Poezia “Amurg violet” de George Bacovia, publicata pe 23 februarie 1904 ,

este alcătuită din trei catrene, fiecare strofă debutează cu versul: “Amurg de

toamnă violet…”. Măsura este variată de 8-11 silabe, iar rima este
îmbrăţişată. Opera prezintă tema naturii, anume, prezentarea unui moment
al zilei, amurgul. Versurile transmit conceptul creatorului despre lume şi
viaţă, în stilul său inconfundabil.

Titlul reprezintă o metaforă-simbol şi se repetă la începutul fiecărei strofe,

astfel sugerând muzicalitate versurilor. În sens propriu, „amurg” înseamnă
perioada de timp după apunerea soarelui, când se îngână ziua cu noaptea; în
sens figurat acesta desemnează o stare de incertitudine, de deprimare, de
depresie, de halucinaţie. Alăturarea culorii „violet”, substantivului „amurg”
accentuează ideea de moarte, apropierea ei fiind inevitabilă.

In poezie, cromatica este reprezentata de culoarea violet, proiectata asupra

peisajului semnificand decadenta, amurgul violet ca un sfarsit de lume.
Cromatica are profunde sensuri in definirea starilor sufletesti ale eului poetic.
Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare.Astfel exista un cod al
interpretarii culorii bacoviene, care verdele crud, rozul si albastru sugereaza
starea de nevroza, albul ineexistenta, negru si rosu moartea.George Bacovia
prefera culori inchise, sumbre negru, violet, gri dar si pe cele deschise cum
sunt albul, galbenul, etc. Tema centrala a poeziei prezinta o imagine a
orasului cuprins de somnoleta, populat de o lume lenesa, monotoma.Tema
poeziei sugereaza starea de depresie, de halucinatie, simbolizand o imagine
vizuala.

Se observă că poezia are două versuri cu valoare de simbol: „Orașul tot e

violet.// Amurg de toamnă violet...”, creând o imagine suprareală, onirică,
învăluită de un fundal monocromatic, simbolizând un moment final,
apocaliptic, sens amplificat de al doilea vers: „Amurg de toamnă violet”,
reluat cu insistență în toată poezia.

Bacovia stabilește analogii profunde între elementele naturii și stările

afective create de spațiul poetic. Corespondențe se creează între simboluri și
natură. În „Amurg violet”, corespondențe sunt violetul obsedant și sfârșitul
apropiat al lumii, generat de această „lume leneșă”, decadentă, cât și ideea
de moarte și anotimpul simbolic al stingerii naturii, „toamna violetă”.

Culoarea violet, ultima din spectrul solar, constituită din roşu şi albastru, în

proporţii egale, amplifică starea
obsesivă; odăjdiile apostolilor, oraşul, mulţimea, străbunii sunt dominaţi de
nuanţa acestei culori.  Moartea domneşte în acest univers, aflat în pragul
sfârşitului.  Atât trecutul (voievozii, străbunii) cât şi prezentul (lumea leneşă,
cochetă) sunt în așteptarea unei iminente apocalipse.
Nimic din încântarea unui peisaj de toamnă nu pare a-l liniști pe poet. Ultimul
act al zilei nu are nimic superb. Spectacolul luminii nici atât. Ca un ultimatul
la puterea a treia, versul Amurg de toamnă violet, repetându-se la începutul
fiecăreia dintre cele trei strofe ale poeziei, anunță iminentul sfârșit, trecerea
timpului fiind invariabil aceeași pentru toți și toate, oameni,
civilizații Mulțimea toată pare violetă, Orașul tot e violet.