraţională nr. 10, definiţie
Credinţe iraţionale,
comportament nevrotic bazat pe
definiţie
disputarea
emoţii negative adaptative
exerciţiul DCI
perpetuarea
Credinţe raţionale
caracteristici ale
definiţie

Da Vinci, Leonardo
Danysh, Joseph
Deffenbacher, Jerry
Democrit
Depresie
frustrare vs.
limbaj şi
severă
Vezi şi nefericit
Desensibilizare
Destin, controlul propriului destin emoţional
Dezaprobare, acceptare
DiGiuseppe, Raymond
Dihotomia valoare/lipsă de valoare, inutilitate
DiMattia, Dominic
Disciplină. Vezi auto-disciplină
Disputare. Vezi disputarea credinţelor iraţionale
Distragerea atenţiei

196
 pentru depăşirea anxietăţii
pentru uşurarea durerii fizice
Dobândirea încrederii în sine
Dragoste, nevoie de
Dryden, Windy
Durere fizică
distragerea atenţiei pentru uşurarea
durere psihologică vs.
Durere fizică vs. psihologică
vezi şi durere fizică

Educaţie emoţională
Efecte ale transferului
Einstein, Albert
Elkin, Irene
Ellis, Albert
Emoţii. Vezi Sentimente
Emoţii negative adaptative vs. emoţii negative dezadaptative
Enchiridion (Epictet)
English, Ava
English, Horace
Epictet
Epicur
Eşec, reducerea fricii de
Evenimente activatoare, definiţie
Evenimente de viaţă, acceptarea şi copingul cu
Exerciţii
disputarea credinţelor iraţionale
atacul ruşinii
vezi şi teme de casă
Exerciţiul de disputare a credinţelor iraţionale
A lucra
Auto-disciplina şi
Comportamentul raţional al celor care urmează
Comportament sexual şi
Exerciţiul de atac al ruşinii
Filosofia
Fişele de automonitorizare
Materiale de cercetare asupra
Metode şi materiale educaţionale
Principiile de bază
Superficialitatea ideilor despre
Suprasimplificarea
Exerciţii de atac al ruşinii

Filosofie
a REBT-ului

197
 auto-disciplina
dobândirea filosofiilor raţionale profunde
Noi Filosofii Eficiente
schimbare a
Filosofii raţionale profunde
dobândirea
caracteristicile
Fişe de automonitorizare
Fletcher, Joseph
Francis, St.,
Freud, Sigmund
Frici
de eşec
din copilărie
raţionale
vezi şi anxietate
Fromm, Erich
Frustrare, fără depresie sau furie
Furie, frustrare vs.,

Garmezy, Norman
Gândirea
a simţi şi a
absolutistă
bariere ale emoţiilor adaptative
disciplină
disputare
flexibilă
îndepărtarea tulburărilor emoţionale
limbajul şi
recunoaştere
vezi şi catastrofare
perfecţionism
pozitivă
Gândire disciplinată. Vezi şi gândire
Gândire negativă
Gândire pozitivă
Gândire raţională, caracteristici ale
Glasser, William
Goldfried, Marvin
Goleman, Daniel
Grieger, Russell
Guide to Rational Living, A (Ellis şi Harper), ediţiile anterioare
Guide to Successful Marriage, A (Ellis şi Harper)

Hajzler, P.
Hamlet (Shakespeare)
Harlow, Harry
Hartman, Robert S.
Heraclit

198
Hoffer, Eric
Hollon, Steven
Homme, Lloyd
Horney, Karen
How to Keep People From Pushing Your Buttons (Ellis şi Lange)
How to Live With a “Neurotic” (Ellis)
How to Stubbornly Refuse to Make Yourself Miserable About Anything – Yes,
Anything (Ellis)

Idei preconştiente
Imagerie negativă
Imagerie raţional emotivă
Vezi şi vizualizare
Implicare activă
Inadecvare. Vezi eşec; inadecvare sexuală
Inadecvare sexuală
Incest
Inerţie, depăşirea,
vezi şi auto-disciplină
pasivitate
Insight nr. 1, 2 şi 3
Institutul de Terapie Raţional Emotivă şi ComportamentalăAlbert Ellis
Istoria personală, rescrierea
Intelectualizare
Intelligent Woman`s Guide to Dating and Matting, The (Ellis)
Ipoteza Dollard-Miller
Ipoteza frustrare-agresivitate

Încredere
Încredere în dragoste
Îngrijorare. Vezi anxietate
Îngrijorare şi implicare

Jocul de rol
Johnson, Virginia

Kassinove, Howard
Kelly, George
Knaus, William
Korzybsky, Alfred

Lazarus, Arnold A.
Lazarus, Richard S.
Lene. Vezi auto-disciplină; inerţie; pasivitate
Leonardo da Vinci
Liberul arbitru
Limbaj
depresie şi
limitări ale
gândirea şi

199
Lyons, L.C.

Mahoney, Michael
Marcus Aurelius
Maslow, Abraham
Masters, William
Maultsby, Maxie C, Jr.
Mândrie, falsă
McCarthy, M.
McGovern, T.E.
Medicaţie
Meichenbaum, Donald H.
Mesaj inconştient
Metode de auto-management. Vezi recompense
Metode fizice de reducere a tensiunii
Metode şi materiale educative
Mişcarea, ca proces de bază
Mod de viaţă raţional
achiziţionarea filosofiei pentru
definiţie
Moore, Robert H.
Moralitate
raţională
ca şi concept relativ
Moreno, J.L.

National Advisory Mental Health Council, task force findings

Nefericire
definiţie
formula “anti-nefericire”
refuzul de-a vă simţi disperaţi de
Nevoie
de aprobare
definiţie
Newton, Sir Isaac
Niebuhr, Reinhold
Noi Filosofii Eficiente

Obiectivism
Oribil. Vezi catastrofarea
Orientarea spre scopuri
Orlansky, Harold

Panică, depăşire
Pasivitate, depăşire
vezi şi auto-disciplina; inerţia
Pavlov, Ivan
Peale, Norman Vincent
Peller, Lili E.
Percepţia

200
 ca şi proces de bază
inacurată, şi comportament nevrotic
şi gândul
Perfecţionism
vezi şi gândirea absolutistă
Perls, Fritz
Practice of Rational Emotive Behavior Therapy, The (Ellis şi Dryden)
Premack, David
Procesul vieţii, fundamental
Promiscuitate
Psihanaliza
avantaje ale
copiii şi
o analiză a problemelor prezente
REBT vs.
viitorul
Psihologie cognitivă
Psihologia ego-ului (Ego- psychology)
Psihoterapie intensivă. Vezi psihanaliza
Puterea voinţei

Rand, Ayn
Rank, Otto
Raţionalism
Raţionalitate, iraţională
Raţionalizare
definiţie
Raţiune
ca proces de bază
Vezi şi modul de viaşă raţional; gândirea raţională; gândirea
Realist, The (revistă)
Realitate, acceptare şi copingul cu
Reason and Emotion in Psychotherapy (Ellis)
Recompense
pentru asumarea riscurilor
pentru auto-disciplină
pentru îndeplinirea temelorde casă
pentru practicarea exerciţiului DCI
Reich, Wilhelm
Reichenbach, Hans
Relaţii de grup
Relaţii individuale şi de grup
Respingere maternă
Respingere parentală
Responsabilitate. Vezi auto-disciplina
RET Resource Book for Practitioners (Bernard and Wolfe)
Rogers, Carl
Russell, Bertrand

Sabotarea scopurilor. Vezi comportamentul dăunător

201
Satisfacţie
pe termen lung
pe termen scurt
Scopuri şi valori, definiţie
Seligman, Martin
Sentimente
abordări emotive şi comportamentale ale
bariere în gândirea raţională şi
ca proces de bază
componente ale
controlul
crearea lor
definiţie
fericire şi
frustrare fără depresie sau furie
gândirea şi
îndepărtarea tulburărilor, prin gândire
negative adaptative vs. negative dezadaptative
refuzarea sentimentelor de disperare
susţinute
Sewell, William
Shakespeare, William
Silverman, M.S.
Skinner, B.F.
Sloganuri
condiţionarea şi
raţionale, puternice
Smith, Sidney
Spinoza, Baruch
Stampfl, Thomas
Stop Without Quitting (Danish)
Succes. Vezi Achiziţionare
Suicid
Sullivan, Harry Stack

Taoism
Tehnici de imagerie. Vezi Imageria raţional emotivă; Vizualizarea “Impolite Interview
with Albert Ellis” (articol)
Teme de casă
a face
beneficiile lor
vezi şi exerciţii
Terapie, limite
vezi şi Psihanaliza; Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală
Teoria ABC a activării emoţionale
Terapie Primală
Terapiile prin ţipăt
Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală (REBT)
abordări ale tratamentului prin
activarea anxietăţii şi

202
 completări şi revizuiri
şi acceptarea emoţiilor
teoria ABC
Terapia Reichiană
Training de asertivitate
Trecut
depăşirea influenţelor din
rescrierea
Tulburarea de deficit de atenţie
Tulburări de învăţare
Tulburări de personalitate

Universitatea din Pennsylvania

Vizualizare pozitivă
Vezi şi imageria raţional emotivă
Vulnerabil, a deveni mai puţin

Weishar, Marjorie
White, Robert
Wolfe, Janet L.
Wolpe, Joseph
Woods, Paul

Zeno din Citium

Despre autori

Născut în Pittsburgh şi crescut în New York, dr. Albert Ellis, deţine diplome de
masterat şi doctorat în psihologie clinică acordată de Universitatea Columbia. A
ocupat numeroase funcţii în domeniul psihologiei, inclusiv cea de psiholog şef al
statului New Jersey, şi de profesor adjunct la Universitatea Rutgers şi la alte
universităţi. Este în prezent preşedintele Institutului Albert Ellis din New York; a
practicat peste jumătate de secol, psihoterapie, consiliere maritală şi de familie, şi
terapie sexuală; şi işi continuă această practică la Clinica Psihologică a Insitutului din
New York. El este fondatorul Terapiei Raţional Emotive şi Comportamentale
(Rational Emotive Behavior Therapy - REBT) şi iniţiatorul Terapiei Cognitiv
Comportamnetale moderne (Cognitive Behavior Therapy - CBT).
Albert Ellis a ocupat funcţia de preşedinte al Departamentului de Consultanţă
Psihologică din cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie şi al Societăţii pentru
Studiul Ştiinţific al Sexului (Society for the Scientific Study of Sex); şi a fost
membru al diferitelor societăţi de specialitate, inclusiv al Asociaţiei Americane pentru
Terapie Maritală şi Familială, al Academiei Americane de Psihoterapeuţi, şi al
Asociaţiei Americane de Profesori, Consilieri şi Terapeuţi Sexologi. El este

203
diplomatul psihologiei clinice al Consiliului American de Psihologie Profesională şi
al altor consilii profesionale.
Societăţile de specialitate care i-au oferit lui Albert Ellis cele mai multe
premii, au fost următoarele: Asociaţia Americană de Psihologie, Asociaţia Americană
de Consiliere, Asociaţia de Dezvoltare a Terapiei Comportamentale, şi Asociaţia
Americană de Psihopatologie. A fost considerat atât de către psihologii şi consilierii
americani cât şi de către cei canadieni ca fiind unul dintre cei „mai influenţi
psihoterapeuţi.” A fost consultant şi redactor asociat pentru multe reviste ştiinţifice şi
a publicat peste 700 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 de casete audio şi video. A fost
autorul sau redactorul a peste 60 de cărţi şi monografii, inclusiv al unui mare număr
de volume de popularizare a ştiinţei (care au devenit best-seller) precum şi de
specialitate.
Dr. Robert A. Harper, a fost calificat în psihologie, antropologie şi sociologie
la Universitatea de stat din Ohio, şi apoi a urmat cursuri post-doctorale în
psihoterapie în Detroit, New York, şi Washington. A predat la mai multe universităţi
de top şi a condus programe de training pentru consiliere la Universitatea de stat
Ohio şi la Institutul Merrill-Palmer din Detroit.
Robert Harper a fost preşedintele Academiei Americane de Psihoterapie şi al
Asociaţiei Americane pentru Terapie Maritală şi Familială. A fost de asemenea
preşedinte pe mai multe sectoare ale Asociaţiei Americane de Psihologie, inclusiv
Sectorul de Consultanţă Psihologică, Sectorul de Psihoterapie, şi sectorul de
Psihologie Umanistă. A oferit servicii particulare de psihoterapie şi consiliere
maritală şi familială în Washington, DC, timp de patruzeci de ani. I-au fost înmânate
multe premii şi onoruri de către numeroase organizaţii ştiinţifice şi de specialitate,
inclusiv din partea Academiei Naţionale de Practică în Psihologie, şi din partea
sectoarelor de psihoterapie şi psihologie clinică ale Asociaţiei Americane de
Psihologie.
A scris peste o sută de articole pentru publicaţiile de specialitate şi pentru
public şi este autorul a mai multor cărţi de influenţă, printre care şi Marriage and
Psychoanalysis and Psychotherapy: 36 Systems (Căsătoria şi Psihanaliza şi
Psihoterapia: 36 de sisteme). În prezent, are nouăzeci de ani, este pensionat, dar pe
deplin activ, fiind preocupat în special de grădinărit şi călătorii. El afirmă, „Trăiesc
acum după principiile REBT, mai activ şi mai fericit ca niciodată. Dacă nu mă
credeţi, întrebaţi-o pe soţia mea, Mimi!”

204